04. NATURA METAFIZICĂ A CĂLĂTORIILOR SPIRITUALE DIN VECHIME

I. IDEI PRINCIPALE

1. Descrierea Platoului în forma lui naturală, precum şi a împrejurimilor, înainte de formarea megaliţilor. 

2. Conştientizarea de către drumeţi a drumului care duceau către locurile stabilite pentru formarea megaliţilor. Înţelegerea formării rădăcinilor de modelare: prin şănţuire – lăsând ca vremurile să contribuie la formarea lor până la aspectul final, purtător de mesaje vizibile pentru posteritate. 

II. DETALII, DISCUŢII

Ştiam de prin anul 2001, când am fost prima dată în Peştera Ialomicioara, că grupuri de oameni de pe meleaguri noastre plecau în lume, sub îndrumarea generală a Moşilor; dar, influenţată atunci de literatura timpului, chiar am crezut că dacii au dus cultura într-o lume care nu o cunoştea în felul lor: profund metafizic. Nu după multă vreme am studiat aceste timpuri şi am aflat că aceeaşi cultură, spiritualitate de fapt, de care aveau parte dacii, au avut parte toate popoarele lumii, deosebirile ţinând numai de specificul local, în baza căruia s-au format specificităţile tradiţiilor. Şi mi-am dat seama, studiind străvechimile, de faptul că toate tradiţiile lumii au acelaşi fundament existenţial – un fond metafizic fără dubiu. 

De atunci, an de an m-am reîntâlnit cu aceste locuri – de la vf. Omul la Babele şi în Padina, la Peştera Ialomicioarei. Am bătut platoul în lung şi în lat, an de an, cu studiile mele despre străvechimi şi vechimi: înainte de ultima glaciaţiune şi după ultima glaciaţiune, după refacerea populaţiilor umane pe întreg Pământul. Platoul, cu 8000 de ani î. H., arăta altfel decât azi: munţi, culmi muntoase cu vârfuri ascuţite alternând cu culmi domoale. Încă nu era modelat: - nici cum au ştiut oamenii de-a lungul timpurilor mai apropiate, nici cum îl ştim noi azi sau cum credem noi că arăta. Încă nu era modelat, dar oamenii care erau în drumuri spirituale vedeau bine planificările: adică ceea ce urmau să facă chiar călăuzele lor – Călătorii Moşilor – în curând, iar locurile erau atunci deja alese, conform planificărilor: uneori chiar erau începute şănţuirile când au început drumurile spirituale, fin, discret, aşa cum au fost toate realizate. 

Nici sus şi nici pe vale nu erau aşezări umane, ci doar ici-colo case amenajate pentru drumeţi. La început le-au folosit doar Călători Moşilor, apoi, treptat, şi drumeţii în drumurile spirituale despre care discutăm. Aşadar erau foarte puţini cei ce-şi încrucişau drumurile pe aici, dar casele erau suficiente pentru a adăposti oamenii, chiar dacă se împleteau uneori drumurile lor. În partea Cerdacului şi ceva mai devreme de Cerdac, pe partea opusă, în interiorul muntelui, au fost case de călători, unele amenajate în goluri naturale deja existente şi completate cu pietre îmbinate cu pământ şi lemn, închise cu uşi de lemn, pietriş fin şi pământ dur. Aceste amenajări au fost create în locuri ferite de curent, ploi sau ninsori directe, spre deosebire locurile celor pe care azi îi vom numi megaliţi, care au fost alese – deci în mod socotit, ales – să fie în calea unor anumite tipuri de intemperii, care să acţioneze asupra lor sub un anumit unghi şi cu anumite puteri, supuse soarelui direct în anumite unghiuri, care să usuce piatra şi astfel s-o modeleze dincolo de ceea ce făcea mâna cu intenţie a omului. 

Astfel încât drumeţii ştiau bine care este planul locului, cum aveau să arate toate, unde aveau să se întindă şi cât: şi megaliţii, şi alte locuri - de studiu pentru ei, adică lăcaşurile de observare, alături de casele de călători pentru odihna lor. Ştiau locurile, ştiau felul în care se va lucra asupra pietrei, adaosurile care urmau să fie discret folosite de înşişi Moşii locului: la fel ca şi în alte locuri pe care ei le cunoşteau din văzute cu ochii minţii şi simţite direct cu trupul din călătoriile lor şi ale semenilor din aşezare. Ştiau că pe locurile unde în acele timpuri erau numai stânci ascuţite sau rotunjite, dinţi sau spinări de munte, chiar în curând călăuzele lor – şi ale altor asemenea lor – vor lucra susţinut asupra munţilor, în deplinătatea atenţiei lor mult mai înaintate decât a oamenilor din văi, cu atenţie să nu strice echilibrul natural al locurilor. Călăuzele îi conduceau direct la locurile ce urmau să fie remodelate, dar nu numai acolo, ci peste tot unde era nevoie de percepţie şi înţelegere a timpurilor lumii. Căci oamenii trebuiau să simtă cu toate simţurile lor absolut tot ceea ce străbăteau: azi pe majoritatea noastră ne interesează numai obiectivele vestite, mărturii evidente ale celor care au trăit în vechime – indiferent dacă vizitatorul de azi crede sau nu că acolo a participat şi mâna omului. În vechime însă erau importante toate cele legate de drumuri, conştientizarea lor, învăţăturile consolidate în vederea susţinerii perioadei grele care, în acele timpuri, încă nu luaseră avânt. 

Ştiau, vedeau cu ochii lor care erau acele locuri, acele pietre, semnificaţiile lor pentru vremurile ce aveau să vină şi mai ales pentru perioadele în care vremurile crude nu aveau să treacă dar se împleteau cu cele care prindeau avânt să revină din nou, să se instaleze din nou în frumuseţea lor primordială...

Atingeau pietrele în locurile unde urma să se facă mici şănţuleţe, crăpături fine care în timp aveau să modeleze stânca şi să formeze aspecte ale unor simboluri specifice mesajelor de care aveau nevoie oamenii de pretutindeni. În acest fel:

– se ajungea la formele finale exact la timpul când omenirea îşi va fi pierdut cunoaşterea, dar ele aveau să lucreze tot timpul în subconştientul uman, transmisă din generaţie în generaţie, păstrând amprenta fină a mesajului să dăinuie şi să înflorească exact când fiecare om, din fiecare popor, după puterea spiritului lui, avea să fie chiar pe pragul celor două lumi: cea fizică care se sfârşea – cea mental-astrală care avea să se afle în revirimentul ei natural;

– se ajungea la înţelegerea că orice controversă normală omului necunoscător, dar şi nesigur chiar în intuiţiile sale, devine neavenită: între cei ce susţin că sunt realizate de mâna omului şi cei ce susţin că sunt fenomene naturale. Nu absolut naturale – de fapt mâna omului profund cunoscător şi realizând conştiincios lucrările sale, s-a bazat pe natura planetară pe care o cunoştea extrem de bine, despre care astfel ştia de la bun început că avea să-i continue lucrarea, dezvăluind până la capăt conceptul omului-lucrător pentru semenii săi, iubitor în egală măsură şi al semenilor săi, dar şi de natură. 

Dacă ar fi sculptat total imaginile, în modul în care azi realizăm orice sculptură, locurile alese: culmi montane în cea mai mare parte, s-ar fi deteriorat chiar în primii 1000 de ani; oricum ar fi fost nevoie, la întreaga capacitate a megaliţilor chiar şi numai în ţara noastră, de o muncă titanică a întregului popor pentru a realiza toate sculpturile din întreaga ţară. Dar de la început, fiecare om era interesat de absolut orice ţine de natura umană, de natura planetei, a altor planete şi stele care sunt, fiecare în parte, adevăraţi uriaşi-vulturi ai cerurilor: pentru că ştiau bine că pământurile zboară prin ceruri, formând grupuri mai mari sau mai mici ca popoarele de oameni sau turmele de animale, sau valurile de peşti ori stolurile de păsări... 

Studiem azi toate aceste linii de cunoaştere ale omului din străvechimi şi vechimi, mai depărtate sau mai apropiate de zilele noastre, precum şi rădăcinile tradiţiilor aşa cum puţini ne îndemnăm să o facem azi, încă, şi astfel vom ajunge şi noi, aşa cum mulţi alţii au făcut-o înaintea noastră, să ne dăm seama de rădăcinile de natură absolut metafizică a tradiţiilor – dar şi a multor alte elemente care azi fac parte din viaţa noastră. Şi nu ştim – încă, dar intuim, apoi credem, apoi cercetăm, că ele nu au apărut pe Pământ, în evoluţiile spirituale pământene, nu ştim că ele cuprind aspecte din cunoaşterea memoriilor uriaşe ale monadelor, dinainte de venirea şi şederea lor vremelnică pe Pământ, cuprinzând adevăruri atât de mari ale universului, încât devine la început totul incredibil pentru mintea noastră plină de prejudecăţile limitărilor fizice de până acum. 

Dar ne vom reaminti despre toate acestea şi vom continua să decopertăm cu răbdare şi dor nesfârşit tot ceea ce avem nevoie să recuperăm din adâncimile prea puţin sondate ale istoriei adevărate a omului. 

A omenirii. 

A drumului spre universalizare. 

Spre îndumnezeire...

03. DRUMURILE CĂTRE MUNŢI

I. IDEI PRINCIPALE

Drumurile spirituale ale oamenilor spre Platoul Bucegilor curgeau din două direcţii:

1. Din Ţara Bârsei către vf. Omul;

2. Din Valea Largă şi Comarnic cu alte două rute:

– Moroieni-Cuibul Dorului-Piatra Arsă-Babele-Vf. Omul;

– Moroieni-Cuibul Dorului-Bolboci-apa Horoabei-Padina-Vf.Omul. 

Drumurile dinspre Ţara Bârsei aveau capăt de întăritură energetică ceea ce azi numim Scutul energetic al Braşovului.

Drumurile dinspre Valea Largă aveau ca punct de întăritură energetică îmbinarea mai multor celule de stabilizare vibraţională sub formă piramidală care împrăştie o lumină roz-aurie. 

Drumurile ocoleau prin rute largi, cu bucle numeroase, pregătind drumeţii pentru liniştire şi intrare în percepţii specifice lucrărilor lor. La întoarcere, rutele erau tot la fel de largi, pregătind drumeţii pentru reintrarea în societate. 

