DRUMURI SPIRITUALE: PADURENII LA ROMANI

Pădurenii au existat întotdeauna pe aceste locuri, la fel ca şi pretutindeni în Europa şi în întreaga lume. În vremurile din urmă, pe care le ştim din izvoarele recente, pădurenii s-au numit în teritoriile carpatice:

• schitmnici, ducând o viaţă în retragere totală, dar sub formă de grup: sub formă de schit, de obşte restrânsă, de aşezare mai restrânsă decât acelea de tip sat; astfel de mici aşezări le cunoaştem azi ca având un caracter religios, de retragere pentru rugăciune. O mai numim: recluziune - chiar dacă nu totală, decât foarte rar, dar astfel de retrageri au coborât din vremuri străvechi, când credinţa retraşilor era alta decât ceea ce numim azi "creştină", chiar dacă ea avea puncte comune cu creştinismul, ca experienţă totală de viaţă. În acest fel s-au traversat: potopul, vremurile ulterioare de înrădăcinare a obştilor (aşezărilor) care s-au dezvoltat ulterior, deşi nu chiar foarte mult, formând ramificaţii - din nucleul vechilor aşezări. Motivaţia care a condus la astfel de aşezări a fost (şi a rămas) legată de dorinţa oamenilor de a se simţi membri ai unei comunităti, însă doar ca într-o familie mai mare, învăţând să se orienteze în linişte în variaţia cotidiană şi diversificarea tuturor celor ce oglindeau uriaşul potenţial activ al tuturor oamenilor, dar şi al fiecărui om în parte;
  
• sihaştrii, indivizi aflaţi în retragere totală, fără ca vreunul să-şi formeze un grup familial propriu. La începuturi, chiar din rândurile sihaştrilor, pe măsura diminuării vibraţiei medii planetare, unii dintre ei nu au mai suportat singurătatea şi, doritori de companie, chiar dacă de volum redus, s-au reunit la început sub formă de schit, de grupare restrânsă de lucuitori, care au ţinut legături (chiar dacă rare) cu locuitorii satelor deschise; ulterior, când religia creştină a pătruns în mediile muntene, s-au reunit sub formă de structuri religioase din ce in ce mai complexe.
  

