FRICA DE LA 12 ANI

Facem o scurtă paranteză cu acest articol, din discuţiile noastre despre vise, la care revenim imediat. Dar câteva articole de prin grupurile de pe facebook mi-au atras atenţia şi, dacă nu scriu repejor acum, iar rămân cu maldăre de foi scrise, aşteptând să le vină rândul prin colţurile camerei...

Părinţi disperaţi pentru copiii lor ajunşi la vârsta pubertăţii scriu şi cer sfaturi. După părerea mea, sfaturile pe care le primesc sunt foarte bune, dar nu suficiente. Şi spun asta din proprie experienţă – o exprienţă extrem de tristă sub anumite aspecte, care mi-au otrăvit o parte din copilărie şi adolescenţa întreagă – dar care pentru mine au fost mai grave, împletindu-se cu momente de clar-viziune spontane, de o frumuseţe extraordinară pe care le-am pierdut parţial apoi, din cauza străduinţei de a nu le mai avea...

Da, părerea mea este să se facă, în calitate de părinte, toate cele necesare: 

1. consult medical, pentru că la această vârstă organismul lucrează din plin la creşterea sistemului osos, iar la primele menstruaţii la fetiţe se poate instala spasmofilia (carenţă de calciu), de care în general părinţii nu ştiu. Eforturile pentru şcoală aduc un consum suplimentar de calciu, fosfor şi magneziu, iar faptul că sunt deficitare pentru majoritatea tinerilor conduc la rezultate slabe la învăţătură, relaţionări agresive sau, diametral opus: apatice, depresive pe un fond ce poate fi stabilizat nu neapărat cu pastile – cât cu:

– un regim alimentar natural, şi aici să avem în vedere că natural nu înseamnă neapărat lacto-vegetarian – deşi nici acela nu strică de loc, ci natural chiar în consumul de vegetale, lactate, carne după obişnuinţă: friptă, fiartă – şi nu preparată sub formă de mezeluri şi alte produse grele, după ce şi carnea asta, aşa cum este ea, e lipsită de nutrienţi importanţi...;

– un regim de somn în camere bine aerisite, într-o atmosferă familială calmă, destinsă, care ajută nu numai copiii, ci şi pe părinţi;

– mişcare în aer liber: drumeţiile montane sunt desăvârşite din acest punct de vedere, dar de fapt toate cele în aer liber: cele în regiunile de deal şi podiş sunt minunate, chiar şi pe şesuri, în grupuri frumoase, care destind, bucură sufletul!... 

2. Preotul ajută, căci el face o echilibrare prin sunet în primul rând, dar şi prin curăţire cu tămâie şi lumânare curată aprinsă, apă curăţită de amprentări (în popor numită sfinţită); desigur şi părinţii pot face câteva din acestea, folosind şi rugăciuni spuse nu cu frică, ci cu încredere: frica de evenimente neplăcute taie mult din efectul spiritual al energiilor îmbunătăţite astfel – am mai discutat acest aspect şi multe dintre cele ce se pot face, la articolele despre Rusalii şi Sânziene;

3. O prietenă avansa pe undeva (şi îi mulţumesc pentru acest aspect) consultarea unui astrolog de bună calitate: poate ajuta un părinte inteligent să potrivească cele pe care le oferă copiilor săi.

DAR, ÎN PLUS: SĂ MAI AVEM ÎN VEDERE ŞI ASPECTUL METAFIZIC

La această vârstă omul intră destinul său propriu, după ce corpurile sale fluidice au crescut suficient cât să poată energiza mult mai puternic corpul fizic şi eteric. Copilul este - energetic vorbind, dar şi fizic - decât un om în devenire matur, deşi societatea nu ne obişnuieşte, din nefericire, cu a vedea omul în acest fel. Odată cu începutul unei asemenea maturizări - şi pentru fete şi pentru băieţi - se conturează primele condiţii de destin, printre care, în mod normal (deşi nu societar) cuprinde şi relaţia omului cu adevărata dumnezeire, nu cea limitată de biserică, ci cea normală, adevărată, a omului în relaţie cu entităţile astrale, inter-dimensionale, dimensionale şi o întreagă verticală spirituală coordonatoare. Ni se fură această relaţie, părinţilor le este frică să discute astfel cu copiii, pentru a nu-i determina să intre în conflict cu şcoala şi biserica, dar şi în general cu societatea dispreţuitoare (din frică de Dumnezeu sau de orice altceva despre care, în neştiinţă, credem că ar exista). Măcar să discutăm în linii largi cu copiii - care repet: nu mai sunt deja copii cu adevărat. Deschişi încă liniilor de energizare masivă în virtutea cărora are loc creşterea organismului, ei sunt încă în puterea clar-intuiţiilor şi clar-vederilor nu de puţine ori, continuare din copilărie, simţind o mişcare în jur pe care nu ştiu să o explice: şi ei nu vorbesc oricum, de frica pedepselor, a doctorilor – aşa cum sunt convinşi că observă cum părinţii nu vorbesc despre aşa ceva... Ei intuiesc de fapt mişcare în jurul lor, frica nu vine pur şi simplu din neant, ea are la bază o realitate pe care omul nu mai poate s-o discute cu nimeni din jur: frica de... paranormal. Reală pentru oamenii maturi ajunşi părinţi, aşa cum este reală şi pentru copiii care se văd în situaţia de a nu avea cu cine discuta despre astfel de aspecte deosebit de importante din viaţa lor.

Şi a omului, în general...

Nu este o noţiune scoasă din buzunare, să nu uităm că până la vârsta de întemeiere a unei familii poporul vorbeşte deseori - sau a făcut-o până de curând, acum caută s-o muşamalizeze - de “Zburător” - care a fost interpretat ca o dragoste fără subiect, rebelă, care seacă de puteri. Dar de fapt nu este vorba numai despre dragoste carnală, izvorâtă din dezvoltarea organelor sexuale, ci un complex de intuiţii ancestrale puţin discutate din nefericire... Dezvoltarea emisiilor endocrine sexuale puternice oricum la această vârstă estompează alte emisii: ale glandelor pituitară, mai ales, apoi hipofiză, epifiză - care dau în cascadă toate celelalte dezvoltări. Nu le ştim efectele metafizice, credem că nu există sau nu ştim pur şi simplu de ele... Dar ele există, lucrează, acum din ce în ce mai  mult, pe măsura creşterii vibraţiei planetare. Devenim oameni MARI, revenim la dezvoltările străbunilor noştri şi nu ne învaţă nimeni ce să facem cu ele... Energii care ne sugrumă... 

Măcar să credem în ele, să le folosim, să cunoaştem lumea, universul... Stăm doar cu nasul în jocuri pe mobil, făcute în mod expres pentru a ne deturna atenţia de la puterile noastre. Desigur, admirăm că prin lume există copii "indigo", "curcubeu", "de cristal" - dar cu jind spunem că pe la noi nu există... Românii sunt mai toţi "curcubeu" datorită vibraţiilor foarte înalte ale pământurilor natale. Să învăţăm copiii să iubească natura, apele, marea, munţii - nu numai discotecile, barurile şi piscinele... Şi ele trebuiesc folosite, dar nu până la a face obişnuinţe numai din ele, ci doar ocazional şi echilibrat. Copiii noştri nu au parte de adevăratul echilibru al vieţii. Dar pot avea, dacă şi părinţii lor devin din ce în ce mai echilibraţi, curajoşi, încrezători. Să creştem noi MARI pentru ca şi copiii noştri să fie la fel, să aibă cu cine discuta, încrezători, ca nişte adevăraţi oameni activ-spiritual. Încrederea în noi înşine li se va transmite – altfel ei vor primi frica părinţilor: şi desigur nu ne imaginăm câtă frică de acest fel arată oamenii pe grupurile de "paranormal" - care de fapt este "normal" - iar restul "sub-normal"...

Să nu uităm că frica adolescenţilor porneşte mult mai devreme – pe la 12 ani ajunge la un punct de foarte mare putere, de multe ori de nerezistat, mai ales dacă se combină cu lipsa de calciu şi magneziu (poate nu numai, dar mai ales calciul dă naştere unei sensibilităţi emoţionale specifice). Pentru mine spasmofilia a fost un fapt real, datorat creşterii bruşte a sistemului osos, fapt ce a accentuat toată această fenomenologie: eu personal am suferit de “simţirea de mişcare” în jur nu numai noaptea, ci şi ziua, când cu privirea periferică toate păreau că se mişcă în jurul meu... În plină vară dormeam cu plapuma trasă pe cap, sub care era un lac de transpiraţie pe care încercam să o usuc cât mai repede în zori... Când am îndrăznit să spun ceva, replica – fără vină, ştiu bine asta – a fost “Hai nu fii proastă! Eşti fată mare acum, ce naiba??!!”

Am devenit “fată mare” doar când am început să-mi susţin activitatea mentală înainte de adormire cu “inventarea” de scenarii care mă captivau: în 1992 am aflat că ceea ce vedeam eu acolo, în spatele ochilor închişi, mai văzuseră şi alţii, apoi, din 1996 am descoperit rând pe rând, că toate acele “scenarii” erau de fapt crâmpeie din vieţile mele anterioare... Şi nu numai, dar informarea noastră extrem de redusă pe toate planurile accentua mult orice trăiam. În anii ’90 aveam să văd la deschiderea canalelor Discovery cum ceea ce vedeam seara şi desenam cu frenezie dimineaţa erau exact aceleaşi desene de pe o siluetă de arhitectură modernă din... Brasilia, capitala cea nouă a Braziliei, a cărei istorie o citisem în anii aceia, dar clădirile erau mult mai noi decât Adrian Powel îşi scrisese cartea (“Inima Pădurii” – splendidă carte)... “Plimbările” prin savanele sud-americane (Argentina şi Peru) avea să mi le ateste o clarvăzătoare puternică care nu avea de unde să ştie poveşti din familia mea: “Eşti fericită că te poţi plimba prin lume, mai ales de sud-americani eşti foarte puternic legată...”

Chiar eram... Erau cele mai frumoase locuri şi evenimente din vieţile mele anterioare...

Ce să vă mai spun?? Am spus totul...

Să aveţi zile senine şi senine să le faceţi şi pe cele ale copiilor voştri !!!

Doamne ajută !!!

