Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI:

Din comunicările ajutătorilor noştri astrali:
Scrierile cu referire la metafizică au o importanţă deosebită în gândirea umană până ce gândirea prin citire va redeveni trăire de amintire...

joi, 21 februarie 2019

25. DESPRE STATUILE AFLATE PE DRUMURILE PLATOULUI MUNŢILOR BUCEGI

I. IDEI PRINCIPALE
1. Statuile au fost adevărate “aparate” destinate menţinerii unui mediu vibraţional necesar biosistemului şi oamenilor pe drumurile lor spirituale. 
2. Forma statuilor: 
– formă umană: acolo unde erau organizate drumurile spirituale ale oamenilor;
– formă animală: coloană cu cap de animal – în funcţie de necesităţi, de animalele locului, când drumurile atenţionau asupra energiilor şi vibraţiilor potrivite cu mamiferele locului;
– forme geometrice adaptate locului (sfere, coloane tip menhire, obelisc) pe insule, peninsule, în regiuni fără populaţii umane. 
3. Diverse locuri unde se aflau cândva amplasate statui pe drumurile spre platou, pe platou până în vârful Omul. 

(Foto: Detaliu din monumentul de la Moisei:
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Monumentul_de_la_Moisei_-_detaliu2.jpg)

II. DETALII, DISCUŢII
Să reţinem faptul că statuile au avut un statut existenţial pe termen relativ scurt comparativ cu megaliţii: un timp socotit din chiar momentul creaţiei lor până în mileniul IV î.H., adică în preajma începerii primelor migraţii, când s-au finalizat şi adaptările oamenilor – deci şi drumurile lor spirituale. Spre deosebire de megaliţi, care s-au format – cu doar un ajutor iniţial de şănţuire, de-a lungul mai multor milenii din momentul şănţuirii, sub puterea presiunilor şi fenomenelor atmosferice – statuile au fost lucrate total de Călătorii Moşilor, rapid, intrând în funcţiune imediat, pe toate drumurile bătute de oamenii locurilor, din aşezările din regiune. 
De-a lungul întregului drum – al oricărui drum cu caracter spiritual pentru oameni, de fapt al drumurilor care brăzdau întreaga ţară (şi toate continentele), nu numai cele din munţii Bucegi – se înşiruiau astfel de statui, marcând drumurile, ajutând drumeţii şi în acelaşi timp ajutând întreg biosistemul, toate vieţuitoarele care aveau nevoie în acele timpuri să se adapteze la schimbările de vibraţii suportate de întreaga planetă. Era necesar întrucât dincolo de modificările cosmic-planetare cu care vieţuitoarele erau obişnuite, ele aveau să se confrunte cu oboseli mari datorate activităţilor umane care urmau să se dezvolte mult mai mult decât în situaţii planetare tipice (liniştite, cu oameni respectuoşi faţă de orice forme de viaţă, protectori), precum şi variaţii de vibraţii puţin obişnuite atunci când se va grăbi creşterea vibraţiei faţă de creşterile naturale, dar spre binele tuturor – şi ale spiritelor umane, şi ale biosistemului deopotrivă. 
Să reţinem aşadar că asemenea lucruri nu se petreceau numai la noi, în spaţiile de trăire ale geţilor, ci peste tot, pe toate continentele şi pe toate insulele din largul oceanului planetar. Acolo unde nu erau aşezări umane, ajutătorii planetari, sub coordonarea Moşilor cei mai apropiaţi, creau ori statui pentru vizitatorii în drumeţiile lor spirituale, ori alte diferite forme: sfere, menhire, obeliscuri, etc., pentru păstrarea unei vibraţii în schimbare mai lentă decât o imprima cosmosul pe o planetă care nu mai era protejată de un plafon ceţos permanent, cum fusese înainte de ultima glaciaţiune, şi prea puţin protejată de norii care veneau şi plecau într-o circulaţie fără sfârşit. 
Aşadar statuile aveau ca rol principal păstrarea unei vibraţii relativ stabile, la nivelul de vibraţie ale canalelor eterice matriceale pe care erau amplasate, mai ales înregiunile în care erau puţine asemenea canale foarte dezvoltate. Aerul planetar pierdea mai repede din vibraţia înaltă anterioară, astfel încât un plus vibraţional în asemenea condiţii era binevenit pe planetă, până la obişnuirea tuturor vieţuitoarelor cu modificările vibraţionale curente ale planetei. 
Statuile, aceste adevărate aparate destinate menţinerii unui mediu vibraţional echilibrat, erau presărate pe drumuri încă din preajma aşezărilor, cu rolul de a ajuta drumeţii. Având o vibraţie stabilă, care nu se mai modifica substanţial, după ieşirea drumeţilor din aşezare, ele mobilizau oamenii la drum, iar dincolo de casele de călători mobilizau drumeţii să pornească din nou la drum, după pauza de odihnă şi lucrările fizice pentru întreţinerea caselor, gardurilor, altor mici construcţii cum ar fi susţineri de tip araci, podeţe, etc. Oamenii acelor timpuri aveau nevoie de astfel de ajutoare substanţiale, căci nu erau încă obişnuiţi cu folosirea corpului fizic, nu aveau abilităţile pe care le avem noi azi, la finalul epocii fizice – atunci omenirea fiind la începutul acestei epoci – chiar dacă nu erau câtuşi de puţin la începutul vieţilor lor pământene. Viaţa lor de acum nu continua fostul mod de viaţă mental-astral, dar folosea din plin experienţa acumulată în vieţile lor mental-astrale, iar capacităţile lor erau încă foarte dezvoltate (numai creaţie materială mentală nu mai puteau desfăşura, sub nici o formă); dar conştiinţa lor înaintată (despre care am discutat pe larg, să ne amintim) îi mobiliza permanent la întărirea corpului fizic, a consolidării tuturor manifestărilor fizice, a cunoaşterii lumii fizice. Numai atunci când omul obosea fizic, el se sprijinea pe mersul astral-mental, aşa cum am mai discutat. Un asemenea fel de drumeţii pregătea omul şi fizic, prin întărirea corpului fizic (musculatura, plămânii în faţa efortului – deci funcţionarea organelor interne), creştea obişnuinţa orientărilor spaţio-temporale, iar prin cercetările mediului înconjurător – atmosferic, biologic – omul se obişnuia cu trăirile umane de toate felurile, de care ştia bine că va avea nevoie în viitor. 
Am specificat faptul că statuile nu erau realizate ca să dureze mai mult de 3-4 milenii maximum; mai târziu aveau să fie create alte statui, care să dureze până la sfârşitul epocii fizice (să reţinem: nu discutăm acum despre megaliţi) aşa cum au fost statuile din Egipt, orient – bazoreliefuri, construcţii de tipul piramidelor care aveau (şi au încă) alte scopuri despre care vom discuta în alte studii. Spre exemplu: coloşii din Memnon (Egipt) sau statuete de mici dimensiuni cum au fost (şi sunt încă, expuse în muzee) de exemple Gânditorul de la Hamangia (şi Soţia Gânditorului). Dacă ne îndoim de cunoaşterea avansată a omului din vechime, şi tradiţiile – în profunzimea lor necercetată oficial – şi artefactele, şi orice alte elemente de artă antică ne dovedesc faptul că o asemenea cunoaştere a fost reală, concretă, profundă. 
Să rămânem în preajma munţilor Bucegi şi să discutăm puţin cu referire la statuile amplasate pe drumul spre platou, venind dinspre Valea Largă. 
O pereche de statui se afla în apropiere de actualul lac de baraj artificial Bolboci, după casele de călători din preajma acestui loc. Rolul acestei perechi (reprezentând un bărbat şi o femeie) era de impulsionare a călătorilor, prin mici structuri interioare de amplificare a unor tipuri de vibraţii: după odihna de câteva zile în casă, precum şi lucrări de reparaţii a casei, altor amenajări din jur, de completare a proviziilor şi de curăţare pentru a lăsa totul în ordine, curăţenie şi aprovizionare pentru următorii drumeţi. Impulsul de mobilizare la drum, dat de statui, era un ajutor de care oamenii aveau nevoie, erau ajutaţi pe drumul destul de lung şi greu spre platou, spre punctul terminus al călătoriei lor, acolo unde aveau să stea o perioadă mai lungă pentru observări, analize, înţelegeri profunde. 
O altă pereche de statui străjuiau alt drum, în apropiere de actualul punct turistic Piatra Arsă, pe un drum care urca direct spre platou. 
Următoarea pereche se afla între Călăuză (numită azi Baba Mare, dincolo de Sfinx) şi Cerdac, în apropierea căruia se aflau cândva case de călători necesare pentru odihna celor care urcau, pe drumuri ocolitoare, largi, cu greu pentru oamenii acelor timpuri, lipsiţi de experienţă fizică încă. 
Ultima statuie se afla pe drumul ce urca spre vârful Omul, o statuie cu totul specială în acest loc, despre care vom discuta în amănunt.
Statuile, la fel ca şi megaliţii, aveau echilibratori şi amplificatori de vibraţii. Megaliţii, care erau realizaţi din stâncile muntelui local, aveau în preajma lor sau sub stânci asemenea materiale, plasate în locuri corect alese, bine socotite. Asemenea materiale adăugau un plus de vibraţie la vibraţia megalitului (la fel ca şi la statui) mărind vibraţia locului, sau adaugă un plus de vibraţie mai joasă, pentru a echilibra o vibraţie prea înaltă, care putea produce o fractură vibraţională, un rift vibraţional care se dovedea a fi necesar de echilibrat, ţinând cont de oboseala omului. Asemenea materiale adăugate erau alese tot din materiile locale – este bine să reţinem – chiar dacă statuile puteau să fie formate din blocuri aduse din regiunile mai depărtate – dar tot din masivele montane locale. 
Dar nu peste tot erau perechi de statui. De la poalele muntelui mergeau în matricea eterică a Pământului, două canale aproximativ paralele, cu o diferenţă relativ mică de vibraţie – dar să nu uităm: toate fiind sub-nivele ale unui singur nivel, nivelul de vibraţie eterică, din care nivel face parte şi corpul nostru dublu-eteric (sau vital) şi al tuturor vieţuitoarelor planetare. Depărtarea dintre aceste canale mari, cu diametrul foarte mare, spaţiul dintre ele, este format dintr-o adevărată “savană” de canale subţiri şi scurte, ca nişte ierburi eterice, care ajută biosistemul mărunt al planetei. Statuile s-au plasat pe fiecare dintre cele două canale mari, pentru spaţiul folosit ca drum pentru oameni. Un canal avea vibraţia medie mai joasă cu puţin decât celălalt, ceea ce făcea diferenţa între statui: aşa cum este şi diferenţa dintre vibraţia medie a unui bărbat – cu puţin mai înaltă decât a unei femei: în mod natural – nu altfel. Femeia vehiculează energii cu vibraţii foarte variate pentru a pregăti şi întări copiii săi pentru orice fel de viaţă ar avea ei, iar bărbatul are nevoie de vibraţii înalte, ca mobilizare permanentă pentru a ajuta femeia în cuplul familial, în sarcina ei de a naşte şi creşte copiii lor. Astfel, statuia de femeie era amplasată pe canalul cu vibraţie medie ceva mai joasă faţă de vibraţia celuilalt canal, pe care era amplasată statuia bărbatului, faţă în faţă cu statuia femeii. 
Dar, cum scriam mai sus, nu peste tot erau (sunt) canale paralele. În dreptul Cerdacului, canalele paralele până în acel punct se despart: unul merge spre Padina şi celălalt spre Vârful Omul. Pe canalul care merge spre Vf. Omul se afla amplasată astfel o singură statuie. În trecut muntele cuprindea, la fel ca şi întreg platoul, multe stânci, şiruri de stânci. Un brâu de piatră se întindea la poalele muntelui – din care au mai rămas câteva urme, ici şi colo. O statuie de felul celor în discuţie – deci cu rol important prin însăşi structura sa – cuprindea un capitol puternic marcat, cu rolul de a întări radiaţia de-a lungul coloanei, dar în acelaşi timp şi propria structură, căci sculptura în sine, modelarea pietrei, crea direcţionări de vibraţie, şi variaţii de eliberări de vibraţie necesare şi locului, şi oamenilor care treceau prin aceste locuri. Statuia prezenta un cap de animal cu coarne, aşa cum erau diverse alte statui pe continent şi care au devenit exemple de creaţii de tip colonade din perioada antică târzie. 
În cazul statuii în discuţie, coarnele nu se rulau spre interior (rostul general al rulării find întărirea vibraţiei întregii coloane), ci se îndreptau spre coloană, în jos, întărind toată radiaţia statuii, care la rândul ei radia puternic pe tot arealul până la pereţii stâncoşi de la baza muntelui (care formau un fel de gang pe unde urcau drumeţii o porţiune scurtă a vârfului). 
Alte statui marcau drumurile care urcau din Ţara Bârsei spre Vf. Omul şi Platou. Altele străjuiau drumurile care coborau spre versanţii sudici şi dealurile subcarpatice. Toate erau create în acelaşi fel sau asemănător, aveau acelaşi rol pe care l-au îndeplinit peste tot, cu mici variaţii, în aceeaşi perioadă de timp despre care am discutat. 