II. DETALII, DISCUŢII

Merg pe un drumeag aflat chiar la ieşirea din Padina spre Cheile Tătarului şi Bolboci. Îi spune „La Lăptici” (este drumul spre rezervaţia naturală Turbăria Lăptici). Din drumul mare, cărarea trece podeţul peste apa Horoabei şi se pierde mergând drept o vreme printre ierburi şi flori, iar ici-colo pădurea ajunge chiar până în cărare, dar nu o însoţeşte mult, se depărtează imediat ca o femeie năzuroasă... Acum mă uit mai cu teamă în stânga şi în dreapta, căci pe mîna dreaptă, undeva unde pădurea este mai rară am dat cu ochii de primul urs acum câteva veri... mergeam încet fotografiind flori şi fluturi, fără să mai bag în seamă spinările negricioase de mai peste tot, ca în multe alte locuri de pe valea Horoabei: ai zice că-s urşi la odihnă, dar de fapt sunt pietroaie uriaşe acoperite cu muşchi des şi vechi şi dacă te obişnuieşti cu această perspectivă (ca şi mine!!!), nu mai ai nici o teamă - chiar dacă localnicii care mă cunosc spun că-s „stâni” pe versanţii ce coboară abrupt sau lin spre apa Horoabei şi urşii vin „ca pe moşia lor” (bieţii de ei, cândva într-adevăr era „moşia” lor). Şi să vă povestesc mai departe ce-am păţit atunci, fotografiam încântată, cu sufletul-curcubeu de magia ierburilor şi florilor, a fluturilor dându-mi ştrengăreşte peste nas... dau să mă întorc la drumul mare, pe stânga văd un pietroi din cele ştiute, mai spre adâncul pădurii, îmi dă prin cap o undă de gând: „Pietroi!” şi numai ce văd că „pietroiul” întoarce un cap spre mine, cu ochi sticlind în lumina dulce de sub cetini... Ştiţi ce se zice în asemenea clipe... dar mi-am ţinut răsuflarea şi fără să măresc pasul m-am îndepărtat tiptil... apoi am rupt-o la goană spre podeţ şi am zburat direct în curtea pensiunii Coteanu...

Povestea e şi cu continuare, dar o las pe altă dată !!!

După binecunoscuta zicală: nu se petrece acelaşi lucru în acelaşi loc de două ori, iată-mă din nou pe drumul Lăpticilor, la 2-3 paşi de apa învolburată ce clăbuceşte spre Cheile Tătarului. Şi mă gândesc la drumurile mele de odinioară, din vieţi trăite printre şiruri cuminţi de munţi şi văi sau dealuri pe la poalele lor, vălurind la fel ca pe culmile din zări cu soare-apune... Doamne, cum de nu aveam nici o frică atunci să le străbat aşa, când singur, când singură, colindând cu atât de mare încântare prin frumuseţile din jur, încât nici măcar o dată nu-mi amintesc să fi simţit teamă... 

Însă dinspre Chei spre Peştera Ialomicioarei veneau odinioară drumurile Călătorilor, venind de departe dinspre Moroienii de azi, căci pe atunci nu erau aşezări pe Valea Prohovei, ci de dincolo de Comarnic, cam spre Nistoreşti şi de acolo în sus, lin, spre munţi. Locurile din susul munţilor erau din vechimi drumurile Călătorilor Moşilor – dar nu numai ducând Cuvântul înţelept al Moşilor de două ori pe an, cum v-am mai povestit, ci şi în alte drumuri ale lor: când însoţeau din văi spre crestele munţilor oamenii din aşezări, pe drumuri line şi lungi, făcute ca să cunoască şi locurile mai puţin cutreierate de ei în mod obişnuit. 

Şi nu numai. Drumurile acestea erau drumuri de iniţiere, cum le numim noi azi, drumuri de învăţătură prin propriile trăiri ale oamenilor, prin propriile intuiţii: doar punctate ici-colo de călăuza lor – Călăuza-Călător, prin cunoaşterea tuturor treburilor umane. 

Drumurile oamenilor de atunci nu erau cele ale noastre de azi, cum ajungem de regulă din Sinaia pe serpentine sau cu telecabina din Buşteni până sus. Ele mergeau spre Platoul pe care azi îl numim al Babelor (sau al Sfinxului – după preferinţe) prin două direcţii:

1. Din Ţara Bârsei către vârful Omul;

2. Din regiunea care începea cam din Valea Largă şi Comarnic cu alte două direcţii:

– Moroieni – Cuibul Dorului – Piatra Arsă – Babele – Vf. Omul;

– acelaşi drum până la Bolboci (care nu era atunci, fiind lac artificial creat în anii din urmă) – apa Horoabei – Padina – Vf. Omul.

Drumurile aveau câte un punct de întăritură energetică, pe care în cuprindeau spre binele drumeţului:

– în Ţara Bârsei: ceea ce oamenii numesc Scutul Braşovului (care este de fapt o întăritură naturală, densă, a manşonului eteric al planetei care cuprinde întreaga scoarţă terestră şi atmosfera planetei);

– între Valea Largă şi Sinaia cercetătorul mental poate percepe o asemenea întăritură formată însă altfel: din îmbinarea mai multor celule de stabilizare vibraţională, care dau în spaţiu o formă de piramidă care împrăştie o lumină roz-aurie. 

Şi în alte locuri din ţară, care duc de la şes şi dealuri către vârfurile altor munţi, avem de asemenea puncte de întărire energetică şi le vom studia pe rând, la timpul potrivit. 

Aşa cum am mai amintit, drumurile de acest fel, drumurile spirituale ale oamenilor, nu urcau niciodată abrupt pe munte, cum stau lucrurile acum, căci motivul nu era scurtarea rutelor comerciale sau a drumurilor lungi de legătură între aşezări, ci drumurile, oricât de lungi erau ele, erau pentru cunoaştere personală aprofundată. Se stabileau întotdeauna de comun acord între călăuze şi oamenii din aşezări având în vedere: vârsta, necesităţile evolutive de cunoaştere, necesităţile personale de liniştire profundă faţă de viaţa în colectivitate, cele de apariţie a intuiţiilor şi clar-simţurilor necesare tuturor cunoaşterilor despre care subiecte oamenii ştiau bine, în linii mari. Rutele largi, alese în funcţie de criteriile de mai sus, şerpuiau mai aproape de munţi, sau mai direct, sau printre dealuri, cu ocoluri mai largi, sau alegând malurile apelor pentru cei care erau trăitori în preajma lor. Şi toate urcau blând, larg, până în vârful munţilor şi coborau tot blând, pe versanţii opuşi spre văile de dincolo de ei...

Mersul omului nu era grăbit, căci nu aveau pentru ce să se grăbească: nici călăuzele, nici cei călăuziţi. Fiecare moment al drumurilor era destinat observării, conştientizării percepţiilor, învăţăturilor pe care oamenii le primeau de la călăuzele lor: oameni cu cel mai înalt grad de cunoaştere a lunii, înafară de Moşi. 

Dar motivul principal era, de la bun început adaptarea la schimbarea vibraţiei pe măsura creşterii altitudinii. Drumurile duceau către locuri de studiu, de cercetare, situate pe versanţii munţilor, iar în interiorul muntelui erau valorificate deschieri naturale, lărgite uşor după necesităţi, formând case ale călătorilor. Erau sculptate în piatră, spre deosebire de cele din păduri, de la poalele munţilor, care erau construite din materialele locului (pământ, buşteni, pietre din râurile din apropiere). Toate însă erau atent îngrijite de Călătorii Moşilor şi de oamenii din aşezările din văi, întreţinute curat şi aprovizionate cu cele necesare adăpostului, hranei şi odihnei drumeţilor. 

Schimbarea lentă a vibraţiei de la şes la munte determina, în liniştea sufletelor călătorilor, venirea intuiţiilor privind trecutul locurilor străbătute (istoria locurilor), despre trecutul propriu al călătorilor, iar ajutătorii însoţitori de drum ofereau, în pauza analizelor proprii, cunoaşteri în plus omului care le necesita, despre timpuri şi locuri încă neuitate. 

Ajungerea pe platou însemna studiul personal pe versantul muntelui şi adăpostirea în casele de călători din interior. Aici, studiul personal se referea, în linii mari, la percepţia modificării vibraţiilor, comparativ cu vibraţiile din regiunile cunoscute deja de ei. Se studiau schimbările de vegetaţie, alte vieţuitoare, schimbările atmosferice, ale scoarţei planetare, comparativ cu locurile cunoscute din aşezarea proprie, dar a altor locuri parcurse în alte drumuri, la fel ca şi schimbările proprii în funcţie de vârstă, călătoriile de acest fel având loc cam de 2-3 ori de-a lungul vieţii. 

Viaţa omului în mod normal avea o durată medie:

– la început, în condiţii optime pentru corporalitatea umană în medii de vibraţie încă neobositoare, vârsta medie de trai uman era de cca. 500 de ani;

– treptat vieţile oamenilor şi-au modificat durata, la cca. 150 – 200 – 250 de ani, cam după jumătatea perioadei de la refacerea corporalităţii populaţiilor umane, după ultima glaciaţiune – şi primele mari migraţii de populaţii din Asia şi Orientul Mijlociu; 

– vibraţia joasă, care influenţa din ce în ce mai puternic vitalitatea corporalităţii umane a determinat restrângerea şi intrarea în stare latentă a unor straturi interioare ale corpurilor fluidice, iar durata medie de viaţă s-a redus treptat până la valorile pe care le cunoaştem azi. 

Modificările traseelor în drumurile spirituale ţineau aşadar de vârsta oamenilor, de activităţile generale desfăşurate în mod curent (familiale, generale pentru aşezare, etc.), de schimbările de vibraţie de-a lungul vremurilor şi mai ales de influenţa evenimentelor de pe planetă: evenimentele răspândeau vibraţii ce contribuiau la schimbările vibraţionale generale în diverse momente pe planetă. 

Vom detalia în articolele următoare multe dintre activităţile oamenilor în astfel de călătorii, în teritoriile strămoşilor noştri. Deocamdată, ca introducere în tematică, să spunem că după terminarea studiilor personale, revenirea se realiza pe altă cale, pe alt drum, tot larg, şi iarăşi e bine de spus – nu pe versanţii abrupţi: pe asemenea drumuri largi avea loc asimilarea cunoaşterilor primite în sufletul călătorului, precum şi pregătiri ale integrării lor:

– în experienţa totală a spiritului;

– în experienţa curentă a omului ca spirit întrupat pe Pământ, a familiei şi a aşezării. 

Astfel de drumuri erau o experienţă profundă pentru viaţa omului, în întruparea ce ne este dată ea însăşi ca o călătorie, de o însemnătate uriaşă pentru orice spirit. Pe de altă parte, astfel de drumeţie era pregătirea pentru o altă călătorie, pe care fiecare om o avea de făcut în acele timpuri, în lume: în teritoriile altor popoare, pe acelaşi continent, sau pe continente diferite, sau pe insule diferite de pe întinsul oceanului planetar: în acele timpuri nu se considerau segmentate apele în oceane şi mări, ci se socotea întregul larg, de pretutindeni. 

