Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

CU ADEVĂRAT HRISTOS A ÎNVIAT !

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


miercuri, 26 septembrie 2012

DESPRE UN ANUME FEL DE MIMETISM SPIRITUAL

De-a lungul ultimilor ani mi s-a adus la conoştinţă frecvent un anume fenomen care nici mie nu-mi era de altfel necunoscut - o întrebare de fapt care exprima nedumerirea cu privire la un anume fenomen: de ce avem tendinţa de a copia modul de manifestare al unui anumit om – nu pentru că ne-ar face plăcere excesivă (aşa cum se petrec lucrurile de cele mai multe ori), uneori chiar dimpotrivă…
Majoritatea oamenilor imită din plăcere, şi ştim bine acest lucru; dar sunt şi oameni care nu găsesc prea multe lucruri în comun cu alţii, şi totuşi se trezesc că tocmai pe aceia îi imită. Nici nu stă în obişnuinţa lor să imite, având o atitudine şi un comportament foarte stabil, o concepţie foarte clară despre ceea ce au reuşit să devină de-a lungul vieţiilor: şi pentru care sunt foarte mulţumiţi.

Imitaţia este de fapt un fel de mimetism spiritual, iar acest studiu atenţionează orice om asupra înţelegerii unei asemenea situaţii, nu numai pe aceia care au sarcină de destin ajutorul oferit semenilor, ei simţind bine acest lucru. De asemenea, este o cale de atenţionare şi acelor care se simt bine doar exprimându-şi propriile lor idei, propriile sensuri, direcţii de idei: să nu creadă că ei ar fi depăşit acest “stadiu”. Căci cu cât evoluţiile sunt mai înaintate, cu atât sfera de ajutor cuprinde simultan mai mulţi indivizi în oferire de ajutor: la început pentru un individ sau pentru un grup restrâns de indivizi cu aceeaşi evoluţie spirituală – dar pe mai multe direcţii (supravieţuire, comunicare interpersonală, deplasare, creaţie, etc.), apoi mai multe grupuri cu acelaşi nivel de evoluţie, apoi grupări din ce în ce mai multe cu evoluţii diferite, aflate la început în deplină armonie de manifestare – apoi din ce în ce mai diferenţiate privind înţelegerea între ele.
Mimetismul spiritual, aşa cum am început eu să-l studiez, pare a fi propriu în special evoluanţilor secundari – ajutători prin excelenţă. Însă pe măsura înaintării în studiu am observat că cele mai importante căi de fiinţare nu numai a societăţilor umane, ci toate formele de manifestare ale monadelor întrupate se bazează pe acest fenomen. De fapt nu este un simplu şi trecător fenomen (chiar dacă puţini oameni azi îl conştientizează şi îşi pun întrebări asupra lui). El trebuie privit într-un cadru foarte larg: căci el este un element fundamental, pe care se bazează evoluţiile noastre.
Începem prin a discuta despre ajutători şi cei ajutaţi de ei (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/dictionar/ajutatori-si-ajutati/ ) şi ar trebui să înţelegem că orice început foloseşte această formă de manifestare. În societăţile umane se observă că cei mai mulţi oameni (şi nu numai, iar despre alte vieţuitoare se pot scrie la fel, zeci şi sute de pagini) folosesc pentru a învăţa numai acest fel: de a copia cele pe care le percep în mediul de trai, de la semenii lor. Însă nu este o preluare după observare a unor elemente noi, cu o transpunere directă în modul propriu general de manifestare. Iar acest lucru se petrece pentru că la început, spiritual vorbind, spiritele nu au încă experienţa de a prelua şi a folosi rapid, din mers, cele învăţate, exprimându-se imediat prin modul propriu de manifestare.
Discutăm deocamdată numai despre noi, oamenii – monadele creatoare conştiente de pe Pământ, întrupate cu corp fizic, pentru că acelaşi fel de abordare nu se referă la entităţile astrale, dimensionale, sau la alte feluri de evoluţii, din alte universuri. De asemenea, nu ne referim deocamdată decât la perioadele cu vibraţie planetară joasă şi foarte joasă – căci în restul timpului planetar absolut toţi întrupaţii sub formă de oameni înţeleg în mod fluid şi corect absolut orice aspect al evoluţiilor.

Să reţinem aşadar, aceste prime aspecte, pe categorii de evoluanţi:
– pentru evoluanţii primari: ajută la formarea, dezvoltarea şi diversificarea formelor de manifestare personală şi de grup, în fiecare loc de întrupare din fiecare univers în parte;
– pentru evoluanţii secundari: ajută la îmbogăţirea formelor de manifestare proprie, care va continua în eternitate, în special la formarea şi consolidarea atitudinii generale de ajutător. Această atitudine foloseşte absolut toate formele de învăţătură pe care monadele şi le însuşesc de-a lungul evoluţiilor lor: cuprinde aşadar într-o primă fază, preluarea prin copiere, prin mimentism, a formei personale de manifestare a celor pentru care s-a întrupat ajutătorul, direct în mijlocul lor, în sistem corporal propriu speciei planetare, locale, pentru ca din manifestarea lor, din modul de folosire a corpurilor lor, din felul în care se pot ei adapta mediului de întrupare, ajutătorul să introducă noutăţile de manifestare, care le va asigura tuturor, împreună, mersul evolutiv în continuare.

La începutul evoluţiilor chiar este vorba despre mimetism, care îşi are originea în necesitatea monadei de a se adapta condiţiilor de mediu în care s-a născut. Nu este o adaptare conştientă la început, ci obişnuinţa monadei, din formarea ei iniţială, de a merge cu valul, cu fluxurile de energie din care, şi cu care s-a format.
Pe parcursul evoluţiilor toate monadele vor conştientiza şi îşi vor studia în amănunt toate manifestările lor automate de la început, instinctive: nu numai cele formate în stadiile primordiale de trăire, ci şi toate cele care se vor forma în evoluţii, în continuare. În orice etapă de evoluţie, la începuturi se preiau învăţăturile tot oarecum automat, de la ajutătorii popoarelor spirituale: de la formele de supravieţuire în medii noi de trăire – la cele mai avansate de creaţie, de modelări spaţio-temporale, structural-dimensionale, universice, precum şi conştientizarea altor atitudini, altor forme de necesităţi. Aceste alte necesităţi sunt de fapt trăirile conştiente, trăirile pe care monadele le aleg treptat conştient pentru folosire,după experienţa acumulată, dintre mai multe posibilităţi aplicabile în mediul de întrupare momentan. Neavând experienţă la început, asemenea învăţături se preiau tot prin copiere, însă timpul de folosire identică – sau căutat-identică – se diminuează de la o fază la alta a evoluţiilor.
La început, alegerea se face în folosul propriu, apoi în folosul propriului grup de evoluţie, învăţând treptat alte manifestări: de sacrificiu pentru grupul propriu – mai întâi pentru pui, apoi pentru alţi parteneri de viaţă, apoi comunitate, apoi comunităţi din ce în ce mai largi – până la universuri întregi.
Atitudinea de compensaţie se instalează şi ea treptat, pe măsură ce şi alţi membri învaţă să facă acelaşi lucru.
Abia dincolo de jumătatea evoluţiilor primare monadele încep să conştientizeze că majoritatea formelor de ajutor pe care l-au primit au avut la origine nu “legea compensaţiei”, ci alte seturi de legi cu manifestări diferite, chiar dacă de aceeaşi natură. Unde “lege” este formarea unei percepţii unanime sau măcar generale pentru un grup de evoluţie şi grupuri asemănătoare, apropiate ca evoluţie sau unite în manifestare în faţa aceloraşi condiţii de trai local. Acolo unde totul pare a fi bătut în cuie – excepţiile care treptat se generalizează arată cât se poate de clar că lucrurile nu stau de loc aşa. Iar ceea ce învaţă monadele în continuare este că “legile” şi statornicia se pot transforma lesne în încăpăţânare, apoi se conştientizează neputinţa desprinderii de cele ce păreau câdva legi imuabile, se învaţă ce înseamnă şi la ce foloseşte prioritatea oferită flexibilităţii – dar şi departajarea flexibilităţii de perioada labilităţii...

…şi evoluţiile înaintează…
Ajutătorii înaintaţi obişnuiţi ai popoarelor spirituale aflate pe primele trepte evolutive: adică ajutătorii primari galactici şi post-galactici, precum şi secundarii, nu mai au orgolii mari, ci o împletire între hotărâre şi maleabilitate, cu care se pot adapta din ce în ce mai repede la condiţiile naturale şi sociale de întrupare. Tocmai de aceea au această abilitate, în formare şi în consolidare, de a folosi obişnuinţele vechi în direcţia adaptării rapide la manifestările celor pe care îi pot ajuta. Astfel de puteri ale lor le vor folosi pentru a canaliza forţele celor ajutaţi, prin propriul exemplu, către elemente noi de trăire, de manifestare, de înaintare pe drumul folosirii superioare a corporalităţii lor moştenită de la generaţiile anterioare, apoi de intrare pe drumul creaţiei, de întărire a forţelor creaţioniste, a calităţii creaţiei, de atitudine şi comportament de moralitate superioară, cu demnitate şi autocontrol în situaţii dificile, folosind experienţa proprie în mod echilibrat, folosind moderat resursele mediului, cu conştienţă de lumea tuturor întrupărilor în care se desfăşoară viaţa comunităţii.
Ajutătorii înşişi ajung să nu se mai dezechilibreze – chiar dacă în perioadele grele suportă şi ei suficient de greu situaţiile deviante de la morală, demnitate şi respect între membrii comunităţilor lor. Treptat ei se echilibrează singuri, fără să rămână în comportamentul social general, la care ei au venit să aducă modificări şi nicidecum să rămână în manifestarea lor. Îşi fac treburile mai departe, având în vizor în primul rând orice formă de ajutor pot ei oferi societăţii proprii, direct sau radiant. Chiar dacă pentru ei mimetismul poate fi un moment dezorientant, mai cu seamă în etapele de evoluţie în locuri cu joasă vibraţie, ei se străduiesc să meargă mai departe observând şi preluând tot ceea ce este de folos din mediul natural sau social în mijlocul căruia trăiesc. Răspândesc învăţătura nouă şi prin exemplu personal, faptic, dar şi radiant: la început în special atitudinile vechi – atâta timp cât le folosesc, contribuind la consolidarea lor (care vor fi spiritelor ajutate de mare folos atunci când vor trăi la rândul lor acelaşi tip de experienţă de ajutător) – dar şi tot ce poate conduce la revenirea în obişnuinţele lor personale. Pentru ei este revenire – pentru cei ajutaţi este noutate. Însăşi această revenire poartă cu ea atitudinea de schimbare, elementele speciale care sunt necesare înaintării societăţii, din însuşi modul de a se trăi în societatea ajutată.
Astfel sunt preluate în acelaşi timp şi învăţăturile cele noi, dar şi exemplul de ajutător în sine: ceea ce alte spirite ar fi considerat degradant să mai imite pe alţii după ce au depăşit această fază şi îşi caută conştient personalitatea proprie, ajutătorii înaintaţi consideră ceva de folos din orice element de trăire, de pretutindeni şi din orice tip de evoluţie. Se dovedeşte astfel cum şi acest element, un asemenea mimetism spiritual este de fapt crearea de condiţii fundamentale pentru propriile manifestări: şi pentru îmbogăţirea manfestărilor proprii, şi pentru dezvoltarea şi consolidarea propriei personalităţi, folositoare dacă este îndreptată către stabilitatea comportamentală proprie şi nu către autoritarism deşănţat, aşa cum au trăit şi ajutătorii cândva, în dezvoltările evoluţiilor proprii. Şi tocmai de aceea ei înţeleg şi ajută cât pot ei de mult acolo unde este necesar.

Toţi participanţii la o astfel de comunitate îşi lărgesc sfera de manifestare, astfel. Şi fiecare o va duce cu sine spre a fi exemplu, mai departe, în alte locuri şi în alte timpuri. Astfel încât, la un moment dat al evoluţiilor, ne vor afla cu toţii în cunoaştere comună, chiar dacă fiecare monadă va avea liniile proprii de manifestare. Tocmai de aceea monadele centrale sunt cele care acţionează într-un tot unitar, convergent către mari ţeluri, uriaşe idealuri pe care ei pot să le transforme în realitate. Şi nouă, la un anumit moment dat ale evoluţiilor noastre nu ni se vor părea nici un fel de condiţii, de situaţii – nimic străin propriu zis, nimic greu cu adevărat de trăit, de aprofundat. Vom avea cu toţii linii de înţelegere comună, căi de înaintare comune, deşi fiecare în felul său. Astfel se îmbogăţeşte experienţa tuturor şi între evoluanţii actuali, dar şi între evoluanţii actuali şi valurile mereu noi de monade care intră în evoluţii permanent.
Vă doresc toate cele bune şi frumoase !!!...

duminică, 16 septembrie 2012

CÂTE ADEVĂRURI NE POT SPUNE ICOANELE NOASTRE...


... Ştiu această fotografie din 2006... Azi am privit-o cu atenţie, simţeam că este ceva cu ea... ceva deosebit la ea...
Şi la o clipă din cele multe petrecute în faţa ei mi-am dat seama...
...Foarte corectă reprezentare a razelor emise de corporalitatea fluidică a Domnului Iisus: este valabil pentru orice sistem corporal omenesc, şi reprezintă radiaţia corpurilor puternic vizibile pentru un clarvăzător atent: razele cele drepte vin de la corpul mental, drepte ca nişte săgeţi în mediul natural planetar, iar cele cu traseu ondulat reprezintă razele emise de corpul astral (emoţional) - extrem de sensibile, cu o mobilitate superioară tuturor celorlalte radiaţii... Dar ştim bine cât de sensibili suntem de la o clipă la alta a vieţii noastre... astfel încât putem înţelege acest mod splendid de reprezentare realizată de străbunii noştri, în plan bidimensional ...

PS: dacă mai ştiţi şi alte icoane care au astfel de reprezentări, poate ne spuneţi şi nouă !!!...

miercuri, 12 septembrie 2012

„ARDERILE DE TOT”...

MOTTO: Trăim o perioadă în care nu numai că am uitat cunoaşterile noastre străvechi, dar am uitat şi că am suferit cândva ştiind că le vom pierde, am uitat şi că am suferit văzând cum nu mai avem timp să le păstrăm, să le folosim, să le transmitem copiilor noştri pentru ca şi ei, la rândul lor să le transmită generaţiilor următoare...

Azi ne minunăm doar că vedem vestigii ale unei lumi dispărute, înlănţuite de-a lungul ţării – de-a lungul tuturor ţărilor – şi nu înţelegem decât că strămoşii noştri făceau „statui” mult mai mari decât facem noi azi, căci ei au modelat munţii arătându-ne – credem noi – că pot să facă ceva pe măsură ce ei înşişi ar fi învăţat să folosească: dalta şi ciocanul... Ne punem întrebări de felul: Cum au reuşit aşa ceva? Care au fost primele realizate – din ţara proprie şi au copiat alţii sau – puţin credibil: strămoşii au copiat de la alţii (trufia de neam)... Oare ar fi fost (chiar de ce nu ar fi fost?!!...) mesajul strămoşilor către extratereştrii veniţi din ceruri, să vadă ei că oamenii se aflau în fază de creatori artistici... Oare să fi fost doar altare pentru închinarea către zeii din ceruri (şi ar fi credibil că doar noi azi ştim că zeii erau de fapt extratereştri...), pentru adus ofrande şi alte feluri de închinăciuni...

Nu acceptăm încă faptul că nu era acesta motivul final al “artei” lor, ci lăsarea prin veacuri a unei moşteniri coerente, profund cunoscătoare, urmaşilor care aveau să trăiască momentul revenirilor...
Pentru că ştiau că acest moment va veni...
Ştiau că timpul revenirile vor fi negreşit, după timpul în care stăpânii popoarelor aveau să şteargă cunoaşterea lumii. Şi mai ştiau că o asemenea ştergere nu va fi „de tot”, că lăcomia, cruzimea şi răutatea, agresivitatea şi perversitatea vor fi singurele care vor trece, de care omenirea întreagă se va bucura că au trecut şi mai ales se va bucura că toate cele rele au fost superficiale, ne-totale: incredibil să spunem , să credem noi acum aşa ceva... Şi totuşi aşa este, iar străbunii noştrii ştiau mult mai bine decât noi această realitate...
O vom înţelege şi noi cândva, om cu om, popor cu popor...

Cei care au lăsat uriaşele vestigii au făcut-o pentru a atrage atenţia asupra faptului că ei ştiau bine motivul pentru care le-au pus în asemenea locuri: ajutorul lor pentru întărirea oamenilor de pretutindeni în momentul în care puterile tuturor se vor reinstala în lumea oamenilor, în pofida eforturilor stăpânirilor pentru o singură formă de întărire: întărirea slăbiciunilor umane… Dar nu au reuşit de tot, pentru că orice om rău este şi superficial – chiar dacă toţi răii lumii au crezut că nu le poate scăpa nimic... Însă nu au reuşit, în superficialul lor, să anihileze nimic din profunzimea lumii. Şi este normal să fie aşa – căci au şi ei, ca spirite întrupat, bunătatea lor subconştientă – aşa cum orice om bun are şi el la rândul rău un sâmbure de răutate subconştientă…
Cei ce ne-au lăsat vestigii au ştiut bine toate aceste lucruri.
Ei au avut o misiune în această lume. Misiunea lor principală a fost aceea de a estompa vibraţia joasă care a croit lăcomie, cruzime şi perversitate în lume, folosind pentru acestea în egală măsură energiile pământului şi a cerurilor. Ei nu au uitat nimic, retraşi şi ţinându-se cu deosebită modestie în marginea lumii, au ştiu totul şi au crezut cu tărie în revenirea lumii la perfecţiunea umană trecută: au crezut cu tărie că fiecare rău al lumii îşi va aminti cândva că a fost un om bun şi că aceasta va conduce la schimbarea adevărată şi profundă a oamenilor de pretutindeni. Au avut încredere totală şi au muncit din greu ca să lase totul moştenire: cu drag de oameni, cu drag de orice vieţuitoare, de păduri, de oceane şi de munţi deopotrivă...
Încrederea şi dragostea i-a ajutat să modeleze munţii şi pe dinafară, şi pe dinăuntru...
Au ştiut că mai întâi omul viitorului – din perspectiva lor – se va minuna de tot ceea ce există înafară.
Au ştiut că este în firea omului să afle, apoi să pătrundă şi sensurile mai adânci: la început puţin, apoi treptat, încet – dar sigur, simţind clar locurile unde au pus lucrarea lor, locurile care le-au dat energia şi echilibrul pentru a înfăptui cele ce erau în seama lor...
Şi au ştiut că puterile celor răi se vor estompa nu prin altceva decât prin propria lor conştiinţă care va reveni, în ultima lor clipă pământeană – după care vor pleca de unde au venit cândva. Şi au ştiu că lumea, aşa cum este croită ea, îi va ajuta să fie: şi răi – la vremea răului, şi buni – la vremea binelui definitiv în lumea omului.
Şi au ştiut bine, şi au lăsat lucrare dăltuită în piatra munţilor, care oglindeşte cunoaşterea lor: că prin porţile Cerului îmbrăţişat cu Pământul au venit zeii din vechime să dea formă omului pe Pământ, şi tot prin aceleaşi porţi tot ei, zeii, vor veni să ajute lumea pentru ultimele ei învăţături. Apoi cei ajutaţi de ei astfel vor pleca să-şi caute învăţături în alte părţi, şi tot prin porţi vor pleca apoi şi zeii-ajutători, de tot, definitiv sub forma lor umană. Iar oameni nu se vor mai naşte aici, spiritele care le-au însufleţit corpurile din generaţie în generaţie plecate fiind toate, care de unde au venit, din cerurile care îi aşteaptă înapoi…
… Şi alte noroade de vieţuitoare vor veni apoi să-şi cânte vieţile în marele cântec al Pământului… Şi zeii-ajutători vor veni din nou să le croiască şi lor, rând pe rând, vremuri după vremuri, alte trupuri pentru alte feluri de vieţi…

Noi trăim azi parte din viitorul lor, pentru unii – ultimele clipe ale vieţilor noastre pământene, având multă nevoie de moştenirea rămasă pentru noi – de la dânşii… Şi iată că a venit vremea să le vedem cu mirare pe toate, să ne întrebăm, apoi să cercetăm şi să înţelegem că am venit aici pentru multe lucruri de folos, iar din ele ne întrebăm cât am dus până la capăt şi câte au mai rămas de făcut. Şi mai ales: cât, cum şi când ne vor ajuta asemenea moşteniri în vremurile noastre. a venit timpul să înţelegem că o asemenea moştenire a fost multora de folos, generaţie după generaţie, până la noi şi vor fi de folos şi altora după noi. Treptat înţelegem că suntem în mijlocul timpurilor omenirii de fapt, căci dacă acesta este timpul în care încep revenirile, atunci mult va mai fi înainte de înfăptuit de oameni pe Pământ.
Şi iată că începem să înţelegem altfel scrierile vechi, care ne spun multe şi fiecare generaţie şi-a luat ceea ce a putut din ele. Abia la sfârşit vom înţelege toate semnificaţiile pentru care s-au înscris cele de acolo pentru omul care îşi va aminti toate vremurile pe care le-a trăit, cu toate cele pe care şi le-a dorit…
A venit timpul să ne dăm seama că vremurile începuturilor au fost cele ale “arderilor de tot”, iar cele ale sfârşiturilor vor fi tot aşa. Între ele – puntea suspinelor: vremea în care omul nu-şi poate duce tot lucrul până la sfârşit:
– cunoaşterile rădăcinilor, între cer şi pământ: cât din cer şi cât din pământ, cu câtă putere venită din lume şi câtă putere să croiască pentru a se răspândi în lume;
– lucrarea totală, gândită, planificată, măsurată, înţeleasă de către omul-creatorul ei: cât pentru omul creator şi cât pentru lumea în care el îşi pune creaţia;
– cercetarea locului fără, apoi şi cu creaţia sa, pentru a înţelege efectul ei şi a îndrepta orice neplăcere a lumii vii ar fi croit ea: pentru orice vieţuitoare şi la fel pentru împrăştierea suflului stâlpilor de lumină care formează temelia stelelor, şi pământurilor din lumea nesfârşită a cerurilor;
– cercetarea propriului suflet şi trup, în calitate de creator şi trăitor, pentru sine, pentru toate învăţăturile care i-au fost date şi pentru cele care vor veni în continuare;
– şi nu în ultimul rând cercetarea lumii viitorului, a viitorului însuşi, pentru pregătirea atentă a unei noi creaţii, cu toate pregătirile necesare pentru creator şi pentru lumea în care îşi va plasa viitoarea creaţie, în perfectă armonie cu toate cele trăitoare în viitor: planeta însăşi, cerul cu toate ale sale curgând lin către pământurile şi apele din jur, aşezarea oamenilor şi propria sa devenire în mijlocul ei…

Să considerăm cele scrise mai sus că sunt doar 1% din întreaga lucrare pe care omenirea – adică: om cu om, fiecare om în parte – avea înainte, şi va avea prin simţirea proprie şi nicidecum prin vreo impunere venită de undeva, de oriunde.

...ARDERILE DE TOT...
Pornind de aici am răspuns la întrebarea:

“Ce ne poti spune despre : ” –„dincolo” este claritatea cunoaşterilor de tot, a „arderilor” de tot… “.Stim ca aici venim sa aprofundam si invatam dar cum sunt acestea “digerate” dincolo, atar la nivel personal cat si de grupul din care facem parte.”

Da, este foarte bine sesizată această nuanţă, întrebarea mi se pare a fi extrem de pertinentă… În timpurile pe care le trăim acum ne oferim noi înşine îngăduinţa (nu numai că ni se oferă această îngăduinţă din partea dumnezeirii) de a trece destul de superficial peste multe învăţături, căci suntem aici pentru a ne observa ŞI acest aspect (printre multe altele) – pentru a fi reglat în viitor: superficialul. Superficialitatea.
Pentru că înafara acestor timpuri de joasă vibraţie planetară, nu ne permitem să trecem peste absolut nici un aspect planetar (aşadar din nici un punct, unghi de vedere) al trăirilor noastre. TOTUL este aprofundat, ne trebuie să ajungem cu mult peste ceea ce azi numim “perfecţiune”. Eu încarc cu detalii orice lucrare de descriere a vieţii vechi – dar este hilar cât de puţin pot să prind din această pătrundere a străvechilor, a străbunilor noştri !!! :) Unii ar spune că exagerez, că nu ne-a trebuit vreodată, şi nu ne va trebui niciodată o astfel de cunoaştere … Eu spun că nu am pus nici 1% din tot ceea ce se poate cunoaşte, înţelege la nivelul de AZI, dar vibraţia creşte iar înţelegerile, pătrunderile merg vijelios înainte… Pătrund şi eu, dar nu am timpul necesar să descriu câte sunt acum (toate cele scrise aici au fost întocmite în linii mari între anii 2000 şi 2008)…
În acest context, este de remarcat metafora acestei vechi exprimări biblice: “arderile de tot”. Adică dacă acum “ardem” (adică descifrăm în mod voit) câteva necunoaşteri – în viitor “arderile de tot” nu vor lăsa NIMIC, dar ABSOLUT nimic “nears”: nepătruns, neînţeles. Adică – să nu existe nici un fel de “Nu ştiu!” , “Nu mă interesează!” , “La ce-mi trebuie??!!”. Totul va fi – aşa cum a fost şi întrecut – de trebuinţă. Tot ceea ce este pe Pământ, aici, acum, în orice moment, este de MARE trebuinţă…
…Şi tot ceea ce am exprimat în aceste rânduri mi se par palide faţă de profunzimea unor descrieri privind acest TOT… De care unora conştiinţa exprimabilă azi se scutură şi zice: “Să vină 21 decembrie 2012 să trec în altă dimensiune, să scap odată de aici...” !!! Ei bine… nu “scăpăm” … Alţii spun oftând din greu: “Lua-m-ar moartea odată…” Dar nu… Ne mai trebuie să înţelegem, să trăim nişte (sau multe…) superficialităţi, până când vom ajunge să trebuiască să plecăm… Sunt foarte multe de care nu ne dăm acum seama, dar subconştientul nostru le strânge sârguincios pentru a ni le analiza noi înşine după terminarea acestui destin…

vineri, 7 septembrie 2012

EXPERIENŢELE NOASTRE EXTRASENZORIALE (4): DE LA INEXPLICABIL CĂTRE MIRACOL: BILOCAŢIA

Nu vreau să fac altceva prin aceste scurte articole, decât să atrag atenţia asupra unor confuzii şi neînţelegeri, urmând ca în viitor asemenea subiecte să fie reluate ori de câte ori este necesar, la cererea dvs. Este important să cunoaştem măcar în linii mari anumite aspecte, pentru ca înţelegerile personale să se aşeze pe o bază, pe un fundament scuturat măcar în parte de confuziile generale şi neînţelegerile evenimentelor cu care ne putem confrunta oricare dintre noi, la un moment dat al vieţilor noastre.
În domeniul experienţelor extrasenzoriale (sau, cum le numesc eu: experienţe multisenzoriale, căci ele se datorează percepţiilor cu senzorii celorlalte corpuri din sistemele noastre corporale) azi lumea baletează între inexplicabil sau miracol - dacă starea este plăcută şi oarecum înţeleasă - şi boală, dacă starea este asociată cu fenomene dureroase sau necunoscute pe care omul nu le poate încadra altfel. Personal obişnuiesc să îndrum oamenii şocaţi care mi se confesează să meargă mai întâi la medic pentru un examen general (de cele mai multe ori este cazul unui oculist sau ORL-ist, în funcţie de fenomenul perceput) pentru ca omul să se lămurească şi să facă tot posibilul pentru a-şi pune la punct funcţionarea organică. Dacă fenomenul persistă în stare declarată de sănătate (pe care eu îl ştiu deja, dar se încredinţează astfel şi omul), atunci începem discuţia mai profundă.
Sigur că două fenomene generale ies din lista medicilor: călătoria astrală (sau visul conştient) şi fenomenologia complexă care presupune elemente corporale ieşite din comun: fenomene corporale inexplicabile şi cele de tip miracol. De multe ori omul ajuns la "doctor" poate fi tratat cu o serie de tranchilizante puternice, care pot să ascundă un timp cele percepute anterior, după care totul poate reveni cu putere mărită chiar - datorită liniştirii puternice pe care o acceptă cu încredere.
Din nou fac precizarea că nu pun aici în discuţie fenomenele de tip percepţie spontană mistică, fie ele şi în grup - căci oamenii pot fi influenţaţi de la distanţă, ori pe cale naturală, mentală, ori pe căi tehnologice avansate.
De asemenea nu se pun în discuţie fenomenele care apar în practică urmărită prin cursuri de specialitate.
Nu aş dori să pun în discuţie aici faptul că omul apelează în cazul fenomenelor inexplicabile la preotul local, căci este dreptul său să creadă orice despre propriile sale percepţii: este experienţa sa, din care are foarte multe de învăţat.
Orice fenomen trebuie cercetat personal, nu cu îndoiala de a nu fi adevărat, care poate influenţa mult rezultatul cercetării, ci cu curajul de a descoperi cât mai multe aspecte ale fenomenului cercetat. Dacă dăm peste ceva care ne trezeşte îndoiala, este bine să nu generalizăm îndoiala noastră, generalizând şi decretând că nimic nu este adevărat ; ci să cercetăm până unde este adevărul simţit de noi - şi să fim în acelaşi fel deschişi şi la alte explicaţii care ar putea să prelungească cunoaşterea dincolo de propria cercetare. Să încercăm să vedem de unde porneşte devierea, confuzia, cum şi unde se împletesc adevărul cu confuziile, unde se despart şi cum se reflectă fiecare în parte în cele ce au ajuns la noi ca informaţie, cum ne influenţează în viaţa de fiecare zi. S-a creat obişnunţa de a folosi expresia de "iluzie" - dar de cele mai multe ori adevărata iluzie este de fapt confuzie, lipsă de cunoaştere, de informare pe o plajă mult mai largă (şi în permanentă creştere, de altfel). Iluzia însă nu cred că se referă decât la :
- iluzii optice - legate strict de structurile oculare - "iluzii" care nu cuprind percepţiile de tip astral: entităţi şi structuri planetare, stelare şi universice, elemente de câmp eteric şi astral aflate azi în cunoaştere din ce în ce mai extinsă în interiorul unor grupuri de cunoscători care ar proceda mai corect să informeze şi în exteriorul grupului lor, pentru că se poate… Fără teamă că îşi "strică" imaginea de om "serios"; o astfel de imagine, de om serios, rezultă din întreaga activitate, chiar dacă în jurul nostru sunt mulţi care dispreţuiesc încă activitatea de tip ezoteric-spiritual;
- iluzii emoţionale sau ambiţionale: iluzia că un alt om mă iubeşte (la mijloc fiind de fapt proiecţia propriului sentiment asupra celeilalte persoane), iluzia că precis voi câştiga sau voi ajunge fără nici un fel de efort şi fără asumarea unor responsabilităţi drept în vârful unei piramide sociale. Sau, la polul opus - iluzia că, dacă muncesc mult şi corect precis voi ajunge în vârful aceluiaşi fel de piramidă socială sau politică, etc.

Ideea unei proiecţii emoţional-vizuale sau auditive din satelit (adică pe cale tehnologică şi adresându-se unui grup larg de oameni), precum şi aceea a unei induceri mentale naturale (hipnoză, transfer de imagine sau sunet de la un emiţător la un receptor mai mult sau mai puţin pasiv) nu intră în categoria iluziilor, optice sau sonice deopotrivă, căci acolo avem de-a face cu o activitate umană conştientă, o proiecţie reală, realizată în mod natural (prin intermediul corpului mental uman, care devine emiţător) sau tehnologic (prin intermediul unei aparaturi care funcţionează prin intermediul propagării unor unde, puţin simţită în mediul înconjurător). Chiar este vorba despre ceva real - altfel am discuta despre iluzie, în felul său, când deschidem un TV sau PC: dar le numim transmisii, şi nu iluzii… Fenomenologia de la care am pornit este de fapt exact de aceeaşi natură, doar că se bazează pe unde electromagnetice care au ca receptor direct nu un aparat (TV, PC, radio, celule fotolectrice, etc. - deci aparate de intermediere) ci direct creierul uman.
Putem discuta şi despre alte fenomene, categorisite în general tot ca „iluzii" , şi care de fapt nu sunt de loc iluzii, ci amprentări mai mult sau mai puţin intenţionate ale spaţiului înconjurător, un spaţiu universic format din multe straturi existente simultan - dar fiecare în parte fiind de vibraţii diferite, ceea ce le permite să folosească acelaşi spaţiu universic. Pot fi şi succesive, pot fi şi împletite, întrepătrunse - sau periodic, sau numai în stare de necesitate, sau permanent. Asemenea amprentări explică un anume fel de "bilocaţie" - aceea pe care noi o cunoaştem (de exemplu, din filmele de tip „Matrix", „Kung Fu", etc.), unde acelaşi om pare că se află în două sau mai multe locuri diferite, simultan ; nu este vorba despre aşa numita mecanică cuantică - despre care un fizician de bine pregătit ştie clar că este aplicabilă doar într-un spaţiu bidimensional - în care o particulă poate fi simultan în două locuri diferite, cu efecte posibile în spaţiul tridimensional care îl cuprinde pe cel bidimensional. Cu toate acestea este simplu de făcut confuzii privind separarea sau extinderea efectelor în toate părţile, cu explicaţii de care nici fizicienii, dacă le cunosc cât de cât, nu sunt hotărâţi dacă să spună sau nu publicului că astfel de lucruri sunt foarte probabile şi neaplicabile constant, permanent, în viaţa concretă. Sau nu au încă permisiunea sponsorilor lor.
Bilocaţia se confundă aşadar cu amprentarea conştientă sau inconştientă a spaţiului înconjurător, iar aici ar trebui făcută o descriere mai amănunţită a acestui fenomen - căruia îi voi rezerva un spaţiu mai amplu. Fiecare vieţuitoate lasă o amprentă în spaţiul pe care îl ocupă, amprentă care poate persista în funcţie de specificul vibraţiei sale comparativ cu vibraţia generală a spaţiului respectiv: o remanenţă a vibraţiei personale care poate fi foarte joasă sau foarte înaltă, şi atunci ea rămâne un timp suficient de lung pentru a fi sesizată (de regulă cu privirea laterală, mărginaşă) sau, dacă se depărtează puţin de vibraţia medie a locului - poate fi sesizată puţin timp, după care o altă trecere, a altei vieţuitoare, îi va lua locul. Viaţa urbană se spaţializează şi se bazează pe astfel de amprentări, deoarece astfel fiecare dintre noi păstrăm în memoriile spirituale active prezenţa altor spirite întrupate în acelaşi timp cu noi. Se poate discuta despre teama - justificată astfel - a unor spirite de a intra în contact direct cu alţi întrupaţi (agorafobie) mai mult sau mai puţin înţeleasă chiar de cel ce simte astfel. Experienţa de acest fel va fi înţeleasă cândva şi rezolvată prin aplicaţii de natură a schimba o astfel de neputinţă.
Personal am perceput de ani de zile asemenea amprente, pe care le-am studiat în amănunt: nu vreau să sperii multă lume… dar este ceva deosebit cu adevărat să vedem cum se amprentează şi cum se preiau elemente de amprentare pe un scaun din mijloacele de transport în comun: adevărata socializare porneşte de la mlădierea subconştientă, prin împletirea energiilor şi vibraţiilor din spaţiile folosite în comun… La fel, sălile de spectacol, şcolile, spitalele, etc.

Adevărata bilocaţie - despre care voi scrie pe îndelete în curând - se confundă cu dedublarea astrală sau cu activitatea mentală înaintată. Adevărata bilocaţie se consideră, în mod eronat, posibil a fi realizată de orice om, întrucât orice om - doar fiind conştient de universul în care trăieşte - ar putea ajunge la practicarea „minunilor dumnezeieşti". Lucru care, cu respect pentru toată lumea, nu este posibil pentru orice spirit: nu este pentru noi, în calitate de spirite care nu sunt nici pe departe în starea de a fi terminat evoluţiile personale.
Nu este posibil a fi desfăşurate de noi nici pentru faptul că un asemenea loc din univers, cum este Pământul, nu poate suporta oricum şi oricând asemenea practici. Căci la nivelul de populaţie activă, şi umană, şi de întreg biosistem planetar, astfel de practici curente ar deplasa mase uriaşe de aer planetar, cu energii planetare, din cauza neputinţei menţinerii la un loc, în puterile radiante ale spiritului: şi evenimentul, şi mediul înconjurător, ceea ce ar deveni asemănător cu detonarea unui bombe. Vom discuta pe larg despre asemenea lucruri, în studiile istorice, ample, studii despre trecutul conştient şi cuminte-lucrativ al omenirii străvechi...
Pe scurt - ca să nu rămânem fără explicaţii, măcar restrânse - bilocaţia adevărată înseamnă ca o singură entitate, aflată într-un univers de staţionare, să-şi poată trimite un set de raze monadice într-un alt univers, un alt set de raze monadice în alt univers - de regulă câte un set în toate trei universurile materiale: Universul Fizic, Universul Astral şi Universul Cauzal , dar în acelaşi timp şi în straturile sau dimensiunile structurale paralele ale Universului Fizic, precum şi în Universul Secundar: aşadar practic aceeaşi entitate se poate manifesta în toate universurile simultan, chiar efectuând lucrări diferite, de amploare diferită şi cu semnificaţii diferite pentru fiecare univers în parte.
Iar aceasta este o realitate curentă şi clară a marilor creatori-coordonatori ai evoluţiilor noastre...
Adevărata bilocaţie apare extrem de rar în realitatea noastră planetară, numai pentru desfăşurarea unor sarcini extrem de complexe: aşa cum a fost venirea şi desfăşurarea lucrării lui Iisus Christos, dar şi a altora ştiuţi şi neştiuţi, care au avut permisiunea de a folosi rar, dar real, în anumite momente planetare bine definite, asemenea puteri, spre binele întregii planete şi nu numai: al planetei, al celorlalte planete din sistemul stelei noastre, a stelei însăşi şi a multor altor elemente constitutive ale galaxiei: nu numai stelele, ci şi întreg sistemul matriceal al galaxiei. Impulsurile energetice ale unei asemenea lucrări conduce la susţinerea, şi menţinerea în funcţiune, periodică, a sistemului de corzi galatice, mai ales cele de la periferia galaxiei către nucleul ei, şi mai ales în perioadele de vibraţie joasă sau de modificare de la vibraţii joase către vibraţii înalte. Dar mai ales atunci când o stea cum este Soarele nostru bun şi drag susţine o complexitate rar permisă, pentru evoluţii cu totul speciale, aşa cum se desfăşoară azi, pe Pământ, datorită necesităţilor grupurilor de spirite umane aflate în evoluţii deosebit de complexe.

Aşa cum spuneam mai sus, bilocaţia este un fenomen confundat deseori cu activitatea mentală înaintată, care încep cu fleşuri de percepţie, de vedere mentală: de aici vine şi exprimarea de bilocaţie - expunerile arată cum cineva vede pe altcineva din locul trăirii sale curente, în timp ce persoana percepută astfel este percepută la locul său şi de alte persoane, în locul unde se află de fapt. De altfel vederea mentală se bazează pe dispariţia totală a peisajului de trăire curentă: cameră, spaţiu deschis, orice vedere a locului real de trăire - şi înlocuirea lui cu o persoană aflată în alt loc, cu alt spaţiu din acelaşi timp sau din timpuri diferite: trecut sau viitor. Omul percepe totul ca fiind perfect real, în timp ce el poate crede că o parte din el s-a deplasat în altă parte, sau altcineva a fost în timp real în camera sa, în timp ce altă persoană poate spune că cel ce are viziunea a fost pe loc. Iar descrierea viziunii - căci este vorba de o viziune, ar spune că a fost în locul descris… Fără o cunoaştere reală a puterii mentale umane şi fenomenologiei de desfăşurare, orice om fără o astfel de experienţă poate spune că a fost în mijlocul unui fenomen de bilocaţie - ceea ce nu est de loc real.
De asemenea, în acelaşi fel se poate discuta despre confuzia cu dedublarea astrală: mulţi cred că au fost în mijlocul unui fenomen de bilocaţie - ei aşa îl numesc - dar tot ceea ce ei descriu este o călătorie astrală. Necunoscând toată fenomenologia legată de călătoriile astrale (sau visele conştiente), omul povesteşte despre experienţa sa numind-o bilocaţie (caz real, pe care îl spun acum) după cum a auzit cândva, undeva… Este bine să cunoaştem diferenţele şi să explicăm şi altora cu ce se confruntă de fapt.

Să ne oprim deocamdată aici, urmând să aruncăm o privire asupra experienţelor de tip miracol, neînţelese sau prea puţin înţelese, de cele mai multe ori, de cei care le trăiesc: dar şi aceasta fiind o experienţă personală şi de grup, din care avem cu toţii enorm de multe lucruri de învăţat…

luni, 3 septembrie 2012

Ieri seară, la Corbii de Piatră ......



...privesc muntele celor care s-au sihăstrit pentru binele neamului... Sufletul mi se scaldă în bucuria înfrăţirii lui cu sufletul neamului nostru coborât pe pantele timpului din Omenirea Dintâi... cu modestie şi curaj, bunătate şi cuminţenie...
Multe sunt încă popoarele care stau în leagănul prunciei lor, asemenea nouă... Să nu ne ridicăm nasul cu trufie, aşa cum au făcut-o alţii... căci şi nouă altfel ne va fi ruşinea prea grea de dus când vom citi om cu om Adevărurile Lumii... cândva...