duminică, 17 februarie 2019

24. STRUCTURA UNEI STATUI AMPLASATĂ PE UN CANAL ETERIC MATRICEAL PLANETAR

I. IDEI PRINCIPALE
1. Statuile erau creaţii ale Călătorilor Moşilor, realizate din blocuri de piatră aduse din masivele muntoase din împrejurimi, având scopul de a păstra un mediu vibraţional stabil pentru oamenii din aşezări, aflaţi în drumeţii spirituale.
2. Condiţiile care necesitau existenţa lor:
– vibraţia planetară şi corporal-umană era din ce în ce mai joasă, obositoare în plus faţă de schimbarea manifestărilor umane: de la mental-astral – la fizic;
– variaţii de vibraţie mult mai rapide şi puternice comparativ cu cele din perioadele anterioare, cu care oamenii erau obişnuiţi;
– canalele eterice matriceale păstrau o vibraţie mult mai înaltă decât cea a fluxurilor energo-materiale din circulaţiile aeriene, ceea ce ducea la variaţii de vibraţie şi turbulenţe relativ mari în jurul canalelor groase. 
3. Erau formate din blocuri de piatră suprapuse, cu vibraţia pietrei proporţională cu cea a canalelor interioare ale marelui canal eteric pe care erau amplasate.
4. Erau amplasate în locurile unde:
– se schimba relieful, iar diferenţele de nivel erau obositoare;
– se schimba direcţia canalului, iar în jurul locului schimbării se schimba tabloul canalelor înguste şi scurte, diferenţa devenind obositoare pentru drumeţi.
5. Prezentau formele trupeşti ale oamenilor locului, după caracterele rasei şi, acolo unde erau două statui reprezentând cuplul familial, statuile prezentau şi caractere sexuale, prin forma şi lungimea părului, precum şi schiţarea formelor de îmbrăcăminte. 