O singură diferenţiere era valabilă atunci: „apele” Cerurilor – de apele Pământului. Cele mai apropiate, dense, strălucitoare, hrănitoare şi odihnitoare – cum le ştiau oamenii atunci, le numim acum manşoane matriceale ale planetei; cele mai depărtate, presărate cu valuri de stele şi cu alte pământuri, le numim azi cosmos. De la Moşi, şi de la Călătorii lor ştiau bine cum să-şi amintească multe dintre cele cunoscute din vremurile când vedeau totul cu mintea, în mare amănunt, ştiind bine încă şi în prezentul lor multe: încă mai puteau vedea, când făceau călătorii liniştite doar cu călăuzele lor, departe de tumultul vieţii din aşezări: văzând cu ochii minţii multe şi frumoase dintre toate cele ale Cerurilor şi Pământurilor... 

În acest fel fiecare om cunoştea bine şi viaţa de pe meleagurile natale, din vremuri încă neuitate – dar despre care ştiau bine că vor fi uitate, lăsând locul lor altor frumuseţi ale omului şi ale lumii. Dar prin alte drumeţii cunoşteau direct, pe viu, şi părţi din viaţa altor popoare, de pe alte meleaguri, putând învăţa unii de la alţii, din experienţa fiecăruia, dar şi împletindu-şi experienţa proprie pentru înţelegerea generală a vieţii pe Pământ. 

02. CĂLĂTORIILE ŞI CĂLĂTORII DE IERI ŞI DE AZI...

I. IDEI PRINCIPALE

1. Despre cum s-a format, în mod matriceal, relieful planetei; despre canalele eterice ale planetei şi portalurile cu celule de stabilizare vibraţională pentru planetă şi vieţuitoarele ei.

2. În vechime, călătoriile oamenilor erau destinate dezvoltării spirituale: dezvoltarea percepţiilor cu toate corpurile omeneşti (simţuri şi clar-simţuri), aprofundarea studiilor străvechimilor, istoria locurilor şi locuitorilor lor.

Călăuzele în astfel de călătorii erau Călătorii Moşilor, înafara perioadelor în care răspândeau cunoaşterile cele mai noi pe care le trimiteau Moşii. 

II. DETALII, DISCUŢII 

Am mai scris în anii trecuţi despre Platoul Munţilor Bucegi şi Peştera Ialomicioarei. Şi voi relua subiectul acesta – şi altele după acelaşi principiu – ori de câte ori cunoaşterile noastre vor mai face un pas înainte, aşa cum s-au derulat toate în ultimii 10 ani. Nu am de ce să schimb ceva în postările vechi, poate doar să caut o modalitate mai simplă de a posta fotografii, pentru că Blogger a scos aplicaţia prin care se puteau posta albume. Vă voi trimite linkuri imediat ce voi remedia acest lucru. 

Aşadar... Să mergem mai departe, la un nou nivel,cu noi cunoaşteri, cu noi aprofundări...

*

...Azi m-am hotărât să fac câţiva paşi pe drumul Jepilor. Pe drumul spre cascada Urlătoare nu este încă multă lume şi intru în pădure zâmbind telecabinei ce trece silenţios deasupra capului, cu câţiva aventurieri la prima oră. Când am mers ultima oară cu telecabina, conducătorul m-a abordat tranşant cu “Doamnă, noi ştim că dumneavoastră umblaţi singură la prima oră, e frumos – dar e periculos! Urşii urcă pe culmi în primele ore ale dimineţii de mănâncă rogoz, să se dreagă la burtă după ce mănâncă mizerii de la tomberoane...” Şi mi-a spus să nu umblu singură pe culmi 3 ore înainte de asfinţit şi 3 ore după răsărit... 

Am mulţumit omului – nu mă mai mir că mă cunoaşte din vedere personalul de acolo; şi salariaţii de pe trenul regio de 6,30 mă ştiu: ”Daa!... Toată lumea o ştie pe doamna care scrie!...” 

Rămân pe un buştean la “rădăcina” Jepilor Mici, dar gândul mă poartă din nou la înălţimile Platoului montan... Mă trezesc că zâmbesc amintirilor şi îmi vine în minte cum, la coborâre din telecabină, m-am aşezat pe o piatră la stânga – lumea o ia la dreapta întotdeauna, spre Babe şi Sfinx, spre Cerdac şi Omul...

În trecut lumea nu ştia de “Sfinx”, îi ziceau Moşul... Alţii, azi: Dacu’... daaa, dacul cu mustaţă şi cuşmă adusă (“Da’ce-i aia Sfinx? Ceee... nu vede tot omu’ că-i dac cu cuşma pe frunte??”...) Cineva, odată, mi-a spus privind în zarea înroşită de apus: “Eeee... dvs nu ştiţi ce Moşi am avut noi...” “Da’de sihaştri aţi auzit?!...” îi era vorba tristă, o scotea dintr-un suflet chinuit parcă de vagi amintiri pe care nu le putea numi... Îi zic un “Dăăă...” vorba veche şi-ntr-o dungă a românului... “De sihaştri ştie tot omul de la oraş că a auzit de Daniil Sihastru’a lu’Ştefan-Vodă...”

Dar eu ştiu ce a vrut să zică omul, însă eram curioasă ce are de zis mai departe... Dar nu a mai spus nimic, probabil fiind sigur că nu-l voi crede. Nici eu nu puteam să-i zic prea multe – căci cred că nici dânsul nu m-ar fi putut crede...

Oameni suntem... şi supuşi părerilor, greşelilor...

CUM S-AU FORMAT MUNŢII

Stau pe buşteanul meu şi mă uit spre creste, cum se iţesc ele pe deasupra coamelor bogate de frunziş ale fagilor bătrâni. Îmi aduc aminte cum am învăţat că se nasc formele de relief ale planetei, din formaţiunile eterice ale ei: undeva în adâncuri este un nod eteric de coardă stelară, iar formele materiale – fizice sau cu vibraţie mai mare decât cele fizice, cum sunt cele eterice – se formează după cum se împletesc în bogăţia lor buclele strânse ale coardei stelare care formează nodul: coarda se formează pe timpul respiraţiei în ritmuri diferite, rar ajunse la sincronicitate, a popoarelor de spirite care o formează, prin întruparea lor în steaua ce va forma la rândul ei planeta. Când respiraţia popoarelor de spirite ale stelei devine sincronă, coarda pe care se vor ancora planetele sale creşte repede – dar buclată din cauza puterii energetice diferite a fiecărui popor întrupat: se strâng, se împletesc şi formează un “nod” care va deveni suportul întrupării poporului spiritual al noii planete. Imediat ce respiraţia spiritelor începe să se desincronizeze, nodul creează condiţii de întrupare a poporului planetei ce se va forma astfel şi toate aceste forţe spirituale, radiante, la un loc încep să atragă fluxuri de materii şi energii care vor înfăşura strâns nodul de pe coarda stelară, formând nucleul planetar fix, stabil. Treptat nucleul cu nodul interior atrage alte fluxuri de materii şi energii, formând manşoane eterice cu structuri bogate, din materii de toate felurile de vibraţii: care vor susţine la rândul lor alte structuri necesare vieţii, întrupării spiritelor care vor forma biosistemul planetei. Manşoanele vor continua să atragă şi să formeze părţile: pământoasă, apoasă şi aeriană ale planetei, după forma buclelor nodului ce formează nucleul planetei, dar şi în conformitate cu matricea de destin a planetei, dată de un canal de întrupare şi menţinere în întrupare, protector şi hrănitor creat de marii ajutători de întrupare ai stelei şi planetei... protector pentru toate vieţuitoarele planetei: plante, gâze, păsări, animale... şi... fluturi care vin să-mi mângâie ochii închişi sau libelula care zboară nemişcată în faţa mâinii mele lenevite pe piatra încălzită de soare!!!... 

Ce frumoasă e cunoaşterea... 

Ce bucurie poate da sufletului...

Şi iar mă plimb printre învăţături şi viziuni de o rară frumuseţe, văzând canale şi portaluri cu largi lăcaşuri interioare, albastre ca seninul cerului curat de vară: strămoşii noştri le numeau “ochii” pământurilor sau ale apelor, depindea de locul unde le vedeau. Ei ştiau bine că pământul şi apele erau străbătute de ele şi că toate vieţuitoarele planetei îşi recuperează vibraţia slăbită în cursul trăirilor lor (zbor, alergat, mâncat, respirat sau din frici, azi putem adăuga pentru oameni: muncă, vorbire multă, plăceri, neplăceri, dispreţ, dar şi tot felul de alte sentimente, gânduri grele, negre, ură, mânie şi alte greutăţi care întinează sufletul nostru): adică se odihnesc din oboseala lor – iar acesta este modul planetei de a ne ajuta dincolo de toate cele ştiute de noi. Oamenii din vechime ştiau bine că acele portaluri sunt îngroşări ale canalelor din care este croit manşonul eteric al planetei, care ne înconjoară, ne protejează de razele cerurilor, ne hrănesc partea cea mai profundă a fiinţei noastre. 

Le privesc şi eu din nou, acum ca şi întotdeauna plină de încântare, concentrându-mi privirea mentală în interior şi în exterior totodată: canalele cu vibraţia mai apropriată de puterea mea, care ies din peisaj ca nişte vechi furnale de fabrică ale planetei, albe – acel alb-albăstriu strălucitor, cu şiruri întregi şi lungi de portaluri care se pierd uşor în zare. Acum puţini oameni pot să schimbe frecvenţele, aşa cum am fost şi eu învăţată de ajutătorii mei astrali, dar în trecut toată lumea putea s-o facă, în viitor toată lumea va reveni la a o face din nou. Îmi amintesc cum, în alţi ani, colindând culmile munţilor, puteam să le văd şi de acolo, înşiruindu-se în toate direcţiile. 

