Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


marți, 21 aprilie 2015

CÂTEVA GÂNDURI DESPRE NOI, OAMENII...

Eu nu mă zbat să conduc, să ies în faţă, să-mi impun părerile, dar alţii da – la orice nivel al societăţii, de la familie la naţiuni întregi. Accept să nu fiu înţeleasă, dar alţii nu. 
La fel ca şi mine sau ca şi ei sunt foarte mulţi, ai zice că suntem pe o parte şi pe cealaltă parte a unei baricade. Dar nu este nici o baricadă, ci suntem pe acelaşi drum, dar în momente diferite ale lui. Când vom înţelege acest lucru, ne vom sprijini să mergem pe drum, fiecare după puterile lui şi nu ne vom mai obliga să mergem toţi într-un ritm mai alert sau într-un ritm mai lax, mai relaxat până la leneş sau la stat pe loc. 

...Oamenii nu sunt iraţionali - ci doar nu-şi înţeleg raţiunile unii altora, dar măcar unii încearcă...
...Ei nu sunt de neînţeles, ci doar se înţeleg după interese şi afecţiuni comune. Şi se unesc definitiv atunci când descoperă că nu există decât un singur ”interes” - viaţa... Faţă de care ar trebui să ne manifestăm întreaga afecţiune...
...Oamenii nu sunt egoişti, ci simt doar nevoia imperioasă să se protejeze, după fricile, temerile şi deznădejdile sau nădejdile pe care le au. Cu cât ne unim mai mult, cu atât înţelegem că protecţia ne este necesară şi mai ales, contribuim activ la protecţiile pe care deja le avem din evoluţiile noastre...
Să ne iubim şi mai ales să ne ajutăm reciproc să ne cunoaştem pe noi înşine: şi în neputinţele, şi după puterile noastre, ale tuturor...

miercuri, 15 aprilie 2015

DA, ŞI MIE MI-E FRICĂ DE URŞI !!!


Mi-a plăcut articolul, sincer, deşi e cam dur...
http://totb.ro/mi-e-frica-de-ursi/#more-119689 
Am şi eu nişte experienţe............
Mi-e frică de urşi de când mă plimbam pe la Lăptici (e undeva la ieşirea din Padina pe drumul spre Cheile Tătarului) fotografiind flori şi, întorcându-mă să ies din pădure, acolo unde credeam că este o stâncă mare cu muşchi pe ea (sunt peste tot în Padina) mi-am dat seama că "stânca" a întors capul după mine... 
Asta a fost prin 2009... Şi era începutul...
Fugind de urşi mi-am dat seama că dădeam de câini. Urşi nu erau la început, dar câinii erau reali, acolo, cu colţi şi mârâind, lătrând... M-am obişnuit să iau abonament la munte - Sinaia pt. vremea rea (are străzile spre munte asfaltate!!!) şi Buşteni pentru vreme bună. Ca să nu-mi mai fie frică de câini, am luat biscuiţi şi am început să împart cu gentileţe. Aveam o duzină de prieteni acum. În fiecare sâmbătă mă aşteptau cu o bucurie nebună. De obicei mergeam pe drumuri spre Stâna Regală sau de la Cota 1400 în jos ...splendide drumuri, nu le voi uita în veci. Uitasem de urşi, dar de fiecare dată cineva oprea maşina şi spunea că ursoaica cu 2-3 pui era la o cotitură mai sus. Ok, luam catrafusele şi mă întorceam, dar oricum eram cu câinii după mine. Nu se deslipeau de mine. Eram doar cu ei şi cu veveriţele şi nu-mi mai era frică. Dar într-o bună zi eram singură - prietenii mei blănoşi erau la masa lor de prânz - şi am luat-o spre telegondolă pe o şosea splendidă, prin spatele Cabanei Schiorilor, pe marginea pădurii. Plecasem de fapt din drumul spre Cotă de unde venea un urs, mi-a zis cineva care cobora cu maşina. Şi deodată, tot fotografiind trunchiuri de copaci ce semănau cu urşi, din faţă m-am trezit cu o ursoaică cu 2 pui. Nu puteam fugi, am angină pectorală. Şi totuşi am fugit, nu mă văzuse, dar mi-am văzut moartea cu ochii şi ncii nu mai port nitroglicerină cu mine de prin 2005... 
Pe drumurile Sinăii nu mai ai pe unde merge, vin urşi şi la Castelul Peleş... 
De data aceea am scăpat. Trei zile mai târziu eram în maşina unor prieteni când fix de la Hotel Alpin traversa şoseaua o altă ursoaică cu pui: alta rasă, prima fusese neagră cu bot ascuţit, asta era superbă, toată pe rotund cu blana roşcat aurie în soare... Zeiţa urşilor !!!... Dar eram în maşină, iar dânsa i-a dat o gheară puiului peste funduleţ de l-a trimis direct în frunze şi a dispărut după el. 
Am conştientizat că şi ei au frici de noi...
Noi am intrat în "ţara" lor... Şi ne mirăm că şi ei intră într-a noastră...
Pe Jepi sunt urşi... Ohooo... Acum 2 ani din telecabină povesteau oamenii cum vedeau că ursul servea dintr-un om şi ei, sus, nu puteau să facă nimic... Acum, eu nu intru mult în pădure, e minunat, feeric, superb, uluitor de frumos săptămână după săptămână să vezi cum se schimbă haina codrilor, şi aerul, şi florile, şi fluturii... Mi-e frică de urs, dar citeam zilele trecute că altora le e frică acolo de o potecă care s-ar deschide din Jepi şi te duce ori la nebunie, ori la dispariţia completă. 