II. DETALII, DISCUŢII
Să ne axăm studiul pe statuile care străjuiau, marcau drumurile către Platoul Munţilor Bucegi şi să reţinem faptul că le numim statui pentru că ele nu au fost parte din stâncile muntelui, ci au fost create din blocuri de piatră suprapuse, aduse din alte locuri şi plasate în mod special la locul potrivit, poziţionate acolo conform unui scop bine definit. 
Amplasarea statuilor se realiza pe canalele eterice matriceale cele mai groase, pentru păstrarea unui mediu vibraţional adaptat cerinţelor umane în primul rând – când vibraţia totală a mediului era într-un curs mereu descendent, obositor, şi în plus cu variaţii mai rapide decât fuseseră ele înainte de ultima glaciaţiune: datorate eliberării planetei de plafonul ceţos protector. Dar se avea în vedere şi realizarea unui echilibru între necesităţile oamenilor şi necesităţile biosistemului înconjurător – mai ales ale mamiferelor care au şi ele, la fel ca şi oamenii, corpuri spirituale, chiar dacă nu sunt atât de complexe şi dezvoltate ca ale oamenilor, şi nici activitatea lor obişnuită nu este atât de complexă. Să detaliem astfel de condiţii în care a apărut necesitatea acestor construcţii: de mare precizie şi de un anume fel de complexitate: 
1. Fluxurile energo-materiale aflate în circulaţie cosmică pierdeau constant din vibraţia lor (amintim că, circulând prin corporalitatea stelelor, planetelor şi biosistemelor lor, fluxurile de filamente energo-materiale pierd constant, treptat – chiar dacă puţin şi lent – din energia lor, ceea ce conduce la diminuarea treptată a vibraţiei lor);
2. Nu numai fluxurile circulante prin spaţiile cosmice, ci însăşi radiaţia totală a stelelor, planetelor şi biosistemelor lor era din ce în ce mai joasă, mai obositoare pentru întregul biosistem – la fel ca fluxurile circulante, căci chiar fluxurile care le constituie şi le hrănesc corporalitatea sunt în continuă modificare: în acele vremuri aveau vibraţia în diminuare, aşa cum azi este în creştere. La fel ca şi toate stelele şi planetele, şi planeta noastră primea fluxuri cu vibraţie din ce în ce mai joase, prin circulaţia lor prin interiorul corzilor galaxiei, modificându-şi vibraţia – chiar dacă mai lent, prin acumulările noilor fluxuri în masa fiecărei structuri: fizice şi fluidice în egală măsură;
3. În asemenea condiţii, variaţiile generale de vibraţie erau mult mai puternice şi rapide decât cele cu care oamenii erau obişnuiţi din perioadele anterioare, mai ales datorită lipsei plafonului ceţos care atenua mult radiaţiile cosmice incidente cu planeta şi biosistemul ei, încă neobişnuit complet cu asemenea condiţii. 
4. Variaţiile de vibraţie care erau accentuate în preajma marilor canale, formând turbulenţe energetice mai ales în jurul lor, comparativ cu canalele mici care produceau şi ele turbulenţe, dar oamenii erau obişnuiţi cu ele, din străvechimi. 
5. Oamenii deja avuseseră parte de mari schimbări planetare, dar şi corporale proprii – obositoare prin efortul de a se adapta acestor noi condiţii în sine, pe lângă necesitatea adaptării lor la noile feluri de manifestare, preponderent fizice, ceea ce nu era de loc uşor pentru ei – chiar dacă spiritele umane erau odihnite. În plus, spiritele umane nu mai aveau, în majoritatea lor, experienţa de a trăi şi a lucra la nivele care se schimbau rapid în continuare, în timp ce aveau nevoie să se adapteze la modificarea generală de manifestare fizică, cu particularităţile Pământului. De unde şi necesitatea drumurilor spirituale despre care am discutat anterior, care erau astfel ajutate în derularea lor. 
De aceea era necesară menţinerea locurilor despre care discutăm într-o vibraţie cât de cât echilibrată, fără mari variaţii de la o perioadă scurtă de timp la alta, pe o perioadă de timp cât aceste drumuri spirituale erau necesare oamenilor de pretutindeni (cam până în mileniul V î.H.); astfel drumeţiile spirituale, cele mai solicitante activităţi, aşa cum am discutat, prin complexitatea lor, erau susţinute, ajutate corespunzător. 

Desigur, ne punem întrebarea de ce drumurile spirituale erau hotărâte printre, sau pe lângă canalele eterice matriceale groase: pentru că ele radiau energii şi vibraţii cu toată gama necesară corporalităţii umane. Să reţinem că corpurile spirituale, cu vibraţia cea mai înaltă a corporalităţii speciei noaste, se menţine într-un echilibru avansat prin intarsii de microstructuri cu vibraţii foarte înalte – imediat superioare ultimului corp spiritual al sistemului corporal. Datorită lor, corpurile îşi păstrează vibraţia proprie indiferent de evenimentele planetare sau cosmice, şi astfel întreg sistemul corporal se menţine în limite stabile. Astfel, indiferent de corporalitatea oamenilor, aceasta este ajutată de vibraţiile înalte emanate de canalele matriceale. Un mediu vibraţional stabil determină o oboseală redusă a omului – căci oboseala se instalează oricum pe astfel de drumuri, de aceea şi existau acele case de călători cu condiţii optime de trai, pentru odihna oamenilor de câteva zile. 
Să reţinem că sunt diferite energiile de vibraţii (mulţi le confundă crezând că sunt exprimări sinonime, dar energiile – energia fundamentală şi structurile create din ea – răspândesc vibraţii din compactizarea lor): astfel, un mediu de drum cu energii radiante din canalele eterice susţine drumeţii şi toate vieţuitoarele din jur. Asemenea energii sunt pe de o parte energii fundamentale: seturi de raze din radiaţia totală a spiritelor planetei, care se răspândesc din canalele eterice în mediul planetar, şi pe de altă parte sunt fluxuri energo-materiale eliberate de canale: din fluxurile care traversează canalele hrănindu-le, vitalizându-le materialitatea, o parte rămân în structurile interioare ale canalelor, împrospătându-le, şi împing filamentele materiale parţial consumate din canalele interioare spre exterior: ele au o vibraţie foarte înaltă, chiar consumate, şi fiind dezamprentate de radiaţia înaltă a planetei, ele se împrăştie de asemenea în mediul planetar şi intră în consumurile de fluxuri ale vieţuitoarelor planetare, amestecate cu fluxurile din circulaţiile cosmice, atrase de planetă. 
De asemenea, călăuzele oamenilor din aşezări care erau în drumeţii spirituale, care erau şi Călători ai Moşilor, erau secundari ajutători cu corporalitatea cea mai complexă, dar aveau şi ele nevoie de radiaţii superioare în bogata lor activitate curentă. Acest tip de ajutor deosebit era găsit numai în condiţiile drumurilor pe lângă, sau printre canalele eterice matriceale foarte groase, cu structuri interioare care să aibă cel puţin 1-2 subnivele cu vibraţie superioară ultimului corp spiritual omenesc (corpul supraenesic), care şi acesta are intarsii de microstructuri stabilizatoare de vibraţii pentru corpul de care aparţin, din materii cu vibraţii superioare. 

Statuile nu modificau total vibraţia mediului local, ci păstrau o vibraţie doar mai înaltă pe fondul radiaţiei canalelor eterice matriceale pe care erau amplasate. Astfel, în imediata apropiere, de-a lungul drumului oamenilor, diminuarea abruptă a vibraţiei era mai lentă, ajutând astfel la estomparea oboselii indusă de adaptarea la schimbarea rapidă de vibraţie, de la un an la altul. În condiţiile hipersensibilităţii omului trăitor în acele vremuri (comparativ cu nivelul nostru general de sensibilitate umană de azi), diferenţele erau pecepute puternic – azi puţini oameni percep schimbările de la un an la altul, pe creştere de vibraţie. Să nu pierdem din vedere şi faptul că oamenii erau obişnuiţi cu vibraţii foarte înalte, după milioane de ani trăite în astfel de vibraţii. Este, în plus, mult mai uşor de suportat o creştere de vibraţie (cum trăim azi) decât o diminuare de vibraţie cum era atunci – şi ştim asta bine acum.
Înţelegem astfel de ce necesitatea unor asemene adevărate instrumente locale se impunea în asemenea conjuncturi.
În paranteză fie spus, primele statui care au fost create în aşezările umane au avut acelaşi rol, care rol însă s-a pierdut cu timpul, astfel încât a rămas doar obiceiul creaţiei şi amplasării lor în aşezările umane, în amintirea unor personalităţi care au marcat istoria locală sau reprezentând scene din evenimentele locale. 
De asemenea, în unele locuri a rămas un adevărat cult al unor obiecte cunoscute din vechime, prin clarviziune sau călătorii astrale conştiente, privind amintiri din vieţi anterioare, cu trimitere la – de exemplu – sfere (bile) de diferite mărimi (aşa cum au fost create în alte locuri, după grosimea canalelor) având acelaşi rol; cele construite în vechime s-au distrus după o vreme (tot aşa cum s-au distrus şi statuile despre care discutăm, din Bucegi), dar oamenii au creat sfere peste tot, aşteptând schimbarea vremurilor şi întoarcerea strămoşilor lor. 
Nu sunt poveşti nici statuile de aur (la fel ca şi diverse obiecte de uz comunitar sau personal) realizate din aur – în Asia şi America de Sud, Arabia sau Egiptul antic, din aceleaşi considerente vibraţionale, care au degenerat cu timpul în obiecte personale ale oamenilor foarte bogaţi şi conducătorilor laici şi religioşi. Vom mai discuta despre acestea – deocamdată să ne întoarcem la statuile din Bucegi. 
Statuile erau create de Călătorii Moşilor, sub îndrumarea lor şi prin aprofundări proprii prin studiu personal. Aveau o construcţie specială, nefiind create dintr-un singur bloc de piatră, ci din bucăţi suprapuse şi perfect îmbinate pentru a păstra mult timp stabilitatea şi pentru a nu se infiltra insecte sau seminţe ori rădăcini şi mlădiţe de plante. Toate erau create în aşa fel încât fiecare bloc să aibă o vibraţie diferită de a celorlalte, de la o componentă la alta, păstrând succesiunea canalelor interioare din canalul general matriceal pe care era amplasată. Blocurile de piatră erau alese astfel încât să aibă o anumită intensitate a radiaţiei, pe o distanţă suficient de lungă pentru ca omul să fie susţinut până la următoarea schimbare de direcţie a canalului, unde se amplasa următoarea statuie. 
La fel ca şi oamenii, vieţuitoarele se odihneau în aerul obişnuit lor, căci şi ele erau obişnuite cu variaţii lente de vibraţie, la fel ca şi oamenii. 
Dar nu numai schimbarea de direcţie a canalului determina amplasarea unei statui. 
Pentru omul-drumeţ era la un moment dat al drumului său un beneficiu evident – mai ales dacă ţinem cont şi de schimbările care survin de la poalele muntelui spre platoul montan: este necesar de amintit faptul că cercetătorul de azi nu vede statuile din vechime decât în apropierea muntelui, apoi pe drumul de urcuş spre platou şi pe platou, adică în locurile cele mai obositoare pentru om. Aşadar discutăm despre amplasarea statuilor şi la schimbarea formei de relief – acolo unde diferenţele de nivel devin mari, deci şi obositoare. Pe platou, diferenţele de nivel nu sunt mari, dar schimbarea direcţiei canalului impunea amplasarea unei alte statui, căci schimbarea de direcţie înseamnă noi canale, noi forţe radiante, aşadar necesitatea de a se ţine cont şi de o asemenea situaţie. Astfel să înţelegem că totul ţinea de evitarea unei oboseli suplimentare pentru drumeţi. 
În aşezări, mult mai târziu au apărut creaţii de acelaşi fel, în care însă capul, de cele mai multe ori, avea – sau chiar era cu totul – un stabilizator puternic de vibraţie pentru comunitate, pentru toate vieţuitoarele din aşezare (deci cele domesticite), nu numai a omului. Vom reveni cândva cu cu noi descrieri în acest sens. 