Toate erau de mult cunoscute de oameni – de fiecare om în parte, fără deosebire. Azi le numim celule de stabilizare vibraţională a vieţuitoarelor planetei, în trecut erau numite locuri de odihnire a vieţii. Aşadar despre aceste structuri este vorba când observatorii mentali de azi vorbesc despre portaluri, crezând că acolo s-ar putea deschide porţi, iar dincolo de ele drumuri către alte părţi din univers sau către alte universuri, crezând că ar fi locuri de “teleportare” pentru cunoscători, dar şi pentru neatenţi. Dar azi nu vedem decât întăritura eterică a canalului, iar “portalul” se formează pe acelaşi principiu al respiraţiei poporului spiritual întrupat ca planetă: o respiraţie sincronă a unui singur popor spiritual – în cazul stelei fiind un număr mai mare sau mai mic de popoare de spirite care se întrupează într-un corp comun, care formează o stea. De fapt există locuri de trecere dintr-un strat dimensional în altul, dar ele sunt foarte rare, sunt locuri pe care le folosesc DOAR cunoscătorii prin destinul lor, cei care circulă între diverse straturi (dimensiuni structurale paralele): care sunt numai entităţile dimensionale şi inter-dimensionale. Pentru dimensionali, doar un pas este nevoie să facă pentru a trece dintr-un strat în altul, oriunde, dar ei se folosesc în timpurile noastre numai de anumite canale (cu o anumită vibraţie, echilibrată comparativ cu vibraţia biosistemului, inclusiv a oamenilor). Şi, din mulţimea şirurilor de celule de stabilizare vibraţională, doar unele, din unele canale cu o anumită vibraţie, împlinesc astfel de condiţii speciale. Alegerea se face în funcţie de locurile mai retrase din calea animalelor, pentru ca acel călător dimensional să nu fie perceput de ele. Călătorul dimensional îşi poate schimba imediat vibraţia, de la o clipă la alta, ajungând să păşească în stratul, dimensiunea noastră structurală, sub forma unui om obişnuit, călător pe acele meleaguri: de fapt el este un călător special, venit să ne ajute în feluri pe care noi, oamenii micuţi ca putere spirituală, nu le putem încă face. Şi, pe ajutorul de acest fel, necunoscut, neştiut, în legi pe care cu greu le-am putea urmări, ne-am bazat toată evoluţia în vremurile acestea nespus de grele. 

...Şi iar clipesc alene... şi peisajul “de poveste” îmi scaldă privirea... sunt din nou în pădurea de la poalele muntelui, în fluierat de mierle, cu ierburi şi flori unduind în bătaia unui vânticel de dimineaţă...

*

...Drumurile sunt şi cele care conduc oamenii spre locurile cele mai frumoase, de odihnire – dar în vechime erau drumuri exclusiv pentru dezvoltarea cunoaşterilor, simţirilor fizice şi mai ales ale celor din alte câmpuri, cu o vibraţie mult mai înaltă decât cel fizic. Erau drumuri pentru dezvoltarea cunoaşterilor despre locuri străvechi, despre timpuri foarte îndepărtate, despre istoria nouă a locurilor şi a legăturilor lor cu alte locuri din lumea largă, dar şi a prezentului şi modului în care toate cele care au fost, sunt şi vor fi se regăsesc în valurile de timp ale viitorului. 

Drumurile erau peste tot: către munţi trecând prin şesuri, dealuri, păduri care ascund viaţa atât de bogată a vieţuitoarelor, lacuri şi ape curgătoare, mări şi oceane ale lumii, ca şi insulele lor. 

Drumurile oamenilor erau atunci... cu 8000 de ani î.H., pentru adâncirea şi păstrarea cunoaşterilor, dezvoltarea intuiţiilor, cunoaşterea forţelor proprii spirituale, dar şi cunoaşterea profunzimii obiceiurilor fiecărui om din propriul popor şi fiecărui popor de pe întinsurile pământurilor şi apelor. Erau drumuri ale oamenilor din popor cu ajutători de o înaltă măiestrie a sufletului, a simţirilor, a cunoaşterilor din toate vremurile: cu care împărţeau drumurile, dar şi viaţa, atunci când era necesar. Drumurile erau pentru îmbogăţirea spiritului, după care urma împărtăşirea experienţei trăite propriei familii, când reîntoarcerea acasă încheia o etapă a vieţii şi deschidea poarta uneia noi.

Erau Drumuri Spirituale...

Fiecare om ştia şi se întărea în cunoaşterea fluviului timpului, cu bogăţia sa fără sfârşit, pornind de la oamenii din străvechimi care ajutau cutreierând pădurile, munţii, întinderile oceanelor şi insulele lor: cunoşteau de mult istoria paznicilor din străvechimi şi ajutorul iubitor şi altruist pe care îl dădeau oamenilor de pretutindeni, cutreierând Pământul şi alte locaşuri ce veneau de dincolo de ceruri, fără întârziere, la îmbrăţişarea cu lumile oamenilor, ajutându-i mereu să pătrundă cu sufletul văzător măruntaiele pământurilor, apelor, cerurilor. Erau ajutători puternici care aveau tăria şi înţelegerea de a se sfătui cu suflete încă mult mai înălţate, şi de la care primeau mereu învăţături. Ştiau de vremurile paznicilor din străvechimi şi că în vremurile lor se născuseră Moşii tuturor popoarelor lumii, care aveau să trăiască, să-i însoţească şi să-i îndrume până când Pământul – Vulturul cerurilor de ieri şi de azi – avea să se scuture de furnicarul oamenilor de pe el şi vremurile luminoase aveau să aducă celor rămaşi pe aripile lui alte înţelegeri, ale altor Moşi alături de cei străvechi de zile. Ştiau că până atunci Călătorii Moşilor lor, care le erau şi călăuze în drumurile lor spirituale, drumuri de adâncire în suflet şi în bună-cuviinţă, vor rămâne călăuzele lor până la plecarea multor Moşi în alte ceruri, şi apoi vor lăsa învăţătura lor de călăuze altor generaţii, călăuze care vor fi numite altfel, în fel şi chip, după obiceiurile altor locuri şi altor oameni...

... Azi numirile lor Călătorilor Moşilor au rămas după cum i-a numit istoria fiecărui timp: călăuze, sihaştri, călugări sihăstriţi, sihaştrii îndrumători ai voievozilor, solomonari după vorba şi obiceiul altor popoare. Dar toţi au rămas în ascuns, dar purtători, în sufletele lor, de Cuvânt etern, ferm, liniştitor şi înălţător...

*

Unii oameni – şi eu pe la început – spun că degeaba turiştii merg ca bezmeticii fără să se pătrundă de spiritul locurilor... chiuind în loc să asculte, tropăind pe pietre în loc să calce cu sufletul îmblânzit plecat asupra pietrelor neamului nostru... Şi încă multe altele. Dar ajutătorii mei astrali mi-au spus că nimic nu se pierde, şi fiecare pas făcut şi aici, şi pe alte meleaguri trimite în adâncurile sufletelor noastre crâmpeie din măreţia vremurilor apuse, care sunt raze puternice ce animă amintirile nicidecum pierdute... Că fiecare respiraţie, pe orice drumuri, aduce omul din ce în ce mai aproape de momentele reîntâlnirii sale cu tot ceea ce a trăit orice suflet întrupat, în orice vremuri, pe Pământ. Dar şi în lumea infinită a universurilor... 

Iar cei ce îşi amintesc au datoria de înaltă onoare spirituală să-şi încurajeze semenii, povestindu-le, împărtăşindu-le şi grăbindu-le tuturor reamintirile...

01. PE DRUMURI, PRINTRE AMINTIRI ...

...Sunt în tren, în drum spre munţii mei dragi, pe care i-am visat de multe ori ca pe o înaltă fiinţă vie totală, care mă îndrumă, mă odihneşte, îmi arată drumurile sale şerpuind printre, sau peste culmile domoale din înălţimi, ca nişte artere luminoase chiar şi acolo unde ochii omeneşti nu ar vedea nici un drum bătătorit de încălţările altor semeni... La fiecare pas, în ultimii ani, am avut înclinaţia să mă opresc şi să-mi amintesc cele ştiute din vieţile anterioare – chiar dacă nu foarte vechi totuşi. Vieţi în care omul le ştia pe toate: ale Pământului, ale cerurilor, ale altor pământuri şi ale altor stele de sub alte ceruri...

Fiecare drum este câte o clepsidră care se deschide vie, cu fire curgătoare de nisip în care fiecare măruntă pietricică este o bulă spaţio-temporală cu amintiri povestite sau care îşi aşteaptă rândul să iasă în faţă, să-şi recite poezia, să-şi arate frumuseţea şi apoi să se retragă, aplecându-se cu respect, cu drag şi cu recunoştinţă în faţa celorlalte: spectatori cărora le va veni rândul şi lor să-şi depene amintirea încrustată în faldurile lumii...

Gândul acesta mi-a adus în faţă o lumină de puţin timp înţeleasă: pentru că imaginea o aveam încă din copilărie, era frumoasă şi îmi plăcea, dar nu înţelegeam ce este acolo şi luam exact aşa cum luam toate visele: trecătoare, frumoase dar dincolo de realitatea în care trăiam. Târziu am început să înţeleg, studiind cele de dincolo de spaţiul şi timpul curent: deschiderea “clepsidrei” universurilor, în marginea galaxiei, în clipa începutului călătoriei mele spre Pământ, acolo unde fluviile vieţii întrupate nu sunt jenate de marile circulaţii intergalactice ale grupurilor de spirite ce gonesc cu viteze neînţelese, uitate de mulţi pământeni azi. Simţirea acelor trăiri revine, şi în momentul acelei treceri purtam încă în suflet o bogăţie uluitoare de frumuseţe, de dragoste, milă şi blândeţe sufletească pe care nu le-am putut avea oriunde în această lume, oricât de calde, de profunde au fost ele trăind ca spirit întrupat aici... Dar aşa cum simţeam că înţeleg bine că astfel de sentimente pot fi împlinite de oricare spirit în eternitatea vieţii sale, tot aşa ştiam bine că fiecare spirit îşi înţelege, şi îşi găseşte calea către astfel de împliniri în lumile pe care le cunoaşte deja, trăind şi ajutând şi pe alţi semeni să înveţe ceea ce a primit şi el, de la alţi fraţi mai avansaţi, mai experimentaţi. Nu avem viaţă de o eternitate, ci valuri de eternităţi, ele înseşi înfinite, eterne... Sigur că nu găsim cuvinte destule care să numere valurile trecute şi valurile viitoare de eternităţi, dar le ştim de la cei care le trăiesc în feluri pe care le înţelegem aşa cum un copil îţi poate spune: multe! şi desface braţele cât poate el de mult, iar gestul lui îl simţi mult mai larg decât ai putea spune tu, simplu: mult !!!...

Orice trecere, în profunzimea ei, este o undă, un val care te saltă, un val de lumină splendidă şi unică în felul ei, pe care o simţi doar odată în singularitatea ei efemeră, când treci prima oară de la şes la dealuri,apoi la dealurile mai înalte împădurite, apoi la munţii din ce în ce mai înalţi. Sunt valuri care te depun, la fel ca şi întâia dată când sosim în galaxie, într-un vârtej spiralat de lumi...

