SÂNZIENELE – TRADIŢIE GETICĂ

I. IDEI PRINCIPALE

1. Sărbătoarea Sânzienelor este o tradiţie veche care are la bază cunoaşteri directe ale omului despre lumea observată prin percepţii multisenzoriale: adică percepţii şi ale corpului fizic, şi ale corpurilor fluidice astral, mental şi cauzal.

2. Cunoaşterile bazate pe multisenzorial s-au transformat în obişnuinţe şi au rămas în lume generaţie după generaţie sub formă de tradiţii, care au păstrat cunoaşterea despre existenţa lumii entităţilor astrale, dimensionale, spirituale, ale altor universuri, ale tuturor câmpurilor cu vibraţie mai înaltă decât vibraţia materiilor şi energiilor fizice cu care s-au obişnuit în vibraţiile joase ale planetei. Ele pregătesc acum lumea pentru momentul revenirii capacităţilor multisenzoriale, pe măsura creşterii vibraţiei planetare. 

3. Azi avem astfel de capacităţi multisenzoriale reduse atât pentru ca corpurile noastre să nu vehiculeze fluxurile de vibraţie foarte joasă, dar şi pentru a ne obişnui să ne folosim preponderent corpul fizic. Astfel de capacităţi apar accentuate în perioada cu vibraţie înaltă în preajma echinocţiilor, solstiţiilor, determinându-ne să nu le uităm, să ne obişnuim treptat din nou cu ele. 

II. DETALII, DISCUŢII

Ştiu că genul acesta de articole, mai abstracte, nu sunt prea căutate azi, dar eu scriu pentru cei puţini de azi şi cei mulţi de mâine, astfel încât nu am de spus decât un singur lucru înainte de a începe articolul: avem nevoie şi de căutări, şi răspunsuri profunde...

Mai întâi, ca urmare a primei părţi “Câteva înţelegeri în plus despre sărbătoarea Sânzienelor” unele discuţii m-au determinat să pun câteva accente şi să mai adaug câteva precizări.

Percepţiile noastre sunt crescute în această perioadă şi în cele asemănătoare acesteia, chiar dacă sunt diminuate înainte de vârful perioadei (fiind în creştere dar fără să atingă încă un maxim) şi se află în diminuare după punctul de maximă intensitate. Ele se datorează sensibilităţii crescute pe fondul deschiderii mai puternice a plexurilor, subplexurilor şi canalelor corpurilor noastre fluidice. Se fluidizează circulaţia energetică normală a corpurilor, care în mod normal este mai puţin fluidă şi care se mai fluidizează în momentul cu vibraţie crescută în mod natural (prin fenomenologia naturală a galaxiei); canalele de evacuare se mai deblochează, iar omul ajunge la o percepţie superioară perioadelor obişnuite, mai ales din perspectiva omului care trăieşte moderat şi cât de cât echilibrat, fără excese în viaţa curentă: deci nu foarte obosit, atent la cele din interiorul şi din exteriorul său. Cunoscând tradiţiile, poveştile care ajung la noi din generaţie în generaţie, nu ne mai îngrozeşte apariţia – chiar şi rapid-trecătoare – a unor percepţii care îi dovedesc omului existenţa zânelor, ielelor, sânzienelor. 

Aşadar să reţinem faptul că plexurile malaxor (link, fig. nr. 2) nu se deschid în asemenea perioade pentru ca apoi să se închidă la loc până la viitoarea perioadă asemănătoare. Plexurile malaxor ale majorităţii corpurilor fluidice, se închid treptat până la la sfârşitul adolescenţei (rămân deschise doar la ultimul corp spiritual al fiecărui om în parte) şi rămân astfel pe parcursul întregii vieţi. Ne naştem cu ele deschise, rămân deschise pe toată perioada de creştere corporală. Închiderea majorităţii lor este necesară pe de o parte pentru a nu vehicula în continuare volume mari de fluxuri energo-materiale cu vibraţie încă joasă, iar pe de altă parte să ne obişnuim singuri să ne menţinem prin conştienţă proprie, prin acţiuni proprii, în manifestări de căutare a celor mai bune metode de trăire umană: pe care societatea noastră, în ansamblul ei, le cunoaşte, dar nu sunt impuse decât prin bun-simţ. Nu avem toate puterile noastre spirituale, dar avem experienţa de a căuta moderaţia în toate, astfel încât să ne-o folosim pentru a face faţă oricăror condiţii de trai, biologice, energetice, vibraţionale şi social-spirituale. 

Aceste condiţii generate de evenimente galactice naturale şi schimbări corporale planetare ne ajută astfel corpurile să se cureţe, purifice, să se dezamprenteze şi să lucreze spre potenţialul lor maxim al momentului, ajutând spiritele să se orienteze apoi singure spre căile de trăire şi de manifestare optime pentru puterile lor. Menţinerea interstiţiilor curate, dând posibilitate plexurilor, subplexurilor şi canalelor să funcţioneze relaxat, nemaifiind “strânse” de durificările înconjurătoare ale membranelor exterioare ale interstiţiilor blocate, conduce la aplicări – deci: conştientizări şi luare de măsuri – pe care omul le cunoştea de fapt, dar trăind după cum dictează inerţiile societăţii, ajunge la asemenea blocaje. Blocajele sunt favorizate de însăşi vibraţia planetară încă joasă, de deteriorări moştenite de la generaţiile anterioare datorită vremurilor grele, de poluarea planetei din cauza industrializării excesive. Cum situaţia se schimbă frecvent, pornind de la însăşi vibraţia în permanentă creştere, noi înşine trebuie treptat, dar repede, să ne schimbăm manifestările care nu se mai pot sprijini pe agresivitate, duritate, rapiditate în răspunsuri la impulsuri grele din mediul de trai. Avem cunoaşterea necesară ameliorării unor asemenea situaţii, dar ori nu rezistăm la ispitele care se deschid în faţa noastră la tot pasul, ori nu rezistăm impunerilor societăţii cu toate inerţiile ei. 

Cunoaşterile care au ajuns până la noi prin prin tradiţiile străvechi ne ajută din plin – doar noi să deschidem larg “ochii”, sufletul şi să ne orientăm spre a ne înţelege pe noi înşine, semenii noştri, vremurile, universul din jurul nostru. Ceea ce avem de înţeles nu este ceva foarte simplu de acceptat pentru mulţi dintre noi, după ultimele milenii de obligare agresivă, de folosire intensă, exclusivă, a corpului fizic. Pentru a înţelege sensul profund al tradiţiilor, trebuie să acceptăm cele două direcţii de formare ale lor: 

1. Formarea conştientă, planificată, apoi aplicată până la obişnuire, a liniilor fiecărui fel de activitate;

2. Faptul că prin realizarea acestor deziderate s-a urmărit punerea în formă fizică, în creaţie materială pentru simţurile corpului fizic, a tuturor celor care în trecut erau percepţii ale corpurilor: mental, astral şi cauzal. 

Astfel de manifestări prin corpul fizic aveau scopul de a păstra idei legate de multitudinea simţurilor prin toate corpurile care au structuri de emisie şi recepţie de informaţii privind o realitate pe care omul o cunoştea bine şi profund în trecut. Şi despre care ştia bine atunci că se vor diminua până la dispariţie la un moment dat, dar care sub formă de informaţie sau manifestare la nivel de corp fizic pot determina o rapidă revenire la formele de percepţie dinainte, atunci când vor fi condiţii optime în mediul de trai şi corporal al omului. Omenirea a trăit astfel cu :

– muzica instrumentală şi vocală: imită simfoniile de sunete fundamentale ale întregului univers, ale corporalităţii de întrupare a tuturor spiritelor aflate în evoluţii: individuale, pe grupuri şi totul la un loc. Rolul ei, pe lângă cel aflat în discuţie, a fost în etapele aflate la sfârşitul perioadei cu vibraţie joasă, şi este încă, legat de accentuarea vibraţiilor care scutură câmpurile şi corpurile noastre determinând astfel dezamprentarea câmpurilor amprentate (ale corpurilor, ale spaţiilor interioare mai ales), şi cu inerţii de evacuare crescute pe măsura diminuării vibraţiei planetare dar şi prin oboseala cotidiană a omului; variaţia puternică şi rapidă a vibraţiei sub impulsul schimbării acesteia ajută mult, dar muzica, sub orice formă, adaugă un plus de ajutor întotdeauna;

– legat de muzică: dansurile au fost la începuturi pe de o parte mişcări realizate de om în armoniile simfoniilor cosmice şi planetare, arătând cum el îşi poate sincroniza mişcările cu ritmurile de acelaşi fel, cosmice şi planetare. Aşa erau mişcările omului – ca un dans, ca un vals în puterea muzicilor cosmice. Pe de altă parte, pe măsura derulării generaţiilor şi adâncirii deteriorării corpurilor omenirii, ştiindu-se bine efectele accelerării ritmurilor în anumite sensuri şi perioade ale vieţii omului, s-au creat muzici şi dansuri cu rol pe care azi îl numim terapeutic: pentru activarea plexurilor corpurilor fluidice şi, la fel ca şi la cele discutate despre muzică, pentru a învinge inerţiile amprentărilor corpurilor – mai ales fizic şi dublu-eteric care au vibraţia cea mai joasă; rolul dansurilor vine să accentueze impulsurile locale ale variaţiei vibraţiei planetare, aşa cum am discutat mai sus;

– artele plastice: pictura şi sculptura, arătând nu numai realitatea fizică prin creaţii frumoase, care odihnesc şi înalţă sufletul omenesc obişnuit de milioane de ani cu frumosul complexităţilor deosebite, aşa cum era totul perceput în trecut, ci şi realitatea percepţiilor vizuale prin toate corpurile care au astfel de senzori: astral, mental şi cauzal, care arată lumea eterică, astrală, dimensională şi interdimensională, care a rămas imperceptibilă, sau rar-perceptibilă în viaţa omului. 

– arhitectura cu arcadele sale care reprezintă celule de stabilizare vibraţională ale marilor canale eterice matriceale ale planetei;

– scrieri şi descifrarea scrierilor (citiri) pentru accelerarea circulaţiei informaţiilor şi din trecut spre viitor, şi între societăţi şi indivizi, pe măsura obişnuirii cu ele;

– decoraţiuni interioare şi exterioare, ale obiectelor uzuale în viaţa omului şi comunităţii.

Şi multe, multe alte aspecte despre care putem discuta pe parcursul unor studii viitoare.

Vom discuta îndelungat despre tradiţii, vom lua multe exemple legate de rolul lor, de înţelegeri ale aspectelor lor pe care începem să le descifrăm azi, în puterea dezvoltărilor pe care le luăm din ce în ce mai des în considerare. 

SĂRBĂTOAREA SÂNZIENELOR ÎN TRADIŢIILE PE CARE LE MOŞTENIM DE LA STRĂBUNI...