Statuie amplasată pe un canal matriceal eteric puternic dezvoltat, înconjurat de canale mai subţiri şi mai scurte
Legendă:
(1) = canalul eteric matriceal planetar, ales de constructori (Călătorii Moşilor) pentru amplasarea statuii;
(2) = canalele interioare concentrice cu vibraţii puţin diferite, dar făcând parte din acelaşi nivel vibraţional al planetei (eteric);
(3) = corpul statuii amplasată pe o rază (geometric vorbind) a canalului, format din blocuri suprapuse, fiecare bloc având o vibraţie proporţională cu vibraţia canalului eteric interior în dreptul căruia se afla;
(4) = capul statuii avea vibraţia cea mai înaltă, proporţională cu unul dintre canalele interioare cu vibraţie foarte înaltă (canalele interioare au vibraţia crescătoare de la margine spre interior); 
(5) = postamentul statuii (amplasat acolo unde terenul era puternic vălurit sau unde canalul se ridica puţin de la sol, deci creat numai acolo unde era cazul) avea înălţime proporţională ori cu distanţa care acoperea denivelările terenului, ori de la pământ până la înălţimea canalului, cu vibraţia proprie la valoarea medie a canalelor înconjurătoare mai scurte şi mai subţiri;
(6) = canale eterice matriceale scurte şi subţiri din jurul canalelor eterice matriceale mari. 

Statuile aveau trasate în linii mari caracterele somatice ale omului, în funcţie de particularităţile rasei locale şi sex – sex: dacă reprezentau un cuplu familial căci, la finalul adaptărilor, drumeţiile se desfăşurau în cuplu familial cel puţin o dată în viaţă. Pentru geţi, având rasa ariană cu specificul local al zonei temperate, ochii erau mici şi drepţi, nasul şi gura fără accente deosebite, comparativ cu arienii africani sau cu lemurienii (asiaticii). Părul avea caractere diferite la bărbaţi faţă de femei. Înainte de a continua cu descrierile, să ştim (sau să ne reamintim din alte studii), faptul că genetic, părul capilar în străvechimi (înainte de ultima glaciaţiune) nu creştea mai mult decât până la nivelul umerilor, indiferent de sex, cu excepţia femeilor pădurene, insulare şi muntene, care aveau aveau nevoie de energii fizice şi informatizare naturală sub formă de vibraţii cu totul deosebite, comparativ cu femeile din aşezări: care nu aveau sarcini atât de complexe ca ajutătoarele planetare pădurene, insulare şi muntene. Acestea din urmă aveau o creştere naturală a părului capilar până puţin deasupra taliei (unde energetica trupească este extrem de puternică), după care creşterea în lungime se oprea, regenerându-se în mod natural prin cădere şi înlocuire cu creştere numai până la nivelul obişnuit (aşadar al rasei şi al sexului). În restul trupului nu creştea păr propriu zis nicăieri, ci – indiferent de rasă, sex sau culoarea părului capilar – tot corpul fizic era acoperit cu un puf fin translucid cu tendinţă spre alb, care nu depăşea nivelul depăşirii corpului fizic de către corpul dublu eteric. 
La noua corporalitate (după glaciaţiune), atâta timp cât straturile interioare ale corpurilor: astral, mental şi cauzal, au rămas în stare de funcţionare (chiar dacă o funcţionare redusă comparativ cu perioada anterioară), părul capilar a crescut mai întâi la toţi bărbaţii până la înălţimea umerilor, iar la femei până la talie, indiferent de lungimea vieţii. Cu timpul, el a avut posibilitatea de creştere mai lungă, egală pentru ambele sexe, dar oamenii s-au obişnuit să şi-l taie, pentru a nu-i încurca în activităţile fizice. 
Părul facial, necesar unei activităţi susţinute a creierului, dar şi zonei ganglionare de deasupra şi de sub zona mandibulei compensează, prin atragerea şi procesarea fluxurilor energo-materiale, lipsa unor nivele de vibraţie pe care femeile născătoare de copii le are, le procesează pentru a obişnui copiii – noii întrupaţi – cu toate felurile de nivele de vibraţie necesare vieţii fizice complexe; sub formă de mustăţi şi barbă, în condiţiile noii corporalităţi creştea până la nivelul părului capilar. În străvechimi păr facial, axilar şi pubian nu exista – numai acel puf general înafara părului capilar, întrucât energizarea complexă oferită de toate straturile dezvoltate ale tuturor corpurilor determina în mod egal tuturor oamenilor aceleaşi caracteristici somatice (nu se deosebeau femeile de bărbaţi decât din momentul necesităţii procreării şi se stingeau după câteva zile de la naştere). 
Părul pubian era necesar în noua corporalitate – în condiţiile în care în străvechimi nu era necesar întrucât în procesul de procreere şi naştere nu necesita nici un fel de efort omenesc, magnetismul natural extrem de puternic al corpurilor lucrând în sensul atragerii spermatozoidului unic purtat de bărbat în interiorul ovulului unic femeiesc (cel mult două celule specifice pentru fiecare om – mai curând la pădureni, munteni şi insulari decât la oamenii din aşezări). În condiţiile noii corporalităţi, cu consum energetic mult superior vechii corporalităţi: şi pentru procreere, şi pentru naştere, apare pilozitatea specifică, la fel ca şi – în timp, nu chiar de la primele generaţii de oameni noi, apare părul axilar, care susţine energetic zona ganglionară a umerilor şi axilei, pe măsura intensificării muncilor fizice şi scăderii drastice a vibraţiei planetare – implicit corporale. Apar cu timpul, dar rapid, particularităţi rasiale cunoscute: părul facial, axilar şi pubian – creţ pentru rasa ariană şi drept pentru rasa asiatică (lemuriană). Rasa ariană în Europa şi Africa a avut în străvechimi părul capilar numai drept, dar după marile migraţii şi împletirea raselor, s-a extins mult părul ondulat. 
Revenind acum: capul statuii-bărbat avea deci schiţat părul până la umeri, cu barbă şi mustăţi până la nivelul părului capilar. La femei, părul capilar cobora în mod natural până la talie. Acele statui care au fost realizate pentru a dăinui până mai târziu pentru anumite necesităţi ale oamenilor, aveau reprezentarea femeii cu părul împletit în cozi, purtate în faţă sau răsucite sub forma cochiliilor de melci, de o parte şi de alta a capului, deasupra urechilor. 
Forma trunchiului era specifică sexului, drapat cu îmbrăcăminte uşoară, strânsă pe talia încinsă cu un brâu nu foarte lat, purtat lejer: cu bluză strânsă uşor la gât şi la mâneci, cu pantaloni de tip şalvari strânşi pe talie şi la glezne. Încălţămintea era de tip opincă, mulată pe forma labei piciorului. 