COPIII ŞI VIAŢA ASTRALĂ

Voi continua aici, sub forma unui articol, câteva postări de pe facebook – am observat că a atras atenţia şi nu ar fi de loc rău să vă pun şi vouă, aici, ceea ce am început să scriu acolo. Cei care au citit primele două postări pe facebook să citească totuşi de la capăt, căci am mai pus aici câteva idei de susţinere.

Discuţia a pornit pe un grup, cu chestiuni legate de copii care visează sau văd cu ochii liberi ceva de care se sperie. Încercăm să-i liniştim, le inoculăm ideea că nimic nu este adevărat, ei se sperie şi plâng în continuare şi părinţii nu mai ştiu ce să le facă. Nici ei nu-şi pun întrebări sau, dacă şi le pun, concluzia este de cele mai multe ori că este ceva rău, se sperie şi ei la rândul lor, intrând împreună cu copilul într-un cerc vicios pe care doar oboseala îi trece la somn. De multe ori părinţii, dacă primesc răspunsuri echilibrate care nu sunt compatibile cu încredinţările lor, nu primesc explicaţiile, nu încearcă să înţeleagă, dispreţuind sau denigrând. Bine barem că unii spun rugăciuni – deşi alţii îi îndrumă să nu creadă în ele sau în preoţi care ar putea cu o rugăciune special potrivită, să ridice vibraţia întregii familii. Desigur sunt şi cazuri în care mama copilului a apelat la un preot, însă acesta s-a arătat neîncrezător. Mama copilului, femeie inteligentă şi credincioasă, a aprins lumânări în casă şi s-a rugat dânsa, ca din partea preotului... Tot respectul !!!

ACTIVITATEA ASTRALĂ A COPIILOR

Am mai scris câte ceva cu referire la copiii noştri: dincolo de urmaşi ai speciei, ei sunt cei care aduc în viaţa părinţilor şi, concomitent, în viaţa întregii societăţi umane, sarcinile şi continuarea lor în planul familial: se poate urmări articolul mai vechi: “Copiii – adevăraţii învăţători ai omenirii în orice timpuri”   şi pentru cine mai doreşte ceva în plus, este o etichetă întreagă http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/search/label/Copiii%20invatatorii%20omenirii .

Copiii au o sferă a percepţiilor multisenzoriale mult mai dezvoltată decât a părinţilor – din varii motive: corporale şi sociale. Restrângerile funcţionărilor corporale, spre anii maturităţii, aduc în mod natural tot ce ne trebuie pentru ca activităţile noastre să se desfăşoare predominant în planul fizic, dar nu se închid niciodată, pentru ca omul să-şi desfăşoare activităţile având permanent în vedere intuiţiile sale; iar fenomenologia planetară are în vedere, mai mult, din felul în care este creată întruparea planetei, accentuarea acestor intuiţii, clar-intuiţii şi percepţii mental-astrale în anumite perioade planetare (cele mai puternice fiind perioada solstiţiilor, aşa cum am discutat în articolele anterioare, despre Sânziene). 

Însă ceea ce facem noi, oamenii, între noi, ca urmare a egoismului nostru, a intereselor individuale şi de grup restrâns, merge dincolo de orânduiala dumnezeiească: ne obligăm reciproc să ne descurajăm, şi apoi să ne pierdem intuiţiile, clar-intuiţiile şi clar-simţurile, iar despre aceste aspecte am discutat de nenumărate ori, astfel încât doar să amintim acum groaza, fricile care ni se incumbă permanent cu privirea la lumea nevăzutelor, deşi este tot lumea lui Dumnezeu, despre care ne amintim într-una spunând Crezul...

În prima parte a vieţii noastre: viaţa intrauterină, capacităţile multisenzoriale sunt predominante, iar cele fizice – în special auzul, mirosul, gustul şi simţul tactil – ne croiesc dimensiunile unei anumite lumi, pe care ne vom sprijini, intuitiv, după naştere. 

Imediat după naştere, capacităţile senzoriale fizice încep să prindă avânt, iar până în jurul vârstei de 6-7 ani ele fac parte integrantă din viaţa noastră, chiar dacă societatea ne pare a nu avea de loc cunoştinţă de astfel de percepţii. La maturitate însă cultivarea vieţii fizice şi dispreţul incumbat de oficialii laici şi religioşi (nu toţi, e drept, îmi cer scuze!) ne depărtează concret de naturalul propriei noastre vieţi şi, chiar dacă am auzit sau chiar am perceput multe lucruri până atunci, ele sunt alungate într-un colţ îndepărtat, de frica dispreţului societăţii...

Şi tot la fel procedăm cu copiii noştri.

Până la un punct.

Căci trăim acum perioada în care corporalitatea noastră, de o complexitate uluitoare şi funcţionând pe baza unor principii cu totul speciale, în funcţie de vibraţiile universului din jurul nostru, încep din nou să se dezvolte, treptat şi repede. Mai discutăm despre acest aspect – acum să mergem mai departe.

Până spre 12 ani, copiii au toate plexurile, de toate felurile, deschise (am discutat pe îndelete la confuziile privind vampirismul energetic), pentru a susţine creşterea întregului sistem corporal; în plus, ei nu au inhibiţiile formate de societate, de încredinţările adulţilor. Preiau din subconştientul tuturor celor din jur toate formele de încredinţare, de atitudine interioară şi exterioară, frici, controverse între ceea ce le spun părinţii educându-i şi ceea ce "prind" din jur (rude, vecini, prieteni ai lor): chestiuni exact opuse, după încredinţările fiecăruia, dezorientante pentru copiii care îşi trăiesc perioada lor de adaptare la noua lume în care au venit. Cu toţii suntem purtători, în câmpurile corpurilor noastre, de amprente ale lumii în care trăim, de aproape sau de departe, dar nu ştim ce, şi cât se reflectă în sufletul copiilor noştri. 

Fiind deosebit de sensibili şi simţind fricile ca emoţional negativ ale părinţilor (bărbaţii nu le exprimă - dar le au şi dânşii din plin) ei manifestă imediat acelaşi fel de emoţii negative: frică, plâns - de câte ori nu am simţit noi, adulţii, acel plâns interior de credeam că o să ni se rupă inima???... 

Toate se "sparg" în capul copiilor. Şi nu ştim de ce plâng, de ce se inhibă deja singuri simţind amplificări din partea părinţilor... panici că nu ştiu "ce are copilu' "... Uite ce are copilul: toate cele care le avem noi, adulţii şi nu ne spune nimeni că trebuie să ni le rezolvăm: ar trebui să fim conştienţi încă înainte de concepţia copilului că multe aspecte de viaţă le avem noi înşine nerezolvate, în lupta pentru a ne croi o meserie, o familie, de a ne zbate în familiile necunoascătoare şi ele, sau în mijloace de transport, sau în magazine, etc. Desigur ar fi multe de spus, dar această idee cred că aţi prins-o şi o veţi analiza. 

COPIII ŞI VISELE (ACTIVITATEA ASTRALĂ)

În virtutea anatomiei sistemului nostru corporal cu care începem destinul nostru fizic, copiii “visează” mult mai mult decât adulţii. Această anatomie, structuralitate şi funcţionarea ei complexă poate fi urmărită în studiul “Plexuri ale corpurilor fluidice (1)”  . 

Pe scurt, structura şi funcţionarea corpurilor noastre fluidice permit o energizare mult mai puternică a sistemului nostru corporal în primii ani ai vieţii (până la cca.12 ani), de aceea şi fenomenologia aferentă acestei perioade este deosebită de aceea a adultului. De aceea nu numai percepţiile lor multisenzoriale sunt mult mai dezvoltate, aşa cum arătam la început, dar şi cele legate de viaţa astrală au particularităţi cu totul speciale. Somnul copiilor este mult mai profund şi de mai lungă durată, iar în toată această perioadă spiritul întrupat face deplasări astrale de mult mai lungă durată decât adulţii, ajutat fiind de corpul astral (corpul cu care se face deplasarea, călătoria astrală) care are parte de energizări mult mai profunde şi bogate comparativ cu corpul astral al adultului. 

De cele mai multe ori copiii dorm cu ochii deschişi – de altfel ştiu bine că şi unii adulţi păstrează inconştient acest fel de relaxare organică. Dar pentru părinţii care au primul lor copil, şi nici nu prea sunt obişnuiţi să fie deschişi şi comunicativi cu familiile lor de naştere unde există şi experienţă mai mare, nu cunosc fenomenul şi au impresia că copilaşul este treaz, dar “paralizat” de frică dacă mai şi vorbeşte în somn cu atitudine de frică. 

În paranteză fie spus, în cazul celor care fac meditaţie, unii încep meditaţia cu ochii închişi (pentru a nu fi perturbaţi de lumină şi de lumea exterioară, pentru o mai bună concentrare personală) dar pe parcursul desfăşurării vizualizărilor (în meditaţii active, “ţintite”) ochii li se deschid inconştient, automat (şi eu „păţesc” acelaşi lucru). 

Ceea ce este necesar a fi discutat se leagă de două aspecte:

1. Copiii văd (aud, simt, miros) şi în lumea „văzutelor” – cum o numim noi, dar şi în lumea „nevăzutelor” – nevăzute, nepercepute la modul general, tot cum numim noi: este lumea eteric-astrală, unde percepţiile astrale cuprind şi pe cele eterice (nu avem senzori la corpul dublu-eteric, dar cele care ţin de corpul dublu-eteric pot fi percepute cu sensorii corpului astral şi ai corpului mental); iar totalitatea percepţiilor astrale (cu senzorii corpului astral) sunt întărite pe distanţe scurte de senzorii corpului mental. Corpul astral se poate deplasa pe distanţe lungi (acoperind orice distanţe din galaxie), în timp ce corpul mental (care este un corp fix) este extrem de puternic pe distanţe scurte (de regulă în sistemul stelar din care face parte şi Soarele). Percepţiile copiilor sunt mult mai puternice, având toate corpurile cu vibraţie foarte înaltă, de aceea somnul le este foarte lung şi mult mai profund decât cel al adulţilor. 

Din cel puţin toate aceste motive, copiii au o legătură mult mai puternică decât adulţii cu lumea astrală. 