Într-adevăr, sărbătoarea Sânzienelor este o tradiţie străveche, getică, adică cu o vechime de cel puţin 8000 de ani de funcţionare. Am mai discutat despre faptul că tradiţiile originale ale fiecărui popor (nu cele împrumutate de la alte popoare) au fost concepute şi puse în aplicare începând cu cca. 10.000 de ani în urmă. Au fost practicate şi consolidate în condiţiile în care oamenii – absolut întreg poporul şi, la fel ca în poporul nostru, la fel în toate popoarele lumii – au avut condiţii optime de trai şi de creaţie pentru a forma tradiţiile proprii poporului lor: înainte de prima retragere a Moşilor, retragere care a avut loc la mijlocul mileniului III î.H., mai precis: înainte de primele migraţii. Până atunci, toţi oamenii, timp de câteva generaţii, au participat la crearea, conştientă, a fiecărei forme de transpunere în creaţie fizică şi folosire fizică a obiectelor astfel create. De fapt, prin călătorii spirituale ale oamenilor de pretutindeni, aşa cum aveau de făcut toţi oamenii sub îndrumarea Moşilor (se poate consulta eticheta “Platoul munţilor Bucegi”), realizate de fiecare om treptat, pe toate continentele Pământului, fiecare spirit uman a contribuit cu câte ceva la realizarea tradiţiilor tuturor popoarelor. Ceea ce nu înseamnă că de undeva anume a pornit “ideea” – este ca şi cum am spune că pe toate continentele şi insulele oamenii văd copacii pentru că ei au fost “aduşi” ca idee de un singur popor, dintr-un singur loc de pe Pământ. Desigur există vieţuitoare care nu sunt originare decât din câte un singur loc de pe Pământ (cum ar fi, de exemplu, animalele endemice din Madagascar, girafele africane, cobrele asiatice, etc), dar văzul este un simţ pe care îl au toţi oamenii, oriunde ar fi ei – iar percepţiile multisenzoriale au fost ale tuturor oamenilor, aşa cum sunt sporadic şi acum, dar cu certitudine revenind în conştienţa personală a oamenilor treptat, dar repede. Toţi am avut, şi vom avea asemenea percepţii, majoritatea oamenilor le-au avut tot timpul, dar şi le-au ascuns, nefiind în cea mai mare parte a lumii acceptate de conducătorii din ultimele milenii, fricoşi în faţa eliberării omenirii de flagelul impus de ei: sclavia. 

E bine să ştim, dar să şi iertăm, însă este necesar să rămânem puternic ancoraţi în adevăr şi putere interioară de rezistenţă a încrederii în forţele spirituale ale întregii lumi. 

Tradiţiile au fost, de la bun început, transpunerea în formă fizică a tuturor celor cunoscute de oameni prin percepţiile lor naturale multisenzoriale: percepţii prin senzorii corpului astral, mental şi cauzal. Corpul dublu-eteric nu are senzori de percepţie, de recepţie a unor desfăşurări de evenimente, structuri ale macro-, şi micro-universului – dar creează condiţii, în această epocă a vibraţiilor joase, de întreţinere a structurilor senzoriale ale corpului fizic şi de transmitere a informaţiilor astfel primite de cele trei corpuri superioare lui: de la fiecare corp – la corpul fizic. În vremurile trecute, cu vibraţie planetară foarte înaltă, omul avea posibilitatea de a percepe sincron informaţii de la fiecare corp, analizându-le rezultanta pe loc, dar descifrând rapid şi fiecare tip de informaţii în parte. Aşadar percepţiile oamenilor în epoca dinainte de ultima glaciaţiune, dar şi imediat după glaciaţiune, împleteau pe cele fizice cu cele ale corpurilor fluidice, ştiind însă clar că cele ale corpurilor fluidice se vor diminua cu timpul, datorită vibraţiei planetare din ce în ce mai joasă, dar ştiau în mod egal şi faptul că vor reveni la normalitatea dinainte, din momentul în care vibraţia planetară va începe să crească.

Chiar dacă această epocă a fost scurtă, şi chiar dacă mai este încă o scurtă perioadă de timp în desfăşurare, omenirea a avut sprijin puternic pentru a nu uita de propriile sale puteri. În mod normal toată lumea ar fi trebuit să beneficieze de tradiţii, de analiza lor pentru fiecare generaţie care ar fi descoperit noi sensuri, semnificaţii – şi chiar au existat, şi există şi azi: doar că de cele mai multe ori totul a fost furat, sechestrat, îndepărtat de popor, iar cele rămase în lume au fost obscurizate până la neînţelegerea totală a sensurilor lor, ajungând la anulare totală în Evul Mediu. Şi chiar dacă pedeapsa capitală pentru “vrăjitorie” a fost anulată în timpurile noi, totul a fost înlocuit cu sensuri multiple de “boli” de toate felurile. Ultimele decenii au beneficiat însă de multe modificări care au echilibrat multe din aceste situaţii, deşi nu peste tot, căci tradiţiile proprii de popor au fost deseori înlocuite cu ale altora ca fond religios, din care au fost scoase multe pasaje lămuritoare, iar accentul a căzut pe ascultarea fără crâcnire a reprezentanţilor religiilor, complet nedoritori de pierderea controlului asupra maselor lipsite de cunoaştere. Popoarele străvechi care nu au fost distruse aproape total au mai păstrat câte ceva din tradiţiile lor, pe care le-au răspândit treptat, având o oarecare libertate de manifestare. Popoarele care au rămas oarecum întregi dar obosite de viaţa grea din ultimele milenii, amorţite de religii înrobitoare şi nicidecum eliberatoare, au păstrat multe dintre liniile iniţiale, chiar dacă nu le mai cunosc bine nici rădăcinile, nici rostul, nici efectele benefice profunde. Dar treptat începem să revenim în puterea spirituală pe care ne-o dezvoltă chiar Dumnezeul furat cândva, în lungul timpului, acel Dumnezeu care schimbă cerurile, şi pământurile, şi tot ceea ce este nedemn a rămâne în conştienţa umană. 

Tradiţiile, în perioada lor de formare, au urmărit:

1. Crearea fizică (din materiale planetare fizice) a unor mijloace de redare a celor percepute de fiecare om până în acele perioade – până în acel moment şi încă o perioadă relativ scurtă de timp după terminarea implementărilor. 

2. Transmiterea informaţiilor privind cele ce pot fi percepute cu ajutorul simţurilor corpurilor înzestrate cu senzori speciali – asemănători cel puţin cu cele cunoscute de noi azi, ale corpului fizic: văz, auz, gust, miros şi pipăit. Azi mulţi le numesc “suprasimţuri”, căci ele sunt valabile şi de la distanţe scurte – de pe întreaga planetă – la care se adăugau acelaşi feluri de simţuri cu care se percepea realitatea curentă de la mare distanţă, de regulă dincolo de stea (Soarele) şi nu de puţine ori dincolo de toate stelele ce se pot vedea de pe Pământ. 

Dar astfel de simţuri nu erau singurele: un anumit aspect al simţului tactil determina cunoaşterea vibraţiilor fundamentale ale lumii, care departaja timpurile: şi ale zilelor, şi ale anilor, după cum curgeau schimbările vibraţionale de pretutindeni. Omul avea cunoaşterea perfectă a timpurilor de la segmente mult mai mici decât secunda noastră – până la schimbările perioadelor pe care azi le socotim cu milioane de ani. Cunoştea planificările timpurilor până la finalul şederii pe Pământ şi toate trăirile care aveau să ajute omul să-şi cunoască puterile în toate condiţiile de aici: şi în timpuri optime, şi în cele mai grele situaţii ale acestei lumi. 

La fel ca şi rotaţia timpurilor, ştiau bine că tot aşa aveau să plece şi să revină toate cunoaşterile oamenilor de pretutindeni.

Funcţiunile corpului astral erau binecunoscute şi din călătoriile astrale fiecare om culegea informaţii precise, împletindu-le cu cele culese de familia sa, de aşezarea întreagă, având astfel o încredinţare corectă asupra celor existente în timpul său, dar şi în toate întrupările pe Pământ, cu intuiţii şi clar-intuiţii precise privind locurile de unde venea fiecare grup de spirite pe Pământ. 

Fiecare popor şi-a creat cele necesare pentru a nu fi uitate cele mai frumoase şi sensibile trăiri ale sale. Şi, aşa cum am mai scris, toţi oamenii realizau călătorii în locurile cu care rezonau în anumite perioade ale vieţii lor, pe diferite continente ale lumii, sub îndrumarea Moşilor sau a trimişilor lor. În astfel de călătorii luau parte la activităţile curente ale popoarelor pe care le vizitau. Dar să reţinem: călătorii au participat la crearea mijloacelor de redare, aducând experienţa lor pentru creaţia ca atare, precum şi a instrumentelor cu care era necesar a fi realizat procesul de creaţie, la fel ca şi pregătirea materialelor şi mediului ambiant de desfăşurare şi utilizare. Dar călătorii nu au luat parte la realizarea modului de transmitere concretă a informaţiilor, întrucât această etapă a fost specifică fiecărei rase umane, vibraţiei continentului corespunzător şi modului de trăire a poporului. 

Aşadar, oamenii au creat tradiţiile, cu coordonarea şi ajutorul direct al celor la care azi majoritatea oamenilor nu ar dori (încă) să se gândească: Moşii popoarelor – care sunt azi, în majoritate, entităţi ajutătoare inter-dimensionale, apoi entităţile astrale, dimensionale, întreaga verticală spirituală coordonatoare de evoluţii. Oamenii creatori de tradiţii au ştiut bine cât de mult se va depărta omenirea de cunoaşterea profundă de atunci, în pofida intuiţiilor şi clar-intuiţiilor sale în care nu va mai avea puterea să creadă, chiar dacă ar ajunge la manifestare. Au ştiut cauzele acestor schimbări – care însă nu trebuiau să ajungă la excesele cumplite pe care le ştim acum, ele fiind deja trăite de omenire. Au ştiut însă şi că vom fi ajutaţi prin schimbarea mai rapidă a vremurilor decât ar fi fost în mod natural, iar la revenirea capacităţilor noastre multisenzoriale – şi ea rapidă, chiar dacă şi obositoare – tradiţiile aveau să contribuie din plin, luminând omenirea şi dându-i astfel puterea de a-şi depăşi oboselile şi neîncrederile. 

