Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

duminică, 27 decembrie 2015

JURNALUL SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ(1): DESPRE DARURILE MOŞILOR ŞI ÎNTRUPAREA DOMNULUI LUMINII ŞI AL VIEŢII

La mulţi ani tuturor !!!
Da, este corect din punctul meu de vedere să spunem „La mulţi ani !!!” acum, ca la orice înnoire de an, aşa cum sunt şi Zilele Mijlocului de Iarnă, an de an. Este o înnoire a energiilor cu vibraţii din ce în ce mai înalte, în domeniul vibraţiilor corespunzătoare materiilor şi energiilor – deci corpurilor şi câmpurilor lor – spirituale, adică de la corpul cauzal în sus: corpul spiritual (budhic), corpul dumnezeiesc (atmic), corpul enesic şi corpul supraenesic. Fluxurile energo-materiale care au nivele de vibraţie superioară sunt atrase, prin funcţionările sistemului matriceal galactic, din circulaţiile exterioare galaxiei. Iar aceasta se petrece indiferent dacă într-o parte a planetei noi simţim că este iarnă sau, în emisfera opusă: vară. Folosirile sunt de acelaşi fel şi determină, în cascadă, funcţionarea mai rapidă a plexurilor tuturor straturilor corporalităţilor de întrupare – de la stele cu planetele şi planetoizii (sateliţii) lor la toate vieţuitoarele de pe planete şi din jurul lor: adică întrupaţi cu orice fel de corpuri fizice, sau astrale, sau din alte feluri de materii cu vibraţii şi mai înalte, şi mai joase pentru manifestare curentă. 
În zilele Mijlocului de Iarnă, la fel ca şi în Zilele Mijlocului de Vară, porneau cândva trimişii Moşilor fiecărui popor, adică ai conducătorilor spirituali înălţaţi ai popoarelor, care sunt în acelaşi timp ajutători şi coordonatori ai evoluţiilor tuturor vieţuitoarelor de pe planetă. Călătorii plecau de la Moşi către toate aşezările locale, ducând ultimele îndrumări corespunzătoare modificărilor cosmice, universice care urmau să se generalizeze în perioada următoare. Zilele Mijlocului de Iarnă erau zile de foarte mare atenţie pentru toţi oamenii, căci cu toţii simţeau momentul în care Călătorii Moşilor – rămaşi în tradiţiesub formă de colindători – porneau şi se apropiau de aşezarea lor. Când Călătorii porneau de la munţii Moşilor sau de la ultima aşezare vizitată, ei schimbau uşor vibraţia proprie în funcţie de vibraţia aşezării următoare, pe care urmau s-o viziteze, iar oamenii din acea aşezare simţeau imediat acest lucru, pregătindu-se cu seriozitate, demnitate, cunoaştere aprofundată a celor pe care Călătorii Moşilor le ofereau an de an. De fiecare dată totul venea în vibraţii deosebite în funcţie de poziţiile Soarelui, şi care nu le erau oamenilor în esenţa lor străine, dar aveau nevoie de ajutor special în plus, concret, subtil, în fiecare an, pe măsura diminuării vibraţiei medii planetare. 
Se pot urmări cele cuprinse în articolul „Veneau cândva colindătorii Moşilor”  în care se descrie o astfel de primire din partea localnicilor ştiutori, bine pregătiţi să întâmpine schimbarea vremurilor şi primirea acordării vibraţionale din partea lor, o stabilizare vibraţională care se realiza natural din ce în ce mai greu pe măsura înaintării în timp. Şi tocmai de aceea aveau nevoie de un astfel de ajutor.