După vârsta de 12-15 ani, când o parte din plexurile corpurilor fluidice se închid în mod natural (aici nu are societatea restrictivă nici o vină), are loc o îndepărtare parţială de lumea astrală, socotită de entităţile coordonatoare ale evoluţiilor noastre la proporţia optimă pentru concentrarea atenţiei asupra sarcinilor de natură fizică, cu corpul fizic: doar ajutat de corpul astral şi de corpul mental. Dar pentru ca un asemenea ajutor să fie optim folosit de om, era necesară păstrarea, ca înclinaţii de întărit şi nu de distrus, a intuiţiilor omeneşti: nu numai din lumea fizică, ci în mod egal din lumea astrală. 

Atâta doar că noi am fost depărtaţi, în societatea noastră, de o asemenea temă de viaţă: aceea a intuiţiilor legate de lumea astrală. Poveştile, legendele, miturile – atât cât au mai rămas – le considerăm ale copiilor, mai mici sau mai mari: au decretat conducerile societăţii noastre, pe care omenirea şi le-a însuşit vrând-nevrând. 

2. Aşa ajung părinţii, într-un cerc vicios (aşa am fost crescut – aşa îmi cresc copilul !) să citească poveşti copiilor şi, dacă copiii dovedesc a avea viziuni ce par a fi desprinse din rândul poveştilor, înseamnă că nimic nu poate fi adevărat: nici basmele, nici ceea ce povestesc copiii, sau desenează pe unde apucă. Primul meu desen, prin care încercam să spun ceva, a fost pe perete cu rujul mamei, pentru care am încălţat o bătăiţă ce mi-a tăiat orice chef de a repeta pe viitor!...

Degeaba baţi copilul – el încearcă întotdeauna să-ţi spună ceva, adultule necredincios!!!...

Desigur, lucrurile sunt mult mai complexe decât atât, şi în studiile despre Sisteme Spirituale am căutat să descriu cât mai amplu faptul că o întrupare nu se limitează la viaţa noastră fizică: 

1. Ea începe cu mult înainte de naştere (naştere care va fi moment de întrupare cu corp fizic) prin trăiri prin corpurile spirituale proprii, create în principal de îngerii noştri deasupra mamei chiar în momentul naşterii ei personale, a mamei care va avea copii;

2. Dacă femeia concepe copilul său, urmează trăiri prin corpul fizic; este singurul mod de viaţă pe care azi îl conştientizează cea mai mare parte dintre oamenii;

3. După terminarea destinului fizic, adică după deces, urmează o continuare a vieţii, a destinului total de întrupare, în calitate de entitate astrală. 

Am făcut aici o asemenea expunere ca să înţelegem că în primii ani de viaţă fizică suntem mult mai apropiaţi de viaţa din lumea “văzutelor”, iar basmele, poveştile le întăresc copiilor încredinţarea că ceea ce văd şi aud este cât se poate de real... Ar trebui să nu uităm faptul că poveştile, basmele, miturile, legendele formează o bună parte a tradiţiilor strămoşeşti, prin care s-au păstrat cunoaşterile clare, extinse, ale străbunilor noştri, universale în cel mai profund sens al cuvântului. 

Faptul că nu ne amintim nici întrupări anterioare, nici măcar trăirile prin corpuri spirituale din întruparea aflată în curs de derulare, se datorează:

1. Diferenţei mari de vibraţie între corpul fizic şi celelalte corpuri care păstrează, la un nivel foarte înalt de vibraţie, conştienţa parţială a spiritului care se bazează pe memoriile sale eterne. De aceea, datorită vibraţiei înalte a corpului astral şi ale celorlalte corpuri ajutătoare, în călătoriile astrale, detaşaţi de corpul fizic cu vibraţie naturală foarte joasă faţă de corpul astral, putem să ne amintim secvenţe sau chiar vieţi întregi anterioare. Dacă omul este de regulă echilibrat sau vibraţia sa este destul de ridicată în corpul fizic şi dublu-eteric, el îşi poate aminti vieţile anterioare şi le poate urmări direct prin corpul mental: dar pentru aceasta este necesar să încheiat multe din sarcinile sale fizice în această perioadă, pentru a nu fi sustras în activităţile sale astrale şi mentale de către cele din viaţa fizică. 

Pe de altă parte, vibraţia planetei este în permanentă creştere, ceea ce ne ajută în mod natural la creşterea vibraţiei noastre personale, ceea ce conduce la acceptarea extinderii cunoaşterii şi a meditaţiilor active (care urmăresc cunoaşterea dincolo de relaxarea după complexităţile zilei): toate contribuie la recuperarea amintirilor noastre şi pe cale astrală: prin călătorii astrale conştiente, şi pe cale mentală: la început prin acceptarea fără teamă sau prejudecăţi a celor spontane, apoi prin folosirea conştientă a corpului mental pentru cercetarea aspectelor vieţii în curs şi a celor anterioare, pentru cercetarea universului: din propriile amintiri: şi ele intră în categoria vieţilor anterioare şi pământene, dar şi a amintirilor pe care le aveam înainte de intrarea în ciclul de vieţi pământene. 

2. Indiferent de vibraţiile corpurilor, experienţa noastră este încă redusă: experienţa de relaxare, de răbdare, concentrare, de accesare astfel chiar în cazul meditaţiilor curente, determinând greutăţi în cercetare. Nu de puţine ori, prejudecăţile au un rol împovărător, dar şi impulsionant pentru cei hotărâţi să cunoască detalii lămuritoare: să-şi corecteze încredinţările, să-şi asume întrebări puse celor care dovedesc experienţă şi doresc să o împărtăşească altruist celor ce o necesită. 

Tocmai de aceea este mult mai greu deocamdată multora dintre cei ce au asemenea căutări să-şi amintească aspecte directe din vieţile anterioare şi din trăirile prin corpurile spirituale, cu care ne-am început destinul în curs. 

Pe de altă parte copiii o au – şi tocmai de aceea am prelungit cu atâtea explicaţii expunerile. Ei sunt mult mai aproape de perioada trăirilor prin corpurile spirituale cu vibraţie foarte înaltă, sunt mult mai obişnuiţi cu călătoriile astrale de lungă durată, spre deosebire de părinţii care au abandonat de foarte mulţi ani drumul conştientizărilor astrale. Ei nu găsesc în starea de trezie înţelegeri familiale care să le explice legăturile cu lumea fizică – prea puţini părinţi azi sunt căutători fervenţi şi pentru ei personal, şi pentru a fi în stare să colaboreze efectiv cu copiii lor: pentru ca măcar ei să nu piardă beneficiul cunoaşterilor echilibrate, moderate, aplicate în viaţa curentă, să nu dispreţuiască pe cei ce nu ştiu, şi nici să nu se dezechilibreze dacă află despre dispreţul societăţii care încă mai împinge omenirea spre abandonarea unor asemenea cunoaşteri şi posibilităţi de lărgire a lor. 

O altă sferă de discuţii este cea legată nu numai de entităţile astrale pe care copiii le percep mai repede şi mai mult decât adulţii, ci şi de amprentele din câmpurile planetare şi chiar câmpurile în sine: ambele fiind elemente de sperietură pentru copii – dar şi pentru adulţi, mai ales în perioadele cu vibraţii planetare puternice şi înalte, şi încă şi mai mult în perioadele în care ritmurile personale se întăresc prin rezonanţă cu cele planetare. Mulţi oameni peeceptivi sunt încredinţaţi că au boli care se manifestă în fel şi chip: văd ninsori în plină vară, aud sunete care nu pot proveni de la nici o sursă fizică din jur, văd entităţi şi forme răsucite care se asociază imediat cu negativităţi răspândite de milenii de tot felul de societăţi umane, etc. 

Despre entităţi am discutat şi vom discuta în continuare pe larg: entităţi perceptibile în planul nostru de viaţă şi entităţi care fac parte din verticala spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre. Dar despre amprentare nu am discutat totuşi prea mult – însă avem în vedere să o facem în viitor. Şi despre dezamprentare. 

Iar cu astfel de amprente ne confruntăm nu numai în călătoriile noastre astrale conştiente sau spontane, ci şi în viaţa curentă: le simţim ca o îngreunare a vieţii şi folosim diverse metode prin care „uşurăm” totul, cu frică de cele mai multe ori, fără să ştim că de fapt este ca şi cum am şterge un geam cu o mână şi ne sprijinim cu cealaltă mână pe locul curăţat: peste care se vor depune mai departe altele din trăirile familiale, şi aşa o luăm de la capăt – în loc să o facem cu încredere, cu nădejde că se rezolvă ceva acolo. Să nu ne fie teamă că ar fi acolo demoni şi alte negativităţi care ar urmări să ne facă rău. Nu este decât necunoaşterea noastră şi închiderea noastră sufletească, cu spaimă dar şi cu încredinţări de pedepse divine dacă am dori să cercetăm: aspect care nu este câtuşi de puţin adevărat. 

Copiii le percep în primul rând, căci simt de la părinţii care îi spală că „aia” nu e bună, e rea, e „Cîîhh!!!” Desigur, asta nu înseamnă să nu ne spălăm, curăţăm, dar la fel ar fi bine să putem să ne învăţăm copiii că asemenea amprente, distorsionate şi ca imagine, şi ca sunet (bizare toate, nu le vedem/auzim în viaţa curentă) nu ne fac rău, dar mai mult: le putem împrăştia iute râzând zglobiu!!! Sau clinchetind nişte clopoţei, aprinzând o lumânare şi fluturând mânuţele în toate direcţiile!!! Gataaaa !! au fugit?? Daaaa... au fugit !!!

Activitatea astrală a copiilor este foarte intensă în primii 3 ani de la naştere, când ea se concentrează în primul rând la sistemul stelar (Soarele şi planetele sale) şi apoi la Pământ. După 3 ani ei se familiarizează cu lumea fizică şi încep să perceapă ceea ce este foarte apropiat de lumea fizică, în directă legătură cu ea. Încep să reacţioneze la oamenii din jur şi la anumite aspecte ale câmpurilor apropiate lor. Se formează reţinerea, teama, se ascund după fusta mamei, iar mama este necesar să fie în stare să-l liniştească, nu să plesnească copilul care este perceput ca nesociabil. Fiecare dintre noi trebuie să se adapteze tuturor planurilor la un loc: copiii sunt mai puternic îndepărtaţi de planurile astrale azi, din cauza tehnologiilor care le atrag atenţia mai puternic decât orice altceva, iar părinţii sunt mulţumiţi că nu mai sunt deranjaţi de copilul care mânuieşte de zor o tabletă sau un telefon... Şi astfel rămân reacţiile de respingere ale copilului faţă de lumea realităţilor convergente în care trăieşte, mai puternice sau mai slabe în funcţie de experienţa spiritului şi de sensibilităţile proprii, date de corpurile sale şi de mediul în care trăieşte: care sunt durabile pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă din aceleaşi considerente. Iar adaptarea la situaţiile lumii în care trăieşte va rămâne cu astfel de amprente asupra caracterului său, de care cu greu, prin experienţe multe mai mult sau mai puţin negative, va putea scăpa de ele – şi de cele mai multe ori nu numai pe parcursul vieţii în curs. 