Azi se dezvoltă toate simţurile noastre: se accentuează simţurile fizice, apoi apar imagini fulgerătoare din câmpurile cu vibraţii înalte, apar sunete, valuri de sunete, joase sau înalte, mai mult sau mai puţin armonioase – dar oricum deosebite. Când ajungem să ne obişnuim cu ele, ne întărim reciproc în toate percepţiile noi care ne stabilizează într-o lume mult mai complexă, mai profundă. O lume despre care ne vorbesc tradiţiile noastre, o descoperim descrisă în cărţi vechi ascunse sau neînţelese până acum decât sub alte forme, superficiale, descoperim palate cu sculpturi, picturi, scrieri vechi despre lucruri mereu noi, pe care le descoperim şi noi, acum; descoperim piramide, temple şi multe alte vestigii ale lumii anticilor conducători în spatele porţilor palatelor şi templelor întotdeauna închise. Acum însă ele sunt deschise cunoaşterilor noastre, unde chiar turismul de azi îşi trage puterea din călătoriile spirituale ale fiecărui spirit întrupat în vremuri de mult apuse, dar rămase în subconştientul din ce în ce mai activ, înainte de a deveni amintiri reale, clare, cu mirarea de a le fi uitat undeva pe drumul greutăţilor trecute...

Ne întăresc curajul acolo unde întotdeauna a existat frică...

Ne atrag atenţia asupra ajutătorilor noştri astrali, care ne-au mângâiat întotdeauna clipele grele...

Ne vorbesc despre călătorii astrale – tot în lumea noastră, dar văzută cu alţi ochi, aşteptând răbdătoare să o cunoaştem... să o recunoaştem aşa, ca altădată !!!...

Ne dau îndrumări discrete – dar concrete, asupra structurilor cosmice şi planetare, asupra unor elemente de corporalitate despre care chiar dacă am auzit – nu le-am crezut; ne vorbesc despre lumi şi timpuri speciale, minunate, despre tinereţe fără bătrâneţe: căci bătrâneţea este specifică doar perioadelor cu vibraţie foarte joasă, dar nu şi celor în străvechimilor, când omul nu avea nevoie de bătrâneţe, şi care vremuri revin repejor, umplându-ne de bucurie şi bună-speranţă... Ne vorbesc tot aşa despre viaţa fără de moarte, viaţa spiritului nemuritor, care doar schimbă hainele trupeşti, schimbă planete, stele, galaxii... 

Scrieri sau literatură orală – toate vin să ne îmbrăţişeze cu mult-mult-mult drag... 

ŞI REVENIND LA SÂNZIENE...

Percepţiile vizuale sunt cele mai obişnuite în această perioadă: 

– vedem entităţile astrale care ne şi ajută să le vedem, desfăşurându-se în spaţiul atmosferic sub formă umană învăluite cu energii compacte asemănătoare rochiilor lungi şi voalurilor feminine: de fapt entităţile astrale, aşa cum am mai discutat, nu au sex, dar asemenea voaluri ne determină să le asemănăm femeilor; iar vitalitatea lor ne determină să le credem fete tinere – chiar dacă ele au la întrupare sute de ani !!!

– vedem energiile cum curg ca nişte ploi (pentru unii dintre noi, cu percepţii mai slabe) sau ca nişte ninsori ori căderi de bulgări ca de zăpadă. Ele nu cresc propriu zis, le putem percepe de cele mai multe ori în linişte, fără tulburări, în zone nepoluate şi liniştite, fără trafic. Nu energiile cresc venind din cosmos, volumic, ci percepţiile noastre cresc – este bine să reţinem asta. Recunosc că aşa credeam şi eu, şi nu m-am dezobişnuit să mă exprim greşit “energiile sunt mari, crescute”... Vibraţiile sunt înalte, iar energiile nu vin ... din soare, fluxurile energo-materiale sunt circulante peste tot, menţinute în circulaţie egală de-a lungul timpului mai ales de existenţa corzilor stelare şi planetare. 

Vedem cu privirea periferică voaluri mai ales în jurul ferestrelor deschise, în preajma arborilor singuratici, vedem canalele matriceale eterice ale planetei, vedem curgerea fluxurilor cu vibraţie apropiată de vibraţiile fizice. De fapt fluxurile aflate în circulaţie au toate vibraţiile pe care le gestionează Pământul – noi le vedem pe cele cu vibraţia cea mai apropiată de vibraţiile materiilor fizice cu care suntem obişnuiţi: cu toate acestea vibraţiile lor sunt mult mai înalte decât cele ale materiilor fizice. Percepţiile vizuale le avem în special cu privirea periferică (popular: cu coada ochilor) întrucât senzorii fizici ai retinei sunt concentraţi în mijlocul ei, iar cei eterici şi astrali sunt mai concentraţi pe marginea retinei. Dar senzori de acest fel sunt peste tot, şi se reîmprospătează de la un an la altul crescând infim, dar suficient pentru ca în asemenea perioade să începem rând pe rând să le conştientizăm – din ce în ce mai mult, şi din ce în ce mai mulţi oameni (chiar dacă nu vor să discute despre un asemenea subiect şi este de înţeles acest lucru, societatea noastră necceptând asemenea “neseriozităţi”). Începem să percepem parfumuri florale acolo de unde nu au cum să fie... începem să auzim sunete parcă îndepărtate sau apropiate ca de clopoţei... Nu puţini dintre noi observăm că intuiţiile şi chiar clar-intuiţiile se accentuează, mărindu-ne încrederea în noi înşine şi a celor care ne aduc la cunoştinţă lucruri reale, manifestând curaj şi întărindu-şi curajul prin încrederea celor din jur. Începem să nu mai credem că suntem bolnavi, nebuni, etc., şi tot mai mulţi medici, chiar psihiatri, ajung să susţină cu curaj pe cei care denotă asemenea capacităţi. 

Dacă ne informăm cu privire la toate acestea, dacă noi înşine suntem din ce în ce mai atenţi la cele din jur, nu facem decât să ne ajutăm pe noi înşine pe drumul revenirilor, recuperării rapide a capacităţilor noastre multisenzoriale... 

CÂTEVA ÎNŢELEGERI ÎN PLUS DESPRE SĂRBĂTOAREA SÂNZIENELOR

Despre Sânziene – şi nu numai – vom discuta în fiecare an, de fapt putem discuta oricând, ne ajută să cunoaştem câte ceva permanent sau să ne reamintim câte ceva din care să înţelegem viaţa în ansamblul ei.

Florile de sânziene, flori de leac, înfloresc în preajma solstiţiului de vară, adică în zilele cele mai lungi ale anului. În acest fel au parte de cele mai puternice radiaţii solare, cu timpul cel mai lung de expunere. Sunt folosite din vechime pentru susţinerea sensibilităţii umane – acel tip de sensibilitate care ţine de fineţe, de blândeţe, de înţelegere între oameni, adică de cele mai subtile şi totdată mai profunde capacităţi umane, de frumuseţea sufletului uman într-un cuvânt. 

Tocmai de aceea este bine să cunoaştem câteva lucruri legate de tradiţiile cu privire la această perioadă a Sânzienelor. Am mai discutat despre ele:

De la rusalii până la sânziene: să privim cu ochii larg deschişi...      

Sânziene noastre...   

Diferenţa dintre halucinaţie şi percepţie astral-mentală 

Un cuvânt în plus despre energiile verii  

Nopţile deschiderilor noastre spirituale  

Câteva cuvinte în plus despre Rusalii  

Aprofundări după zilele de Sânziene  

Sânzienele anului 2017   

Sânzienele anului 2017 (2): mesajul real al ielelor, al sânzienelor   

Sânzienele anului 2017 (3): zile şi nopţi de sânziene...  

Semnificaţii ale aunor datini: Obiceiuri florale de Sânziene: rădăcini şi semnificaţii  

Colindatul pe timpul nopţii, alt obicei de sânziene  

Spălatul şi consumul de rouă: alt obicei de Sânziene  

Săritura peste foc de vreascuri: alt obicei de Sânziene  

Întotdeauna vom găsi alte mereu noi aspecte de dezbătut, de înţeles, care ne vor aduce încă şi mai multe deschideri de percepţii privind vieţile noastre. 

Tradiţia de sânziene spune că se culeg flori de sânziene: 

– sunt purtate de fete pe cap sub formă de coroniţe, o zi de la culegere;

– se pun flori de sânziene sub pernă pentru ca fetele să-şi cunoască viitorul însoţitor de destin;

– buchete de flori sau coroniţele purtate o zi de la culegere se aruncă pe casă sau se agaţă pe gardul casei.

Alte amănunte nu sunt chiar necesare în studiul prezent. 

Asemenea sânzienelor, florile de busuioc purtate în bluza strânsă pe talie, coroniţe din flori de nu-mă-uita şi de margarete au în zonele temperate aceeaşi încărcătură energetică puternică. Dar pe fiecare continent, şi în diferite perioade ale anilor, chiar cu perioade mai lungi sau mai scurte de timp între înfloriri au aceeaşi beneficitate energetică sau oricum asemănătoare, la diferite nivele şi subnivele de vibraţie locală. 

Ceea ce nu ştim bine azi sunt câteva amănunte, care pot însă să destrame neîncrederea unora în esenţa benefică a acestor tradiţii. Şi pe urmă chiar este bine să discutăm despre faptul că sărbătoarea Sânzienelor este cu adevărat o tradiţie getică. 

În primul rând să înţelegem că tradiţia se referă mai ales la două aspecte:

1. Curăţenia trupească şi sufletească a fetelor.

Este necesară pentru menţinerea sănătăţii lor, în calitate de viitoare mame şi în acelaşi timp ele fiind cei dintâi învăţători ai copiilor lor. Ţinând cont de această cerinţă:

– se poate evita activarea, înainte de bătrâneţe, precum şi adâncirea deteriorărilor moştenite de la părinţi: în primul rând la corpul dublu eteric şi corpul fizic – blocaje energetice rapide, mult mai rapide decât la cuplurile sănătoase; la timpul bătrâneţii ajung să se activeze mult mai puţin, sub formă de neputinţe fizice, fără să dea naştere la boli grave cu faze terminale, ci doar pentru a marca perioada vieţii în care din muncitor, omul îşi diminuaeză munca şi devine învăţător pentru copii şi nepoţi;

– să ştim că entităţile astrale, percepute în aceste perioade cu vibraţii înalte, nu pedepsesc, ci dimpotrivă ajută omul pe diferite căi să ţină cont de cerinţele menţinerii sănătăţii, integrităţii sale corporale. Nu sunt cerinţele impuse de ele, ci sunt necesare – fiind deja cunoscute prin tradiţie dar neţinându-se cont de ele – pentru păstrarea sănătăţii. Asemenea perioade sunt extrem de puternice (vibraţional vorbind), iar omul este bine să ţină cont de ele pentru a putea să-şi continue destinul în mod optim.

Să reţinem aşadar că modificările acestor perioade sunt vibraţionale la originea lor – nu propriu-zis energetice. Adică nu vin mai multe energii în această perioadă pe Pământ, sau în sistemul nostru stelar, sau în galaxie, ci vibraţiile înalte sunt cele care permit deblocarea corpurilor noastre, mai precis: a structurilor de evacuare a energiilor consumate, a interstiţiilor   corpurilor noastre fluidice, deblocare urmată de destinderea corpurilor şi deschiderea mai mare a plexurilor, subplexurilor şi canalelor corpurilor fluidice, care permit astfel o energizare superioară a corpurilor. 