Dar este necesară o precizare deosebit de importantă: pentru o asemenea realizare, statuile erau create aşadar din segmente de piatră cu vibraţii diferite, dar apropiate între ele, având vibraţiiile cele mai apropiate de vibraţia canalului eteric şi păstrând proporţiile de diferenţă de vibraţie între blocurile de piatră, la fel ca şi diferenţele de vibraţie între canalele eterice interioare ale marelui canal: să înţelegem că piatra rămâne piatră, material fizic extrem de dens, cu vibraţia nivelului fizic. Era o vibraţie constantă, precis simţită de oamenii hipersensibili încă din acele vremuri, era vorba despre păstrarea unei vibraţii echilibrate, în mediul înconjurător, care să nu obosească drumeţii – era cel mai important lucru pentru această situaţie. Pentru că era absolut necesar ca omul să nu simtă prea abrupt variaţiile de vibraţie nici ale atmosferei planetare, nici ale canalelor eterice pe lângă care trecea omul. Statuia nu schimba vibraţia planetară în acel loc, ci mlădia variaţiile abrupte ale acesteia pe timpul drumeţiilor – destul de obositoare oricum, chiar dacă nu erau atât de dese comparativ cu ceea ce trăim azi. Vibraţia canalelor nu se schimbă foarte repede – dar noi discutăm aici despre o perioadă în care vibraţia s-a diminuat rapid (mult mai rapid decât în trecutul cunoscut de oameni) sub incidenţa unui cosmos aproape agresiv comparativ cu vremurile anterioare, de care planeta nu mai era protejată de fostul plafon ceţos, precum şi a unei circulaţii interioare a fluxurilor prin interiorul planetei, care determina diminuarea abruptă a vibraţiei canalelor eterice matriceale. 
Azi creşterea vibraţiei este încă şi mai puternică de la o perioadă scurtă de timp la alta, dar această creştere nu este percepută ca fiind agresivă, fiind regeneratoare şi odihnitoare – variaţiile mari însă ne obosesc mai mult, dar şi obişnuinţa noastră cu manifestările fizice este foarte avansată, astfel încât nu avem nevoie de multe reglări. 
În restul locurilor nu vom întâlni statui în această perioadă, a drumeţiilor spirituale, cât timp ele au activat de-a lungul drumurilor obişnuite pentru drumeţii. Le vom întâlni apoi după mileniul IV î.H., în anumite scopuri, din anumite materiale care să creeze un anumit mediu ambiant specific unor învăţături şi păstrând anumite mesaje pentru mediul social al aşezărilor omeneşti. 
Blocurile de piatră erau alese din diverse locuri – dar din acelaşi masiv muntos ca şi locul unde avea să fie amplasate: de exemplu, aduse tot din blocul muntos pe care îl numim Bucegi, însă ele nu erau nici din blocul compact al locului – vreo stâncă modelată sub forma dorită, şi nici din segmente din jur, preluate pe criteriul apropierii de locul de amplasare. 
De asemenea, mărimea, înălţimea statuii nu era egală cu înălţimea umană din acele vremuri (care oricum era în medie de cca. 2 metri atunci şi se ştia bine că înălţimea omului se va diminua în medie la 1,70 m, cu timpul). Înălţimea era proporţională cu distribuţiile structurilor interioare ale canalului eteric matriceal pe care urma să fie amplasată statuia. 
Dacă canalul era în general la o înălţime oarecare de pământ, dar nu mai mare de 15-20 cm, cât era înălţimea medie a ierburilor de pe teren, statuia se amplasa pe un postament care avea vibraţia la valoarea medie a canalelor scurte şi subţiri din jurul canalului puternic dezvoltat pe care se amplasa statuia sau, în cazul a două statui – pe două canale învecinate asemănătoare (cazul frecvent în drumurile din Platoul Munţilor Bucegi), se lua în calcul valoarea medie a canalelor scurte şi subţiri dintre cele două canalel groase învecinate. Postamentul, aşa cum se poate observa şi în desen, urmărea în linii mari la partea sa inferioară denivelările naturale medii ale pământului, iar la partea superioară urmărea forma rotundă a canalului, depăşind foarte puţin diametrul statuii. 
Am menţionat faptul că postament era creat şi dacă denivelările erau foarte mari şi periclitau stabilitatea statuii; dacă canalul era imediat deasupra solului, postamentul era integrat în statuie – adică vibraţia lui era proporţională cu vibraţia primei părţi a canalului eteric, dar partea inferioară a postamentului era creată urmând linia solului, iar la partea lui superioară nu depăşea mărimea blocului aflat deasupra lui, păstrându-se astfel radiaţia echilibrată. 
Este necesară observarea cu multă atenţie a cercetătorului în studiul pe care îl face astfel. 
Să mai precizăm şi faptul că statuia astfel creată nu ajungea la partea superioară a canalului matriceal – în nici un caz nu depăşea astfel înălţimea canalului, nu ajungea nici măcar la înălţimea diametrului său orizontal. Coloşii statuari creaţi în mileniile ce vor urma nu păstrau nici cunoaşterea, nici proporţiile legate de aspectele matriceale ale planetei, fiind creaţi pe alte criterii, legate de aspectul fizic, religios şi temporar al societăţii în care erau creaţi. 
Încă un aspect care poate fi sesizat de observatorii mentali şi astrali de azi este legat de forma secţiunii prin canalul matriceal. Forma desenată aici este circulară, rotundă, dar o asemenea formă era deja în schimbare pentru toate canalele matriceale planetare, având să ia o formă uşor ovoidală, la fel cum şi forma totală a corporalităţii noastre a devenit treptat la fel, ovoidală, dar mult mai repede decât canalele planetare. Urmează ca acum, sub puterea creşterii vibraţiei medii planetare toate să-şi reia formele sferice (şi canalele planetare, şi corporalitatea noastră).
Să nu uităm: nu se poate spune că statuile nu au fost rezistente în timp, comparativ cu megaliţii sau cu alte statui din antichitate care au rezistat în timp (înafară de cele care au fost îngropate în nisipurile deşerturilor şi s-au păstrat foarte bine – cum este exemplul statuilor egiptene antice). Aceste noi creaţii s-au realizat spre gloria celor care le-au comandat, ceea ce nu era în vederea oamenilor din vremurile pe care le studiem, nici pe departe. Megaliţii s-au decopertat treptat, rămânând în forma lor finală, concepută pentru a păstra mesajele lor abia după ce a trecut timpul statuilor, după cca. 4 milenii, când statuile au fost rostuite să se deterioreze şi pietrele lor să se împrăştie în peisaj. 
Ne vom îndrepta atenţia în studiile următoare către megaliţi, dar să nu uităm şi aceste aspecte ale trecutului, legate de drumuri spirituale, căci ele vor fi reluate în viitorul nostru apropiat (maximum 150-200 de ani), ele în viitor având rostul de a reorienta trecerea noastră către capacităţi multisenzoriale profunde, pe fondul ridicării vibraţiei medii planetare rapide. Asemenea statui vor fi create din nou şi vor avea rostul de a echilibra variaţiile creşterii vibraţiei planetare pentru perioade scurte de timp, spre ajutorarea oamenilor care vor redeveni foarte sensibili la variaţiile de acest fel şi celorlalte vieţuitoare din mediul local, create de noii Călători ai Moşilor, reveniţi din nou în mijlocul nostru. 
Este şi rostul pentru care readucem asemenea amintiri din memoriile noastre ancestrale – şi nu numai pentru plăcerea amintirilor din vremuri minunate pentru omul contemporan obosit de greutăţile şi relele din ultimele milenii. Grele, rele – dar necesare pentru propriile noastre conştientizări şi corectări din viitor... 