De aceea ceea ce poate face un părinte pentru copilul său, aşa cum am mai scris la început, este să treacă peste fricile şi îngrijorările lui, fără însă a pierde din vedere să rămână concentrat, mobilizat. Frica pentru copil este prima formă de atenţionare şi de lucrare pe care ne-o aduc copiii în lume, chiar dacă pe loc este neintenţionat: este foarte importantă ideea de a face diferenţa dintre:

– atenţionarea emoţionalului care este croit să ofere impulsuri, pe care corpul mental le transmite corpului fizic: sub forma de asocieri rapide cu forme cunoscute din mediul înconjurător;

– şi acţiunile menite să contracareze o primejdie potenţială.

Ceea ce noi, adulţii facem fără să ne dăm seama la început, din lipsă de experienţă, este să dăm drumul simultan la toate forţele spirituale, pe care suntem obişnuiţi să le folosim în orice situaţie pământeană şi nu numai – intuind vag şi alte forme din experienţa eternă a spiritelor. Mai ales când societatea nu vrea să ne înveţe, şi nici nu ne lasă să învăţăm în mod deschis, mai mult: speculând panica, buimăceala care persistă destrugându-ne organismul şi obligându-ne astfel se devenim treptat sclavii terapiilor şi terapeuţilor rapace. 

Nu în ultimul rând, ştiind toate acestea, învăţăm de la copiii noştri, cu asemenea prilejuri, să nu mai urâm, să nu dispreţuim, să nu dorim răul drept revanşă, ci să ne folosim echilibrat forţele pentru a căuta în continuare soluţii, cunoaşteri, înţelegeri profunde ale realităţii lumii în care suntem întrupaţi. Aşadar primul lucru pe care ar trebui să-l facem este să ameliorăm situaţia, discutând cu copilul, dacă putem (în funcţie de vârstă). 

Dacă copilul este foarte mic, să ne desfacem simţirile şi gândirile în două mari ramuri – pe rând cu răbdare pentru noi înşine, ştiind că facem un bine copilului, dar şi nouă înşine, şi celor din jur: căci nu ştim cât de mult rău facem împrăştiind în jur radiaţiile fricilor, panicilor noastre: 

1. Să ne liniştim sufletul cu încredere că oricând, şi de oriunde poate veni o idee salvatoare şi un ajutor: ajutor văzut nu numai ca încetarea manifestărilor – aşa cum ne dorim, a efectelor celor ce se petrec, dar şi ajutor privind modalităţi de descoperire a cauzelor şi de corectare a lucrurilor direct de la sursă;

2. Să folosim toate metodele cunoscute din experienţa personală şi populară: 

– aprindem lumânare – nu numai lumina electrică, căci lumânarea ridică vibraţia locului; nu degeaba cei care fac meditaţie, în funcţie de posibilităţile materiale, aprind mai multe pastile-lumânari sau pahare-lumânări; indiferent de situaţie, focul rămâne „sacru” – acel tip de sacralitate pe care noi îl înţelegem azi foarte greu, din nefericire;

– fumegaţii cu tămâie sau smirnă: necolorată, atenţie, cât mai naturală posibil: focul purificator, alături de tămâie sau smirnă (înclin să folosesc smirnă, mai greu se poate industrializa sau contraface) aduc în mod natural vibraţii înalte;

– muzică foarte lină, de meditaţie, dar înainte de a da drumul la muzică, folosiţi clopoţei cu sunete foarte înalte: clopoţeii de vânt chinezeşti sunt cei mai buni în asemenea situaţii (e bine să-i folosim cât mai des, în orice casă, cu sau fără copii sau situaţii inedite – e sănătos pentru toată lumea). 

Pe acest fond cu vibraţie înălţată, rugăciunea spusă fără teamă şi cu nădejdea ajutorului divin contează foarte mult: ajutorul este deja în funcţiune din partea îngerilor ajutători, iar nădejdea părinţilor este cât se poate de benefică. Şi nu ştim cât de importantă poate să fie şi rugăciunea de tată!! De-ar şti şi bărbaţii acest lucru... De obicei, la greu spunem rugăciuni cu spaimă, cu panică, cu durere – copiii rezonează cu toate la un loc, noi credem că o aude numai Dumnezeu, dar totul este preluat de către copil: şi amplitudinea credinţei în dumnezeire, dar şi frica din sufletul părinţilor. 

Dacă considerăm că este necesară prezenţa unui medic, până ce ajunge dânsul la domiciliu este bine să facem câte puţin din toate – şi pentru liniştirea noastră, şi a copilului, care va fi antrenat de liniştirea noastră, de clopoţei, de muzică; în plus se „sparg” toate amprentele din toată casa. 

De modul în care reacţionăm în faţa copiilor se vor forma atracţiile şi respingerile întrupatului faţă de lumea fizică, ceea ce va influenţa mult modul în care el îşi va desfăşura sarcinile de-a lungul întregului destin. Să nu uităm că orice copil, la orice vârstă, simte şi preia atitudinile celor din jur: şi nu numai cele exteriorizate, ci şi cele interioare, ascunse sau rejectate de părinţi ca urmare a educaţiei primite. 

Să înţelegem că această activitate, directă sau intuită cu seninătate sufletească, rămâne o sarcină umană: păstrarea unei legături corecte, modeste şi echilibrate – dar hotărâte, de legătură cu viaţa astrală. Un dialog corect şi avansat pe măsura descoperirii unor alte aspecte este benefic şi pentru părinţi şi pentru copiii lor. Un asemenea dialog va spori pe măsura avansării spre maturitate şi va pregăti omul pentru schimbările ce vor veni în societatea umană. 

Cu cât vom face noi înşine eforturi de echilibrare, de găsire a unor mereu noi modalităţi de împăcare personală cu îngustimea artificială a societăţii, ascunsă în mod pervers în spatele fluturării binelui personal exclusiv material, cu atât vom putea înţelege mai bine, mai profund derularea vieţilor noastre. 

Pe măsură ce se poate comunica cu copilul care creşte, el trebuie să fie permanent implicat în viaţa familiei sale, o familie care se poate corecta din mers. Copilul intuieşte, apoi vede, înţelege direct cum părinţii săi fac exact ceea ce interzic copilului lor. Azi, într-o societate ce musteşte de inteligenţă (folosită pozitiv sau negativ, moral sau imoral – tot inteligenţă este) copilul se va învăţa repejor să caute motivaţii şi apoi strategii de descărcare pe furiş a energiilor în mediul înconjurător, atunci când societatea îi impune doar un anume fel de manifestare – cel fizic, şi acela foarte limitat: cel mai nesănătos mod de a „creşte”, de a „educa” copiii. 

În mod normal viaţa astrală îl va atrage până în jurul vârstei de 6-8 ani, după care orientarea dârză a părinţilor şi puterea educaţiei impuse de şcoală vor forma obligaţiile curente care vor continua să-l depărteze pe orice copil de viaţa astrală: pe care o uită, rămânând cu urme consistente uneori din ea, dar ascunzând totul pentru a evita sarcasmul, dispreţul celor din jur: cu suferinţe interioare enorme pe care nu le va putea explica nicicărui doctor...

Desigur, creşte vibraţia medie planetară, ceea ce determină schimbări corporale subtile, energizări puternice: depinde mai departe de deschiderea spirituală a părinţilor de a accepta capacităţile copiilor şi de a-i învăţa să-şi echilibreze exprimările, căutând să nu-şi reprime simţirile. Din fericire, cunoştinţele de natură metafizică au crescut mult – şi vor creşte puternic în continuare, determinând o diminuare a dispreţului, o creştere semnificativă a preţuirii şi formarea de meserii curente bazate pe multisenzorial. 

Rămâne numai să reflectăm la toate acestea...

COPILUL INTERIOR: POSIBILITĂŢILE NOASTRE NATURALE COMPLEXE

MOTTO: "Copiii trăiesc într-un spaţiu încântător, undeva între vis şi realitate: ei gustă culorile, aud formele, văd sunetele..." (dintr-un film)

Adică percep vibraţiile în complexitatea lor. 

Visul este ceea ce categoriseşte omul matur, din ceea ce îşi mai poate aminti din visele lui - sau din "visele lucide" (călătoriile astrale) ale stărilor lui meditative: adică o realitate profundă... în întreaga ei complexitate a planurilor (straturilor şi substraturilor acestei dimensiuni universice) de o bogăţie a trăirilor cu totul deosebită pentru om, pentru pământean.

Iar realitatea contemporană, a trăirilor în acea stare "beta" cerebrală (stare de trezie), este de fapt o împletire a universalităţii planurilor astfel înţelese (măcar intelectual – ceea ce nu este de loc rău, aşa cum gândesc unii dintre noi, dacă nu profund spiritual: ceea ce este important din orice punct de vedere) cu realitatea artizanată după interesele exclusiv umane. 