Să ţinem cont şi de faptul că nu numai corporalitatea oamenilor este în asemenea situaţie, ci a tuturor vieţuitoarelor planetei. Toate acestea deblocări şi funcţionări sporite ajută în final la întărirea tuturor corpurilor fluidice şi a corpului fizic deopotrivă. Aşadar intră într-adevăr mai multă energie în corpurile noastre, dar nu pentru că ar fi în aer mai multe fluxuri, ci pentru că vibraţiile sunt crescute, cu tot noianul efectelor benefice pentru tot biosistemul planetar. În situaţia unor asemenea activări corporale, circulaţia totală de fluxuri este mult mai rapidă, mai fluidă, ceea ce conduce de asemenea şi la schimbări în câmpul corpurilor noastre: cu dezamprentări şi în câmpurile corpurilor noastre fluidice, individuale, dar şi în câmpurile fluidice (eteric, astral, mental, cauzal) ale aşezărilor umane, ale obiectelor, construcţiilor şi ale altor obiective create de oameni. 

Desigur, şi bărbaţii trebuie să ţină cont de aceste lucruri, chiar dacă direcţionarea tradiţiei este făcută mai cu seamă către tinerele fete în calitate de viitoare mame, de susţinătoare practice ale gospodăriilor şi de prim-învăţători pentru copiii lor – pe lângă sfătuirea soţului în probleme de familie. Dar şi sănătatea bărbaţilor este deosebit de importantă, şi important de menţinut toată viaţa; aşadar, este bine de urmărit totul, de toată lumea, prin astfel de învăţături tradiţionale. 

Sânzienele – zânele bune din marea clasă a ielelor – “stau” circa o lună în percepţiile oamenilor. Se spune: în preajma oamenilor. De fapt, la fel ca şi în situaţiile pe care le discutam despre “deschiderea cerurilor”, percepţiile noastre se multiplică – domeniul multisenzorialului fiind mult mai pregnant, accentuat timp de o lună: adică în perioada care cuprinde o creştere treptată şi puternică a vibraţiilor, punctul culminant şi apoi descreşterea până la normalul vremurilor, când însă vibraţiile sunt tot mari comparativ cu perioadele obişnuite. 

Ielele sunt entităţi astrale, sunt ajutătorii noştri astrali, care au rămas în atenţia oamenilor sub formă feminină: dar de fapt ele sunt fiinţe fără sex în corporalitatea lor fluidică cu corp de manifestare eteric (pentru entităţile eterice ale planetei) sau cu corp de manifestare astral (pentru entităţile astrale). Valurile de energii care se înfăşoară/desfăşoară în jurul lor, puternice ca vălurile rochiilor feminine, au determinat încredinţarea că sunt femei, fete. 

Asocierea cu florile de sânziene, flori care sunt şi de leac, şi formarea tradiţiilor legate unele de altele, a condus la intuirea rolului deosebit de bun, de frumos, a sânzienelor (cele mai blânde zâne dintre iele). Totuşi ele sunt şi severe – acea severitate care în fond este realitatea legată de corporalitatea noastră deteriorată genetic, care deteriorare se accentuează din cauza vibraţiilor foarte puternice şi cu variaţie foarte mare de la o perioadă scurtă de timp la alta – e bine să reţinem. 

Nu numai vibraţiile planetei deteriorează – sunt încă foarte joase, dar mai ales şi mai des manifestările noastre, bune sau rele deopotrivă: da, am menţionat şi pe cele bune – căci avem senzaţia că ne cresc puterile, atunci facem orice mai mult, cu mai multă putere fizică (lucrări de vară dar şi orice meserie, dar şi orice altă activitate: distracţii, colindări ale munţilor, înot, etc.). Obosim, dar nu ne lăsăm (“Vreau! Pot! Fac!”), durerile vechi se reactivează, apar altele noi. Dar de astfel de greutăţi se “scapă” prin participarea la “Hora Căluşului”: jocul căluşarilor este un dans tradiţional cu efect terapeutic puternic, contribuind intens la dezamprentarea corpurilor şi câmpurilor corpurilor noastre, mai ales cel eteric, astral şi mental – până la accentuarea primirilor de energii din exterior şi echilibrarea tuturor plexurilor – de pe faţa corpului, de pe spate, de pe lateralele corpului, prin scuturare, batere, prin supunerea corpurilor unei muzici instrumentale şi vocale cu puternic impact asupra corpurilor şi fluidizarea câmpurilor lor. Pentru că obişnuim să folosim cu precădere partea din faţă a corpului, ne echilibrăm prin astfel de mişcări, care forţează deschiderea plexurilor de peste tot – ceea ce conduce astfel la reechilibrări energetice cu deosebit impact asupra vieţii noastre. 

2. Aspecte ale construcţiei şi întreţinerii vieţii omului şi gospodăriei tradiţionale

Să mai discutăm un aspect, tot în contextul necesităţii înţelegerii unor diferenţe între rădăcini şi efectele pe care le simţim azi, când din ce în ce mai mulţi oameni au început să-şi conştientizeze percepţiile multisenzoriale şi să nu se mai lase duşi de valul superstiţiilor sau, diametral opus, de impunerea oficială a unor elemente ale ştiinţelor fizice răspândite din interesul unor grupuri conducătoare restrânse. 

În contextul păstrării curăţeniei, cuminţeniei, purităţii umane, coroniţele realizate din flori proaspăt culese, cu putere energetică mare şi efect puternic, purtate pe capul omului, ajută în plus la activări ale plexului coroanei (sahasrara), cu efect imediat asupra glandelor hipofiză şi epifiză; activează plexul frunţii şi, mai departe, subplexul retrocognoscibilităţii – subplexul cunoaşterilor din vieţile anterioare. Treptat şi acesta se va dezvolta în continuare până la capacitatea sa iniţială de plex, închis parţial în perioada cu vibraţii foarte joase, care acum se află în mod natural, pentru toţi oamenii, în dezvoltare, în revenire la forma sa totală, de plex. El se află între şaua nasului şi guvernează regiunea spre vârful nasului, activându-se încet prin respiraţie, cu ajutorul aerului care conţine din ce în ce mai multe fluxuri cu vibraţie ridicată şi, în plus, cu ajutorul dezvoltării plexului frunţii (ajna). 

Iată aşadar cât de importante sunt:

– gândurile pure, curate, frumoase, pentru care o mână de flori îşi poate aduce un mic aport, dar substanţial în condiţiile unei asemenea dezvoltări, treptat, an de an;

– relaţii inter-umane frumoase, sănătoase, corecte;

– cunoaşterea şi păstrarea trdiţiilor – şi vom vedea în studiile viitoare cum sărbătorile de Sânziene sunt de fapt tradiţie getică cu rădăcini deosebit de profunde în trăirile umane bazate pe percepţii multisenzoriale.

Şi pentru că am discutat despre toate acestea, se impune să mai deschidem un subiect: tema caselor oamenilor cuminţi din trecutul în care s-au pus bazele tradiţiilor. 

Noi ştim că în vremurile trecute majoritatea oamenilor de la sate locuiau în bordeie şi mai puţin în case pe pământ. Iniţial au fost case în regiunile de munte şi de deal, create în buza colinelor chiar şi la şesul vălurit în mod natural, scăpând astfel de presiunile vânturilor, a diferenţelor mari de temperatură între vară şi iarnă. În acele vremuri de început, ele au fost case curate, bine întreţinute, placate cu piatră şi lemn uscat. În ultimul mileniu, sărăcia în care au fost aduse popoarele le-au transformat în ceea ce ştim din cărţile de istorie şi literatură. Zâmbesc la ideea că azi asemenea tip de case au luat un avânt cu totul deosebit în lume şi îmi amintesc de un mic-dejun într-o cafenea micuţă în Brusturet, la poalele muntelui Piatra Craiului – o cameră frumoasă săpată în piatra muntelui, cu o atmosferă deosebită nu numai prin ineditul său, dar şi prin prospeţimea aerului şi mirosul reavăn de munte direct de lângă masă, cu ierburi ieşite ici şi colo din peretele muntelui dar şi cu ghivece frumos orânduite pe pervaze din piatră temeinic ancorate în pământ, la diferite înălţimi...

Deasupra caselor de acest fel, un covor de iarbă deasă, grasă, menţinea casa în majoritatea timpului anului, din martie până în noiembrie, într-o energizare fină – dar reală, concretă. De aceea tradiţia menţionează ca, după purtarea coroniţei din flori de sânziene, ea să fie aruncată pe casă, contribuind şi ea în continuare la creşterea beneficităţii locului.

Având în vedere asemenea lucruri cunoscute, iată că avem de ales între un anume fel de manifestare şi felul opus acestuia. Şi ne gândim la:

– cuminţenie: ceea ce înseamnă într-un cuvânt: moderaţie, echilibru – adică acceptarea neputinţelor (negativităţilor) altora fără a le urma exemplul, ci dând exemplu spiritual elevat faţă de cel pe care îl respingem în manifestarea proprie. Dar şi acel fel de cuminţenie sexuală care conservă vitalitatea oamenilor indiferent de sex, deşi sărbătoarea nu se adresează numai tinerilor, cum se crede în mod eronat, ci şi oamenilor maturi şi în bătrâneţe, care au sarcini de-a lungul întregii lor vieţi şi au nevoie de energie, de vitalitate până în ultima clipă a vieţii lor. 

– curăţenie fizică personală, a gospodăriei şi a întregii aşezări – într-un cuvânt gopodărirea întregii aşezări. În plus, se avea în vedere participarea la întreţinerea vieţii dincolo de aşezare, a construcţiilor cu legătură între aşezări (podeţe, întăriri ale malurilor unor ape, garduri de sprijinit pământul spre a nu avea loc prăbuşiri în perioadele ploilor, case de călători, etc.). Totul se realiza cu conştiinţa omului care înţelege bine că nu trebuie să aştepte să facă altul curat după sine, cu conştiinţa lucrurilor bine realizate, altruist şi de înaltă calitate, oriunde în lume. În caz contrar, noi ştim bine azi, vedem pretutindeni mizerie, nepăsarea cu care se priveşte totul dincolo de gardul casei proprii, şi mai mult dincolo de graniţele aşezării. Lipsa de hotărâre, de dârzenie în a cere conlucrare tuturor pentru realizări notabile, şi durabile, contribuie la stricarea mediului vegetal şi animal, precum şi a aerului purtător de energiile circulante ale vieţii. Totul merge astfel în direcţia diminuării vibraţiei locale şi continentale, la îngreunarea propriei vieţi prin deteriorarea sistemului nostru imunitar, cu toată cascada de efecte negative pe care o cunoaştem bine acum...

Menţinerea omului în limitele bunului simţ, cuminţeniei, curăţeniei conduce la conservarea energiilor proprii şi folosirea lor în creaţie de înaltă calitate şi relaţionare liniştită cu semenii. 