Sub influenţa religiei celei noi, având reprezentanţi doritori să-şi propage dogmele religioase în timp şi în rândurile populaţiilor locale, s-a creat - sau s-a influenţat - povestea vieţii acestor organizări restrânse, păstrând în mod unic tenta religioasă. Cu timpul, şi pe măsura întăririi în teritorii a reprezentanţilor religiei creştine, multora nu li s-a mai dat voie să păstreze altă mărturie, străină de conceptele religioase creştine, biblice: unii au fost omorâţi, restul au fost înregimentaţi religios.Au rămas totuşi, de-a lungul timpurilor, unii îndrumători spirituali retraşi, care nu s-au raliat nici conducătorilor societăţilor locale, nici religiei, având grijă să păstreze cele mai înaintate precepte morale, coborâtoare din străvechimi. Oamenii ştiu despre ei, dar nu sunt deseori dispuşi să vorbească despre ei. Este bine de ştiut însă despre existenţa lor, aşa cum şi pe alte meleaguri pământene sunt răspândiţi asemenea oameni valoroşi. Este necesar să se precizeze faptul că asemenea formaţiuni şi asemenea indivizi, aflaţi în retragere (totală sau parţială) au existat peste tot în Europa - în apus, în centru şi în răsărit. Ei au fost îndrumători spirituali, îndrumând spre menţinerea învăţăturilor despre moralitate deosebită, curăţenie (puritate) sufletească - care o includea, însă fără exagerări, şi pe aceea trupească, ţinând cont de necesităţile fiziologice normale umane. Nu numai perpetuarea acestor reguli ale menţinerii unei înalte calităţi spirituale ale oamenilor a fost ţinută de către cei retraşi, ci şi perpetuarea memorărilor evenimentelor a fost sarcina asumată a acestor oameni - schitmnici şi sihaştrii deopotrivă. Atunci când existenţa le-a fost ameninţată de cuceritori străini, ei au creat din timp strategii de perpetuare a grupărilor şi a zestrei spirituale pe care o purtau. Despre asemenea strategii nu au ştiut mulţi oameni, astfel încât tot ceea ce a fost mai valoros s-a păstrat şi s-a perpetuat până când poporul local şi-a putut regenera vatra străveche, lucru cunoscut de sihaştri - cei mai înaintaţi îndrumători spirituali ai tuturor timpurilor. Strategia principală (filonul principal) cuprindea separarea unei părţi dintre sihaştri şi schitmnici, prin adâncirea lor în munţi, în codrii deşi - unde din timp fuseseră create puncte stabile de adăpost uman, complex organizate (mergând pe ideea dezvoltării sistemului de case ale călătorilor, perpetuate din străvechimi); restul s-au străduit să rămână pe loc - reprezentanţi ai celor cunoscuţi de oamenii din văi. Aceştia au rămas deschişi către populaţiile aşezărilor umane, ca învăţători, ca purtători de experienţă, cu acoperire teritorială vastă: învăţătura lor cuprindea asemenea experienţe şi o sumă mai restrânsă de obiceiuri străvechi (cele care se puteau adapta vremurilor în permanentă schimbare), care aveau darul de a accentua concentrarea mentală a oamenilor, în funcţie de care se putea ajunge la cunoaşteri legate doar de abandonarea superficialului, obţinerea liniştii lăuntrice, cuminţenia materială şi trupească - acolo unde era cazul. Un astfel de conglomerat spiritual era bine închegat, acoperitor în toate punctele esenţiale ale vieţii umane cotidiene. Dar ei nu erau totuşi adevăraţii sihaştrii - ci doar acopereau existenţa sihastrilor, retragerea lor; erau cei care apărau in acest fel activitatea sihastrilor pierduti in munti, cu învăţături şi cunoaşteri profunde. Sihastrii ascunsi corespondau cu altii asemenea lor si cu cei cunoscuti de lume folosindu-se numai de clarauz, clarviziune, prin ceea ce numim azi: "călătorie astrală" (sau starea conştientă de "vis"), vedere la distanţă, practicau comunicarea cu spiritele îndrumătoare de popor, conştiinţa extinsă (conştientizarea simultană a multor elemente care contribuie la crearea realităţii umane concrete, adâncirea şi creşterea varietăţii percepute conştient, în mod simultan).
Padurenii (intr-un cuvant) au ajutat foarte mult populatiile extinse de-a lungul tuturor greutatilor lor si i-au invatat multe lucruri privind creatia lor materiala, moduri de relationare si de comunicare. Tot ei au găsit metode (azi le numim strategii) pentru învingerea treptată a cuceritorilor, in mod direct (prin strategii de razboi, atunci cand strategiile de relationare nu mai aveau efect pentru vecinii exclusiv razboinici).
S-au lăsat prinşi, la fel ca şi poporul în mijlocul căruia trăiau, atunci cand poporul isi urma soarta sub jug. În apusul Europei, druizii astfel rămaşi în apropierea lumii s-au lăsat "prinşi" mergând pe ideea că ei erau nişte visători inofensivi şi nu luptători; au fugit din calea duşmanilor, dar era normal să fie prinşi până la urmă, dacă au lăsat să se cunoască existenţa lor, prinşi fără putere şi fără să arate în vreun fel pricepere în a lupta. În schimb, romanii cuceritori astfel ai galilor - celţii care ocupau părţile sudice şi centrale ale Franţei de azi - au privit cu curiozitate la "magia" druizilor - care propovăduiau respectul faţă de natura înconjurătoare şi pentru firea naturală a oamenilor, linişte lăuntrică, învăţături însoţite de elemente uşoare de şamanism ("magie" uşoară) bazate mai mult pe noutate, decât pe adevărate acte de magie (lucrare mentală, atâta cât mai era posibilă în astfel de vremuri). Pentru a da timp departajărilor, adică retragerilor adevăraţilor druizi (oamenii străvechi ai teritoriilor lor), ei au folosit rare elemente de citire a viitorului (destinologie druidică), după care toate s-au lăsat să se estompeze, intrând în banal. Ceea ce a intrat în fondul general al cunoaşterilor omenirii contemporane - conform mărturiilor romanilor si elinilor - nu a fost ceva conform cu cunoaşterile originale, ci tocmai acel fond superficial oferit strainilor, la care se adăugau interpretările, adica felul în care societatea lor contemporană putea percepe tot felul de lucruri, conform obiceiurilor proprii şi puterii de pătrundere. A rămas o formă dogmatică generala de cunoaştere a celţilor (dar la fel şi a tracilor, a dacilor), dezvoltând felul de percepere a străinilor lăsaţi să perceapă doar cate ceva din fondul profund al cunoaşterilor adevărate. Multe elemente i-ar fi condus pe cuceritori chiar la descoperirea celor ascunşi sau cel puţin a puterilor lor, pe care padurenii străvechi, având drept precedent "experienţa" babiloniană, egipteană şi iudee, doreau ca asemenea cuceritori să nu o mai poată renaşte în lume: este vorba despre folosirea activităţii mental-astrale, in scopul asupririi popoarelor şi influenţarii minţii umane de la distanţă.