AMINTIRI DESPRE MOŞI: FORMAREA TRADIŢIILOR MOŞEŞTI
Toate acestea s-au petrecut un timp mai îndelungat sau mai scurt după ultima glaciaţiune, în funcţie de destinul fiecărui popor în parte. 
În tradiţiile fiecărui popor a stăruit amintirea Moşilor sub diverse forme, ajungând în zilele noastre în forme specifice şi tradiţiilor, şi destinului de popor. Poporul nostru, prin sarcinile sale de destin, a avut mai mult timp în mijlocul său Moşii şi lucrătorii lor – iar aceasta nu este câtuşi de puţin un merit, pentru a spune că alte popoare nu au avut acest merit. Dimpotrivă, vom şti că Moşii Alpilor până la Oceanul Atlantic au sprijinit şi au protejat grupul Moşilor, sub conducerea celui pe care îl ştim noi cu numele de Zalmoxis: readuc în atenţia tuturor faptul că nu se reţine codul de destin autentic al Moşilor şi lucrătorilor lor: Călătorii, Învăţătorii şi Maeştrii meseriilor din aşezări: din motive protective, pe care le înţelegem azi cu uşurinţă, cunoscând firea umană în general. Zalmoxis şi Moşii din grupul său s-au retras din viaţa popoarelor în jurul anului 500, continuând viaţa lor neîntreruptă de la ultima glaciaţiune, în timp ce lucrătorii lor au mers în continuare pe ciclu de vieţi scurte, la fel ca şi popoarele de oameni. Să reţinem faptul că Moşii sunt astfel numiţi întrucât ei au rămas sub formă corporală de tip străvechi – atlant, lemurian sau toltec – trăind fără întrerupere (deces) până la creşterea substanţială a vibraţiei planetei şi reintrarea lor în atenţia, în conştienţa popoarelor de pretutindeni. 
În condiţiile de totală conştienţă a geţilor – adică a populaţiei tradiţionale, care trăia pe aceste pământuri înainte de venirea primilor migratori – amintirea Moşilor a stăruit mult mai puternic şi mult timp decât în alte locuri din Europa, unde migratorii aproape au exterminat populaţiile tradiţionale, restul amestecându-se cu ocupanţii sau formând rare populaţii restrânse care s-au adaptat cu greu noilor condiţii continentale. 
Să reţinem că Moşii s-au retras în mod intenţionat, volitiv, cu sarcini precise şi lăsând populaţiile continentale să-şi desfăşoare la rândul lor destinele pământene. Nu au părăsit această lume prin supărare, mânie, dezgust sau pentru pedepsire, ci pentru a oferi loc răspândirii oamenilor peste tot şi acţiunilor lor în timp, fără coordonarea lor. Dar nu ne-au părăsit şi în continuare ei ne-au ajutat, şi ne ajută fără nici o clipă de părăsire, pentru păstrarea vieţii pe Pământ. 
Faptul că am rămas să ne descurcăm „singuri” este relativ: pe de o parte nu am rămas singuri, chiar dacă spunem că Moşii s-au retras în majoritate din lumea noastră – cei retraşi au rămas permanent într-o bandă inter-dimensională care permite, prin vibraţia înaltă, mai înaltă decât a lumii noastre, să fie şi în lumea noastră, şi a lor în mod simultan, doar noi nu-i mai putem percepe decât în anumite puncte de pe glob şi în anumite momente ale timpului nostru. Este necesară o astfel de retragere pentru ca noi să ne putem extinde în toate locurile planetei – necesară fiind o astfel de extindere pentru a cunoaşte cu corpul nostru fizic cât mai bine realităţile fizice (deci de aceeaşi natură vibraţională cu corpul nostru actual de manifestare curentă) ale Pământului: să cunoaştem toate la nivelul actual al vibraţiilor, aşa cum le-am cunoscut cândva în vibraţii foarte înalte. Din stratul lor existenţial, ei pot regla uşor, subtil, vibraţia lumii noastre pentru a crea un mediu pe cât posibil bun pentru desfăşurarea evoluţiilor tuturor vieţuitoarelor planetei, deci şi ale oamenilor care şi-ar distruge total lumea dacă nu ar avea un astfel de ajutor. Este necesar să vedem, generaţie după generaţie, cum ne implicăm în această lume, cum o folosim şi cum o lăsăm generaţiei următoare – valului următor de spirite care au şi ele nevoie să-şi vadă puterile şi neputinţele, la fel ca şi valul de spirite întrupat anterior. 
Poate fi luat drept un fel de examen, dar nu aşa cum percepem noi, de regulă, examenele: privite din perspectiva examinatorului şi nu a celui care este supus examinării: în primul rând cel examinat ar trebui să aibă conştiinţa de a se privi pe el însuşi în demonstrarea celor cu care a rămas după ce a învăţat. Nu profesorul examinator „mă trece”, ci însăşi conştiinţa mea este aceea care îşi dovedeşte ştiinţa sau ne-ştiinţa.
La fel a fost şi cu retragerea Moşilor, când a venit vremea ca fiecare om să ştie cu cât a rămas din ştiinţa vremurilor trecute, atunci când greutatea lumii apasă greu pe umerii lui. Şi nu există decât câştigători din acest „joc” al înţelegerilor deosebit de subtile: ne-am comportat la nivel înalt = am câştigat; ne-am comportat la nivel slab spiritual = am câştigat cunoaşterea despre noi înşine: că nu am putut încă să ne ridicăm la nivelul pe care l-am crezut deja consolidat, aşadar trebuie să mai perseverăm şi să învăţăm mai departe, să consolidăm anumite puncte şi să putem astfel să trăim oricând, oriunde, în orice fel de situaţii. Şi nu oricum, ci conservând viaţa, protejând creaţia oricui, de orice fel, arătând respect şi toleranţă celor care nu pot să facă la fel în astfel de condiţii grele. Rar avem astfel de prilejuri, dar atunci când avem un asemenea prilej, el este un adevărat turnant al evoluţiilor noastre. Dacă rămânem chiar şi numai cu intuiţia adevărurilor fundamentale ale lumii noastre, este un foarte mare beneficiu. Iar în continuare vom avea grijă să lucrăm în direcţia recuperării rapide a capacităţilor multisenzoriale, când apar condiţiile optime pentru desfăşurarea lor. Şi să ne amintim, să ne sprijinim reciproc în amintirea care se întăreşte repede prin susţinerile reciproce, de la o perioadă scurtă de timp la alta, devenind cunoaştere dovedită prin amintiri comune ale societăţilor anterioare. Realitatea vieţii şi creaţiei universale va fi cunoscută de fiecare om deosebit de profund, prin rezultatele cercetărilor proprii pe căile nou-revenite: astrale şi mentale. 
Aşadar, darurile Moşilor sunt laolaltă un lucru cât se poate de real, permanent, sunt daruri universale făcute nouă, tuturor vieţuitoarelor planetei şi planetei însăşi, fără încetare, nici măcar de o clipă. Şi aşa va fi până la sfârşit, şi nu va trece mult timp – nici 200 de ani – şi ei îşi vor face din nou simţită prezenţa în marginea societăţii noastre, aşa cum s-au petrecut lucrurile întotdeauna când sarcinile lor i-au adus în lume. 
Sunt puţini Moşi rămaşi în lume, de asemenea: ei sunt atât de echilibraţi la toate nivelele corpurilor lor, încât nu li se simte prezenţa, dar lucrările lor pentru noi sunt reale şi ei fac astfel legătura permanent cu Moşii interdimensionali. Ei au lăsat unor oameni obişnuiţi să-i simtă, să-i cunoască, iar aceşti oameni au menţinut permanent vie amintirea Moşilor în lume, amintire care a mai rămas şi prin literatura orală, şi prin scrieri din diferite perioade ale timpurilor, atâtea cât au rămas dacă nu au fost extrase brutal din circuitul valorilor perene ale lumii. Conducătorii laici şi religioşi ştiu bine asta, ştiu bine că există mulţi oameni care simt existenţa Moşilor, chiar dacă nu lucrează încă efectiv cu dânşii. Şi ştiu bine că, dacă iniţial manuscrise şi sculpturi au fost ascunse de lume din motive de păstrare şi pentru a nu fi folosite în mod egoist, chiar păstrătorii de mai târziu au făcut exact acest lucru (adică le-au folosit în mod egoist şi agresiv), şi o mai fac în continuare încă, chiar dacă noi credem în infiltrările unor minciuni în lume, pentru a se păstra secretul în continuare: atât cât va putea fi păstrat, căci se ştie foarte bine că vremurile unor astfel de conducători agresivi şi perverşi sunt pe sfârşite, prin dezvoltarea capacităţilor multisenzoriale ale tuturor oamenilor, în timp scurt. Şi astfel adevărurile vor ieşi la lumină fără putere de a fi din nou acoperite...
Acum să nu ne depărtăm de subiect, pentru care ar mai fi câteva aspecte de analizat. 
În primul rând ar fi de discutat despre faptul că Moşii nu sunt extratereştri: adică reprezentanţii unor civilizaţii industriale dezvoltate pe alte planete din galaxie sau din alte galaxii, care să ne fi vizitat regulat. Dar ni se induce des această idee, de a fi când sub călcâiul, când în paza unor astfel de călători în timp şi spaţiu, lucru care nu este de loc adevărat. Nu există decalaje în timp în această zonă a universului: ele pot exista, dar nu aici, la rădăcina evoluţiilor pentru toate celelalte vieţuitoare înafară de creatorii avansaţi (cum sunt oamenii), căci ar destabiliza vieţile lor încă plăpânde. Straturile dimensionale şi inter-dimensionale pot fi oriunde traversate sau accesate de către entităţile dimensionale sau de către Moşi, ca entităţi inter-dimensionale aflate între două lumi şi servindu-le cu drag şi abnegaţie pe amândouă. 
Ei nu sunt nici întrupaţi prin putere proprie în straturile dimensionale paralele cu al nostru: toate straturile la un loc fac parte din structurile energiei fundamentale care sunt folosite de către evoluanţi mult mai avansaţi decât noi, de către coordonatorii evoluţiilor noastre, pentru a crea universuri - locuri amenajate pentru evoluţii de multe feluri, cu condiţii de trai şi de ajutor pentru trăire şi evoluţie a generaţiilor mereu noi de spirite care intră la întrupare. 
Sunt întrupaţi pământeni cu sarcini complexe de coordonare a evoluţiilor din această galaxie – de la evoluţia stelelor galaxiei noastre la toate vieţuitoarele astrale, fizice sau cu alte feluri de corpuri de manifestare care au nivele diferite de vibraţie ale materiilor şi energiilor care le compun. Aşadar, spre deosebire de populaţiile de ajutători din straturile (dimensiunile) paralele cu dimensiunea noastră (stratul nostru) care îşi au locul de întrupare în straturile paralele, Moşii s-au născut omeneşte, pe Pământ, înainte de ultima glaciaţiune, dar în corpuri corespunzătoare acelei epoci planetare, de tip străvechi (de tip lemurian, arian şi toltec – vom vedea foarte curând că acestea sunt adevăratele rase ale speciei umane). Corpurile lor au o energetică superioară, care creează condiţii optime dezvoltării şi folosirii capacităţilor multisenzoriale optime şi pentru lucrători, şi pentru mediul planetar care a trecut – şi încă mai trece – prin perioadă cu vibraţiile cele mai joase ale planetei. Timpul lor de viaţă este astfel la acelaşi nivel cu al populaţiilor străvechi, cu manifestări preponderent mentale, dinainte de ultima glaciaţiune; spaţiile lor sunt straturi, aşa cum discutam mai sus, din care ne pot accesa prin voinţa fiecăruia în parte, care au funcţionări cu linii sinusoidale de vibraţie care le apropie de vibraţia stratului nostru sau le depărtează. Stratul dânşilor poate fi accesat şi din perspectiva omenească, dar numai din anumite puncte ale şirurilor de celule de stabilizare vibraţională ale planetelor, în cazul nostru: ale Pământului, puncte cu vibraţie medie aflată între cea omenească şi cea moşească. Vom mai discuta despre aceste lucruri la reluarea Drumurilor Spirituale. 