8. ISTORIA UNUI POPOR DE MOŞI

Istoria poporului get (dac) este străveche, iar când spunem străvechi – înţelegem astfel o continuitate a şederii pe aceste pământuri, fără întrerupere, dinaintea potopului, a ultimei glaciaţiuni, până în timpurile noastre. Au fost atlanţi, dar de fapt au fost atlanţi doar pentru că au locuit pe vechiul continent A’Tlan şi au avut o corporalitate specific ariană; ca spirite întrupate, puţine au fost parte a unor blocuri spirituale piramidale care au puţină experienţă în trăiri în această zonă a universului – majoritatea au fost ajutători planetari înaintaţi, cu sarcini speciale de ajutor pentru planetă în primul rând, cu sarcini de ajutor pentru orice grupuri spirituale s-ar întrupa pe aceste meleaguri, şi nu în ultimul rând cu sarcini speciale pentru menţinerea unor tradiţii profunde în această parte a lumii, pe acest continent. Supravieţuirea lor a fost imperios necesară, ştiindu-se clar că alte popoare vor fi practic decimate, foarte puţini reprezentanţi ai lor supravieţuind într-o lume agresivă pentru spirite blânde, bune, cuminţi, iubitoare de natură. 

Geţii nu sunt singurul popor cu o asemenea descendenţă. Ei, asemenea altora, sunt urmaşi direcţi ai Moşilor, ai populaţiilor străvechi, din începuturile speciei umane. Peste tot au existat grupuri mici de oameni, născuţi înainte de ultima glaciaţiune, care au trăit toată glaciaţiunea, iar după acea perioadă s-au răspândit în teritorii: atlanţi în Europa, lemurieni în Asia, tolteci în America de Sud şi în America de Nord (prin deplasarea în America de Nord a unor ajutători planetari tolteci cu sarcini speciale intercontinentale), afrikaani în Africa. Ei au fost, şi sunt Moşii popoarelor de pretutindeni, iar urmaşii lor au format treptat popoarele distincte pe care le cunoaştem azi. 

Popoarele astfel întemeiate au moştenit, şi au transmis generaţiilor următoare lor, o cultură cu rădăcini identice, căci toţi au avut la bază aceeaşi învăţătură înaltă a Moşilor: vizând în primul rând adaptarea populaţiilor pământene, în totalitatea lor, la trăirea şi manifestarea completă prin intermediul corpului fizic – numit de noi, actualmente, solid. 

Pe de altă parte să reţinem că Moşii şi-au perpetuat neamul lor, deşi nu prin multe generaţii căci au viaţa foarte lungă, până azi. Aşadar, primii lor urmaşi ca spirite întrupate şi-au perpetuat neamul lor formând popoarele lumii: spirite cu vibraţie mai joasă prin evoluţiile lor. Iar la intervale foarte lungi de timp următorii urmaşi ai lor au rămas în lume cu corporalitate de Moş, fiind spirite foarte înalte, alături de părinţii lor. Ei se vor întoarce în lume în viitorul apropiat şi vor coordona evoluţiile umane până la sfârşitul existenţelor umane pe această planetă. 

Majoritatea Moşilor s-au retras din mijlocul lumii, după adaptarea omenirii la noile condiţii de trai: la început înafara aşezărilor umane, apoi treptat din toată lumea noastră, în care a mai rămas totuşi un număr foarte mic de Moşi, necunoscuţi, neştiuţi decât de foarte puţini oameni. Locurile în care au trăit odinioară mai păstrează doar puţin din amprenta existenţei lor, din cauza vibraţiei generale joasă, biosistemului planetar şi societăţii umane extrem de numeroasă. 

Înafară de Moşi şi oamenii apropiaţi lor, în lume au rămas popoare care au fost ajutate de dânşii să păstreze pe cât posibil o oarecare puritate a corpurilor lor străvechi, deşi au fost luate în primire, pe rând, de multe grupuri spirituale. Ele au trăit astfel pe teritorii protejate şi beneficiind de sisteme corporale puternice, păstrate nemodificate prin neamestec cu alte sisteme corporale, provenite din alte părţi ale lumii. În linii mari, poporul român face parte dintre acestea. 

Poporul pe care îl formăm azi, numindu-ne români, a fost ajutat să rămână în acest fel mult timp, cu condiţia ca spiritele care au folosit corpurile şi pământurile pe care au trăit să lupte pentru menţinerea libertăţii în faţa oricărui alt popor care a dorit să se instaleze definitiv pe aceste pământuri, intuind că ele sunt protejate. Motivul pentru care s-au derulat asemenea lupte a fost, în profunzimea evoluţiilor noastre, faptul că atacanţii sunt spirite care reacţionează agresiv la impulsuri de vibraţie joasă şi caută intuitiv protecţia pământurilor şi corpurilor cu vibraţie înaltă sau măcar cât de cât echilibrată. Ele caută fără răgaz apropierea entităţilor ajutătoare ale pământurilor, chiar dacă nu conştientizează nici acest lucru, şi nici ceea ce au ajuns ele înseşi, după multe întrupări: spirite foarte puternice, care nu mai au neapărată nevoie să fugă la adăpostul protecţiilor, care nu au nevoie să se zbată, şi să se bată pentru a ajunge să trăiască confortabil undeva – oriunde. Care au ajuns să poată trăi bine chiar şi acolo unde nu au putut trăi niciodată înainte; dar numai puşi în faţa unor evenimente deosebite ajung să-şi conştientizeze puterile, pe care numai astfel şi le descoperă, rând pe rând.

Aceşti evoluanţi au vrut pământurile noastre, secol după secol.

Însă, înafară de sarcina mai sus-menţionată, populaţiile spirituale care s-au perpetuat pe aceste locuri au mai avut o sarcină: aceea de a accepta (aşa cum puţine popoare în lume au putut să-şi asume o asemenea sarcină) un grup spiritual cu cea mai puţină experienţă în evoluţie, mai ales în condiţiile actuale pământene: sunt cei pe care îi numim ţigani. Pentru ei, ca spirite-copii ai celorlalte grupuri spirituale creative care evoluează pe planetă, a fost nevoie de împletirea unor forţe spirituale cu totul deosebite în acest „colţ” de lume. De aceea, ca ajutători în asemenea situaţie dificilă, în aceste locuri s-au întrupat mereu spirite deosebit de puternice, iubitoare de libertate, care şi-au asumat sarcina de a lupta pentru menţinerea lumii carpatice în limitele desfăşurării unor astfel de sarcini spirituale speciale. Luptând pentru libertatea lor, ei au dat permanent exemplu de curaj în orice luptă pentru libertate. O ştim asta.

Mai ştim că acceptăm ţiganii, aşa cum pot fi ei ca spirite în acest moment evolutiv. Vor mai sta puţin timp pe Pământ, după care se vor întoarce acasă la ei, undeva la un nivel de vibraţie optim lor, pentru desfăşurarea celor pe care le-au învăţat aici – mulţi dintre ei chiar în mijlocul nostru, al românilor.

Iubiţi-i, chiar dacă nimeni nu v-a spus-o vreodată în mod explicit!!! Certaţi-i dacă o merită, dar fără ură, fără dispreţ, fără asprime, chiar dacă cu fermitate, în care însă să se citească („simtă”) bunătatea dvs. Nu-i cocoloşiţi – dar nici nu-i dispreţuiţi. Nu-i mai blestemaţi!! Şi noi am fost la fel, cândva în evoluţiile noastre, şi alţi ajutători puternici, răbdători, ne-au ajutat, şi ne-au iubit, şi ne-au învăţat cum să o facem şi noi, la rândul nostru, în eternitatea evoluţiilor noastre !!!

Numai procedând aşa ne vom finaliza, cu bucuria împlinirilor, evoluţiile noastre aici: noi, cei care trăim acum în România.

7. ALTE CÂTEVA CUVINTE DESPRE MOŞII DE IERI ŞI DE AZI

Trecând în revistă succint probleme legate de viaţa populaţiilor străvechi, trebuie să avem în vedere mai multe elemente care se regăsesc, sau nu, în viaţa oamenilor după retragerea Moşilor din contactele directe cu populaţiile în mijlocul cărora au trăit milenii de-a rândul. Multe din cele pe care populaţiile de pretutindeni le-au trăit până în mileniul III î.H., s-au modificat cu timpul, căci pe de o parte populaţiile societăţilor deschise s-au reorganizat pe sisteme de război, în timp ce societăţile retrase s-au pregătit să facă faţă unor evenimente asemănătoare pe două fronturi:

– prin retragere din faţa popoarelor migratoare, al căror prim val s-a produs spre sfârşitul mileniului III – începutul mileniului II î.H. în Europa (în principal să ne axăm deocamdată pe acest teritoriu);

– prin asimilarea migratorilor, treptat, chiar pe teritoriile unde populaţiile autohtone le-au făcut loc la început, apoi lăsându-i să se împânzească în teritorii, treptat; localnicii au fost conştienţi de necesitatea faptului că veneau atraşi de destinele lor spirituale pe locuri unde trăiseră în străvechimi. Să reţinem că aceste prime grupuri migratoare nu au fost agresive şi şi-au împletit destinele cu localnici, despre care ştiau că erau populaţii coborâtoare din “zei”, din cei străvechi, care nu părăsiseră niciodată pământurile natale spre a se stabili în alte părţi. 

Desfăşurările evenimentelor populaţiilor autohtone, locale, au urmat astfel un curs relativ liniştit până în mileniul I î.Ch., chiar dacă în sudul Europei s-au desfăşurat permanent războaie locale. 

Despre viaţa poporului nostru mulţi istorici antici sau contemporani nu au ştiut multe lucruri sau au crezut că pe aceste teritorii erau triburi sălbatice asemănătoare întrucâtva cu migratorii. Totuşi e bine să ştim încă de pe acum – căci viitorul va rescrie cu certitudine istoria noastră şi a tuturor populaţiilor din vechime – că geţii (sau dacii) erau cunoscuţi ca fiind un popor cu rădăcini străvechi, cult, cu învăţături profunde şi vaste. Despre Moşi ştiau în mileniul I doar puţini oameni, dar nu numai despre Moşii geţi, ci şi Moşii elinilor, etruscilor, celţilor şi cei ai vikingilor – toate acestea fiind populaţii autohtone şi nicidecum migratoare. Nouă nu ne vine să credem, dar multe dintre personalităţile din legendele popoarelor au fost (sunt !) Moşi: Prometeu-titanul, Asclepios-medicul, Merlin şi Alfred-nemuritorul, numit astfel nu ca renume, ci concret, după starea sa nativă bine-cunoscută în acele timpuri şi chiar după retragerea sa din lume. Majoritatea celor numiţi Zei au fost de fapt Moşii popoarelor, iar retragerea lor a dus cu sine şi renunţarea îndrumată chiar de dânşii la păstrarea în înscrisuri a menţionării lor. Totuşi popoarele au păstrat, în tradiţia lor orală, amintirea multora, oferind copiilor învăţăturile străvechi din cele cunoscute de noi ca legende, mituri, poveşti...