Ceea ce a rămas în lume a fost în schimb acel complexe cultural-spiritual al orientărilor moral-religioase pe care străvechii, retraşi adânc, necunoscuţi de populaţii, le-au trimis în lume prin intermediul Călătorilor (numiţi în vest şi în nord: Peregrini, Pribegi). Aceştia - puternici de felul lor şi bine antrenaţi de străvechi, au făcut legătura permanent cu grupuri de oameni răspândite pe teritorii largi, străbătând munţii şi câmpiile, strecurându-se printre vigilenţele cuceritorilor până târziu, la căderea imperiilor romane. Când popoarele au început lupta pentru remodelarea lor, conform reperelor locale, padurenii străvechi s-au retras definitiv din Europa (în perioada pe care o numim Evul Mediu), plecând în sudul continentelor Africa şi America de Sud, în Australia şi în Insulele sudice ale Pacificului (teritorii care au rămas protejate, necunoscute europenilor încă mult timp după retragerea lor) ori au plecat definitiv din destinele umane (devenind astrali ajutători sau dimensionali). Au rămas împânzirile urmaşilor celor rămaşi în lume să ajungă la cât mai multe aşezări umane; cei care lăsau lumea să ajungă la ei, protejând drumurile, satele, oferind poveşti despre vremuri apuse sau despre experienţa nouă (poveşti, mituri, legende, doine, balade). Rolul lor a fost:

• Formator (crearea formelor de învăţătură, în proză, poezie, cântec);
  
• Creator de rute şi mijloace de răspândiri, ţinând cont de distribuţiile vremurilor şi distribuţiile teritoriale;
• Prelucrarea contemporană fiecărei generaţii, prin adaptarea lor la viaţa curentă a comunităţilor.

Vârfurile reliefului înalt au rămas astfel locuite întotdeauna, păstrând amprenta puternică a celor din vechime în interiorul munţilor. De aceea acum, în zilele noastre, sub acţiunea energiilor şi materiilor care trec rapid spre registrul de vibraţii totale (cuprinzând acum întreg sistemul fluidic al câmpului planetar-stelar) oamenii simt, şi pot înţelege şi face din ce în ce mai multe lucruri. Percepţiile îşi măresc mult sfera, volumul şi profunzimea: de la cele mai joase la cele mai înalte din cunoaşterile - şi pe măsura abilităţilor umane. De aceea oamenii devin interesaţi tot mai mult de vârfuri montane, unde se petreceau pe vremuri cele mai inaltate relatii interumane, are loc o revenire tot mai mult către relieful înalt, retras, umplu toate locurile. Începând cu anii '60 nu mai rezistă nici un loc retragerii - retragerea nu mai este proprie nici schiturilor, chiar dacă lumea nu o face dintr-o puternică religiozitate, ci dorind cunoaşterea veche şi liniştea. Turistul care nu ştie să pătrundă tainele cu seriozitate, în profunzime, ci este doar în trecere, hăuind şi pălăvrăgind, nu trebuie blamat, căci va cunoaşte în viitor lucrurile în egală măsură cu acela bine-cunoscător de azi. Este chiar principiul vaselor comunicante, în care toată cunoaşterea se preia fără nici un efort, instantaneu, problema de prelucrare cerebrală - care acum chiar există - în viitor nu va mai exista, conducând la crearea unui fond uşor de preluat, de prelucrat şi de înţeles în toate punctele sale de vedere (mult mai multe decât cele pe care le înţelegem azi).