duminică, 3 februarie 2019

23. STATUI ŞI MEGALIŢI PE PLATOUL MUNŢILOR BUCEGI


I. IDEI PRINCIPALE
1. Megaliţii sunt purtători ai unor mesaje ce cuprind linii de învăţătură spirituală pentru oamenii din vremurile grele şi pentru perioadele de revenire a omenirii la capacităţile multisenzoriale.
2. Alături de megaliţi, în mileniile trecute au existat statui care marcau drumurile spirituale ale oamenilor.
3. Deosebiri între megaliţi şi statui:
– statuile au fost realizate integral din blocuri de piatră suprapuse, aduse din locuri mai îndepărtate, dar din aceeaşi regiune: cu vibraţii asemănătoare, dar diferite de la o secvenţă la alta; megaliţii sunt prelucrări subtile ale unor stânci din blocul local pietros, muntos;
– statuile au avut rol de păstrare a vibraţiei mediului în condiţiile diminuării rapide a vibraţiei medii planetare; megaliţii sunt purtători de mesaje spirituale, destinate aşadar în mod cu totul special oamenilor;
– statuile au fost create integral de cunoscătorii din vechime pentru a rezista un timp limitat la maximum 4-5 milenii: megaliţii au fost prelucraţi subtil pentru a se forma în timp, pentru a rezista până după conştientizările, în proporţie de mase, a capacităţilor multisenzoriale care se dezvoltă odată cu creşterea vibraţiei medii planetare;
– mesajele megaliţilor sunt destinate exclusiv oamenilor, în timp ce statuile au fost create fără mesaj, pentru a ajuta tot biosistemul local, inclusiv omul. 

II. DETALII, DISCUŢII
În ultimele studii am făcut o buclă largă pentru a înţelege ce avere spirituală uriaşă avea omenirea care nu-şi trăgea originile pământene din animalitate ci venea, ca spirite întrupate, din evoluţii înalte: evoluţii care, alături de cele pe care le descriem acum, ne lămuresc asupra multor “mistere” cărora nu le găsim alte explicaţii decât că toată cunoaşterea lumii a fost primită de la extratereştri, iar lucrurile nu stau de loc aşa. Dar, desigur, nu este nimeni obligat să creadă sau să nu creadă ceva – viitorul în care ne vom reaminti personal ne va lămuri definitiv asupra acestor aspecte. 
Însă dacă hotărâm să mergem mai departe, să mai subliniem un aspect deosebit de important: toţi oamenii vremurilor despre care discutăm erau conştienţi că vor exista condiţii pentru ca ei înşişi – nu numai cei din jurul lor, din alte aşezări, din alte popoare de pe alte meleaguri, vor fi în asemenea situaţie grea în viitorul lor: să devină agresivi, sau leneşi, sau perverşi, etc., erau conştienţi de ei înşişi, fiecare om în parte, şi tocmai de aceea se străduiau să muncească cu râvnă, să fie curaţi, atenţi, ajutători cât mai buni, altruişti mai ales, spre consolidarea înaintată a acestor manifestări – căci ştiau bine că frica şi egoismul născut în lupta de supravieţuire aveau să-i conducă în astfel de stări negative. Tocmai de aceea, fiind astfel conştienţi, se străduiau să ajungă la maximul opus acelor manifestări negative. Să înţelegem astfel că acea epocă a fost pentru întreaga omenire partea de viaţă fizică cea mai altruistă pentru orice spirit uman, cu manifestările cele mai înalt-spirituale pe care le-a dovedit în mod real omenirea în epoca fizică. Cel mai bun om de azi nu se poate ridica la nivelul de atunci al celui mai rău om de azi, care era astfel mult mai bun decât putem noi accepta azi... 
Astfel este bine să vedem oamenii de atunci, dintre care absolut toţi cei de azi ne-am întrupat, rând pe rând, cu toţii, ca fiind azi în stare de a se reîntoarce la ceea ce au fost ca oameni în acele vremuri. 
De aceea trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, să ne amintim cu toţii, cât mai repede, să nu ne lăsăm doar cu veşnica întrebare de la care nu acceptăm prea multe explicaţii dincolo de înţelegerea diferenţei dintre corpurile muritoare şi spiritul etern: “Cine sunt eu?” ... Să ne străduim acum să ne manifestăm cât mai înalt-spiritual pentru a ne impulsiona creşterea conştiinţei noastre şi reamintirea corectă a acelor manifestări care ne sunt cele mai obişnuite în condiţiile pământene. 
Să ne întoarcem la drumurile spirituale, având toate aceste cunoaşteri acum. 