Numai activarea memoriilor străvechi ale oamenilor va umple cândva treptat asemenea goluri şi totul va deveni credibil prin amintirea ca atare, oamenii renunţând fără probleme la cererea de mărturii concrete, materiale, pentru a cunoaşte fiecare amănunt al istoriei străvechi în Lemuria, în Atlantida, în Cian sau Aztlan; sau de istorie veche – dar apropiată de zilele noastre. 

Trăim vremuri în care se dezvoltă, printre altele, plexul (chakra) retrocognoscibilităţii (situat ceva mai jos de plexul frunţii = ajna în lb. sanscrită), care va activa revenirea la puterea de rememorare a tuturor trăirilor, vieţilor anterioare: perioade de manifestare cu corp fizic şi cu corp astral deopotrivă. Despre asemenea dezvoltări vom continua în curând discuţiile începute pe site.

Înţelegerea vieţii omenirii, desfăşurată astfel, ne va ajuta să detaliem obiceiuri ale populaţiilor pe care le regăsim în arte, în portul popular, în cântecele tradiţionale (vechi, moştenite din generaţie în generaţie), în obiceiurile populare care au cele mai obişnuite elemente ale lor comune cu ale unor populaţii de pe teritorii întinse; dar care au şi particularităţile care s-au detaşat la un moment dat, aparţinând unor populaţii spirituale distincte, cu evoluţii diferite. A crede că celţii au fost popoare migratoare care au venit din Asia, la fel ca şi etruscii, elinii, geţii şi alte popoare crezute a se fi format exclusiv prin venirea grupurilor migratoare în mileniul I î.Ch. şi I d.Ch. – ar fi o mare eroare. Chiar este o mare nedreptate faptul că mulţi istorici cred încă acest lucru. Europa a fost întotdeauna locuită, la fel ca şi toate celelalte continente, şi înainte şi după glaciaţiune. Populaţiile autohtone însă au avut un fel discret de trai, liniştit şi echilibrat. Au conştientizat şi au învăţat de la Moşi tot ceea ce le deosebea profund de populaţiile noi (venite prin migraţie) şi au acceptat instinctiv, şi intuitiv, faptul că erau adevăraţi învăţători ai migratorilor care veneau, şi aveau să vină în continuare pe meleagurile lor liniştite. S-au pregătit, după cum erau vremurile, cu o mulţime de strategii de menţinere în viaţă a obiceiurilor şi activităţilor lor, a cunoaşterilor lor: care aveau să-i ajute să-şi rezolve problemele, iar Moşii i-au învăţat să activeze pe două căi:

– pentru supravieţuire cu orice preţ, unde retragerea şi fuga din faţa migratorilor era o necesitate de supravieţuire a neamului lor, a bogăţiei spirituale pe cre o aveau în acel moment;

– pentru a face faţă luptei deschise, atunci când nu neapărat migratorii, ci urmaşii celor tuturor, localnici sau migratori aveau să-şi piardă şi ultima fărâmă de intuiţie a spiritualităţii lor profunde, luptând cu disperare să cucerească loc şi timp pentru susţinerea propriei lor vieţi.

Moşii nu au dat spre învăţătură strategii de luptă, dar oamenii au avut pe de o parte dorinţă de luptă pentru apărarea vieţii lor şi a valorilor lor spirituale, iar pe de altă parte au putut adapta cunoaşterile lor anterioare, dedicate constructţiei şi întreţinerii caselor, lucrurilor lor obişnuite, vieţii lor obişnuite: o adaptare la noile vremuri, mult mai tulburi, pe care le trăiau.

Principiile călăuzitoare, aşadar, ale Moşilor, urmau o linie de înţelegere a tuturor populaţiilor lumii. De aceea, ei nu au dat niciodată îndrumări de război, dar au lăsat oamenii să se orienteze. Principalul lucru pe care ei l-au oferit drept învăţătură oamenilor aflaţi în contact cu ei a fost crearea unei linii de acţiune prin care omul să se orienteze cu cele cunoscute de el în orice situaţie a vieţii, indiferent dacă era timp de pace sau timp de război. Omul astfel învăţat aborda cu curaj şi seriozitate orice aspect al vieţii sale, aprofunda orice cunoaştere şi orice muncă până când simţea el că a ajuns acolo unde trebuie să se oprească. Dacă din acel loc, după un timp de aplicaţie, simţea că poate merge mai departe, avea învăţători, maeştrii (măiaştrii), şi apoi loc şi timp special pentru a face tot ceea ce simţea nevoie să facă. Oricui îi erau deschise drumuri şi, cu seriozitatea cu care fiecare om intra în viaţă şi păşea pe drumurile ei, mergea oriunde şi se oprea exact acolo unde simţea nevoia. Mai departe aveau să meargă alţii, avea să privească la munca lor, să simtă dacă poate face acelaşi lucru mai departe, ajutat de cei care îi depăşiseră; sau să se oprească definitiv din acea cale, dar să lucreze mai departe tot ceea ce avea în destinul său. 

Fiecare om îşi simţea astfel destinul, iar Moşul cel mai apropiat ştia bine la ce trebuie să se aştepte din partea fiecărui localnic. Fiecare om trebuia să ajungă prin propria sa încredinţare la dezlegarea firelor destinului său. Fiecare om avea puterea să simtă, şi era încurajat să simtă tot ceea ce putea, de-a lungul vieţii sale. Familia sa îl ajuta, şi el însuşi ajuta pe cei din jurul său să ajungă fiecare în parte la asemenea înţelegeri ca şi el. Indiferent dacă era bărbat sau femeie, fiecare om în parte susţinea, cu forţele pe care astfel şi le conştientiza mereu, dezvoltarea tuturor cosocietarilor săi, dezvoltarea armonioasă a aşezării şi îngrijirea tuturor teritoriilor din jurul aşezării sale.

Fiecare aşezare avea conştiinţa existenţei de sine şi conştiinţa că face parte dintr-o societate fără de care lumea ei nu putea trăi singură. Spre deosebire de lumea societăţilor deschise, în care cunoaşterea apartenenţei la lumea universală se sfârşise după numai câteva generaţii absorbite de muncă fizică în medii mereu mai noi, necunoscute bine, în societăţile retrase lumea era conştientă de existenţa şi evoluţia întregii societăţi umane planetare. Toţi Moşii, Învăţătorii şi Măiaştrii discutau despre felul în care alte societăţi făceau în mod curent cele pe care le făceau şi ei – cu deosebiri marcate de specificul local. Învăţau astfel şi ce greşeli făcuseră, şi fac în continuare oamenii, ce ar fi trebuit să facă şi ce nu trebuia să facă ei pentru a-şi lăsa semenii să-şi dea seama şi singuri de greşelile lor. Din asemenea experienţe, ei lucrau asupra înclinaţiilor formate în subconştient, din vieţi anterioare sau din conştienţa influenţelor de la distanţă, prin care orice populaţie participa inconştient asupra mediului înconjurător – fie el uman sau vegetal-animal. Oamenii învăţau că sunt purtătorii unor obiceiuri care nu se dezvăluiau decât când erau într-un mediu asemănător; astfel se pregăteau să facă faţă pe de o parte mediului animal (mult mai instinctual decât omul gânditor) şi pe de altă parte mediului social care le bătea la uşă: călătorii comerciali sau doar oameni curioşi care circulau mult mai deschis în regiunile de miazănoapte (în Europa) decât în regiunile din miazăzi (de exemplu Egipt sau Arabia). Ştiau că lumea este încă mult mai mare, dar că deocamdată din această lume nu aveau să se confrunte decât cu populaţiile din jur, fie ei apusenii locurilor sau orientalii lor.

Dar la început, pe spaţii largi din Europa, Africa, Americe de Sud, Asia nu învăţau să lupte şi să cucerească. Ceea ce aveau de cucerit avea să fie echilibrul format din supravieţuire şi apărare.

Dintre toate învăţăturile pe care oamenii le primeau de la Moşii pământurilor pe care trăiau, câteva reliefau o învăţătură de bază, pe care se clădeau toate celelalte: în primul rând egalitatea perfectă între toţi membrii societăţilor, încredinţarea mai presus de toate că toţi oamenii erau egali prin naştere, având drepturi egale şi obligaţii în egală măsură. Că fiecare avea putere să înţeleagă lucrurile mai uşor sau mai greu, după un timp mai scurt sau mai lung de aplicaţie, că oamenii aveau forţă fizică diferită şi de aceea era necesar să desfăşoare o activitate în comun cu alţii – acestea erau lucrurile pe care oamenii le învăţau de copii. Prin respectul pe care Moşii îl inspirau celor din jur, nici o învăţătură nu era refuzată şi niciodată oamenii nu contestau ceea ce învăţau. Căci orice învăţătură se dovedea corectă şi bună pentru fiecare om în parte şi pentru întreaga comunitate.

Astfel, femeile şi bărbaţii, copii, adulţii şi bătrânii aveau drepturi şi participări egale în comunitate. De asemenea, oamenii aveau cunoaşterea celor care aveau să formeze pasul viitorului şi participau după puterea fiecăruia la pregătirile care aveau loc. Este necesar să se înţeleagă şi faptul că – chiar dacă acest lucru aparent nu semăna a egalitate recunoscută – cel care avea mai multă pricepere, experienţă, avea sarcină mult mai mare de lucru în comunitate, decât ceilalţi. De altfel, asemenea cunoaşteri erau unanim recunoscute şi acceptate de cei în cauză, care doreau mai presus de orice să-şi ofere priceperea, experienţa, puterea de lucru, înţelegerile profunde – celor din jurul lor. Cu atât mai mult: Măiaştrii, Învăţătorii şi Moşii.

Şi dacă discutăm despre asemenea înţelegeri, este necesar să precizăm faptul că printre aceşti oameni-ajutători cu experienţă, putere de muncă şi înţelegere, răbdare în a oferi totul celor din jurul lor, se numărau în egală măsură femei şi bărbaţi. Dacă discutăm folosind numirea de „Moşi”, asta nu înseamnă că în rândul lor erau numai bărbaţi. Vom vedea cu alte prilejuri femei care iniţiau bărbaţii-călători-învăţători în cele mai complexe cunoaşteri umane – nu numai ale timpului, ci şi ale tuturor timpurilor omenirii. Asemenea lucruri erau realizate de femei străvechi, cu forţe uriaşe faţă de ceea ce credem azi: mentale şi emoţionale deopotrivă. Realizarea lucrărilor de importanţă locală şi teritorial-extinsă presupunea unirea energiilor de tip femeiesc cu cele de tip bărbătesc în egală măsură pentru puterile specifice moşilor, dar şi învăţături de folosire specifică a energiilor proprii femeilor şi bărbaţilor din comunităţile pe care le coordonau. Toate lucrările cuprindeau în egală măsură învăţături realizate în domeniul energiilor feminine şi ale celor masculine, iar Învăţătorii şi Măiaştrii aşezărilor aveau cuprindere în egală măsură pentru aplicaţii care foloseau în mod echilibrat ambele feluri de energii.