SUPRAPUNEREA CELOR DOUĂ EVENIMENTE: SĂRBĂTORIREA MOŞILOR CU ÎNTRUPAREA DOMNULUI LUMINII 
Alt lucru deosebit de important este că nu ar trebui să sărbătorim două evenimente importante la un loc: Zilele Moşilor, în preajma solstiţiului de iarnă (sau de vară, suntem în aceeaşi discuţie şi vara) cu Întruparea Domnului Luminii – Iisus. Întruparea Domnului este o sărbătoare reală, căci în pofida celor dorite în ultima vreme a se răspândi, cum că Iisus nu ar fi fost om real ci ar fi fost scornit de romani, o invenţie romană aşadar, sau ar fi fost reprezentantul virtual al unui şir de învăţători profunzi a căror cunoaştere ar fi fost strânsă la un loc şi croit Noul Testament. Întruparea însă a fost reală şi sunt convinsă că reprezentanţii religiilor de sorginte abrahamică care au poziţia cea mai înaltă în conduceri ştiu bine acest lucru. Data de 25 decembrie a fost aleasă din mai multe motive, pentru a acoperi cultul soarelui renăscut – momentul creşterii zilei faţă de noapte devine perceptibil, imediat după solstiţiul de iarnă – cult existent în aproape toată lumea cunoscută a acelor vremuri. La vremea respectivă – vremea marilor migraţii în Europa, se păstra cunoaşterea reală a fenomenelor solstiţiilor şi echinocţiilor, renunţând la specificarea obiceiurilor Moşilor, din dorinţa lor legitimă de discreţie pentru protecţie, în faţa valurilor de migranţi ai timpului. 
Însă rădăcinile sunt mult mai adânci, cu efecte în timp mult mai perverse.
Nu este rău că s-au păstrat tradiţiile sărbătorilor de iarnă comutate pe Întruparea Domnului, dar ar fi fost corect să fie celebrate aceste două evenimente diferite la date diferite: dar nu s-a considerat normală din punct de vedere religios sărbătorirea unui eveniment planetar de o asemenea anvergură. În atare situaţie, ar fi trebuit să fie explicat fenomenul complet al solstiţiului: şi fizic, şi spiritual profund, ceea ce ar fi fost o întărire a elementul „păgân” ce nu se dorea, precum şi un punct de plecare către cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului, cunoscut de învăţaţi (romani, egipteni, arabi, orientali, bizantini, geţi) – ceea ce ar fi rupt rapid elementul de mister religios. Iar biserica a fost apoi secole de-a rândul împotriva deconspirării situaţiei reale a Pământului, care se roteşte fizic în jurul axei sale şi cu această rotire, în jurul stelei – Soarelui. Ştim asta bine acum. 
Iată că motivele unei asemenea hotărâri nu numai că au fost profunde, dar au avut şi urmări drastice asupra ştiinţelor oficiale ale vremurilor care au venit: în care tot ceea ce se descoperea ca şi cunoaştere străveche era scos din circuitul continental (apoi şi de prin alte continente, aceasta fiind una dintre sarcinile ascunse ale conducătorilor cruciaţi, ale călătorilor trimişi de regalităţi pe oceanele şi continentele lumii); iar cu timpul luptele intestine pentru vestigiile astfel depozitate au făcut istoria aşa cum o cunoaştem azi. 
Aşadar era mult mai comod să se înlocuiască cultul soarelui şi pleiada de cunoaşteri care ar fi venit rapid în lumea în care religioşii ei se doreau stăpâni, cu un cult care oricum ar fi ajuns să fie cunoscut întregii lumi ştiutoare de carte scrisă şi citită, însă curat, fără să ridice pe nimeni la rang de unic conducător. Cel puţin aşa ştiau, că se puteau croi societăţi până la schimbarea totală a vremurilor, aşa cum era corect percepută în acele timpuri, conform spuselor multor „văzători în duh”: ca extincţie naturală a speciei, prin fenomene care se întrevedeau uşor de către cei ce studiau de sute de ani cerul cu stelele lui. 
Să nu uităm că cei care au luat hotărâri atunci trăiau în alte vremuri decât cele pe care le trăim noi, azi; tocmai de aceea este corect să iertăm şi să mergem mai departe, păstrând cunoaşterea şi înţelegând felul în care această cunoaştere universală ne va schimba, ne va întări spiritual vorbind, pe toţi: şi cei care ne privesc din cerurile astrale – cei ce au hotărât atunci, şi cei care ne vor privi părăsind treptat această viaţă, înţelegând că totul a fost necesar pentru o auto-examinare de proporţii uriaşe în vederea unei evoluţii viitoare de profundă pătrundere. 
Ştiinţa a evoluat rapid ieşind fără drept de apel din lanţurile religiei. Restul este ceea ce ştim azi, iar conducătorii religioşi vor fi treptat obligaţi de vremuri şi de oameni să renunţe la „mistere” şi „putere”, căci fiecare om poate descoperi că dragostea lui Iisus şi a tuturor celor pe care dânsul îi ajută să coordoneze lumi şi etape de evoluţie iartă pe toţi, vorbeşte cu toţi, înţelege pe toţi. 
Este bine ca unii dintre noi să acceptăm că biserica poate ajuta prin concentrarea forţelor spirituale ale celor mai puţin consolidaţi să aibă o legătură cu divinitatea, departe de amprentările casei lor care, la început, nu de puţine ori poate rupe omul de spiritualitatea sa înaltă. Iar acesta este un lucru foarte important, asupra căruia religiile „păgâne” (chiar să discutăm cândva şi despre aceste aspecte) puneau un accent deosebit: să se celebreze orice, dar absolut orice în mijlocul naturii, considerând MamaPământ şi TatălCer două elemente primordiale în sânul cărora viaţa învaţă că poate să se cunoască pe ea însăşi...
Că celebrăm pe 25 decembrie sau la altă dată Întruparea Domnului Luminii şi Vieţii, nu are importanţă: important e să nu-l uităm până când noi înşine vom putea vedea cu toţii cerurile şi pământurile, apele cerurilor din înalt şi ale interiorului planetei noastre. Important este să înţelegem ce este de cumulat şi ce este de folosit în continuare, pentru a reveni la vechile noastre puteri spirituale, aşa cum Iisus a dorit, şi pentru care a lucrat, aducând prin unica sa putere ceea ce în toate timpurile cunoscătorii au ştiut, şi s-au bazat că va aduce: Lumina Mare, Lumina Luminată (cu vibraţie din ce în ce mai înaltă), ştergând amprentele Luminii Întunecate (cu vibraţia veche, diminuată) - în mijlocul căreia toate cele rele ale omenirii s-au împletit, efectele acestei împletiri putând fi extincţia planetei dacă Moşii nu ne-ar fi însoţit fără încetare. Ei au lucrat cu pricepere şi altruism asupra unei lumi care s-a format din începuturile ei tocmai bazându-se pe lucrările lor minunate: unde minunea rămâne metaforă, iar ştiinţa profundă deznoadă mereu iţele încurcate ale încredinţărilor noastre...