Există un val pe care îl simţi încă şi mai puternic, mai viu, când treci Subcarpaţii Meridionali: este un pliu, o cută în manşonul eteric al planetei care schimbă totul în simţirea omului. Dincolo de el românul din sud, cel ce are în mare parte străbunii trăitori pe aceste meleaguri, îl simte ca o schimbare de aer ce-l împinge de la stresul, frământarea permanentă din trup – către liniştirea trupului, a minţii şi a tuturor emoţiilor sale. Căci noi, sudicii, suntem şi rămânem până la urmă munteni – suntem oameni de la munte, coborâţi pe aripile vremurilor grele pentru a apăra pământul sfânt de prigonitori. Vibraţia corpurilor noastră încă mai bolboroseşte în legea dealuri cu ierburi înalte şi a munţilor străvechi, de aceea muntenii stabiliţi în sudul munţilor sunt nervoşi, irascibili, labili nu de puţine ori: şi ei nu ştiu de ce, căci azi nu le mai spune nimeni de unde li se trage. Se consideră activi, numindu-i pe ardeleni şi moldoveni “înceţi” (la mână, la minte) în cel mai fericit caz. De fapt, acolo sufletul celui de peste munţi mereu se odihneşte, chiar şi în munca sa, este calm, liniştit, iar când are de grăbit, nu-l prinzi din urmă, deşi tu alergi şi el pare a merge încet şi lin. Dar el nu e decât liniştit. Şi treptat îşi dă seama şi cel din sud, mai ales când află că într-adevăr este o “cută”, “un pliu” al mantalei eterice a Pământului care schimbă vibraţia în nord faţă de sud; deja ştie ce a simţit cândva, în străfundurile sufletului său dar şi ale istoriei pământurilor, înţelege şi faptul că a venit în originile sale din munţi, şi că cei ce trăiesc acolo dintotdeauna nu sunt calmi, ordonaţi şi lucrativi, întreprinzători, pentru că ar fi suferit niscai influenţă austro-ungară, ci pentru că şi austriecii, şi vechii geţi, daci numiţi prin conjunctură, fac parte din aceeaşi grupare ce ţine de o formă eterică de relief planetar pe care ungurii veniţi din depărtări doar şi-au adoptat-o, găsindu-i foloasele, chiar dacă sufletele lor, obişnuite cândva cu pusta, cu stepa, nu s-au adaptat niciodată, şi nici nu le-a trecut vreodată durerea subconştientă a libertăţii... 

Privind pe fereastra trenului cum curg ceţurile toamnei, în fâşii lungi ce se topesc treptat în soarele dimineţii, îmi adun în suflet înţelegeri vechi de acum, care m-au făcut să-mi plec sufletul în faţa celor care nu pot accepta faptul că apăr tradiţiile păstrate şi prin intermediul religiei, şi al tradiţiilor ce par să se depărteze inexorabil de contemporaneitatea supusă străinătăţii – toate la un loc: activităţi creative, fiecare în felul ei, de foarte mare amploare şi profunzime, necunoscute sau vag cercetate azi. E dureros că nu poate fi încă înţeleasă moştenirea de cunoaştere metafizică care ajunge azi la noi distorsionată, cu înţelesuri care s-au pierdut şi doar de dragul petrecerii şi turismului ne mai ridicăm ochii din tabletă sau mobil, şi nu de măreţia mesajului tipărit cu suflet în scoarţa pământului ancestral... Mulţi ştiu ceva dar tac, alţii nu ştiu şi se supără rău pe cei ce spun ceva... Rupţi între credinţă şi ştiinţă, zburătăcim a disperare ca o găină tăiată fără cap prin larga ogradă a lumii...

Credinţa o ai sau nu o ai, o arăţi sau nu – ea este de fapt efectul unei evoluţii individuale, mai multă sau mai puţină, dar mereu în progres, indiferent de timpuri, de vremuri, indiferent de unde le măsurăm spre care sens al trăirii universale... E credinţă în curs de întărire sau întărită în curs de înălţare, credinţa temporar instabilă, şovăitoare pentru care omul nu are nici o vină şi numai Dumnezeu înţelege total şi profund asta, căci el este Creatorul omului... Când ajungi să înţelegi că-ţi trebuie răbdare să ajungă la tine ajutorul dumnezeiesc, ce merge încet doar pentru că hrăneşte toate stelele ce abia licăresc în străfundurile sufletului, nerăbdarea şi panica începuturilor pare puerilă, chiar animalică... Din ele rămân înclinaţii de conservare a propriei vieţi mai presus de toate, din care decurg toate oscilaţiile noastre... şi deodată te înţelegi şi pe tine, şi pe cel ce dă cu pumnul şi cu bocancii în sufletele celor de altă încredinţare.

Şi da... răbdarea se întăreeşte pas cu pas, şi rămâne stabilă, acea răbdare a celui ce aşteaptă pe altul la masa amintirilor din alte vremuri, dar vremuri tot din această lume, o lume care doar era altfel – înainte ca Lumina Albă, Mare, a universului să se întunece, şi sunetele cerurilor să devină prelungi şi grave, mormăitoare... Dar vremurile au curs spre „veselirea” Luminii, spre ridicarea ei în curăţire şi, odată cu ea, spre curăţirea corpurilor noastre şi deschiderea tuturor firelor simţurilor noastre de odinioară: le numim clar-simţuri (clar-vedere, clar-auz, clar-miros) – unde claritatea simţurilor fizice vine de la profunzimea simţirilor şi înţelegerea rădăcinilor, desfăşurărilor şi efectelor fiecăreia în parte, şi a multora în plus, de care începem să ne amintim încet, să le primim cu bunăvoinţă – nicidecum cu spaimă, ca până acum... 

Şi astfel credinţa noastră se întăreşte, îşi stabileşte clar încredinţarea, stabilitate, puterea covârşitoare la început, dar îmbucurătoare treptat, odată cu trecerea vremurilor...

Milioane de ani omenirea şi-a manifestat credinţa, totala încredere în existenţa unor Creatori ai universurilor, în care vieţuim ca spirite întrupate: o credinţă puternică care se baza, şi se manifesta prin:

– conlucrarea cu coordonatorii evoluţiilor noastre (azi îi numim Fii de Dumnezeu);

– conlucrarea cu ajutători cu evoluţie avansată, cu experienţă multă pe calea evoluţiilor pe care ne aflăm cu toţii, ajutători întrupaţi în mijlocul oamenilor de pretutindeni sau ca entităţi ajutătoare de mare calibru: spirituale, astrale, eterice, dar şi dimensionale şi interdimensionale, apoi îngeri, arhangheli, Fii de Dumnezeu. Învăţăm mereu de la aceşti ajutători şi coordonatori ai evoluţiilor noastre, creatori şi întreţinători ai universurilor, ai tuturor vieţuitoarelor de pretutindeni, din toate universurile create de dânşii pentru noi, învăţăm neîntrerupt cum să ajungem şi noi la rândul nostru să facem asemenea creaţii, dar şi cum să dăruim, cu credinţă şi răbdare, celor care vin şi ei în evoluţii, asemenea nouă, la rândul lor, val după val... 

Aşadar, cu încredere, gratitudine, respect deosebit, mulţumind mereu şi întrebând fără teamă ajutătorii mei astrali, mergem în continuare la cunoaşterea celor care au ajuns la noi, prin creaţie, prin tradiţie, aducându-ne mesajul de întărire spre aducere aminte a tuturor celor pe care fiecare dintre noi le-a trăit odată, la un moment dat le-am uitat şi le redescoperim acum, pe drumul jalonat de mesajele înainte-mergătorilor noştri...

12. DE CE NU PUTEM FACE TOŢI ÎNCĂ CĂLĂTORII ASTRALE (2)

Să precizăm din nou că discutăm despre călătorii astrale conştiente, dorite şi urmărite cu atenţie – şi nu despre starea naturală de somn cu vise, care reprezintă ieşirea corpului astral din sistemul corporal, cu păstrarea legăturii indestructibile că acesta, şi deplasarea normală a corpului astral – doar pentru autostabilizare vibraţională, în structurile planetare de autostabilizare vibraţională. Diferenţa dintre ele constă aşadar în faptul că oricum corpul astral îşi face datoria, în mod spontan, natural, de recuperare a vibraţiei medii personale, pierdută în timpul activităţilor curente cu corpul fizic. Dar pentru a efectua călătorii astrale conştiente, dorite, în orice moment al vieţii, având o vibraţie personală normală, este nevoie de un complex de condiţii din care unii dintre noi – deşi îşi doresc mult să trăiască asemenea experienţe – nu le pot realiza cel puţin din două motive principale:

1. Călătoriile astrale conştiente nu fac parte din setul sarcinilor curente ale destinului în curs;

2. Există deficienţe ale sistemului corporal care împiedică corpul fizic:

– să decodifice percepţiile astrale în felul necesitat prin conştientizare, cu urmărire atentă a derulării (în acest caz omul adoarme pur şi simplu), prin intermediul activităţilor cerebrale. Deficienţe de acest fel nu sunt blocaje ale structurilor corpurilor fluidice care în mod normal se pot debloca oricând, ci deficienţe ori moştenite, ori datorate unor activităţi grele, de cele mai multe ori obositoare; dar şi asemenea deficienţe uneori se pot remedia în timp, odată cu creşterea naturală a vibraţiei planetare;

– corpul fizic să nu primească suficientă energie pentru susţinerea şi urmărirea unei activităţi coerente, care implică atenţie, putere de concentrare asupra unui subiect pe un termen suficient de lung pentru a înţelege desfăşurarea activităţii astrale. 

Deşi în mod logic al doilea motiv – deficienţele corporale de orice fel – ar putea fi mijloc de împlinire pentru primul punct, totuşi sunt cazuri în care călătoriile astrale cu un grad înaintat de conştientizare pot fi sarcini de destin, dar se realizează numai prin somn cu vise. Este unul dintre cazurile care au stat la baza unor seriale TV: omul aşteaptă să doarmă, să „primească vise” – adică îndrumări, atenţionări, „călătorii” împreună (prin puterea) ajutătorilor astrali personali (popular: îngeri personali). Şi acest aspect poate fi planificat, pentru întărirea conştienţei relaţiei omului cu entităţile sale astrale ajutătoare: ori pentru a diminua stresul realizării individuale a deplasărilor astrale la început, ori a orgoliului de a realiza singur asemenea sarcini. 