1. CÂTEVA DETALII ÎN PLUS DESPRE MEGALIŢI 
Am trecut destul de fugitiv peste tema megaliţilor, scriind în studiile anterioare despre faptul că au fost lucraţi prin şănţuire în prima lor fază, cu participarea omului cu suflet înălţat, atotcunoscător. Apoi au fost lăsate astfel încât condiţiile atmosferice locale să adâncească şănţuleţele, să se desprindă o parte din stânci, continuând astfel în mod natural modelarea lor. Astfel s-a format imaginea complexă a mesajului către viitorime. Ştiind bine până la ce nivel se vor estompa percepţiile sale astrale şi mentale, omul ştia bine în vechime că percepţia generală se va muta pe fizic, şi doar în perioade scurte de timp ale anului, la solstiţii şi echinocţii, dacă omul nu era angrenat în lucrări fizice brute, va intui, şi apoi îşi va muta atenţia asupra percepţiilor trecătoare cu senzorii corpului mental şi corpului astral, chiar dacă nu mai putea fi conştient cum au loc asemenea percepţii. Putea să mai aibă în viitor în plus asemenea percepţii în momentele de vârf ale bioritmului propriu – dar rămâneau active în special aceste momente anuale:
– la solstiţii, cu energii şi vibraţii puternice, înalte, din nivelele spirituale la solstiţiul de iarnă şi din nivelele fizice la solstiţiul de vară;
– la echinocţii, vibraţiile de la corpurile spirituale devin egale cu cele specifice corpului fizic; efectele vibraţiilor sunt puţin mai complicate în explicaţii: spre exemplu, la echinocţiul de primăvară: omul este obişnuit cu cele ale nivelului spiritual din timpul iernii, de la solstiţiul de iarnă, dar atenţia lui scade datorită rutinei şi oboselii din lunile friguroase, iar atenţia se mută pe fizic, vibraţiile corespunzătoare corpului fizic fiind pe ritm de creştere. Omul simte prin subconştient creşterea vibraţiilor fizice şi automat atenţia lui se mută pe fizic, dar efectele vibraţiilor din nivelele spirituale sunt încă viabile alături de schimbarea registrului percepţiilor şi omul este atent la orice schimbare din jur. Astfel percepţiile de tip astral şi mental prind momente de dezvoltare, sub formă de fleşuri de imagini ce provin de la cele două corpuri cu senzori puternici. La fel, la echinocţiul de toamnă, când nivelele fizice sunt în scădere, plus oboseala lucrărilor agricole, iar cele spirituale sunt în creştere. 
Dar asemenea momente aveau să fie deosebit de importante, chiar dacă sunt trecătoare, pentru omul care se ocupa cu mâinile lui de treburile gospodăreşti sau cele impuse de lumea exterioară. Totuşi putea, prin prisma experienţei sale anterioare, să le împletească pe toate cu înţelegerile sale privind lumea, lucrul vieţii sale, desfăşurări pe care avea să le folosească activ, din ce în ce mai bine, de la un an la altul. 
Atenţia omului se desfăşura astfel la nivele de conştienţă din ce în ce mai ridicate, atât de nivelele mental-astral, cât şi pe fizic, atenţia fiecărui om mutându-se rapid, cu deosebită precizie în toate părţile: şi repede, şi urmărind profunzimile înţelese permanent, de la viaţa de familie la îngrijirea animalelor domesticite, şi de la ele – la cele sălbatice: de la care erau multe de învăţat, apoi la păsările cerului cu extinderile înţelegerilor la toate cele pe care le aflau în călătoriile în jurul lumii. 
Toată această experienţă de viaţă a fost redată material în megaliţii presăraţi de-a lungul şi de-a latul acestui platou montan al munţilor Bucegi. Şi nu numai la megaliţi ne referim aici, vom vedea că au fost create şi statui, care însă aveau un rol numai pentru perioada cât aveau să se deruleze aceste drumuri spirituale, susţinându-le: ele nu mai există de mult timp, dar au ajutat enorm la menţinerea unei stări avansate de odihnire a drumeţilor, mai ales în ultima fază a timpurilor lor, la sfârşitul mileniului IV – începutul mileniului III î.H. 
Sunt multe de spus, şi de înţeles cu privire la:
1. Necesitatea realizării acestor megaliţi, a lucrării lor asupra cunoaşterii omului ultimelor 2 milenii în special, pornind de la vremuri în care omul nu avea necesităţile pe care le are acum. Dar atunci omul cunoştea, aşa cum am discutat, ceea ce vor face oamenii viitorului dintre care aveau să facă şi ei parte, chiar ei înşişi, la un moment dat, ca spirite întrupate în perioadele reprezentative ale timpurilor. În tot timpul care avea să treacă de la primele şănţuiri până la schimbarea totală a vremurilor, oamenii cunoscători aveau să urmeze asemenea sfaturi lăsate în piatră, şi astfel întreg poporul să rămână în credinţa lui, în apărare, în protecţia vieţii, în respect faţă de familie, casă, glie şi încredinţările acestrale. 
2. Sunt multe de înţeles cu privire la semnificaţiile lor, dar este necesar să înţelegem, să acceptăm acum faptul că, atunci când un om pătrunde şi conştientizează prima semnificaţie, urmărind cele mai profunde şi vechi legende ale locurilor, restul poate fi înţeles în conlucrare cu entităţile astrale îndrumătoare de destin propriu şi entităţile astrale protectoare ale locului. Astfel se descoperă mesajul rămas în piatra muntelui, decopertând treptat şi alte înţelesuri, pentru că ele au existat, şi au rămas în sufletul omului. Şi chiar dacă discutăm acum despre poporul de pe aceste meleaguri, să nu uităm că pretutindeni în lume totul a evoluat în acelaşi fel astfel încât, decopertând mesajul celor de aici se va înţelege şi mesajul altora asemănătoare de oriunde din lume, acolo unde au mai rămas. 
Aşadar să reţinem că toate au fost create, aşa cum vom vedea studiind şi începutul tradiţiilor:
– pentru viitorime, şi nu pentru omul din acel prezent care ştia şi trăia efectiv toate cunoaşterile pe care generaţiile lui le cunoştea perfect, le aplica în calitate oameni responsabili asupra vieţii lor;
– multe au fost concepute, global, de ajutătorii spiritelor umane de pretutindeni, dar multe de asemenea au fost gândite, organizate şi create de oameni obişnuiţi, sub îndrumarea Moşilor prin intermediul Călătorilor, Învăţătorilor şi Măiaştrilor Moşilor, alături de îndrumările sfătuitoare ale entităţilor astrale ajutătoare proprii, de destin, ale fiecărui om. 
Megaliţii au fost creaţi pentru a pregăti oamenii viitorului să iubească viaţa, oamenii, vieţuitoarele, pământurile, să fie protectori atât cât se poate pentru fiecare om în parte. Megaliţii care se înşiră de drumul dintre actuala Piatra Arsă şi vf. Omul erau păstrătoare ale acestui mesaj, pe lângă subtilitatea prezentării lor, pe care în ultima parte a etapei fizice oamenii deja vor fi în stare s-o perceapă, s-o înţeleagă, să-i accepte rădăcinile, adevărurile pe care le poartă şi astfel să le întărească încrederea în dezvoltarea în continuare a propriilor lor percepţii mentale şi astrale. 
Ar fi bine să mai adăugăm ceva la prezentările de mai sus.
Niciodată megaliţii nu au avut trăsături precise, aşa cum mulţi cred azi – chiar circulă imagini cu Sfânxul având fizionomie de dac, cum se crede că ar fi fost la origine. Acolo – ca şi în alte locuri, s-a urmărit sculptarea în piatră a esenţei umane: aşa cum au fost, şi cum vor fi cândva oamenii locului. Figura centrală reprezintă o idee, o atenţionare, un mesaj asupra unui element substanţial, reprezentativ pentru vremurile cu personalitatea concretă umană; şi este însoţit de elemente adiacente, reprezentând aici lumea în care trăia dacul, lume în care se manifestă personajul principal al megalitului. De aceea se va vedea la baza unui cap central şi în spatele lui, alte sculpturi reprezentând alte elemente:
– lumea subterană;
– lumea socială;
– lumea astrală;
– lumea conducătoare: cei ce nu sunt conducători din lumea oamenilor şi din lumea astrală, ci a “Cerului”, a celui numit de alţii Dumnezeu, strâns legat de tot ceea ce este mai bun în mintea – în cunoaşterea, în sufletul omului. 
Întreg platoul reprezintă toate elementele cerurilor şi pământurilor, reprezentând locul lor în lumea croită pentru om şi dusă mereu tot mai departe de oameni (familie, destin ursit, casa, curtea, vieţuitoarele cele mai importante pentru om şi aşezarea lui). 

2. STATUILE DE ODINIOARĂ
Alături de megaliţii de pe platoul munţilor Bucegi, pe care îi cunoaştem acum (pe lângă care au mai existat câteva reprezentări care s-au pierdut în timp), au existat o serie de statui care marcau drumurile spirituale ale oamenilor de pretutindeni. Ele erau amplasate pe toate drumurile principale care conduceau spre megaliţi, prin toţi munţii – nu numai de pe platoul munţilor Bucegi – astfel încât studiul megaliţilor devine strâns legat de studiul acestor statui, de realitatea lor de un anume fel, cu un anumit scop, special, deosebit pentru drumurile spirituale ale oamenilor. 

Am discutat despre faptul că dinspre Valea Largă şi Comarnic drumul obişnuit pentru drumeţii în călătorii spirituale urca spre actualul baraj şi lac Bolboci, dar pe direcţia Piatra Arsă şi Platoul Babelor. În vremurile mileniului IV î.H., când Călătorii Moşilor aveau deja, la plecarea Moşilor din Peştera Ialomicioarei, intrarea în sarcina de a sculpta câteva indicaţii în Peşteră, aveau să vadă deja profilele megaliţilor prinzând formele dorite. În completare au fost pe Platou realizate două grupuri statuare, complet sculptate – spre deosebire de megaliţi a căror lucrare o porniseră cu cca.4 milenii înainte, prin şănţuire, tot dintre Călători ai Moşilor, lăsând natura să desprindă bucăţi de rocă până la aproximativ forma pe care o ştim azi.
Primul grup statuar se afla în regiunea dintre actuala Piatra Arsă şi Babe; reprezenta o femeie şi un bărbat, amplasate nu oricum, ci în funcţie de constituţia şi direcţia canalelor eterice continentale din zonă.
Să facem o precizare: nici o creaţie şi nici un megalit nu era (este) amplasat decât în acest fel, ţinând cont de structura matriceală a planetei în regiune. Este de adăugat faptul că nici o construcţie monumentală de pe Pământ, creată până în perioada antică, nu era altfel construită decât ţinând cont de asemenea constituţie planetară, pentru care întotdeauna s-au găsit oameni perceptivi care să vadă cu “ochii minţii” subtilităţile planetei, în apropierea lor. 
Astfel de statui, sub formă de coloană, aveau elementele principale astfel, în cuvintele noastre obişnuite: trunchiul coloanei şi capul sau capătul ei – capitelul numit azi în arhitectură. Statuile despre care discutăm erau create ca nişte coloane de acest fel, cu partea superioară în formă de cap uman. În cazul statuilor despre care discutăm, două, pereche, era vorba despre una cu cap de femeie şi una cu cap de bărbat. Era forma pe care am descris-o într-unul din studiile anterioare, în care ajutătorii personali astrali ni se arătaseră pe valea dintre Sfinx şi Baba Mare: ei ne-au atras atenţia asupra acestui fel de creaţie – dar noi nu am înţeles atunci acest lucru. Personal, ori de câte ori am traversat această parte a drumului – dintre Sfinx şi Călăuză (Baba Mare) – am revăzut acea formă a entităţilor – mi s-a întipărit astfel bine în minte, dar abia acum, după ce am cunoscut şi alte forme de reprezentare a unor părţi ale corpului dublu-eteric, am putut să înţeleg mult mai bine ceea ce oricum îmi dădusem seama că era o reprezentare, că mi se atrăgea atenţia asupra unei reprezentări, doar că nu înţelegeam despre ce anume este vorba şi nici nu mi s-a spus până ce nu am înţeles singură, căci nu exista nici un fel de “material” concret pentru înţelegere.
Am mai discutat pe aici despre acest fel de reprezentare, pe care l-am perceput abia după a doua iniţiere de tip Reiki şi, ulterior, am văzut acelaşi fel de expunere în bisericile mânăstirilor fortificate din nordul Bucovinei: canalele centrale ale corpului dublu-eteric (cele numite în literatura ezoterică: ida, pingala şi shushumna), “învelite” într-o formă de întăritură a corpului dublu-eteric ca un ciclindru protector, puţin deschis de-a lungul corpului ca să se vadă clar că înăuntru sunt canalele împletite. Era o reprezentare pe care mai târziu am studiat-o cu atenţie şi am văzut cum vârfurile plexurilor care vin să aprovizioneze cu energii de la toate corpurile superioare celui fizic, nu fac propriu-zis conjuncţie cu aceste trei canale sau cel puţin cu vreunul dintre canale, ci au vârful interior de jur-împrejurul canalelor, la fel ca şi toate alte plexuri şi subplexuri ale corpului dublu-eteric. Astfel, acea porţiune din jurul canalelor împletite este locul de unde se aprovizionează cu fluxuri energo-materiale venite de la celelalte corpuri şi, cu cât energetica întregului sistem corporal este mai puternică, cu atât este predispus la o energizare mai puternică şi corpul dublu-eteric, inclusiv această porţiune; vizualizarea arată astfel un perete mai gros, cu vibraţie mai înaltă, strălucitor, vibrant, care determină sănătatea corpului dublu-eteric şi protejează mai bine canalele interioare. 
Revenind la statui: coloana propriu-zisă a statuilor nu era modelată ca un corp omenesc, ci arăta ceea ce era principal în corporalitatea omenească pentru sănătatea acesteia şi ceea ce oamenii trebuiau să urmărească, să păstreze, să dezvolte cât mai bine în vremurile ce aveau să vină şi să estompeze energizările omeneşti puternice din trecut. Cât avea puterea să perceapă şi să conştientizeze omul această necesitate, el putea astfel să-şi păstreze echilibrul şi sănătatea, în mediul care îşi diminua treptat vibraţia. 
Este foarte adevărat că în general doar asiaticii au păstrat această cunoaştere şi o aplică consecvent – chiar dacă mulţi nu ştiu care sunt rădăcinile acestei aplicări. Iată aşadar că şi poporul carpatic ştia bine, concret despre asemenea lucruri – la fel ca şi orice alt popor în acele vremuri. Şi multe dintre ele şi-au pus cunoaşterea în artele frumoase – doar că azi le oferim tot felul de interpretări care se depărtează de realitatea subtilă a vieţii pământene. Purtăm cu noi fără să ştim (dar vom şti cu siguranţă în viitorul foarte apropiat) cunoaşteri cu totul deosebite, cuprinse în muzică, arhitectură, arte decorative, dansuri tradiţionale (le spunem populare) dar şi în obiceiuri speciale cu ocazia unor sărbători care cuprind în ele multă cunoaştere dobândită cândva prin percepţii multisenzoriale. 