PS: se pot studia pentru detalii şi articolele cu adresele:

vineri, 25 decembrie 2015

CRĂCIUN FERICIT, DRAGII MEI, VĂ DORESC DIN TOT SUFLETUL !!!

CRĂCIUN FERICIT, DRAGII MEI, VĂ DORESC DIN TOT SUFLETUL !!!
CE POT SĂ VĂ SPUN ÎNTOTDEAUNA ESTE DOAR ATÂT:
CREDEŢI ÎN MOŞI - EI EXISTĂ !!! TRĂIM DATORITĂ DARURILOR LOR RADIATE NEÎNCETAT... DE ECHILIBRU, BUNĂTATE, ALTRUISM, DECENŢĂ, DEMNITATE, RESPECT FAŢĂ DE ORICE MANIFESTARE DE VIAŢĂ !!!
TRĂIM DATORITĂ DARURILOR LOR DISCRETE, NEVĂZUTE... NECREZUTE...
ÎNDIFERENT SUB CE FORMĂ... IAR DACĂ COPIII NOŞTRI CRED ÎN FELUL LOR, AR TREBUI SĂ CREDEM ŞI NOI, ÎN FELUL NOSTRU MATUR, PROFUND...
Vă îmbrăţişez din toată inima !!!!
Cu mult drag, Cristiana

marți, 22 decembrie 2015

ÎNŢELEGEREA IMPORTANŢEI LINIŞTII LĂUNTRICE...