Copiii percep vibraţiile cu efectele lor totale, cumulate, în planul care atrage atenţia lumii în care trăieşte majoritar, unde se manifestă în mod majoritar: cu corpul fizic. Adică planul care influenţează oamenii, îi motivează, îi concentrează. Dar avem (şi noi, şi toate celelalte vieţuitoare, mai mult sau mai puţin), superficial sau profund, deschiderile naturale de percepţii în planuri care se întretaie cu planul fizic. Căci corpul nostru fizic, aşa cum bine ştim acum, primeşte, prin corpul dublu-eteric, energii şi materii din toate celelalte corpuri care fac parte din sistemul corporal personal, individual, de întrupare. Dar percepţiile noastre, chiar din anii copilăriei, continuând în anii adolescenţei şi maturităţii, au la bază intuirea unor trăiri complexe, bazate pe: 

1. Percepţii ale nivelelor cu vibraţiile cele mai înalte, din manifestarea spirituală anterioară – din prima parte a destinului aflat în curs de desfăşurare, prin corpurile spirituale , cu care a început întruparea;

2. Percepţiile dezvoltate prin intermediul supra-energizării tuturor corpurilor fluidice, prin plexurile-malaxor care funcţionează la capacitatea lor totală în anii copilăriei şi adolescenţei, şi care:

- pentru întrupat, personal: menţin la nivele foarte ridicate vibraţia întregului sistem corporal, menţin corpurile fără blocaje, şi astfel asigură o vitalitate maximă;

- pentru cei din jurul întrupatului: purifică permanent fluxurile eliberate de cei din jurul lor, le dezamprentează, ajutând astfel întreaga colectivitate, şi de fapt întreaga viaţă de pe planetă.

În anii maturităţii plexurile malaxor ale corpurilor fluidice îşi  diminuează activitatea, devenind canale obişnuite ale corpurilor fluidice, cu excepţia plexurilor-malaxor de la ultimul corp spiritual: corpul dumnezeiesc (atmic) pentru mamifere (inclusiv, desigur, oamenii), iar pentru ajutătorii planetari dintre spiritele umane întrupate (secundari şi centrali) corpurile: enesic sau supraenesic, după complexitatea evoluţiei personale şi a sarcinilor pe care le desfăşoară. 

Ştim că toţi ar trebui să fim aşa, să rămânem aşa, deschişi către lume, la fel ca şi copiii. Avem exemplul lor. Doar că unii dintre noi iau lumea drept “jucăria” lor cu care pot face exact ceea ce vor - dacă pot, iar ceilalţi se lasă influenţaţi de semenii lor egoişti, care creează o lume artificială, după interesele lor personale. Da, este drept că din motive corporale, de funcţionare corporală, nu mai avem parte de energizările din prima parte a vieţii, dar acest lucru este în mod cu totul special lăsat pentru ca, în baza amintirilor şi intuiţiilor pe care le avem cu toţii, să căutăm permanent să ne deschidem orizonturile cu ceea ce avem. În acest fel, vom putea înţelege şi ajuta semenii noştri cu probleme reduse de energizare: datorate degradării avansate a corpurilor noastre, moştenirii grele din timpurile anterioare cu vieţi grele, foamete, războaie, sclavie, etc. Putem să înţelegem celelalte vieţuitoare planetare şi să le ajutăm – aşa cum putem ajuta întregul mediu natural al planetei. 

Am putea să ne ajutăm reciproc, să ne sprijinim reciproc - în loc să marginalizăm oamenii cu defecte corporale neînţelese în profunzimile lor. Avem la îndemână toate ustensilele să o facem, dar ni se pare că viaţa ne este şi aşa destul de grea pentru a ne ocupa şi de alţii cărora nimeni nu le oferă sprijin: să înveţe, să se concentreze, să-şi dezvolte creativitatea, gândirea, să caute emoţii şi sentimente frumoase, curate. Nu vreau neapărat să spun că ajungem să fim fericiţi în mod egoist, fără să ne intereseze de alţii - deşi nu trebuie uitat nici acest aspect. Dar nu facem efortul de a ne descoperi singuri, prin intermediul tuturor celor care se desfăşoară în mod natural în jurul nostru. Descoperim că avem posibilitatea să ne regăsim multe aspecte uitate - dar mulţi dintre noi dau bani pe cursuri în loc să folosească agoniseala pentru momente petrecute în natură, pentru a ajuta altruist şi pe alţii să-şi găsească şi trăiască drumurile vieţii: cu bucuria aceea a copilului care descoperă mereu alte lucruri minunate în viaţa lui! Cerem bani pentru a oferi îndrumări, pentru că am dat şi noi bani, la rândul nostru pentru a învăţa ceea ce de fapt era foarte natural să primim drept îndrumare şi sprijin în mod constant altruist. Fiecare dintre noi poate munci în diferitele domenii ale societăţii, iar în tot acest timp, plus în timpul liber, relaţiile, comunicările şi deplasările noastre ar trebui să fie prilejuri de a discuta cu oameni doritori să-şi dezvolte orice fel de aptitudini şi trăiri interioare şi exterioare. 

Activităţile astfel derulate ne-ar dezvolta permanent capacitatea şi puterea proprie de deblocare, de folosire a acelor părţi sănătoase rămase dintr-o moştenire genetică greu afectată de lumea artificială creată din mileniile anterioare. Oameni care nu pot fi încartiruiţi sub puterile încruntate ale societăţii noastre - cu deteriorări genetice grele (autism, Down, etc.) ne oferă exemple extraordinare de iubire, de atenţie la propria creativitate - lucruri pe care nu le luăm în considerare, crezându-le "boli" şi marginalizându-i pe cei “bolnavi” sau fiind de acord cu marginalizarea lor. Părinţi care nu sunt atenţi - deşi cinste lor! sunt miloşi - nu învaţă să facă multe dintre cele pe care le fac copiii lor etichetaţi ca fiind “retardaţi, înapoiaţi”: doar fiindcă la maturitate se comportă tot ca nişte copii. Suntem convinşi că ei au "lumea" lor şi gata, noi doar ajutăm să fie curaţi, îmbrăcaţi, duşi la şcoală şi apoi să desfăşoare anumite activităţi care să le umple timpul mai departe. 

Multe de spus, de gândit, de analizat... Poate cu timpul o vom face. Poate cu timpul vom primi bucuria lor de a trăi, căci părinţii unor asemenea copii sunt nefericiţi - nu numai obosiţi. Ei, aceşti copii, sau oricare copil (pe care îl certăm, îl bruscăm ca să nu spun mai mult), ne spun că putem fi fericiţi oricât de grea ne este viaţa, că putem să ne deschidem aşa cum sunt şi ei deschişi. Un adolescent autist este senin şi se bucură de fiecare chestiuţă pe care se concentrează - adolescenţii pe care îi văd pe stradă, în mijloace de transport, etc. sunt livizi, însinguraţi cu telefonul lor în mână şi căştile în urechi, nu-i mai văd zâmbind nici măcar că au acolo tangenţe cu cineva, bucurându-se, eliberându-se de stres... Părinţi livizi şi ei, obosiţi, trăgând câte un copil după ei – copil încântat de o pasăre, de un pom, de o baltă, în timp ce părintele îl smuceşte şi târăşte după el, concentrat la grijile lui, la miasmele sufletului lui... Depresivi şi opresivi...

Iertată să fiu, dacă se poate...

Hai să mă opresc aici. Ridicaţi-vă capul şi priviţi afară: LUMEA FLORILOR ŞI ARBORILOR ÎMBOBOCEŞTE !!! CULOAREA VERDE ARE PARFUMUL ACELA TELURIC ÎNCÂNTĂTOR DE PRIMĂVARĂ!!! MIERLUŢELE SE SCUTURĂ DE PLOAIE ŞI CUM APARE O RAZĂ DE SOARE - CUM LE AUZI TRILURILE !!!

Vă îmbrăţişez cu tot dragul !!!

CE NE JUCĂM??…

Întrebare insistentă a copiilor: este un caz de exprimare care mi-a atras atenţia, în tren – adică într-un spaţiu mic de mişcare, unde se restrâng mult manifestări în mod normal mai libere, măcar din când în când…

De ce mi-a atras atenţia acum? Pentru că adulţii au înclinaţia azi:

– de a induce copiilor ideea că ei se joacă, cu intenţia neexprimată că ceea ce fac ei la început este doar joacă (până la urmă să vedem şi direcţia de joacă), în care, din când în când, se introduc elemente serioase doar dintr-un anumit puct de vedere: al şcolii, al învăţăturilor care îi vor pregăti de viaţă “serioasă”, de serviciu însă, în principal. Fără o dorinţă exprimată, copiii ştiu astfel că pot face şi lucruri serioase, şi lucruri neserioase în viaţă: şi rămân cu toate în suflet: serioase, mai puţin serioase şi neserioase. Ceea ce ar trebui să ne dea serios de gândit…;

– de a face permanent ei înşişi - oamenii maturi - diferenţa între greutăţile adultului şi neimplicarea copiilor în viaţa curentă (ca o formă de protecţie: copilul nu trebuie să ştie prin ce greutăţi trecem…) sau ca o formă de intimitate: între părinţi (Doamne fereşte să ştie aşa ceva copilul…)

În acest fel copiii:

– nu sunt pregătiţi pentru greutăţile/lucrările vieţii;

– nu vor păstra seriozitatea cu care au venit în destin, ca spirit întrupat, adolescenţa fiind exact perioada în care copilul se rupe de părintele care nu-l înţelege, crezând că a rămas tot copil. Dar el nu este decât copilul care a fost rupt prin educaţie de înclinaţiile sale native, cu care a venit ca spirit la întrupare. Mai mult sau mai puţin conştientizat, adolescentul descoperă personal acest lucru în perioada adolescenţei, când îşi descoperă părinţii trăind de multe ori fără multe repere de seriozitate, părinţi care l-au învăţat ceva, în timp ce ei înşişi procedează exact pe dos, aşa cum au interzis copilului până atunci. 