Să mai adaug ceva, care poate să schimbe necesităţile de manifestare din derularea unui destin: evoluţiile progresive nu pot fi separate de cele regresive, nu pot înainta fără ele, dar la primele desfăşurări sunt flexibile în realizarea sarcinilor de destin datorită greutăţilor de readaptare ale spiritelor la viaţa dusă în vibraţii joase. Ceea ce însă nu se petrece în evoluţiile progresive, unde există şi timp suficient, şi condiţii optime, şi ajutători-conducători puternici, avansaţi în evoluţii şi buni cunoscători ai tuturor posibilităţilor locale. Evoluţiile progresive constituie cca. 99% din evoluţiile primare (călătoriile regresive fiind foarte rare la începutul evoluţiilor primare, cazul majorităţii spiritelor umane aflate acum pe Pământ), de aceea în mod constant se confundă şi se răspândeşte ideea că stăm pe o planetă până când realizăm toate sarcinile în mod ideal. În cele mai multe cicluri de vieţi, în evoluţiile noastre progresive, acolo unde numim „acasă”, lumea tipică, cu evoluţii tipice, merge după asemenea principii. Rar – în călătoriile regresive – trăim pentru scurte perioade în lumi atipice, cu populaţii atipice, cu societăţi atipice: pentru a ne obişnui cu orice fel de locuri, de societăţi – de schimbări rapide astfel încât schimbările în sine să nu ne mai fie vreo problemă, străinii (spirite străine de grupurile noastre obişnuite cu care venim în contact dorit sau nedorit) să nu ne mai mire, să nu ne mai simţim agresaţi şi, astfel reactivi în faţa altora. În asemenea situaţii, aşa cum trăim în prezent pe Pământ, vibraţia joasă, de mult timp neobişnuită pentru majoritatea spiritelor umane, ne păcăleşte în intuiţiile noastre şi confundăm obişnuinţele noastre – evoluţiile progresive – cu cele mai rare, cele regresive. Astfel se petrec lucrurile până când căpătăm experienţă: totul ne este greu de acceptat la început, dar avem în faţă o eternitate pentru a evolua în acest fel, cu toţii împreună, cu toţii ajutând la rândul nostru noi generaţii de evoluanţi, să ajungă la fel ca noi.

Evoluţiile aşadar pot accepta flexibilităţi, aşa cum scriam mai sus, şi dintr-un alt punct de vedere: dintr-un spirit toate monadele au acelaşi tip de sarcini – unele monade le desfăşoară în condiţii mai dure, agresive, altele în condiţii echilibrate pentru aceeaşi perioadă de întrupare. De aceea – ceea ce nu pot face complet unii fraţi de spirit – fac ceilalţi şi se vor ajuta reciproc mai departe. Înţelegerea acestui aspect a condus unele religii la a renunţa la explicaţii complexe privind frăţiile de spirit, negând reîntruparea, ca bază pentru alte multe explicaţii care să susţină o unică întrupare pentru eternitate.

Avem posibilităţi nelimitate să ne rafinăm în eternitate manifestările, cu scop permanent de protejare a vieţii universale şi a respectului pentru fiecare manifestare de viaţă, oriunde ar fi ea întâlnită şi sub orice formă. Aşadar, nu este o pierdere pentru că în această perioadă petrecută pe Pământ nu ajungem cu toţii la cercetare prin călătorii astrale, dar pentru cei ce simt nevoia de informare pot afla foarte multe lucruri: semenii care au în destin, şi ajung la realizări de acest fel, trebuie să ofere rezultatele experienţelor lor şi celorlalţi semeni care încă nu pot s-o facă, împletindu-şi astfel şi destinele, dar şi înţelegerile proprii. Prin cercetări suplimentare sub impulsul întrebărilor venite de la cei interesaţi, ei înşişi îşi dezvoltă cunoaşterile, dar şi consolidările călătoriilor astrale. 

Să detaliem în continuare al doilea element care influenţează puterea noastră de a face călătorii astrale conştiente: degradările, defectele sistemelor noastre corporale.

Deşi prost înţeles până acum (şi nu este de loc sigur că prea multe segmente de populaţie a înţeles schimbarea de paradigmă – concepţie, model, învăţătură), corpul fizic a fost dispreţuit permanent ca fiind o ustensilă de „cădere în păcat”. Azi învăţăm (desigur: doar dacă dorim) să ne iubim corpul (dar să nu cădem în narcisism), să-l îngrijim încă dinainte de a-l simţi degradat, bolnav. Dar este nevoie să mai conştientizăm şi faptul că între necesităţile evoluţiilor noastre şi defectele corporale există o legătură directă: fiecare spirit uman îşi alege părinţii pentru fiecare întrupare cu corp fizic de manifestare, conştientizând perfect toate particularităţile moştenirilor genetice împletite în urmaş. Discutăm despre corpurile fizice în special, căci corpurile fluidice sunt mult mai rezistente. Tot felul de condiţii conduc la sensibilizarea corpurilor fizice: şi aşa este lăsat, ca să avem în acelaşi timp şi grijă de el hrănindu-l, spălându-l, relaxându-l, dar şi să-l protejăm chiar în procesul muncii, deplasării şi comunicării curente. Toate necesităţile curente, nerealizate în termeni de echilibru personal, conduc la dezvoltarea multor deficienţe, dintre care multe ar putea rămâne în stare latentă dacă nu am contribui noi, personal, agravându-le. De fapt sunt o serie întreagă de condiţii pe care cea mai mare parte a omenirii nu le conştientizează decât în condiţii extreme:

1. Condiţii galactice, stelare şi planetare, care se acutizează în perioada în care vibraţia medie zonală atinge cotele cele mai joase ale sale:

– vibraţia medie generală foarte joasă a zonei în care se află galaxia noastră;

– variaţiile de vibraţie, foarte puternice, datorate împletirii fluxurilor energo-materiale vechi, cu vibraţie joasă – cu cele noi, cu vibraţie înaltă: sunt foarte greu de îndurat diferenţele de vibraţie de la o perioadă foarte scurtă la alta, vitezele diferite de deplasare, care determină efecte puternice în toate câmpurile planetei, influenţând astfel toate corpurile vieţuitoarelor pământene;

– vibraţia joasă şi variaţiile bruşte de vibraţie de la o perioadă scurtă de timp la alta dau naştere la greutăţi naturale planetare greu de suportat de corpurile fizice, mai ales: mişcări tectonice puternice, cu emisii de infrasunete (sunete de joasă frecvenţă), cutremure, inundaţii, alunecări de teren; steaua care ne guvernează (Soarele) şi planetele surori ale Pământului transmit radiaţii de acelaşi fel, exploziile solare emit radiaţii puternice, nu de puţine ori devastatoare pentru corpurile fizice şi dublu-eterice, modificările traseelor stelare conduc la variaţii puternice de climă, etc. ;

– însăşi vibraţia corpurilor noastre fluidice este şi ea mult mai joasă în această perioadă, din cauza vehiculării unor fluxuri energo-materiale cu vibraţii joase şi mai ales restrângerii corporalităţii corpurilor fluidice astral, mental şi cauzal la două straturi (le numim superior – inferior) în loc de patru sau cinci. Ceea ce a condus şi la diminuarea vibraţiei corpului nostru fizic, şi la o energizare redusă comparativ cu perioadele anterioare. În toată perioada cu vibraţii joase, ele lucrează la capacitate redusă, ceea ce este o protecţie pentru corpul fizic, către care ele trimit fluxuri energo-materiale pentru energizarea lui permanentă. Este un element de precauţie al evoluţiilor noastre în această perioadă, pentru evitarea unor manifestări încă şi mai joase decât cele pe care deja ni le ştim şi noi. 

Toate asemenea condiţii, la un loc, formează un câmp favorizant degradării naturale a corporalităţii noastre, necesar însă pentru a ne cunoaşte manifestările spontane negative rămase ca obişnuite din evoluţiile anterioare. Mai ales la nivelul corpului fizic, asemenea condiţii influenţează mult funcţiunile organelor şi circulaţiile fluidelor interioare. Astfel corpul fizic nu mai face legături profunde cu corpurile superioare, cu urmări imediate în activitatea conştientă astrală: diminuarea ei la minimum posibil – adică limitându-se doar la autostabilizare vibraţională. Rostul unei asemenea situaţii este acela de a conştientiza necesitatea acordării de mult mai multă atenţie corpului fizic, pentru păstrarea lui în cele mai bune condiţii chiar în asemenea situaţii exterioare. 

2. Condiţii grele de viaţă, care ţin de manifestările spiritelor umane în astfel de perioade:

– viaţa grea în condiţiile unei planete asupra căreia omul nu poate avea putere de schimbare – dar poate avea putere proprie de adaptare şi de creaţie materială de protecţie; este drept că munca noastră este una de tip intuitiv, nu avem pe tot parcursul perioadei îndrumările înalţilor noştri ajutători, dar şi puterea noastră interioară este mare – doar trebuie să ne-o cunoaştem, s-o modelăm şi s-o adaptăm condiţiilor de trai;

– impunerea desfăşurării unui tip de muncă agresivă, dusă la extrem, în condiţii grele (foamete, sclavie, război) create de proprii semeni care nu se pot adapta la asemenea condiţii, dar profită de semenii lor pentru a le impune şi muncă grea în folosul propriu şi în defavoarea muncitorilor. De asemenea, restrângerea cunoaşterilor normale, universale, pentru spiritele umane, a fost întotdeauna o armă redutabilă în mâinile conducătorilor, pentru ca cei de pe urma cărora profită să nu ajungă să-şi ceară drepturile umane normale;

– lipsa de cunoaştere conduce la folosirea negării propriilor acţiuni – neîncrederea insuflată de stăpâni la adresa libertăţii şi puterii proprii, la adresa propriilor intuiţii, lipsa de acord, de înţelegere a propriilor acţiuni trecute în loc să existe analize şi schimbări, corectări: cu acceptarea faptelor proprii din perioadele de necunoaştere şi urmărirea schimbărilor, corecţiilor din perioadele de cunoaştere a realităţii;

– tot lipsa de cunoaştere a posibilităţilor de trăire echilibrată conduce la negarea activităţilor de cunoaştere a vieţilor anterioare, a activităţilor mentale avansate, a celor astrale conştiente deopotrivă – lăsând loc liber manipulărilor de toate felurile. Totul dă naştere şi hrăneşte un complex de obligaţii dogmatice, aşa-zis imuabile, pe care cu greu noile generaţii le pot înfrunta şi schimba, pe măsura creşterii vibraţiei planetare.

Astfel, corpurile fizice ajung în această perioadă degradate, iar încercările de a prelungi viaţa cu medicamente fără o igienă avansată a trăirilor fizice, emoţionale şi mentale nu conduc decât la sleirea de puteri a unui organism care moare lent pe picioare.