Am mai scris câte ceva privind Calea Liniştii Lăuntrice Luminate. Calea celor 3 L... 
Mulţi dintre noi vorbesc azi despre iubire după moda americană, modă intrată în România după anul 2000; dar NOI ROMÂNII NU VORBIM VORBE DESPRE EA, NOI SIMIŢIM ÎN SUFLETUL NOSTRU ŞI, MODEST, ACŢIONĂM ÎN SENSUL EI. Am mai scris asta. Cine nu înțelege acest lucru acum şi toată ziua-bună ziua indiferent de context ne ”bate” cu ”iubirea” – o va înţelege oricum mai târziu... 
Iar aici este de adăugat ceva. Până la iubire divină cu care se laudă unii dintre noi azi, noi nu ne-am terminat încă paşii pregătitori, iar dacă credem că i-am câştigat deja, ne vom da seama mai devreme sau mai târziu că am avut acum parte de doar câteva condiţii care ne-au permis să ne încredinţăm că ne-am uitat la ei, dar nu am făcut nici un pas efectiv pentru a-i parcurge măcar în condiţiile pământene. Pentru că nu am putut încă, iar asta nu este nicidecum o vină a cuiva. Doar puţini paşi pot fi făcuţi acum pe Pământ: ne aşteaptă multe reveniri în această zonă a universului pentru a înţelege până la capăt puterile profunde ale oricărui spirit. Suntem însă obişnuiţi să ştim în sufletul nostru că am făcut toţi paşii care ar fi în puterea pământenilor, pentru că venim pe Pământ după ce am depăşit deja cel puţin evoluţiile din zona I a universului şi o mică parte din zona a II-a. Dar acest aspect s-a petrecut pe acele meleaguri în condiţii optime de trai, urmărind alte aspecte decât cele pământene, având parte de alte cunoaşteri şi alte aplicaţii care ajută la expunerea unor manifestări avansate, frumoase, echilibrate, altruiste, iubitoare, uşor de trăit în condiţii de înaltă vibraţie zonală: nimic din vibraţiile pământene, joase, nu ajung să apară în astfel de locuri. Iar aici suntem tocmai pentru a înţelege diferenţele existente între cele de pe alte meleaguri universice şi cele de aici, în toate condiţiile grele pe care le presupune o trăire complexă, în condiţiile actuale pământene. Să înţelegem că mai avem multe de făcut pentru a cuprinde ŞI ceea ce am cuprins în alte locuri şi în alte condiţii. Să înţelegem bine aspecte ale unor astfel de neputinţe şi în continuare să-i înţelegem şi pe alţii, în calitate de ajutători, în evoluţiile noastre eterne...
Trebuie să înţelegem faptul că treptele evoluţiilor fomează manifestări numai pe măsura dezvoltărilor puterilor energetice radiante ale spiritelor: nici un coordonator de evoluţii nu ne va cere vreodată să pătrundă „dumnezeieşte” fiecare manifestare în parte. Doar noi ne repezim să ne cerem unii altora orice, fiind nu de puţine ori chiar bucuroşi să demonstrăm neputinţele, nepriceprile altora: tocmai prin acest simplu fapt dovedim că suntem departe de a ne cunoaşte pe noi înşine, de a înţelege că nu suntem decât la începutul drumului care duce spre îndumnezeire...
Unul dintre astfel de paşi este obţinerea liniştii lăuntrice luminate. Aşa numesc yoghinii, după câte ştiu eu, ceea ce noi, românii, numim pacea sufletului curat... 
O să vă povestesc ceva.
Era în decembrie 1994, când românii  deschideau filele ezoterismului local, fără influenţele altor popoare: erau cărţi scrise de români, ziare scrise de români, radiesteziştii studiau mereu, fără încetare. Învăţam despre comunicare astrală, călătorie astrală, mentalizări. Se făceau cursuri Yoga şi Qi Gong. Eu am hotărât să fac Qi Gong. 
În acea vreme un maestru român i-a spus maestrului Lin Kai Ting că va putea face în 4 zile ceea ce în Orient se face în 4 ani.
Ne-a ţinut un curs de 4 zile în care majoritatea celor învăţaţi de dânsul au ajuns la clarviziune. Clar, concret, în energiile splendide ale Zilelor Mijlocului de Iarnă, a Cerurilor Deschise, cum frumos spune românul..
Oamenii erau fericiţi, gălăgioşi în fericirea lor, se citea frumuseţea sufletelor lor curate pe chipurile însorite sub cerul senin, în soarele scânteietor pe albul pur al zăpezii proaspete de Ajun...
Foarte frumos, cele patru zile au trecut, noi eram bucuroşi de toate. Dar în zilele acelor sărbători, în minivacanţa acelui an, am urmărit un film pe Discovery despre viața în anticul Orient. Se spunea că lumea trăia cam cum este de sărbători acum, la noi: se oferea o imagine a unei sărbători la noi, o procesiune religioasă cu gălăgie multă, oameni în straie strălucitoare, purtând statui împodobite, care alegorice, etc. Aşa cum ştim azi. În acele momente, peste imaginea de la TV s-a suprapus o altă imagine, care îmi umplea tot orizontul, apoi mă cuprindea sferic: eram parte din sărbătoare... Trăiam mental şi emoţional o procesiune tăcută, linişiită, cu oameni simpli purtând un anumit fel de haine, speciale: pline de voaluri care băteau lin într-o briză uşoară a dimineţii... Purtau în convoiul care se scurgea de- lungul drumului coşuri cu flori şi fructe, iar în deschiderea convoiului şi la finalul lui erau statui pe un fel de căruţe-sanie de parcă aveai impresia că merg singure. Erau împrejmuite de flori şi fructe, precum şi vase cu apă şi sucuri. Totul se derula într-o liniştee frumoasă, totul era calm, oamenii mergeau lin iar pe feţe li se citea o bucurie luminoasă, caldă, curată. Auzeam muzică, dar oricât am privit şi căutat, nu am văzut nicăieri pe cineva să cânte. Nu era un cântec obişnuit, erau valuri neîntrerupte de muzică ca o simfonie ce părea a veni de peste tot și nicidecum de undeva anume. Vedeam însă oamenii care nu-şi mişcau de loc buzele, nu vorbeau, doar se uitau uneori în sus lau în lături, sau unii la alții pentru a se potrivi uşor în mers, dar nu mai mult.
Frumoasă imaginea. Ea s-a estompat încetişor şi am ”revenit” în camera mea, în fața televizorului. Venisem înapoi cu două lucruri înţelese:
1. Nu, nu erau nici pe departe aşa cum se derulează azi o procesiune religioasă. Era aşa cum o văzusem eu acolo, în amintirea mea despre ceva ce trăisem sau văzusem că se petrecea aşa ceva;
2. Muzica aceea era ceva cu adevărat deosebit şi trebuia musai să o cercetez mai îndeaproape.
În treacăt fie spus - am înţeles muzica aceea (şi acum mi se zbârleşte părul pe braţe...) când am auzit, la Templul Ursitelor de la Şinca Veche, aceleaşi valuri de ”muzică simfonică” izvorând din toată firea, din pământuri, păduri, ceruri şi oameni... formând o muzică... o simfonie neaşteptat de blândă, splendidă, dumnezeiască şi atât de omenească prin obişnuința percepţiei ei de către subconştientul nostru... Am mai auzit-o, şi chiar înregistrat-o şi la mânăstirea veche Ciolanu de lângă Buzău... mulţi au ascultat banda pe loc, dar nici noi, nici alţii care au ”păţit” acelaşi lucru nu s-au întors cu înregistrarea acasă... Se pierde lin pe drum... Altă vibraţie – „altceva”...
Revin la cele petrecute în 1994. Am înţeles ceva atunci: da, sensei ajunsese să ne determine să găsim calea spre clarviziune, dar DOAR ATÂT reuşise în acele zile, ceea ce şi orientalii poate ar ajunge să aibă tot în 4 zile... DAR în 4 ANI se reuşeşte acolo mult mai mult: se ajunge la acea LINIŞTE LĂUNTRICĂ DIN CARE IZVORĂŞTE NATURAL LINIŞTEA MANIFESTĂ, EXTERIOARĂ... Că ea devine ÎN TIMP şi luminată... aceasta este cu totul altceva, şi ţine doar de destinul fiecărui om în parte... 
În 4 zile nimeni nu a înţeles asta. Mi-am plecat cu umilinţă fruntea şi am spus spre depărtări: Sensei... nici matale nu ai înţeles asta... Nici eu atunci, pe loc, căci deşi eu fusesem tăcută, că aşa e felul meu, mă bucurasem sincer de fericirea expuberantă a celor din jur, care nu mai pridideau să povestească ce văzuseră, cum văzuseră... 
Lumea era un miracol, omul era miraculos de dotat... doar că nu ştie, sărmanul... Cineva spunea asta şi altcineva spunea celor puţini care nu avuseseră parte de aşa ceva: „Eeei, sensei spune că vine vremea fiecăruia în parte, doar să nu se grăbească şi să nu se lase grăbit...”
... ceea ce omul chiar asta face: tot împinge de la spate, tot are nevoie de altul care să-l împingă de la spate, să-i mai dea şii un pumn sau un picior, mai trage şi el cuiva ceva, mai aruncă cu un ciot după altcineva... 
Ce să mai spun acum???
Sărbătorile noastre sunt gălăgioase: nu ar trebui să le numim sărbători, ci poate mai curând petreceri, cu conotaţiile ştiute. Nu ştim să muncim în linişte, să ne bucurăm în linişte, să iubim în linişte. 