Şi părinţii nu ştiu să explice copilului că ei procedează în acest fel crezând că îşi pot înfrâna oricând ieşirile din regulile pe care le impun copilului, deşi pe parcursul vieţii vor vedea că de fapt nu-şi pot gestiona pornirile, folosindu-se de o educaţie echilibrantă. Formula conform căreia se spune că excepţiile se permit pentru că întăresc regula (prin revenire la echilibru) se dovedeşte a fi fără nici o acoperire concretă. Deşi la un moment dat spune încruntat copilului: “Gata cu joaca!!! Viaţa nu e de loc o joacă..” adultul păstrează însă ideea “jocului”,– când relaxarea se instalează din nou în sufletul omului ce trece treptat dincolo de adolescenţă, după obişnuirea cu societatea pe care o descoperă singur acum, nepregătit şi totuşi “flămând” să o trăiască. PENTRU CĂ A VENIT LA ÎNTRUPARE, CHIAR PENTRU A-ŞI TESTA SERIOZITATEA CU CARE POATE TRĂI VIAŢA, PENTRU A ÎNCEPE SĂ O VADĂ CA PE O SENINĂTATE PLINĂ DE PROFUNZIME, ŞI NU CA PE O GREUTATE.  Deocamdată majoritatea adolescenţilor pornesc viaţa prin jocul flirtual al relaţiilor dintre bărbaţi şi femei: care însă nu ar trebui să aibă susţinere în planul omenesc, ci doar în haită, în turma animală care însă îl influenţează din apropiere (turma animalelor domestice) sau din depărtare (cea a animalelor sălbatice). În zilele noastre, prin serviciu (mai vechi), internet (mai nou), se accentuează totul, întrucât aglomeraţia planetară accentuează toate poftele, plăcerile determinate de libertatea din ce în ce mai puternic reliefată. Libertatea însă este azi combinată cu lipsa îndrumărilor oficiale spre cunoaştere aprofundată – specifică vibraţiei planetare în curs susţinut de creştere – în loc ca îndrumările să existe în toate planurile şi să fie folosite spre preluarea înformaţiilor din toate domeniile, inclusiv spre cercetarea proprie a domeniilor puternic dispreţuite azi: urmare a pedepsirilor din Evul Mediu religios – puternic negativist: în special cele legate de performanţele multidimensionale care se dezvoltă de la sine în corpurile noastre… 

… Şi se dezvoltă şi nu ştim ce să facem cu ele… ne doare capul pentru că nu consumăm energiile mentale şi cauzale; urâm, dispreţuim şi lenevim pentru că nu ştim să ne echilibrăm folosind energiile astrale şi fizice: oricât am vorbi despre iubire – simpla vorbire este doar începutul, iar noi ne împiedicăm după doi paşi, confundând inerţia statică cu statul în iubire, şi mersul cu iubire îl confundăm cu statul în vorbire despre iubire…

Chiar dacă fondul rămâne serios, moştenit din perioada copilăriei şi adolescenţei, momentul nostru social este de cele mai multe ori tot al “jocului” indus în etapa copilăriei. Păstrăm jocurile cu uşurătatea lor fără să conştientizăm prea multe în această direcţie, păstrăm “jocul” în sport – din nefericire, în loc să se canalizeze atenţia către intenţia – DA; INTENŢIA !!! – de sportivitate autentică, serioasă, dinamică prin perseverenţă, neconcurenţială - ci impulsionată de performanţele existente pe plan mondial, nicidecum altfel. Oricât de serioşi am avea intenţia să fim, ne lăsăm târâţi în “jocuri” de societate – vechi şi totuşi atât de noi – în loc să luăm exemplu de la oamenii de ştiinţă care şi-au urmat “un vis” – un impuls, o dorinţă interioară. 

O societate cu un grad avansat de seriozitate nu ar cunoaşte o asemenea formă de manifestare. Totuşi, în anumite situaţii: de aglomeraţie spirituală la scară planetară – apare şi se manifestă ca o diferenţă între seriozitatea interioară plină de bucuria căutărilor şi realizărilor din locurile universice din care venim, grupat, pe Pământ – şi relaxarea, aparent doar necesară în felul în care se manifestă omeneşte aici, pe Pământ. Iar viaţa ne învaţă treptat, chiar dacă dur în felul ei, să ne păstrăm seriozitatea cu care sosim aici şi aceea pe care o simţim de fapt în străfundurile noastre: care ne oferă adevîrata linişte interioară, adevărata bucurie interioară – care nu ne sunt de loc străine. 

Ceea ce este de remarcat, deocamdată doar în trecere, este faptul că această seriozitate, când este conştientizată, se accentuează mai ales în preajma decesului. 

Mulţi dintre noi rămân însă, dacă nu sunt în mod expres atenţionaţi de liniile destinelor, la nivel de “joc”, făcând “jocuri” la tot pasul: în serviciu, în societate, în familie. Nu duritatea vieţii îi opreşte la un moment dat; de fapt pentru mulţi aparent nimic nu i-ar opri acum, în libertatea lor de a alege haotic ceea ce fac cu timpul care li s-a oferit spre trăire...

Durerea altora de a vedea că nu sunt luaţi în serios, că nu sunt trataţi cu seriozitate de către cei care “se joacă” la tot pasul, este imensă şi ei de fapt prevestesc viitorul în felul lor.

CLIPA ÎN CARE TRECUTUL SE ÎMPLETEŞTE CU VIITORUL...

În trecut, în ţinuturile Moşilor, viaţa se derula absolut serios şi mulţi oameni nu doresc să accepte acest lucru, când îl aflu pe orice căi: ceea ce nu priva omul de bucurie, de plăcere, de cântec, de dans, de voie bună, de zâmbet. Suntem în pragul revenirii unor aspecte de acest fel în viitorul apropiat şi este de remarcat faptul că ceea ce va dispare nu prin impunere, ci prin simţirea interioară, prin dorinţa de liniştire, de contemplare, de odihnă sufletească şi trupească, din care, la fel ca şi odinioară, “distracţia” şi “jocul” vor fi absolut absente. 

Nu erau şi nu vor fi necesare. 

De fapt noi nu simţim azi fericire după asemenea”jocuri”, ci doar relaxare, odihnire după muncă calmă, echilibrată: căci în trecut omul lucra liniştit, fără grabă, folosind toate cunoaşterile sale, bucurîndu-se de fiecare clipă în care realiza ceva şi chiar în fiecare clipă conştientiza că a creat, a realizat ceva. Era o angajare lucrativă complexă ale cărei etape şi subetape se conştientizau permanent: era aşteptată cu un fel de nerăbdare potolită înainte de vârsta cuprinsă între 6-8 ani – momentul în care copilul îşi preia corpurile sale de la mamă şi intră pe sarcinile sale de destin. Până atunci totul era o pregătire complexă, liberă, atentă, concentrată a copilului pentru şi în sănul societăţii sale, cu accent pe sarcinile principale ale destinului propriu, cunoscut de părinţi şi de îndrumătorii aşezării. De la 6-8 ani derulările se realizau conştient, copilul intrând în rândurile societăţii sale prin activităţi şi învăţături pe măsura acomodării lui treptate cu activităţile aşezării. 

În viaţa unor asemenea copii, încurajaţi spre seriozitate şi participare – copiii trecutului – nu exista o perioadă de adolescenţă sub felul cunoscut de acum: de rebeliune, revoltă – căci nu avea pentru ce şi împotriva căror oameni să se revolte. Era doar o perioadă în care conştientizarea devenea din ce în ce mai amplă, mai profundă, care mergea şi pe transformările sistemului corporal întreg, pregătit volumic pentru amploarea fizică a destinului, dar şi spre responsabilitatea pe care o avea în societate. Era o trecere lină, împreună cu părinţii, într-o armonizare permanentă. Orice formă de separare se petrecea imediat, prin înţelegerea formelor de destin – forme de destin diferite de cele ale părinţilor, noua familie pe care o întemeia sau urmaşul care dorea să rămână solitar (fie femeie, fie bărbat) urmându-şi firesc calea fără nici un fel de discuţie în contradictoriu. Astfel încât această perioadă nu era decât clipa de împletire a trecutului cu viitorul: părinţii cu destinul revigorat de cunoaşterea liniilor de manifestare a copiilor, a urmaşilor lor pe linia societară ca şi pe aceea familiară, părinţi care reprezentau totuşi trecutul, de fapt finalizarea trecutului, în timp ce urmaşii erau clar reprezentanţi recunoscuţi ai liniei viitorului. Şi lucrau împreună, cooperând unii cu alţii. 

Studiind azi liniile trecutului înţelegem că ele devin liniile asemănătoare ale viitorului, chiar dacă au noutatea energiilor în creştere şi eliberarea societăţilor prin plecarea multor grupuri spirituale venite pe Pământ. 

Este acelaşi fel de clipă a îmbinării trecutului cu viitorul, aşa cum se pot întrevede în felul de activitate serioasă a tinerilor: în care se întrevăd deja liniile viitorului, după linia curbei vibraţionale care arată revenire la cele vechi prin creşterea vibraţiei planetare. O ştim acum bine de tot, o ştiau încă şi mai bine, în mult mai multe detalii, generaţiile de întrupaţi ale acelor vremuri. 

Nu este aşadar o clipă de “adolescenţă” a speciei noastre: adolescenţa omenirii a fost perioada dinainte de ultima glaciaţiune + glaciaţiunea pentru toate grupurile de spirite creatoare (umane) existente pe Pământ. Perioada dintre lumea egipteană până în prezent este de fapt perioada de maturizare a omenirii, căci în această perioadă şi-a făcut – după pregătirea anterioară – sarcinile totale de destin, pentru care au venit pe Pământ fiecare spirit creator în parte. 

Omul îşi pune azi problema că i se vor tăia astfel majoritatea „libertăţilor” pe care le are azi (inclusiv aceea de a minţi, ucide, distruge, batjocori, nedreptăţi), sau că se va plictisi, sau că se va simţi pur şi simplu pedepsit: după cum crede azi, după cum s-a obişnuit acum să gândească. Să nu uităm că şi acum ne considerăm “pedepsiţi” – “alungaţi” din “rai”: oricum o dăm sau o luăm, ajungem din nou la … pedepse. Ceea ce nu este de loc adevărat. 

Omul şi-a dorit paradisul în felul în care şi-l imaginează azi, de aceea crede că revenirea înseamnă tot ceea ce nu a trăit conştient azi; crede că viaţa de acest fel va fi total lipsită de acţiune, activitate, fără efort fizic şi mental deopotrivă, adică ceea ce este obligat azi şi nu poate suferi... 

Tot ceea ce se poate spune despre efort, căutare, înţelegere profundă, calitate, diversitate, conlucrare permanentă le alungă, ca fiind ceva ce nu s-a putut petrece de fapt pe Pământ, cumva, cândva…

Nu este cazul să mutăm tema pe “frecvenţa” raiului biblic sau a extraterestrelor forme de viaţă cu care nu am putea sau am putea să ne înţelegem sau/şi armoniza la nivele mai înalte ale universului. Este important să înţelegem că consecvenţa studiului şi a creaţiei prin materializare/dematerializare/remodelare, precum şi toate celelalte forme de manifestare pe care le implică viaţa mentală în general, vor lua practic toată viaţa omului mental în viitor – aşa cum a fost şi în trecut. Dar este vorba despre un fel de reluare la alte cote, cu alte particularităţi în plus faţă de ceea ce s-a derulat în trecut, păstrând însă toate caracteristicile trecutului nostru mental. 