Este important de înţeles faptul că, chiar după retragerile Moşilor din comunităţile umane, ei au rămas în aceeaşi structură: nu neapărat pentru perpetuarea lor, căci majoritatea nu au avut nevoie de mărirea comunităţilor pe această cale, şi nici pentru că trebuiau să ofere cunoaştere în continuare oamenilor – bărbaţi şi femei, ca şi înainte. Lucrările de echilibrare vibraţională, care au constituit cele mai importante lucrări ale lor – şi constituie în egală măsură şi azi – au avut şi au mereu nevoie de vehicularea unor energii şi transmisiuni vibraţionale specifice celor două sexe. De aceea, chiar dacă comunităţile Moşilor sunt azi foarte restrânse, ele cuprind în mod egal femei şi bărbaţi, fără ca activităţile lor să cuprindă şi echilibrări proprii sexuale. Echilibrările lor se fac prin emisii-recepţii de energii la nivelul tuturor corpurilor fluidice, prin activităţi echilibrate şi prin reechilibrări la nevoie, în funcţie de vechimea corpurilor – prin somn, puţină hrană fizică dar bine aleasă, prin mişcare, prin comunicare şi prin activitate intelectuală intensă.

6. MOŞII DE IERI ŞI MOŞII DE AZI (1)

Niciodată lumea nu au încetat să fie sprijinită de cei străvechi - Moşii, Bătrânii, Vracii, Patriarhii şi alte numiri după vorbirea fiecărui popor: chiar şi după ce ei s-au retras din mijlocul popoarelor pe care le-au ajutat, milenii de-a rândul. 

Istoria nu i-a putut menţiona decât numai pe câţiva, care au circulat deschis prin lume. Aşa a fost la noi Zalmoxis: Zal, Zeu – Moşul din Carpaţi, Moşul geţilor. Este de atenţionat asupra faptului că pentru Zalmoxis codul său de destin a fost păstrat întotdeauna în secret, pentru a nu fi deranjat de către cei care nu i-au înţeles misiunea, din popoarele străine – fie migratori, fie cuceritori. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu ceilalţi Moşi, care au avut un nume de lume, pentru lume – care nu a fost codul personal de intrare în destin şi de lucrare: sunetul (succesiunea de sunete) fundamental oferit de monada întrupată, de sistemul său corporal, de câmpurile corpurilor şi de vibraţia generală a destinului său. A fost obligat să apară şi să lucreze în lume, căci numele lui a fost un sunet, un cod care a chemat, din străfundurile istoriei, spiritele care trebuiau să ajungă pe acest teritoriu: nu numai din inima, şi din apropierea Carpaţilor, ci dintr-un teritoriu mult mai larg de care dânsul a avut grijă – între munţii Alpi şi munţii Urali. Nu este vorba aici neapărat despre popoarele migratoare, deşi ele au făcut parte integrantă din istoria acestor locuri: avem în vedere mai ales populaţiile autohtone, care nu au migrat niciodată, cu rădăcini în străvechimi, din populaţiile transcedentale din aceste locuri şi din restul Europei. Grupurile migratoare au desigur aceeaşi transcendenţă, dar ei s-au depărtat mult de locuri creării lor şi nu au mai trăit în ultimele milenii în vibraţiile pământurilor din care li s-a născut neamul. Fără luminiscenţa acelor locuri, fără sunetul fundamental şi vibraţia fundamentală a locurilor de naştere a poporului lor, şi-au pierdut mare parte din puterile spirituale, din cunoaşterea lor străveche – obligaţi fiind de cele mai multe ori să preia tradiţiile popoarelor în mijlocul cărora au trăit. De aceea frica de necunoscut şi greutatea de adaptare permanentă a corpurilor de o anumită vibraţie cu locurile care aveau (au) o total altă vibraţie, au condus la naşterea unei agresivităţi (de protecţie, de apărare) greu de acceptat chiar de ei înşişi, dar căreia nu li s-au putut împotrivi milenii de-a rândul. Moşii locurilor împrumutate astfel i-au ajutat, înţelegându-i profund, dar populaţiile locale nu i-au acceptat şi s-au războit tot timpul, frământarea vremurilor contribuind şi ea la greutăţile de trăire ale tuturora. 

Zalmoxis însuşi era venit în aceste pământuri din alte părţi, dar corpurile sale, ca şi ale celorlalţi Moşi, croite înainte de ultima glaciaţiune, cu structuri puternice şi cu vibraţie înaltă, au făcut întotdeauna posibilă o împletire optimă a forţelor corporale şi cele ale monadei întrupate, putând astfel să desfăşoare sarcini de o înaltă forţă spirituală – morală, mentală şi fizică de înaltă calitate şi profunzime. Zalmoxis, la fel ca şi ceilalţi Moşi din Europa şi Tibet – toţi fiind de rasă ariană, atlantă – venea din insulele Atlanticului (pe care azi le numim Canare), acolo unde au trăit o perioadă de timp mulţi atlanţi, Moşi sau lucrători alături de Moşi, după reinstalarea unei stabilităţi înaintate a pământurilor şi liniştirea câmpului vibraţional, după ultima glaciaţiune. 

Fiecare străvechi avea, şi îşi ştia bine, sarcinile personale. Cei care au venit în Europa au plecat cei dintâi din Insule şi s-au însoţit cu alţii, asemănători lor, care veneau dinspre Asia. Treptat – dar repede – şi-au întemeiat familii şi s-au născut următoarele generaţii de Moşi – cunoscuţi de către populaţiile pe care azi le numim: celţi, daci, tibetani, tolteci.

În acelaşi fel s-au răspândit şi împământenit toţi străvechii care au trecut de glaciaţiune şi de topirile zăpezilor: adică marile inundaţii de după glaciaţiune (numite la un loc: Potop). Dar să avem în vedere că nu toţi Moşii din lume s-au născut în A’Tlan (Atlantida, cum o numim azi); fiecare continent a avut un loc optim pentru retragerea Moşilor: pentru naşterea lor, trăirile lor în societatea mentală şi apoi trăirile lor în societatea fizică, până în jurul anului 500 î.H., când s-au retras în majoritatea lor din acest strat dimensional, într-un strat interdimensional, de lucru pentru toate cele necesare ajutorului pe care au continuat să-l ofere mai departe. Până atunci au trăit în acele enclave populaţionale, restrânse iniţial, care au format la rândul lor, prin plecarea copiilor lor în spaţiile continentale înconjurătoare, nuclee de populaţie care s-au dezvoltat şi au creat treptat popoarele cunoscute de noi din întreaga istorie de după ultima glaciaţiune. Dintre vechii Moşi, dintre cei născuţi înainte de ultima glaciaţiune, puţini au rămas în lume în continuare, chiar şi azi, şi vor rămâne alături de popoarele lumii chiar dacă ele nu le ştiu prezenţa, până la schimbarea majoritară a condiţiilor vibraţionale ale Pământului şi revenirea + reintegrarea în lumea noastră a Moşilor retraşi cândva din stratul nostru dimensional. 

Dar încă din începutul ultimei glaciaţiuni, Moşii au început să creeze fizic în locuri special alese,, retrase pentru a nu influenţa restul populaţiilor mentale, punând în mediul fizic bazele artei creaţiei materiale umane, pentru care toţi oamenii se pregătiseră cu mult timp înainte de schimbarea vremurilor. De la bun început, corpurile Moşilor s-au întărit, lucrând fizic, folosind hrană fizică în mod curent (apă şi fructe), vorbirea, gândirea, deplasarea cu picioarele pe pământ, în acelaşi timp provocând prin propria voinţă, adică: întărirea puternică a radiaţiei monadice prin propria voinţă, activarea tuturor seturilor de raze fizice pentru modelarea rapidă a corpurilor proprii, pentru a şi le modifica la optimul curent înainte de a avea proprii copii – bazele omenirii de azi. Aşadar a fost o accelerare a întăririi întregii lor corporalităţi, în vederea adaptării rapide la ultimele condiţii ale glaciaţiunii şi ale vremurilor ce aveau să vină. În acest fel – la fel ca şi în vremurile transcedentalilor de la începutul creării speciei umane, ei au pus bazele noii omeniri, care avea să folosească preponderent trăirile fizice, şi doar în completare pe cele mentale şi astrale. 

Iar pe de altă parte, ei au pus în acelaşi timp şi bazele creaţiei materiale fizice, creând toate formele de transpunere a creaţiei materiale mentale în forme fizice curente – tot înainte de venirea pe lume a primilor lor copii: folosirea materialelor planetare fizice (pământuri – şi pietre, metale, lemn şi alte fibre vegetale) pentru a realiza baza materială de creaţie, cu folosirea unor procese tehnologice de la cele mai simple la cele mai complexe pentru realizarea uneltelor, pregătirea proceselor şi subproceselor necesare creaţiei materiale fizice: pentru obţinerea minereurilor, prelucrarea metalelor, pregătirea pământurilor pentru obţinerea plantelor tehnice şi pentru hrănire, etc. Prelucrarea lemnului şi pregătirea terenurilor pentru cultivarea plantelor nu a fost singura activitate a Moşilor care nu-şi mai foloseau capacităţile mentale şi spirituale decât în proporţie extrem de mică: oamenii, copiii lor, trebuiau să se dezobişnuiască de trăirile mentale şi astrale, folosindu-le la rândul lor predominant pe cele fizice. Corpurile fluidice ale oamenilor au mai rămas o vreme active doar pe domeniile multisenzoriale – nicidecum şi de creaţie mentală, dar spiritele umane care intrau la întrupare val după val aveau experienţă bogată de folosire a muncii fizice: copiii Moşilor au fost ajutători secundari, cei ce fuseseră în trecut marii ajutători pădureni, munteni şi insulari de pe întreg Pământul. Conlucrarea lor cu Moşii a condus la recuperarea rapidă a experienţei lor şi punerea în practică a tuturor celor pe care le primeau ca îndrumări de la Moşi. 

Astfel primele generaţii au stat în enclavele Moşilor, situate în munţi, la înălţimi mari, până retragerea completă a apelor şi uscarea pământurilor, după care s-au răspândit în spaţiile continentale creând primele aşezări exclusiv fizice şi dezvoltând la rândul lor populaţiile lor, generaţie după generaţie.

Avem nevoie de cunoaşterea vremurilor trecute pentru a ne înţelege şi rădăcinile adevărate, şi necesităţile spirituale în viaţa curentă, în această perioadă de trecere la o altă dimensiune spirituală a evoluţiilor noastre pământene. Vom discuta foarte mult despre acest subiect analizând relicvele, ruinele, frescele, bazoreliefurile din drumurile spirituale pe care le vom face de-a lungul şi de-a latul lumii. Deocamdată să adâncim cunoaşterea propriului nostru popor.