Îndrăznesc să spun că nu credem în Dumnezeu pentru că el TRĂIEŞTE ÎN LINIŞTE... 

miercuri, 16 decembrie 2015

ATENŢIE, din 25-27 noiembrie am intrat puternic în perioada ”CERURILOR DESCHISE”

Este o perioadă anuală, despre care am scris de multe ori în ultimii ani: aşa-numita perioadă în care sunt „cerurile deschise”. 
Mulţi oameni cred că este o simplă „purificare” – dar nu este chiar aşa. Nu este doar o „curăţire”, ci o schimbare profundă, a cărei profunzime este puţin percepută azi, dar care va deveni perceptibilă în proproţie de mase treptat, dar rapid. Acest fenomen este întrutotul natural, dar el poate fi întărit, diversificat, îmbogăţit în manifestarea lui prin acceptarea lui conştientă şi urmărirea lumii interioare şi exterioare, reflectată în conştientul nostru. Totul presupune înlocuirea treptată a unor elemente vechi cu altele noi.
Perioada despre care discutăm va dura cam până în jurul datei de 15 ianuarie. Repet de fiecare dată celor care nu sunt obişnuiţi cu cele studiate intens, profund, prin forţe proprii: NU CERURILE SUNT DESCHISE (ele sunt ”deschise” permanent, tuturor...) CI CAPACITĂŢILE NATURALE UMANE MULTISENZORIALE SUNT ACTIVATE PUTERNIC DE ENERGIILE CARE CIRCULĂ CU VITEZĂ SPORITĂ, ÎN FLUXURI DEOSEBIT DE BOGATE ŞI CU VIBRAŢII PUTERNICE CARE SE MODIFICĂ FRECVENT, DE LA O PERIOADĂ SCURTĂ DE TIMP LA ALTA, OBLIGÂND TOATE SPIRITELE ÎNTRUPATE (aşadar, atenţie multă: nu numai oamenii) SĂ SE ADAPTEZE RAPID ŞI ELE DE LA O PERIOADĂ SCURTĂ DE TIMP LA ALTA. 
Mai concret: circulaţiile energo-materiale care sunt foarte rapide ne impulsionează clipă de clipă şi ne obligă subconştientul la adaptări permanente, ceea ce ne aduce în faţă percepţii schimbate comparativ cu obişnuinţele noastre. De aceea în special în preajma solstiţiilor - dar şi a echinocţiilor şi altor momente din an, periodic la mai mulţi ani - percepţiile noastre se diversifică şi se îmbogăţesc. Însă este de reţinut că astfel de diversificări şi îmbogăţiri au loc mereu, dar în proporţii mult mai mici, nebăgate de noi în seamă decât atunci când volumul lor devine foarte mare.
Este cea mai bună perioadă anuală pentru a ne cunoaşte din ce în ce mai bine, cu toate puterile şi neputinţele noastre; să le analizăm pe cât ne este în puterea experienţei noastre, care creşte şi ea, de la an la an. 
Cei care simt schimbări în percepţiile lor să nu se sperie, să diminueze cât pot mai mult activitatea fizică; cei care obişnuiesc să folosească stările meditative în mod curent - să le practice ori de câte ori pot de-a lungul zilei, intrând în starea cerebrală alfa oricând simt că le cere sistemul corporal. Să fim liniştiţi cu toţii, calmi, reflexivi, toleranţi, înţelegători, deşi dinamici în limitele vieţii noastre curente. Să nu confundăm starea meditativă cu lenea şi puturoşenia, interiorizarea cu supărarea, concentrarea interioară cu diverse feluri de stări depresive. 
Întrebaţi fără jenă. Oricum vom mai discuta pe aici, de-a lungul timpului.
Să aveţi parte de suflete deschise către adevăr şi drag de toţi şi de toate !!!...

PS: Nu am ajuns încă în Zilele Mijlocului de Iarnă, dar dacă am văzut că interesează mai mulţi cititori, iată câteva articole mai vechi despre ”Deschiderea cerurilor”. 
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2014/01/sub-semnul-solstitiului-4-deschiderea.html , unde sunt adresele altor articole, pentru cei care sunt interesaţi şi 

luni, 14 decembrie 2015

IMPORTANŢA FIECĂRUI SFÂNT, ŞI TUTURORA LA UN LOC – INDIFERENT CE AFLĂM DESPRE DÂNŞII ÎN TIMP...

Suntem în preajma sărbătorilor de iarnă, un şirag de sărbători care vin una după alta, care ne aduc bucuriile cu care ne-am obişnuit: daruri care ne înnoiesc, vacanţe care ne bine-dispun (nu mai vorbesc de odihnă... că numai de odihnă nu prea avem parte !!!). Desigur, aş spune şi eu că unor astfel de sărbători ar fi bine să le dăm alte conotaţii, mai spirituale, dar nu sunt dispusă în acest moment să fiu botoasă pe cei care nu au dimensiunea spirituală a sărbătorilor spirituale. 