Dacă ne-am mira că jocul şi joaca nu vor fi elemente ale lumii - care nu va fi nicidecum lumea actuală, să ne gândim că tot ceea ce am realizat în trecut, real şi concret, ne va ajuta în viitor. Nu vom singuri în această acţiune, ci vom fi ajutaţi de ajutători de mare putere, care vor reformata, ca şi în trecut, totalitatea câmpurilor planetare: sunt ajutătorii secundari şi coordonatorii evoluţiilor noastre din diemnsiunile structurale paralele ale realităţii noastre, în care vom crede şi pe care ne vom baza permanent în viitor. 

Copiii vor găsi în viitor un sprijin coerent, consecvent, serios şi flexibil din partea părinţilor şi vor fi, se vor forma mai rapid şi precis, vor trăi după îndrumările exterioare ale oamenilor şi entităţilor astrale ajutătoare în egală măsură – dar de fapt după liniile interioare impulsionate şi susţinute de către familie, societate şi entităţile astrale ajutătoare: valabil pentru orice om, de pe toate continentele, din toate timpurile – din toate vremurile care vor veni… 

În acest fel adultul care va deveni copilul va trăi serios, corect, bun, înţelegător, ocrotitor, generos, deschis către orice orizonturi ale cunoaşterilor – şi tocmai de aceea va fi şi: senin, luminos, voios, bucurându-se de libertatea şi de cunoaşterea sa, de priceperea sa, de luminarea sa permanentă – iubit şi ajutat de către lumea fizică, astrală şi dimensională deopotrivă. 

Şi mai departe lumea întreagă va înflori – TOCMAI PENTRU CĂ OMUL VINE DIN “RAI” ŞI NU DIN ANIMALITATE…

SFĂTUITORII DE TAINĂ (ÎNGERII NOŞTRI ÎNVĂŢĂTORI ŞI PĂZITORI)

În curtea Muzeului de Egyptologie din Cairo (fotografiile pot fi preluate fără frică, sunt făcute de către o prietenă bună, nu sunt preluate de pe internet) se află două statui reprezentând cunoaşterea de mii de ani a celui care ne este fiecăruia dintre noi propriul înger păzitor - spunem noi, sau Păzitorul Destinului, Drumului, al Porţii. Era Sfătuitorul de Taină, binecunoscut preoţilor templelor egiptene, care mai ştiau, de asemenea, că oamenii cei mai avansaţi, cei mai puternici, aveau 2 sau chiar mai mulţi Sfătuitori (Învăţătorii, cei care au reprezentaţi o carte lungă pe cap, acolo unde numim azi plexul coroanei sau Sahasrara). Sfătuitorii de taină erau numiţi Hathori - lucru puţin ştiut de noi, azi: căci preoţii egipteni ştiau multe şi dezvăluiau unor infim de puţini oameni, legaţi cu limbă de moarte de păstrarea adevărului: întrucât ei mai ştiau că nu au puterea să dea curs cerinţelor de înălţare spirituală venite din partea ingerilor lor, hathorilor lor, având o reprezentare sintetică în zeiţa Hathor. Dar cereau oamenilor de rând, căutând pretext pentru pedepsire ori de câte ori era posibil, pentru păstrarea unei conduceri prin teamă, prin frică.

În fotografii sunt prezentate două statui: una reprezentând omul cu un hathor şi apoi omul cu doi hathori. Cea de-a treia fotografie prezintă efigia zeiţei Hathor, pe frontispiciul Muzeului de istorie (egyptologie) din Cairo.

___________________

Şi în continuare o frumoasă poveste prezentată de prietena noastră Margareta Balog.

O POVESTE FOARTE FRUMOASA.....