Dacă studiem istoria poporului român – deşi este bine să discutăm şi la modul general, istoria omenirii în ansamblul ei – atunci discutăm despre populaţiile de atlanţi din care au coborât europenii dintâi: după glaciaţiune pământurile lagunare dintre Europa şi America de Nord au fost acoperite de apele Oceanului Atlantic, nou apărut, şi astfel discutăm despre Europa, ca parte din vechiul continent A’Tlan (care cuprindea actuala Americă de Nord împreună cu Europa şi Tibetul: aceste pământuri având o vibraţie apropiată). Din rândurile populaţiilor noi europene (de fapt: atlante la origine) s-au desprins, după liniştirea pământurilor şi apelor, două ramuri de populaţie umană, având sarcini diferite:

– cei care aveau să întemeieze familii chiar din timpul trăirii lor în enclavele Moşilor, iar copiii lor aveau să plece în lume, populând treptat pământurile;

– cei care aveau ca sarcină de învăţătură, pentru cei dintâi şi pentru copiii lor, privind creaţia materială manuală şi toate celelalte manifestări de tip uman, cunoscute în linii mari de noi, azi. Aceştia au fost cei dintâi învăţători direcţi ai omenirii de după glaciaţiune, şi specializarea lor aşa avea să fie numită în viitor de către Moşii care însă nu ieşiseră încă în lume la acel moment.

Nici Moşii nu-şi permiteau să lucreze mental, deşi au putut întotdeauna foarte clar, şi nu numai din cauză că ar fi impulsionat puternic oamenii să facă acelaşi lucru. Rostul cel dintâi al străvechilor, după glaciune, era ca prin puterea lor mentală deosebită - care nu-şi pierduse, şi nu avea să-şi piardă din tărie - să păstreze o vibraţie înaltă pe pământurile locuite treptat de oamenii cei noi, aptă printre multe altele, pentru menţinerea în funcţiune cât mai mult timp posibil a amintirilor oamenilor din vremurile de dinaintea glaciaţiunii. 

În paranteză fie spus, este foarte important să înţelegem că scufundarea Atlantidei a fost un fenomen cât se poate de natural, normal, cunoscut de oamenii de pretutindeni cu mult timp înainte, pentru care s-au pregătit cu mult timp înainte. Nu era nicidecum prima glaciaţiune din viaţa omenirii, experienţa spiritelor umane era mare, dar acea glaciaţiune (noi o numim ultima pentru că de atunci nu a mai fost vreuna, dar vor mai fi multe în continuare) era pentru oameni vestitorul schimbării vremurilor pe această planetă şi în general pentru spiritele umane. Vibraţia planetară (stelară şi galactică) scăzuse mult şi era în permanentă scădere în continuare, fără ca cineva să fie cu ceva de vină şi fără ca cineva să aibă puterea să schimbe cu ceva o astfel de derulare. Avea să se modifice întreaga formă de trăire şi creaţie a spiritelor umane întrupate şi, ştiind toate acestea, toate s-au pregătit intens pentru cele care aveau să vină. Acea perioadă de pregătire am putea s-o numim „desfăşurarea programelor atlante”: programe de adaptare intensivă a oamenilor la schimbarea corpurilor lor, care aveau să faciliteze folosirea preponderentă a corpului fizic în loc de corpul mental – în creaţia lor materială, în deplasare, în comunicare şi întreţinerea relaţiilor dintre indivizi, dintre grupuri de indivizi – aşadar între comunităţi umane. 

Ceea ce omenirea a adoptat repede de la moşi, atunci când a devenit necesară intrarea tuturor spiritelor umane în lumea astfel regenerată, ştia în amănunt însă dinainte de schimbare, dinainte de venirea pe Pământ. În general au loc mai multe trepte de pregătire înainte de începerea unui ciclu de vieţi pe o planetă, şi între epoci, între etape, de asemenea alte trepte de pregătire, de reamintire, de orientare cu toată experienţa adunată până în momentul începutului efectiv al fiecărei perioade. 

Folosirea efectivă muncii manuale, după glaciaţiune, cu corpurile întărite, pregătite şi ele pentru noul fel de viaţă, a virat puterea spiritului către efortul de muncă fizică, la fel şi efortul de mişcare şi de comunicare prin structurile corpului fizic. Puterea mentală a rămas treptat mai mult la nivelul percepţiilor vizuale şi auditive, dar treptat eforturile de trăire fizică, din ce în ce mai grea, mai obositoare, au diminuat chiar şi aceste percepţii, împărţindu-le cu efortul de a face faţă emoţiilor, luptei pentru supravieţuire din viaţa curentă care se schimba astfel treptat.

Emoţiile umane s-au multiplicat rapid prin trăirile umane legate de modificările planetare aflate în curs, mult mai puternice şi mult mai variate decât cele dinainte, când omul era perfect echilibrat datorită puterilor complexe pe care le putea desfăşura prin simpla sa voinţă, datorită cunoaşterii absolut tuturor celor existente în totalitatea câmpurilor stelare: ale Pământului şi ale tuturor stelelor şi planetelor din jur. Vibraţia planetară, în scădere continuă, determina modificări climaterice, modificări de biosistem, şi chiar dacă omul se adapta la un set de condiţii, în perioada imediat următoare era obligat de împrejurări să se adapteze la un nou set de modificări. 

Unii oameni s-au dovedit mult mai inerţiali decât alţii; şi ei ştiau că toate se vor adânci, deşi o astfel de cunoaştere se pierdea şi ea: că diferenţele de evoluţie între diferite grupuri spirituale umane abia începeau să-şi facă simţită puterea. 

Aşadar, după glaciaţiune, lumea s-a desfăşurat în alt mod decât ne imaginăm azi. Venind dintr-o epocă a liniştii, a curăţeniei, a unei creaţii deosebit de îngrijit realizate, de o calitate de neimaginat azi de noi, omenirea a continuat să trăiască tot în acest fel, după glaciaţiune, chiar dacă nu mai folosea preponderent forţele mentale şi astrale. Căci nu ştia să facă o viaţă altfel. Iar astfel, în primele milenii după glaciaţiune se poate spune – şi o voi spune de câte ori va fi nevoie – că omenirea a trăit cele mai profunde, frumoase, calitative, morale perioade ale vieţii sale fizice până acum, şi toate vor fi reluate şi dezvoltate în viitor pe trepte încă mult mai elevate decât cele trecute; va avea nemijlocit experienţa celor grele, rele, urâte, murdare, criminale, din ultimele milenii, dorind să facă şi pace, şi ordine, şi curăţenie materială şi morală în viaţa sa. 

Dacă ne imaginăm că societăţile erau zgomotoase, ne înşelăm, căci omenirea nu era obişnuită cu vorbirea, cu zgomotul – aşa cum suntem azi. Dacă credem că erau religioşi, cu sărbători, cu procesiuni sau alte feluri de evenimente de anvergură – iarăşi ne înşelăm. Oamenii erau cunoscători, liniştiţi, curaţi, trăind cuminţi şi lucrând atent şi concentrat, puternic interiorizaţi în fiecare clipă a vieţii. 

Multă vreme toate populaţiile Pământului au beneficiat de prezenţa permanentă a Moşilor; nu a fost niciodată un privilegiu pentru populaţii mai mult spiritualizate decât altele, sau mai mult şi mai bine creatoare, sau mai „nepăcătoase” în trecutul sau prezentul lor. A fost o epocă – pe care o vom discuta în studiile viitoare – de intensă muncă de orientare, cunoaştere, lucru intensiv. Treptat, începând cu mileniul IV î.H., din unele părţi Moşii s-au retras, lăsând oamenii să se descurce singuri, cu toată experienţa, învăţătura şi consolidarea de până atunci. În alte părţi, Moşii au rămas în continuare, evoluţiile acelor popoare cerând în continuare prezenţa lor: dar sarcinile oamenilor în acele locuri erau de mare anvergură, aşa cum vedea că au fost şi sarcinile geţilor, în mijlocul cărora Moşii au rămas până în jurul anului 500 î.H. 

Înafară de acestea, după mileniul III î.H., când au început primele migraţii ale unor grupuri de întrupaţi din popoarele lor, au mai rămas în lume societăţi închise, adică retrase din circuitul comercial, politic, de cunoaştere reciprocă, al societăţilor umane. Ele au rămas astfel necunoscute mult timp de către cele deschise (adică cele care activau, fiind cunoscute tuturor), funcţionând perfect în sistemul lor doar relativ închis: adică având relaţii între comunităţi apropiate de acelaşi fel, sau folosind – mai cu seamă la începuturi – comunicare de tip mental, comunicare specială coordonată de Moşi, prin conducătorii direcţi ai societăţilor de acest fel. Foarte rar s-au implicat în conducerile de popoare, căci Moşii au fost, şi au rămas ajutători ai lumii pe care au ajutat-o indiferent de naţiune, popor, învăţând oamenii să se aprecieze reciproc, sădind prietenia în sufletele oamenilor, respectul, conlucrarea, înţelegerea. 

Geţii au beneficiat de ajutorul lor şi în calitate de coordonatori spirituali, şi în calitate de conducători de popor, în cea mai grea perioadă a vieţii oamenilor din Europa – venirea migratorilor în mileniul I d.H. 

Din acele vremuri şi până în zilele noastre, au existat întotdeauna grupuri restrânse de oameni care au rămas în relaţie cu trimişii Moşilor, păstrând însă o tăcere totală asupra acestor relaţii, aducând în lume îndrumări şi efectuând pregătiri ale oamenilor pentru vremurile ce aveau să vină. Tot aceşti trimişi ai Moşilor s-au preocupat, în funcţie de curgerea vremurilor, de menţinerea unei participări a oamenilor – în plus pe lângă Moşi – la echilibrări vibraţionale ale mediului pământean: prin sunet fizic şi mental, prin păstrarea unei forme mereu înălţate de sensibilitate umană cu privire la protecţia vieţii de pretutindeni şi de toate felurile – vegetale, animale, oameni. 

Oameni şi grupuri foarte restrânse au desfăşurat întotdeauna asemenea activităţi, în câteva locuri de pe toate continentele, în toate timpurile, mai ales pe timpul războaielor şi marilor epidemii. Toate s-au desfăşurat la valori vibraţionale medii, care să nu forţeze, să nu obosească mentalul şi emoţionalul uman, dar şi cel vegetal şi cel animal, ci doar să echilibreze pentru a se evita distrugerea la nivele încă mult mai mari decât dacă asemenea lucrări nu ar fi fost realizate. Întotdeauna toate au fost coordonate de Moşi, şi dânşii, la rândul lor, coordonaţi şi ajutaţi de întreaga verticală universală spirituală – pe care azi o numim simplu: Dumnezeu. 

Astfel, subconştientul uman a fost mereu ajutat, impulsionat către înălţare spirituală, chiar dacă conştientul uman a traversat epoci grele, în lupta permanentă a populaţiilor de pretutindeni, între ele.