În asemenea situaţii partea cea mai solicitată, deşi este şi partea cea mai sensibilă a organismului – creierul uman, nu mai poate susţine o serie întreagă de subtilităţi ale funcţiunilor sistemului corporal întreg, aşa cum am notat încă de la începutul articolului. El îşi concentrează activitatea pe ceea ce spiritul are în atenţia sa curentă: toate obligaţiile din fiecare clipă. Ceea ce are şi un sens bun, fără îndoială – şi leg asta din nou de urmărirea sarcinilor fizice din destin în primul rând: căci suntem într-un loc din univers unde putem desfăşura cu prioritate activităţile pentru care nu găsim condiţii în alte părţi. Desigur că multor spirite – aflate la prima lor călătorie regresivă – nu le convine să desfăşoare activităţi pe care le găsesc când grele, când plicticoase, neputându-se încă acomoda cu concentrarea atenţiei în noianul de impulsuri planetare şi societare deopotrivă. Totuşi intuitiv se simt obligaţi să folosească fiecare clipă pământeană şi astfel îşi creează în mijlocul lumii o nouă lume, proprie, bazată în primul rând pe satisfacerea necesităţilor de folosire a lumii exterioare, chiar şi în detrimentul restului semenilor lor. Astfel se ajunge, după o „muncă-luptă” de milenii pentru rafinarea metodelor de impunere distructivă lumii întregi, ca societatea contemporană să fie una a satisfacerii cu prioritate a dorinţelor abuzive a conducătorilor-stăpâni şi în ultimul rând pentru satisfacerea necesităţilor maselor largi lucrătoare. Dar fără să o dorească şi fără să o accepte, o astfel de societate creează şi:

– o universalitate a formelor de muncă, într-o permanentă schimbare şi subtilizare;

– trezirea conştienţei, şi conştiinţei pur-umane: atât pentru lucrători, cât şi pentru conducători – mai ales pentru cei mai echilibraţi şi pentru cei doritori de progres;

– diminuarea cerinţelor de viaţă artificială, dezvoltată pentru a ocupa timpul lucrătorilor şi nu pentru echilibrarea vieţii lor. Impulsul existenţial agresiv, abuziv, lipsa avantajelor naturale ale unei creaţii de înaltă calitate şi moralitate pentru toată lumea, pierderea echilibrului interior, toate conduc la obosirea organismului stors de puteri, la boli şi la decese cu greutate mare: cu dureri şi chin sufletesc privind ocazii pierdute şi greşeli reali + induse de o astfel de societate punitivă, corozivă. Toate conduc la conştientizarea avantajelor ieşirii dintr-o astfel de societate, retragerii în mediul natural, fără poluare atmosferică şi sonică, cu o hrană sănătoasă, în linişte sufletească. Conştientizarea tarelor existenţiale poate conduce, cu voinţă, la schimbarea stilului de viaţă – şi din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg asta acum. Este greu de ieşit din capcanele societăţii – dar se pot îmbunătăţi multe aspecte – dacă vrem să trăim aceste timpuri în echilibru din toate punctele de vedere.

În concluzie: pe de o parte este de reţinut faptul că o corporalitate obosită şi degradată conduce la:

– o decodificare rară (în rarele evenimente astrale spontane, în vârfuri de vibraţie înaltă exterioară în perioade de bioritm echilibrat) a impulsurilor energetice venite de la senzorii de percepţie ai corpurilor astral, mental şi cauzal;

– o blocare avansată a unor structuri – deşi nu chiar totală, căci corpurile noastre au supapele lor naturale de circulaţie: oamenii care se confruntă cu aşa ceva nici visele nu şi le mai amintesc în cea mai mare parte a lor, nu au nici intuiţii privind existenţa unei vieţi astrale proprii sau a altora şi, în consecinţă, nu cred nici că alţii le au în mod real, devenind chiar impulsivi şi agresivi în faţa informaţiilor de acest fel. Este bine să ne dezobişnuim să-i mai considerăm „netreziţi” pentru că, alegând o corporalitate de acest fel pentru destinele lor acum, ei se pot astfel concentra pe activităţi curente fizice şi activităţi în care folosesc doar gândirea ca pe un mijloc de folosire a energiilor care ajung în corpul fizic în cantităţi din ce în ce mai mari: pe măsura deschiderii tuturor straturilor corpurilor fluidice (astral, mental şi cauzal), pe măsura creşterii vibraţiei medii planetare.

Pe de altă parte, această perioadă este una a deschiderilor, şi pregătirii deschiderilor putenic-spirituale: este valabilă pentru toată lumea, şi chiar dacă astfel de deschideri, urmare a schimbărilor planetare şi corporale, vor avea loc pentru toată lumea în viitor, totuşi sarcinile de destin ale unei mari părţi a populaţiei umane vor merge în continuare pe fizic. Dar va fi un domeniu fizic bazat pe clar-intuiţii ca forme maxime de deschidere pentru aceşti oameni, însă având la bază şi informaţiile primite de la cei care vor avea în continuare destine mental-astrale, destine puternice care sunt speciale pentru formarea unui câmp planetar universal (adică un câmp care include toate nivelele de vibraţie planetară): în care se vor împleti amprente din toate felurile de activitate mentală avansată şi de cercetare astrală. Un asemenea câmp va ajuta mult răspândirea informaţiilor provenite de la ajutătorii cu activitate mentală şi astrală superioară, până când corporalitatea umană de pe tot Pământul se va recupera, se va însănătoşi total, prin creşterea naturală a fluxului energetic în toate corpurile – până la corpul fizic inclusiv.

Intrarea în activitatea curentă a tuturor straturilor corpurilor fluidice va conduce la încheierea sarcinilor cu profil fizic şi reluarea treptată a activităţilor obişnuite ale omenirii din străvechimi: mentale şi astrale – ale unei omeniri care reprezintă cu adevărat întruparea unor spirite creatoare avansate, aflate în curs de universalizare.

Acum: avem nevoie de linişte sufletească bazată pe seninătate, căci azi mulţi oameni sunt ori indiferenţi, ori depresivi – oarecum liniştiţi, dar care rezonează puternic cu tot ceea ce este de vibraţie joasă. Ajutătorii noştri îi lasă o vreme să perceapă absolut toate nivelele joase cu care rezonează, pentru ca ei să înţeleagă că locul lor nu este pe acele nivele joase. Oamenii dispreţuitori, agresivi, perverşi sunt şi ei lăsaţi în liberul lor arbitru pentru a înţelege acest lucru. Supăraţii şi depresivii lumii se pot debloca în această perioadă însă numai prin manifestări fizice, întrucât corpul fizic colectează energiile şi materiile din nivelul natural cel mai jos al vibraţiilor planetare. Dacă ei intensifică activităţile lor fizice din domeniul lucrativ, în folosul vieţii general-planetare şi particular-umane, vor avea treptat relaţii din ce în ce mai normale cu întreaga societate. Bunătatea, toleranţa, înţelegerea, curăţenia şi cuminţenia pot salva acea parte a oamenilor care nu-şi înţeleg rostul pământean. Trecerea lor echilibrată prin această perioadă, „mântuirea” propovăduită de religii ajunge să se împlinească numai prin antrenarea lor în activităţile normale, benefice pentru întreaga comunitate, pentru întreaga planetă.

11. DE CE NU PUTEM FACE TOŢI ÎNCĂ CĂLĂTORII ASTRALE (1)

Evidenţiez faptul că în cuprinsul titlului am aşezat şi cuvântul „încă”. Pentru că, în treptele realizării celor pe care ni le-am propus într-un întreg ciclu de vieţi pe Pământ, principalele puncte de atins sunt bine planificate, iar reîntoarcerea treptată a omenirii la activităţile desfăşurate cu corpul mental şi cu corpul astral este un punct important în finalul acestui ciclu pentru mulţi oameni – dar prioritară rămâne totuşi realizarea sarcinilor prin corpul nostru fizic. Este o perioadă în care fiecare dintre noi avem de completat o serie de sarcini – aşadar: de completat, căci o parte însemnată din aceste sarcini a fost deja realizată. 

Dar înainte de a discuta despre aspectele corporale care formează un deficit manifestat nu numai din punct de vedere al călătoriilor astrale, ci şi în alte aspecte ale vieţii noastre curente (boli, diverse alte neputinţe), consider că este necesar să abordăm pe scurt câteva generalităţi cu privire la evoluţiile noastre, ca să ne dăm seama în ce punct al lor ne aflăm acum:

1. Suntem pe Pământ într-un ciclu de vieţi în regim de evoluţii regresive  din punct de vedere al condiţiilor de trai, de vibraţie în locurile de întrupare. Scopul unor asemenea evoluţii este cunoaşterea multor manifestări din trecutul evoluţiilor noastre, exact la locul rădăcinilor lor, aşa cum erau ele când puterea energetică era mică şi experienţa de folosire a acesteia era şi ea foarte mică: practic inconştienţi de distrugerea vieţii, şi chiar a personalităţii celor din jurul nostru. Ne revizuim manifestările, analizăm şi corectăm – pentru unii, consolidăm corecţiile deja realizate în alte călătorii anterioare – pentru alţii. 

2. În cursul acestui ciclu parcurgem evoluţii în condiţii care variază în mod natural, în funcţie de care desfăşurăm activităţi diverse:

– mai întâi în vibraţii foarte înalte, în care manifestările au loc în principal cu corpul mental şi cu corpul astral – corpul fizic fiind corp de stabilitate în mediul fizic de întrupare;

– în vibraţii din ce în ce mai joase, până la un minim vibraţional general în întreaga zonă a universului (ceea ce înseamnă influenţe persistente din toate părţile pentru planetă şi întreg biosistemul ei). Manifestările spiritelor umane au loc în principal cu corpul fizic, ajutat de corpul mental şi corpul astral, care au astfel roluri secundare,deşi deosebit de importante.

3. Revenirea la perioada anterioară, datorită creşterii progresive a vibraţiei medii zonale, are loc cu variaţii bruşte de vibraţie – de la o perioadă scurtă de timp la alta, cu diferenţe mari de valori între aceste perioade scurte de timp. Activităţile fizice ale omenirii adaugă la suportarea acestor variaţii naturale de vibraţie şi un câmp universal local perturbat de vibraţiile rezultate din activităţile industrale, de comunicare artificială şi relaţii interumane grele, agresive, datorate lipsei de experienţă în acordările spiritelor între ele, în condiţiile vibraţionale dificile expuse.

Toate acestea ne arată că nicidecum nu suntem începători nici în activitatea mentală avansată, profundă (despre care azi o credem a fi “miracol”) şi din care rămâne în funcţiune activitatea minţii fizice ajutată de intuiţii privind activităţi latente ale straturilor mentale superioare, nici în activitatea astrală care, de fapt, devine inconştientă, mecanică în timpul perioadei de somn fizic, dar nu dispare niciodată. 

Suntem în prezent la finalul acestui ciclu de vieţi şi vom pleca în curând, alături de fraţii noştri cu care am venit pe Pământ, cu grupurile spirituale de călătorie din care facem parte. Tocmai de aceea acum, în preajma plecării noastre de pe Pământ, sarcinile noastre spirituale fiind pe sfârşite, avem – unii dintre noi – şi sarcini de trecere către activităţile mentale şi astrale superioare: mentale sunt cele legate de percepţii deocamdată, iar dintre cele astrale aceste călătorii astrale conştiente în care învăţăm să cercetăm astral, în condiţiile actuale pământene: vibraţie încă joasă, corpurile încă nedezvoltate la un nivel înalt, variaţii mari ale vibraţiei planetare (de la o perioadă foarte scurtă de timp la alta, rapide şi puternice). 

În plus, încă mai avem multe – aşadar MULTE – sarcini fizice, cu accente:

– pe muncă fizică: adică cu folosirea corpului fizic pentru creaţie şi folosirea creaţiei, chiar dacă nu am realizat-o personal;

– pe relaţii inter-umane, cu accent pe colaborare şi depistarea propriilor devieri către egoism şi orgoliu, care stau la baza ruperii relaţiilor omeneşti sau a pervertirii lor;

– pe gândire: baza cercetării avansate în domeniile fizice, a planificării, ordonării şi desfăşurării muncii şi relaţiilor inter-umane;

– pe dezvoltarea şi conştientizarea emoţiilor umane deosebit de complexe: şi nu pentru că... populaţiile extraterestre, din mijlocul cărora venim pe Pământ, nu ar avea asemenea emoţii (idei populare în ultimul timp), ci pentru că ele nu mai au emoţii şi sentimente negative – ceea ce este cu totul altceva. Dar există de asemenea şi idei conform cărora şi aici, pe Pământ, înainte de ultima glaciaţiune, populaţiile umane ar fi suferit de acelaşi ”handicap„ emoţional. Lucru care nu este câtuşi de puţin adevărat – dar cei care au vizualizat mental imagini din trecutul omenirii au asociat cele vizualizate faptului că nu au văzut nicăieri oameni care râdeau, nu „petreceau” cu zgomot, muzică şi mâncare din belşug – adică nu aveau perioade pe care azi noi le numim „sărbători” – nici în societate, nici în familii. O seriozitate evidentă şi generală, asociată cu manifestări umane neînţelese acum (pentru că erau derulate mental şi astral), a condus la asemenea confuzii – pe care de altfel şi eu le-am făcut la început. De fapt emoţiile şi sentimentele umane erau atât de înălţătoare în fiecare clipă a vieţii umane, încât pe de o parte nu au fost înţelese, iar pe de altă parte nu sunt crezute dacă se porneşte de la faptul că omul se trage din animalele terestre: astfel omul nu ar fi avut cum să ajungă în acele perioade timpurii de dezvoltare la sentimentele înălţătoare pe care numai azi credem că le-am putea avea – şi doar unii dintre noi, neputând merge cu toţii în acelaşi ritm constant. Coroborat cu confundarea unor populaţii care au constituit subrase ale corporalităţii umane, deci o corporalitate care nu a fost folosită de spiritele umane (şi am în vedere osemintele pe le descoperim azi), ci de spirite care se aflau în faze de evoluţie începătoare comparativ cu cele ale spiritelor umane – tabloul general al confuziilor expus în mod oficial conduce la încredinţări eronate. Care vor fi în curând înlocuite cu cele reale, prin creşterea masei de oameni care îşi vor aminti de vieţile lor anterioare, vor asambla cunoaşterile lor proprii şi vor ajunge la un tablou real al celor desfăşurate în totalitatea vieţilor, în structurile societăţilor umane din toate timpurile. 

Suntem, majoritatea dintre noi, oamenii, la ultima viaţă pe Pământ din acest ciclu de vieţi în desfăşurare. Cei care vor pleca curând au nevoie acum, în această ultimă viaţă pământeană, să-şi recupereze rămânerile în urmă – petrecute nu din cauza lor propriu zis, aşa cum se consideră în bună parte, cât din cauza impunerilor (şi laice, şi religioase) datorate sclaviilor din orice perioadă (inclusiv în contemporan, chiar dacă subtilităţile au luat locul grosierului): oamenii nu au putut face sarcinile lor de socializare – relaţionare, comunicare, deplasare (şi astfel cunoaştere prin corpul fizic a realităţilor planetei), de creativitate şi de folosire integrală a creaţiei materiale proprii. De la ultimul război mondial, permisivitatea oarecum dezvoltată a condus la recuperarea, realizarea unei părţi importante a acestor sarcini pentru care cu toţii suntem acum pe Pământ: să vedem cum se desfăşoară viaţa la nivelele actuale de vibraţie, să ne descoperim devierile – lipsuri dar şi exacerbări deopotrivă, să facem trecerea de la vibraţii joase către vibraţii înalte. Să facem joncţiuni privind diferite feluri de activităţi umane – cele care vor reveni în patrimoniul manifestărilor omeneşti, înalt-creative în toate direcţiile: care au fost mult reduse în perioada imediat anterioară, când vibraţia era ori în scădere, ori în nivelele ei cele mai joase. Multe nu pot fi realizate încă din cauze multiple, şi tocmai acest lucru avem de înţeles, ca exemple de evitare în viitor a unor asemenea situaţii: cu care ne vom mai confrunta în calitate de ajutători – şi în această subzonă a Universului Fizic, dar şi în alte părţi ale universului, indiferent dacă este vorba despre manifestări de acelaşi fel cu cele pământene sau efecte mai apropiate sau mai îndepărtate ale celor pe care nu le-am înţeles şi nu le-am corectat aici. 

Suntem lăsaţi să vedem diferenţele şi apoi să învăţăm să ne străduim să aplicăm tot ceea ce este mai bun pentru fiecare dintre noi. 

De reţinut faptul că, raportat la eternitatea vieţii oricăror monade, întârzierea în realizarea complexului de planificări (în general le numim sarcini aici, pe Pământ), nerealizarea unor sarcini care nu au avut condiţii directe de realizare, care au avut la bază alte nerealizări sau chiar neputinţe proprii, nu înseamnă obligativitate în atingerea lor acum, cu orice preţ: adică cu preţul obosirii spiritelor – ceea ce nu se cere nimănui realizări de acest fel. Este important numai şi faptul că putem deduce cele nerealizate, fără să se mai creeze condiţii grosiere care ar prelungi situaţii grele pe Pământ. Pe de altă parte, multe alte manifestări se derulează în timpul, şi în câmpul celor deja realizate – manifestări neprogramate propriu-zis, dar realizate sau consolidate implicit, pe care coordonatorii evoluţiilor le ştiu ca fiind probabile să intre în câmp, şi le lasă derulările ştiind şi gradul de oboseală implicit; dar tot dânşii ştiu bine cum să ne lase, şi cât să ne lase în manifestare – mai ales în cazul celor mai grele în general, sau mai subtile – cântărindu-se bine efectele în planul unor evoluţii mai îndepărtate. 

Astfel totul rămâne echilibrat în viaţa noastră. 

Aşa privind lucrurile, prin prisma eternităţii vieţii tuturor evoluanţilor, vom înţelege că ceea ce astăzi nu se poate realiza, aşa cum sunt şi călătoriile astrale pentru mulţi doritori – se va realiza mai târziu sau altă dată, fără ca acea următoare dată să fie obligatorie pentru toată lumea acum şi aici, viaţă după viaţă pe Pământ – care ar fi o planetă unică de lucru cu noi înşine. Nicidecum. Chiar şi o întoarcere în această zonă a universului, după un timp îndelungat de evoluţie progresivă „acasă”, nu mai este o obligaţie de revenire neapărat pe Pământ (un Pământ care însă oricum nu va mai exista ca întrupare la data unei reveniri ulterioare în această zonă a universului). Dar nu numai pentru că se termină întruparea planetei, dar şi pentru că evoluţiile mai au multe alte ustensile de înaintare decât ceea ce credem noi acum, pe Pământ. Evoluţiile merg într-un ritm care nu păstrează logica simplă a începătorilor – aşa cum suntem noi (este ca şi cum numai adunarea şi scăderea ar fi singurele funcţii matematice), dar logica noastră restrânsă se aplică pe porţiuni, pe bucăţele în anumite locuri (şi ele restrânse) din univers, diferite între ele – dar absolut toate aplicând legea imuabilă a ajutătorului înalt-evoluat: legea evoluţiilor echilibrate, care nu provoacă oboseală, împletite între ele, ajutându-se uniform şi reciproc, consacrate înaintărilor sferice – şi nicidecum liniare. 

Avem la dispoziţie o eternitate şi o infinitate de posibilităţi pentru a ne spori abilităţile radiante şi flexibilitatea de a le folosi doar acolo unde trebuie, când şi cum trebuie.

Iată aşadar că nu este un impediment să nu efectuăm acum, imediat, călătorii astrale – oricum ele au constituit în vieţile dinainte de ultima glaciaţiune, şi puţin timp după glaciaţiune – modalitatea permanentă de realizare a cercetărilor umane pretutindeni, pe întreaga planetă: pentru cunoaşterea tuturor celor particulare Pământului, întregii galaxii, în complexitatea fizică şi fluidică a tuturor structurilor energo-materiale locale. 

Însă avem posibilitatea să ne informăm din cele prezentate de alţii, ne întărim intuiţiile, iar în continuare, fie că plecăm (unii dintre noi), fie că rămânem ca ajutători pentru rezidenţi mai departe pe Pământ, vom relua activităţile mentale şi astrale, la cotele cele mai înalte şi mai profunde. În acest fel vom reveni, în vibraţia planetei deja foarte înaltă, la activităţile străvechi, folosite însă pe un nivel mai înalt, cu alte scopuri tot atât de înalte. În acest fel, cei ce rămân pe Pământ nu rămân neapărat pentru corecţii, ca un fel de pedeapsă fizică, ci în primul rând pentru a ajuta rezidenţii, care se reîntorc la întrupări în evoluţiile lor progresive. Dar ajutăm de asemenea la regenerarea întregii planete, la crearea unor condiţii extinse pentru continuarea evoluţiilor tuturor celorlalte vieţuitoare planetare. 

În partea a doua a acestui articol vom urmări acele deficienţe corporale care ne împiedică în această perioadă să efectuăm cu toţii călătorii astrale: deficienţe cunoscute de toate spiritele înainte de întrupare: care au rostul de a facilita exact ceea ce am numit mai sus: preocuparea de completare a sarcinilor efectuate prin intermediul corpului fizic.