vineri, 1 februarie 2019

22. ALTE ANALIZE PRIVIND FOTOGRAFII CU PRIVIRE LA CĂLĂTORII ASTRALE: DESPRINDEREA CORPULUI ASTRAL ŞI INTRAREA ÎN ALT UNIVERS

Înainte de a continua discuţiile despre confuzii privind ieşirea corpului astral – şi efectuarea unor călătorii astrale mai mult sau mai puţin conştiente, este necesar să atrag atenţia asupra unui alt fel de confuzii, care apare aproape în toate reprezentările călătoriilor astrale, aflate în circulaţie pe internet. 
Este vorba despre prezentarea faptului că după ieşirea în corp astral călătorul vede o altă ieşire luminoasă, spre care se simte atras, şi crede că este vorba despre ieşirea din acest univers – către un altul despre care nu ştie nimic concret, şi provoacă panică persistentă. 
Majoritatea fotografiilor de pe internet prezintă o astfel de confuzie, alături de altele asemănătoare. 
Analiza aprofundată a unei asemenea expuneri conduce observatorul cunoscător la înţelegerea faptului că acest lucru nu este posibil; dar lucrurile sunt mult mai complexe decât o astfel de abordare simplistă. În acelaşi timp o asemenea abordare nu este cu totul întâmplătoare şi vom explica acest lucru. 
Fig.nr. 1: Undeva pe bolta înstelată s-ar profila o deschidere, un “portal către alte universuri necunoscute”. 

Fig.nr.2: Sub impulsul ieşirii, aceeaşi forţă ar atrage inexorabil călătorul către “portalul” spre alte lumi, alte universuri.

Să precizăm că “alte lumi” nu sunt însă de loc întâmplătoare, omul nu se “pierde” în propriile vise, nu suntem nicidecum noi creatori de universuri şi mai ales într-o clipă, după cum ne merge imaginaţia: personală sau a altora dintre care creatori de politici de înfricoşare sunt foarte conştienţi de aberaţiile intenţionate pe care le crează semenilor – apoi alţii le preiau înfricoşaţi şi le duc mai departe. Vom analiza şi astfel de cazuri de pe forumurile cu tentă religioasă sau aşa-zis ştiinţifică. 
Aşadar, călătorul astral iese din împletirea cu corpul fizic şi se îndreaptă către o prezumtivă ieşire din acest univers. De aceea este neapărată nevoie să mai precizăm încă o dată că – şi ori de câte ori vine vorba: în cursul călătoriilor astrale pe care le analizăm, nu ieşim din acest univers, ci rămânem tot în acest univers. 
Este de comentat pe larg această confuzie, care creează de altfel şi majoritatea fricilor pe care le are începătorul în domeniul călătoriilor astrale conştiente. Dar acest fapt se bazează pe faptul că omul crede de obicei că decesul înseamnă şi terminarea, sau întreruperea brutală a destinului său în acest univers, lucru care nu este de loc adevărat. 
Voi face o scurtă postare separată privind fenomenologia care se derulează cu acest prilej. 
De aceea se confundă desprinderea parţială a corpului astral, în timpul somnului sau uneori a meditaţiilor, bazată întotdeauna, fără nici o excepţie, pe revenirea acestuia în sistemul corporal şi manifestare în continuare în stare de trezie – cu decesul despre care de asemenea omul nu ştie ce înseamnă cu adevărat şi nici ce urmează acestuia. Este bine să ştim clar că omul nu poate pleca din acest univers odată cu decesul corpului fizic: adică doar cu terminarea destinului de manifestare cu corpul fizic, ci întotdeauna, fără excepţie, continuă manifestarea ÎN UNIVERSUL FIZIC, SUB FORMĂ DE ENTITATE ASTRALĂ. 
Pentru ca să fie totul încă şi mai clar, să revedem pe scurt fazele destinului nostru complet în Universul Fizic:
1. Întruparea şi manifestarea prin corpurile spirituale, odată cu constituirea acestora deasupra mamei, la momentul naşterii ei; urmaşul se manifestă prin toate corpurile sale spirituale, cu forţele sale spirituale, adică radiaţia cu vibraţia cea mai înaltă cu care poate manifesta direct în întruparea pe Pământ. 
2. Întruparea şi manifestarea prin corp fizic, dacă are loc conceperea partenerială (prin pereche de părinţi) a corpurilor cu vibraţie mai joasă decât cea a corpurilor spirituale – oul (zigotul) şi dezvoltarea acestuia, naşterea, creşterea, manifestarea prin totalitatea corpurilor de-a lungul unei perioade de timp variabilă, conform fiecărui destin în parte, îmbătrânirea şi decesul fizic.
3. Decesul înseamnă desprinderea corpului astral de corpul dublu-eteric şi corpul fizic, iar spiritul se va manifesta în continuare ca entitate astrală, rămânând în întrupare în continuare tot în Universul Fizic şi beneficiind de celelalte corpuri fluidice pe care le-a avut în perioada destinului fizic, până la terminarea tuturor sarcinilor planificate pentru întruparea în derulare: de la corpul astral la ultimul corp spiritual pe care îl are în sistemul său corporal.
4. Ieşirea din întreg destinul din Universul Fizic, lepădând toate corpurile care se vor destrăma (căci nu mai există forţa radiantă care să ţină în coeziune corpurile de întrupare), sub puterea circulaţiei fluxurilor energo-materiale din spaţiile cosmice; spiritul se va concentra (este ca o „trezire”) într-unul din celealte două universuri, pe care le numim Universul Astral şi Universul Cauzal unde există deja corporalitate proprie în stare latentă, şi se va manifesta în continuare după cum este necesar evoluţiei sale totale.