Suita sărbătorilor de iarnă începe cu ziua Sfântului Nicolae. M-am revoltat zilele trecute din cauza „nuieluşei” din pantof pentru copiii care cică nu au fost cuminţi... Cuminţenia copiilor – am mai spus-o de multe ori – ţine de capacitatea de adaptare a părinţilor la noutatea apariţiei copilului în sânul familiei. Incapacitatea de acceptare, de adaptare a părinţilor este mai mult sau mai puţin recunoscută de ei, dar pentru a ne cunoaşte şi recunoaşte înainte sau după încheierea destinului, puterile spirituale la dimensiunile lor corecte suntem aici, pe Pământ, în acest moment al evoluţiilor noastre. 
Dar în vremurile secolelor trecute cuminţenia se corela cu bătaia. Pentru că Sfântul Nicolae era numit „Îndreptătorul” – mulţi părinţi credeau, cu moştenire din familie, că a îndrepta era strâns legat de a bătea. Şi eu am fost bătută şi pentru boroboaţe, şi preventiv, pentru că alţi colegi ai mei făcuseră ceva şi mie trebuia să-mi meargă capul la pedeapsă înainte de a-i copia... Dar pe mine suferinţa nu m-a determinat să-mi schimb viaţa, nici forţa de iubi oamenii, indiferent de felul în care văd ei viaţa. 
În schimb lupt din răsputeri să răspândesc idei care explică profunzimea unor manifestări pozitive, altruiste, tolerante, iubitoare. Ştiu bine că acesta este felul ascuns încă al omenirii, şi încerc să pun şi eu o mână de ajutor în recuperarea totală a unor astfel de direcţii.
Sfântul Nicolae este de fapt – simplu spus – un Învăţător, dânsul este reprezentat mereu cu o carte în mână. Din proprie experienţă ştiu că dânsul sprijină CLAR, PERMANENT, şi cunoaşterea, şi revenirea oamenilor la capacităţile multisenzoriale pentru cercetare, cunoaştere prin forţe proprii, lăsate deoparte doar pentru o perioadă scurtă de timp din percepţiile omeneşti: pentru protejarea naturii planetei, biosistemului său. Din cauză că au exagerat conducătorii omenirii – şi cei laici, şi cei religioşi – situaţia este acum reparată de înşişi sfinţii care ne vorbesc, dacă noi vrem să-i ascultăm cu adevărat. Iar cei care îl cunosc pe Sfântul Nicolae aşa cum este dânsul reprezentat la mânăstirea Ghighiu de lângă Bucureşti, îl vor cunoaşte personal, înainte sau după finalizarea destinului lor cu manifestare prin corpul fizic. Vor lucra alături de Îndreptătorul oamenilor, şi al vremurilor, alături de sfinţii noştri, de eroii noştri naţionali, cu care sfinţii conlucrează mereu – doar noi nu vrem să înţelegem acest lucru. Încă. 
Desigur, cum spuneam, ceea ce numim sărbători ar trebui să ne fie prilej de reflecţii asupra multor aspecte ale vieţii spirituale: măcar să îmbinăm relaxarea, distracţia, cu înţelegeri mai profunde. Acestea din urmă sunt mai dificile în condiţiile în care societatea nu ne învaţă decât să memorăm şi să aplicăm cele pe care rarii gânditori ni le expun. De cele mai multe ori ceea ce primim drept informaţie sunt elemente mai vechi cu exprimări noi, oarecum mai apropiate de activităţile curente în societate şi adaptate astfel lor prin exprimare, prin limbaj. Din nefericire sunt încă multe de discutat referitor la acest aspect, şi mă bucur când văd că sunt destul de mulţi cei care îşi dau seama de aceste aspecte. Noutăţile sunt rare, rejectate des, căci sperie. Pătrund rar, greu, se surpă destul de repede sub puterea anatemizării sau a logicii fără fundament real al ştiinţelor fizice şi biologice de azi. 
Fiecare om îşi descoperă în timp înţelegerile corecte şi neînţelegerile – pe care nu le mai numeşte iluzii, falsuri, ci confuzii sau exprimări neclare care duc la confuziile proprii şi ale altora; asociază unele viziuni – altora, le ataşează cunoaşterilor cele mai răspândite ale momentului, elemente pe care de fapt nu le-a studiat, ci doar a prelucrat după logica momentului aparenţele asociate. 

NU ESTE NICI UN PĂCAT SĂ APROFUNDĂM NATURA LUCRĂRILOR ÎNFĂPTUITE DE IISUS HRISTOS ...
... tot aşa cum nu este nici un păcat să aprofundăm natura oricărui alt sfânt, oricărui alt fenomen, laic sau religios. Nu sunt de acord cu Nassim Haramein pentru că porneşte de la ideea că omul s-ar trage din maimuţă şi că universul ar fi mai mult gol decât plin – teorie pe care îşi întemeiază structurile de gândire, după logica impusă oficial. Omul nu se trage din maimuţă şi universul nu este câtuşi de puţin gol... Dar îl apreciez pentru munca de a explica ceea ce ştie el, aşa după cum îi permite societatea, azi. Altădată va fi altfel...
Nu sunt de acord cu faptul că Iisus Hristos nu este prezentat ca fiind un schimbător al vremurilor – dânsul spune clar în câteva locuri, dar noi nu sesizăm acest lucru; iar faptul că nu scrie în biblie unde a fost între 12 şi 30 de ani nu mă împiedică să aprofundez şi să ştiu bine măcar o mică părticică din acţiunile dânsului în toată acea perioadă. Am înţeles că naşterea dânsului, aşa cum o ştim, a fost special realizată în acest fel şi nu este de loc un miracol de nepătruns, iar acest subiect vreau să-l mai aprofundăm puţin peste vreo 2 săptămâni. Am citit şi eu în unele locuri că dânsul nici nu ar fi existat, că ar fi fost inventat. Romanii, este drept, au aspectat în mod conştient evenimente despre care ştiau, profitând de necunoaşterea popoarelor pe care – ca orice stăpâni ai vremurilor care se „respectau” – le ţineau în necunoaştere. Aşa au fost păcăliţi romanii privind natura sacrificiului lui Iisus: prin faptul că cei ce se considerau adepţi ai creştinismului îşi consumau la propriu trupul maestrului lor spiritual, după ce i-ar fi băut sângele – aşa cum, mai târziu, au întrebuinţat aceeaşi tactică la adresa dacilor, care şi-ar fi aruncat oamenii în suliţe pentru a duce „zeului” lor Zalmoxis mesaje şi rugăminţi de ajutor: lucru pe care îl cred, din nefericire, 99% dintre români... Poate că migratori din zonă ar fi făcut aşa ceva, în timp ce dacii tradiţionali – SUB NICI O FORMĂ, CĂCI EI ŞTIAU BINE CĂ ZALMOXIS ESTE PERMANENT VIU, ESTE PRINTRE EI, ESTE MOŞUL MUNŢILOR ŞI OAMENILOR LOCULUI... ŞI LE ŞTIE BINE DORINŢELE, NECESITĂŢILE, DRUMURILE DESTINULUI LOR. Şi mai ştiau bine tot ce va veni, tot de la Moşul Zeu (Moşul Nemuritor) şi de la trimişii dânsului. 
Am mai scris asta, dar nu „iert” nici un prilej pentru a o spune iar şi iar... Poate ne intră mai multora în cap, în suflet...

PS: Se poate urmări şi postarea cu adresa: 

miercuri, 9 decembrie 2015

FLOAREA RUŞINII

În Bucovina există o legendă: a florii-ruşinii. Iniţial floarea (o inflorescenţă de fapt) avea întreg mijlocul roşu, până dincolo de jumătatea ei interioară. Partea albă simboliza indiferenţa sufletului omenesc în faţa încălcării normelor avansate de conduită, iar partea roşie simboliza înroşirea obrajilor omului de ruşine când era prins asupra unui comportament urât. Cu vremea partea roşie s-a diminuat treptat, inflorescenţa devenind complet albă ceea ce însemna că ruşinea pierea încet din lume... Azi, aşa cum se vede în prima fotografie, nu mai este de regulă o asemenea parte roşie - foarte-foarte rar apare un mic punctişor roşu, abia vizibil - a trebuit să mă uit foarte atentă ca să-l văd, exact în centru, în a doua fotografie; nu am prea avut lumină bună, întrucât până ce am găsit o floare a ruşinii cu un punct roşu mititel în mijloc Soarele se dusese deja departe, peste dealuri... Dacă daţi clic pe poză, sper să se mărească şi să se vadă bine de tot, în umbra din mijloc.



Azi, să ne fie ruşine sună a jignire... Ferească Dumnezeu să spui cuiva: "Nu ţi-e ruşine??" că... fără nici o ruşine te bălăcăreşte voiniceşte, arătându-şi pietrele sufletului şi chiar muşchii membrelor acoperite de haine scumpe...
Mă alătur şi eu, cu mica mea poveste, dnei Ileana Vulpescu, care observa acest lucru.
http://webcultura.ro/eu-zic-ca-s-a-pierdut-rusinea/…
Toate cele bune şi frumoase tuturor !!!

miercuri, 2 decembrie 2015

ÎMI PRIVESC FRICILE DREPT ÎN FAŢĂ. ŞI CRESC.

Am pornit să scriu aceste rânduri de la frica de a nu greşi, de a nu fi interpretaţi greşit, de a nu da naştere la confuzii: în scris sau în discuţii. Dacă suntem obligaţi, folosim de cele mai multe ori generalităţile, superficialităţile: dar nu întotdeauna pentru că am fi superficiali, ci pentru că e mai comod. Dar comoditatea de cele mai multe ori ascunde frica. 
Tematica fricii pare de departe un subiect răsuflat. Dar nu este de loc aşa. Mulţi spun că este spiritual să ne cunoaştem pe noi înşine, arborează acel “Eu sunt” fără să înţeleagă esenţa descoperirii acelui “cel ce sunt”; ei se referă la faptul că ştiu, şi susţin cu încredinţare că suntem spirite avansate şi că putem fi solari, înălţaţi, înălţători... Ceea ce este foarte bine, foarte adevărat, dar în continuare se feresc să-şi privească profund umbrele fricii în viaţa lor. 
Ar trebui să conştientizăm şi să ne cunoaştem bine fricile şi, ceea ce este cel mai important lucru, să nu le ocolim - dar nici să le căutăm cu infatuare dovendind că nu ne este frică de primejdii mari sau mici, căci s-ar putea să ne ardem rău de tot. E şi asta o cale, dar omul mai mult vorbeşte decât înfăptuieşte, şi uneori chiar e bine aşa, căci nu este vorba întotdeauna despre curaj - ci despre inconştienţă. 
Este bine să ne sesizăm fricile, chiar atunci când apare cea mai vagă umbră a lor: pentru a lua toate măsurile de precauţie care ne stau în putere - calea înţeleaptă, şi fără să desconsiderăm posibilitatea necesităţii de ajutor în caz de eşec. Gândind fără să simţim ameninţarea iminentă, ci doar reflectând când avem timp asupra celor pe care ştim bine că le simţim, că le avem în obişnuinţe, putem urmări dezvoltarea sensurilor multiple ale rezolvărilor în vederea preîntâmpinării unor evenimente asemănătoare, oricând, în orice condiţii. Căci numai astfel ne dezvoltăm, în loc să ne slăbim puterile chiar fără să vrem, mereu prin fugă, ascundere, îndepărtare. 
Până când??????... 
Până când ne va fi frică să ne privim drept în faţă?????...
Până la un moment dat, când conştientizăm că trebuie să luăm taurul de coarne şi să ne luptăm cu el... 

Eu mulţumesc fricilor mele, evenimentelor - multe!! - care mi-au provocat frică toată viaţa: am învăţat să privesc totul drept în faţă, să cred în forţele mele, dar şi să am curajul să cer ajutor atunci când mă simt apăsată de neputinţe şi neştiinţe. Să am încredere în Dumnezeu că mă va ajuta trimiţându-mi întotdeauna ajutorul necesar la momentul oportun, chiar dacă nu este chiar acel fel de ajutor la care m-am aşteptat... Mai devreme sau mai târziu l-am înţeles şi am mulţumit. 

Post Scriptum: Suntem în preajma sărbătorilor Crăciunului. Indiferent dacă este sau nu este cu adevărat sărbătoarea întrupării Dumnului, aş pune câteva întrebări de felul:  De ce ne e frică să vorbim despre Iisus Hristos?? De ce ne este frică să aprofundăm natura ştiinţifică a lucrărilor înfăptuite de Iisus??? ...