Tot ce se putea auzi inainte de ivirea zorilor erau suspinele unui suflet foarte nefericit. Ana era un copil Indigo de 12 ani, care avusese o viata foarte tulburata pe Tabla de Joc a Liberului Arbitru. Avea putini prieteni si ii era greu sa se adapteze la viata scolara. Profesorii o considerau un copil problema. De asta se simtea mereu ca un fel de observator din afara. Ana avea o relatie deosebit de dificila cu mama ei si se certau adesea. Cu toata cunoasterea ei intuitiva, era deznadajduita – si aproape ca renuntase sa mai spere. La numai doisprezece ani, Ana isi dorea sa mearga Acasa.
Simtindu-i confuzia, Spiritul i a vorbit direct: „Ana, daca vrei, poti sa pleci – dar mai intai iesi in gradina si stai cu un deget intins in fata“. Ana era socata ca Spiritul ii vorbeste atat de direct – lucru care nu i se mai intamplase pana atunci. Desi nu prea vedea cum ar putea s-o ajute asa ceva, s a gandit sa faca totusi o incercare. Soarele tocmai se ridica la orizont si totul parea invaluit in nuante albastrui rosiatice. Dupa ce s a asigurat ca nu o vede nimeni, Ana a inchis ochii si si a intins mana cu un deget indreptat inainte, asa cum o invatase Spiritul. Dupa cateva clipe a simtit o gadilatura si, deschizand ochii, a vazut o pasarica maronie, asezata pe degetul intins. „Buna, draga mea”, spuse pasarea. Anei i se umplura imediat ochii de lacrimi, pe cand ii reveneau in memorie sentimente de Acasa, aproape uitate.
Apoi se uita in jur, sa vada daca era singura si isi sterse ochii de lacrimi. Era realitate, sau vis? Oare pasarea chiar i-a vorbit? Imediat, pasarea i-a vorbit din nou. „Ana, sunt langa tine ca sa-ti readuc aminte ca ai venit aici cu un scop si ca, daca pleci, el nu se va mai realiza.” Ana simti pentru prima oara o raza de speranta si i se umplura iarasi ochii cu lacrimi de bucurie. Chiar si cea mai vaga aluzie despre existenta unui scop anume, o ajuta. Gradina se umplu de vraja, in timp ce Ana si pasarea discutara mai bine de o ora. In majoritatea timpului, Ana nu facu altceva decat sa planga – atatea tensiuni avea de eliberat. Apoi auzi bombanelile mamei venind din bucatarie. Ana s a temut ca trebuia sa se desparta de pasarica fermecata. „Nu te teme, Ana, ne vom mai intalni si alta data. Voi fi mereu aici, cu tine. Nu trebuie decat sa vii aici in gradina, sa intinzi degetul si iti voi raspunde.”
In aceea zi, la scoala, profesorii nu au reusit sa-si dea seama de ce Ana plangea incontinuu. Credeau ca i s a intamplat ceva rau, dar Ana stia ca, de acum, totul era bine. Uneori avea indoieli daca lucrurile se petrecusera aidoma. Pe urma, isi dadu seama ca nu mai conta nici daca pasarea ar fi fost un produs al imaginatiei ei. Sentimentul de Acasa pe care i-l transmisese pasarea o facu sa se simta implinita si, de atunci inainte, nu mai dori sa renunte la el.
De atunci, in fiecare dimineata, Ana se trezea inainte de rasaritul soarelui, se ducea in gradina si vorbea cu pasarea. Ele discutara despre o gramada de subiecte si pasarea ii dadu Anei de rezolvat probleme de viata. Ana le duse la bun sfarsit, cu bucurie – chiar daca unele au necesitat niste schimbari dificile in stilul ei de viata. Pasarea ii aducea constant aminte ca ea este aceea care, prin alegerile facute, detine puterea de a-si schimba propria realitate. Micuta pasare maronie umplea de magie viata tinerei fete. Zi dupa zi, totul a mers la fel, pana cand viata Anei incepu sa se schimbe. La scoala, Ana avea prieteni care o admirau si o respectau. Profesorii se schimbara ca prin farmec, devenindu-i prieteni. Ea si mama ei incepura sa se inteleaga si sa comunice mai bine. In sfarsit, Ana simtea ca viata ei avea un sens.
Intro dimineata, Ana se uita in urma si realiza cat de departe ajunsese. Doar in cateva luni, a progresat catre fericire mai mult decat in ultimii doisprezece ani. Dupa ce a inteles acest lucru, ea ii multumi pasarii pentru darul fermecat pe care i-l facuse. Pasarea i a raspuns: „draga mea, nu puteam sa-ti daruiesc ceva ce nu aveai deja. Misiunea mea a fost sa-ti fiu oglinda, ca sa-ti vezi adevaratul sine si sa-ti reamintesti puterile pe care le ai. Te rog, nu pierde niciodata din vedere faptul ca puterea de a schimba este in interiorul tau si nu in afara. Ai ales sa-ti exerciti aceasta putere si, in felul acesta, ti ai schimbat propria realitate”.
Cel mai important lucru din viata Anei era scurtul timp petrecut in fiecare dimineata, cu pasarea, reamintindu-si de adevarata ei putere. Simtea o iubire coplesitoare pentru aceasta faptura minunata si modesta. Pe ploaie sau pe soare, Ana isi petrecea fiecare dimineata in gradina, stabilindu-si amanuntele acelei zile cu profesoara pe care se obisnuise sa o iubeasca atat de mult. Ana avea o viata frumoasa.
Intr-una dintre zile, Ana se trezi chiar mai devreme decat de obicei. Simtea o schimbare de energie, insa nu era sigura ce se intampla. Isi aduse aminte ce-i spusese pasarea, in legatura cu tranzitiile de energie si ca ele erau un indiciu pentru evolutia oamenilor. Si-a mai reamintit ce-i spusese pasarea, ca propria ei schimbare era o parte necesara a evolutiei spirituale – deoarece, fara schimbari, toate lucrurile mor, in cele din urma.
Schimbarea este aceea care creeaza, de fapt, magia pe care o cautam. Preocupata de aceste idei, ea isi formula cu grija intrebarile pe care dorea sa i le puna pasarii. Cand sosi vremea de intalnire, Ana se plimba nerabdatoare prin gradina, cu un deget intins in fata. Dar, in dimineata aceea, pasarea nu mai veni.
Cu ajutorul pasarii, Ana a invatat sa aiba incredere mai mare in intuitie, decat in gandirea rationala. Acum era momentul perfect pentru a folosi acest instrument si, in sinea ei, Ana stia ca totul era in ordine cu draga ei prietena. In adancul sufletului, simtea de asemenea ca ea insasi era in ordine – la urma urmei, nu i se intamplase nimic rau. Cu toate acestea, ii era dor de prietena ei, pasarea, si de timpul petrecut impreuna. Ana si a trecut in revista toata informatia pe care i-a dat o pasarea, cat si felul in care a aplicat o practic in viata. Era insa derutata de faptul ca pasarea ii promisese sa nu o paraseasca niciodata. Cu toate acestea, iata ca statea complet singura in gradina. Ana incerca sa vorbeasca cu pasarea, ca si cum ar fi fost acolo.
Chiar simtea gadilatul atat de familiar, ca atunci cand pasarea i se aseza pe deget. Insa, ori de cate ori isi formula o intrebare, in cap ii si aparea, ca prin farmec, raspunsul. Brusc Ana a inteles ca adevaratul dar primit de la pasare era sa aiba incredere in propriul ei ghid interior – mai curand decat sa caute raspunsuri din surse exterioare.
In fiecare dimineata, Ana isi continua ritualul de a iesi in gradina si de a tine degetul intins inainte. Saptamani in sir, Ana continua sa iasa in gradina. Nu trecea nici o zi fara sa se gandeasca la prietena ei. Pentru prima oara dupa multa vreme, Ana a plans – insa, de data asta, lacrimile ii erau dulci amare. Era trista la gandul ca nu va mai simti pasarea pe deget – insa, in adancul inimii, stia ca legatura lor nu se va pierde niciodata. Prin faptul ca a invatat-o cum sa capete incredere in propria ghidare interioara, pasarea ii daduse Anei si cheia integrarii spiritului in forma umana. Ana isi dadu brusc seama ca, la urma urmei, viata nu era chiar atat de rea.
Odata cu trecerea timpului, Ana capata un rol cheie in scoala. In cele din urma, profesorii au inteles ca ea nu era un copil problema, ci ca atat ea cat si altii copii asemanatori ei, depaseau cu mult nivelul invataturii oferite de scoala. Ana ii ajuta sa-si schimbe metodele de predare, in asa fel incat sa capteze mai bine interesul copiilor. Ea ii ajuta pe profesori sa-si adapteze modul de a gandi, la cel al noilor copii care incepeau sa vina. Ziua in care Ana a absolvit scoala a fost una intr-adevar deosebita.
Daca ar fi privit lucrurile din vechea perspectiva, Ana nu si ar fi putut niciodata imagina ca se va bucura de aceasta perioada a vietii ei. Si iata o jucand un rol foarte important in educatia educatorilor. Si astfel, in felul ei modest, a ajutat la pregatirea energiei pentru tot ceea ce avea sa urmeze.
Ana a crescut in ani si pozitie sociala. A devenit un mare vindecator, dandu-le forta la mii de alti oameni, ca sa-si schimbe propria realitate. Asa cum a invatat o pasarea, Ana s a folosit de ceea ce ii dicta inima, pentru a i indruma pe ceilalti. Ea a descoperit ca, pe masura ce avea mai multa incredere in propria-i putere, cu atat mai multa putere avea de daruit.
Ana se gandea adesea la cea mai buna prietena a ei si, de aceea, era mereu inconjurata de pasari de toate felurile. Pasarea deveni simbolul personal al Anei si fiecare colt al camerei era impodobit cu diverse imaginii de pasari. Ea deveni peste tot cunoscuta ca doamna pasarilor. Ana isi insusi acest titlu cu mare mandrie. Fusese atinsa intr-o anumita parte a ei care era atat de profunda, incat nu putea sa uite si a ales sa poarte darul de intelepciune al pasarii, in tot ceea ce facea. Ana traia cu adevarat in Spirit.
Peste ani, Ana isi ingrijea nepotul. Acest copil era foarte special pentru ea. Din ziua nasterii lui, a stiut ca intre ei exista o legatura de dincolo de viata asta si era nerabdatoare sa vada incotro ii poarta contractul lor actual. Billy era un copil de sapte ani, cu ochi stralucitori, care citeau fara teama si foarte profund, in sufletul Anei. El i a adus aminte de rolul important pe care il jucase in redefinirea sistemului scolar in care urma sa intre copilul. In acel moment, Ana era foarte recunoscatoare ca a ales sa ramana aici.
Intr-una dintre zilele cand Billy era in vizita la bunica Ana si examina diversele statuete de pasari de pe placa de deasupra semineului, atentia i-a fost captata de o statueta mica, maronie. Ana il observa cum priveste cu insistenta, pasarea. In adancul inimii, stia ca ceva minunat este pe cale sa se intample. In asteptare, Ana isi tinu respiratia. Nepotul sau de sapte ani se intoarse catre ea si spuse: „Stii, buni, asta seamana intocmai cu pasarea care iti sta mereu pe umar.”
Cuvintele o lovira pe Ana cu o forta care o facu sa se clatine pe picioare. Deodata, piesele din puzzle se asezara la locul lor. Toate intrebarile ei despre pasare capatara raspuns. Isi aduse aminte de ziua cand pasarea nu mai venise si isi dadea acum seama ca ea progresase, pana la punctul in care pasarea i s-a putut aseza pe umar, in loc de deget. Ana fusese atat de obisnuita sa o caute in fata ei, incat nu observase ca, in loc de deget, evolutia ei facuse posibila aterizarea pasarii direct pe umar.
Dupa toti acesti ani, tacerea indelungata a fost, in sfarsit, intrerupta. „Da, draga Ana”, a spus pasarea. „Ti-am spus ca nu te voi parasi niciodata – si nu am facut-o”. Lacrimi de bucurie ii umplusera iarasi ochii, in timp ce auzea din nou sunetul minunat la vocii scumpei ei prietene. „Sunt atat de mandra de tine, pentru alegerea pe care ai facut-o in ziua aceea. Ai fi putut sta o vesnicie privindu-ti degetul, asteptand sa-ti vina, din afara, indrumarea cu care erai atat de obisnuita. Dar tu ai decis sa mergi mai departe, avand incredere in propria ta indrumare launtrica. Ceea ce ai trait tu, a fost integrarea Spiritului, prin deschiderea legaturii cu propriul tau Sine Superior. Tu nu esti separata de Spirit – asa cum te-ar fi putut face sa crezi, experienta ta omeneasca. Tu nu esti separata de mine – pentru ca noi suntem Una. Ai intrat in lumea obisnuita cu Spiritul, pe umar si ai avut curajul de a-ti crea singura propriul moment magic. Ai procedat bine, draga mea Ana. Ti-ai atins scopul cel mai inalt, prin faptul ca ai inteles sa integrezi omenescul cu Divinul.”
In acel moment, Ana a stiut ca ea si nepotul ei au incheiat un contract important. Pentru prima data in viata ei, Ana a inteles ca ceea ce stia in cap era in totala armonie cu ceea ce stia in inima. Miracolul din viata Anei era acum complet.
Si asa este …

SĂ ÎNVĂŢĂM DE LA COPII...........

Cuvintele sunt de prisos.
Slavă Domnului că sunt atât de mulţi oameni-copii...
Şi numărul lor creşte pe zi ce trece.........

COPIII - ADEVARATII INVATATORI AI OMENIRII IN ORICE TIMPURI

Din punct de vedere spiritual - adica, concret, al evolutiei spiritelor intrupate care suntem noi, de fapt, pe Pamant - VENIREA COPIILOR PE LUME ARE O DUBLA REPREZENTARE:
1. o aplicatie care se consolideaza, privind armonizarea omului cu societatea in mijlocul careia se naste - prin educatia pe care parintii si rudele, educatorii (indiferent de gradele invatamantului) o ofera generatiei noi. ‘Povestind’ si corectand prin canalizari succesive manifestarea copilului pe toate caile lui de concentrare, parintele si educatorul de orice fel isi consolideaza propriile manifestari si… ar trebui sa nu vorbeasca papagaliceste generatiilor noi, ci sa isi dezvolte perceptiile de observare a propriilor greseli, proprii sau preluate de la generatiile anterioare, care l-au format si pe el candva. Sa se dezvolte el insusi permanent, sa vrea sa o faca, sa se autocorecteze in functie de noile directii de studii si aplicatie pe care le aduc…
2. …. generatiile noi !!! Da, si exista si astfel de parinti, si astfel de educatori… rari dar exista! Copiii nu sunt spirite care se nasc odata cu corpurile lor, cum stipuleaza anumite invataturi, ci sunt spirite batrane, care au multa experienta, dar se manifesta prin corpuri mici, formatate treptat, in timp ce mentalul si emotionalul se formeaza pe calapodul societatii. DIN MIJLOCUL ACESTOR FORMATARI, EL TREBUIE SA-SI ADUCA NOUL APORT. IAR SOCIETATEA SA FIE NUMAI OCHI SI URECHI LA CELE NOI PE CARE LE ADUC EI. SA NU-I CONSIDERE NESTIUTORI, NEAVENITI, NEPRICEPUTI, CI INVATATORI SI PUTERNICI CREATORI… GENERATIILE CELE NOI FAC DE FAPT ADEVARATA EDUCATIE A CELOR VECHI, LA CARE CU TOTII TREBUIE SA FIE IN EGALA MASURA PARTICIPATIVI, CREATIVI, INVENTIVI, VENIND FIECARE CU EXPERIENTA SA IN ORICE DOMENIU.

Ne miram ca tinerii sunt agresivi? Eu cred ca nu trebuie sa ne miram. Daca ne uitam la politicienii in varsta, sunt ingrozitori de agresivi…Si din cauza lor lucrurile merg prost in intreaga lume, nu neaparat numai la noi… Numai cu propriile ‘arme’ ale vechilor, tinerii pot rupe AGRESIVITATEA CELOR BATRANI. Candva tinerii au rupt generatiile vechi cu FORTA IUBIRII, CANTECULUI, si se tineau in forte numai cu bautura si cu droguri. Da, comunistii ne-au invatat sa desconsideram generatia ‘66 - generatia hippy - dar eu nu cred decat ca ei au schimbat lumea… Si nicidecum in rau…

Cati profesori de fizica sau de filozofie spun azi elevilor lor: ‘Ce naiba stim noi, de fapt?!’
(este titlul unei carti de mare profunzime, scrisa de cercetatori de mare anvergura ai vremurilor noastre: William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente)