Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


sâmbătă, 16 august 2008

CUM NE DESCHIDEM INIMILE IN FATZA SFATURILOR SI A REPROSURILOR...

Am pornit aceasta discutie de la articolul newsletter-ului Ed For You - 'Cele trei porti':
In ultima vreme mi-am dat seama ca - citind din newslettere tot felul de sfaturi privind inaltarea spirituala - avem prima tendinta de a aplica la ceea ce ne fac altii noua, la relatiile pe care le avem cu altii privind catre ei si nu in primul rand catre noi insine. Ne directionam catre reprosurile pe care le avem de facut altora, vedem ceea ce am observat si am avut de reprosat altora, caci suntem mai obisnuiti cu a ni se reprosa decat a conlucra impreuna cu parintii, profesorii, prietenii. Sefii reproseaza, copiii reproseaza, parintii reproseaza, prietenii la fel; pe strada lumea imbranceste, apostrofeaza, reproseaza; in piata vanzatorul se manie pentru ca doar ai intrebat si nu ai cumparat... ne umplem de frustrari si ni se reproseaza ca nu suntem inaltati spiritual, desi citim, studiem, discutam... Am avea multe sa ne reprosam, suntem orientati sa acceptam in loc sa reprosam. Daca nu discutam lucrurile raman fara rezolvari, iar daca le spunem - oricat de delicati am fi, cele spuse tot ca si reprosuri sunt luate: apar suparari, trebuie mult timp si multa energie pentru a determina oamenii sa inteleaga ca lucrurile trebuiesc acceptate, dar si discutate, pentru ca greutatile sa se estompeze pe cat posibil. Incercam sa ne acceptam - dar din acesta acceptare (ceea ce nu se puncteaza cam pe nicaieri) trebuie sa mergem mai departe cu ameliorarea punctelor slabe pe care le-am observat si acceptat. DIN IMPACAREA CU LUMEA IN CARE TRAIM NU REZULTA INSA INDIFERENTA CU CARE AM PUTEA MERGE MAI DEPARTE. Impacarea cu lumea formeaza un fond de linistire in care nu mai sarim la orice pas sa reprosam altora ceva. Dar daca ni se impun lucruri cu care nu suntem de acord - eu cred ca ar trebui respinse cu duhul blandetii, iar daca exista o impingere, o fortzare (ca tot e omul bland si ... accepta !!!) sa putem sa punctam cu seriozitate, cu voce serioasa dar nu tzipand, privind in ochii interlocutorului, ceea ce nu primim sa ni se impuna... Nu suntem printzi si imparati, de aceea ni se impun foarte multe lucruri - cu cat ne straduim mai mult cu atat ni se impun mai multe lucruri, reprosurile sunt mai puternice (doar trebuie sa dovedim ca suntem inaltati spiritual...). Legi nescrise, dar circulante, spun de un anumit fel de atractii: cu cat te stradui mai tare, cu atat primesti lucruri mai grele de infruntat. Suntem oare cu adevarat obligati sa le primim ca pe niste ofrande ale inaltarii noastre spirituale, din partea celor care - nu in toate cazurile, dar in destule, totusi - ne spun cu vadita intelegere: "TU trebuie sa ne intelegi chiar daca noi nu putem... nu putem si gata!!!" sau "Credeam ca ai o putere de intelegere mai mare, m-am inselat in privinta ta... te consideram ..

As mai adauga acum:
Si daca imi reprosez orgoliu pentru orice lucru pe care il fac, pentru ca am o pozitie personala intr-o desfasurare (fara sa o impun altuia, fara sa las sa mi se impuna caci nu mi se potriveste), inseamna sa nu ma iert niciodata pentru ceea ce fac, sa-mi gasesc motiv de repros si daca fac ceva si daca nu fac ceva, si daca ma multumeste cineva si daca multumesc pe altul... Hm... cat de subtila este frontiera dintre orgoliu si pozitia normala a omului care nu se simte opresat de religie, de biserica... Probabil ca sunt foarte orgolioasa daca cred ca se speculeaza foarte mult pe teme legate de obligatii ale vechilor instapaniri de oameni...

Intotdeauna se va gasi cineva sa iti spuna ca ai gresit undeva, caci fiecare dintre noi avem un anumit mod de a privi problemele cu care ne confruntam. De fapt aici era problema pe care o puneam spre dezbatere: cum ne pastram increderea in ceea ce facem si totusi sa nu deranjam pe cei din jur; iar daca se va gasi cineva deranjat (si se va gasi cu siguranta...) cum putem sa ne preocupam in acelasi timp de pastrarea propriei noastre pareri si sa tratam si pe ceilalti cu respect, caci numai din exemplul unui astfel de respect omul poate intelege ca exista si alte variante valabile, care nu ar trebui sa deranjeze. Problema este aceea a oamenilor care considera ca ceea ce nu se potriveste cu propria parere nu este bun, nu este valabil, nu este decat de anulat / cel putin de reprosat; da, oameni care gasesc in orice directie ceva de reprosat: te poti intreba daca ai gresit si poti crede ca nu ai gresit. Dar intotdeauna exista ceva subtil de modificat - nu neaparta o greseala, iar fiecare dintre noi poate sa invete sa accepte varianta celuilalt, a altora, luand pozitie doar acolo unde diferentele merg prea departe pe linia impunerilor sau sunt chiar puternic divergente si au tangenta cu viata noastra.
Pana unde poate merge toleranta? Chiar in familie, chiar in relatiile parinti/copii, la varste inaintate, la fel ca si la varste fragede... Cand iti pleci capul si cand trebuie sa il tii ridicat??

Problemea aceasta este de fapt un strigat de ajutor din partea celor care se confrunta in mod REAL cu asemenea stari, incat nu mai pot tine piept disperarii in fata faptului ca sunt multi oameni care abia asteapta sa vada pe cineva care INCEARCA sa faca ce le spune sufletul (nu neaparat ce se scrie prin carti si pe net), adica sa stea linistiti in fata provocarilor... Caci despre provocari este vorba - mai mult sau mai putin constiente, de altfel... Am vrea sa ramanem inaltati in fata provocarilor altora, dar nu putem si nu mai vrem sa o facem, uneori... Uneori se poate: ritmurile planetare nu sunt pe maxim, sau pe minim - cand sunt in astfel de situatii este foarte greu sa ne mentinem calmi. Sfatul pe care il dau eu in astfel de cazuri este ca, imediat ce constientizam ca ... ne-a sarit tzandara (!!!) sa ne oprim din nervi, este momentul cel mai bun de a inchide gura, pur si simplu. De a privi persoana din fata noastra ca si cum am avea un copilas in brate, fragil si nu neaparat neputincios, caci in timp omul simte atitudinea de putere si are reactie negativa (de respingere) in fata noastra mai mare decat pana atunci. Numai o latura a fragilitatii corpului lui este reala, de aceea se accepta subconstient fragilitatea ca pe un raspuns de blandete... Este acea latura vulnerabila la energiile care pornesc ca o sageata dura, ascutita (clarvazatorii vad astfel de sageti foarte clar) intre corpurile astral-emotional si mental ale partenerilor. Iar la acest nivel, fragilitatea este foarte mare, lasata asa pt ca oameniilor sa-si simta reactiile emotionale si mentale...

Un comentariu:

Andrei S. spunea...

Mi-a plăcut foarte mult această însemnare.

Mulţumesc frumos.