Sincer este uluitor, da, uluitor de bine acolo şi cunosc oameni care s-au dus la doctor pentru că... se simţeau anormal de bine când ei socoteau că, fiind la birou, trebuiau să se simtă prost... mă rog, rău... Aşa că nu vreau să acuz pe unul şi pe altul, dar m-aş mira ca un asemenea om să nu tremure de frică dacă nimereşte pe potecuţa mea zen !!! Aia chiar există, nu apare, nu dispare din senin... Şi o piatră pe care serveam masa acolo, săptămână de săptămână... Mi-e dor de ea, acum nu mai pot merge la munte. Oricum găsesc eu bănci prin parcuri, peticuţe de iarbă ici şi colo prin Bucureşti...
Dar nu ai frici în Bucureşti. Sau ai dacă le vrei. E bine însă să ai nişte biscuiţi în buzunar, pentru câini sau pentru porumbei. I-aş da şi unui hoţ, cred că l-ar pufni râsul să audă de la mine că sunt pe talon de pensionar fără bani prin Cişmigiu, dar îi dau un biscuit, doar unul sau doi, ca să mai rămân şi eu cu ceva !!!
Să auzim numai de bine !!!.................

sâmbătă, 4 aprilie 2015

ESENŢA ECHILIBRULUI SPIRITUAL

Am discutat frecvent despre echilibru într-o lume în care multe par a fi dezechilibrate şi de aceea dezorientante. Mulţi dintre noi înţeleg cu greu diferite aspecte ale evoluţiilor spirituale ale oamenilor, cum ar fi: oamenii buni se îmbolnăvesc adesea, cei răi par sănătoşi tun şi în deplină putere să facă rău în jurul lor până în clipa morţii. 

FOLOSIREA ŞI RESPINGEREA LUMII
Nu putem atinge în discuţii, analize toate aspectele legate de echilibrul/dezechilibrul lumii şi al nostru personal, dar treptat îi putem atinge câte un aspect în timp ce acumulăm experienţă, reflectând la fiecare în parte şi la toate la un loc, fără să vedem în asta o povară – ci o uşurare a înţelegerilor vieţii şi astfel a trăirii ei. 
Putem azi să pornim de la înţelegerile trăirilor noastre pe Pământ - rădăcini din care se vor dezvolta trăirile noastre în viitor: indiferent dacă ele se vor desfăşura în continuare pe Pământ sau dacă se vor petrece în alte părţi ale universului. Trăirile noastre de acum îşi au rădăcinile în ceea ce numim idealurile noastre spirituale, pe care le păstrăm în suflet şi credem că ele nu au fost atinse vreodată, dacă suntem încredinţaţi că ne tragem din regnul animal pământean, din maimuţe: de fapt le-am trăit cu toţii la modul absolut al unui superlativ pe care îl credem limita realului, dincolo de care credem că s-ar întinde imaginarul unui om care îşi croieşte singur viitorul. Dar de fapt venim dintr-o existenţă concretă superioară cu mult acestui ideal croit doar din superlativele existenţei noastre pământene. 
Şi trăim azi ajutaţi de corpurile noastre actuale, cu percepţiile lui, cu tarele lui, crezând într-o conştiinţă apărută sub forma unui efect al unui chimism evoluat de la animal la om în decursul câtorva milioane de ani... 
Dar de fapt nu este aşa. Rădăcinile noastre spirituale nu sunt în corpurile animalelor de pe Pământ, ci în spiritul care a schimbat multe feluri de corpuri de-a lungul unor evoluţii îndelungate pe miliarde de planete, de-a lungul unui „timp” universal care numără trecerea noastră prin infinite galaxii ce s-au trecut în nefiinţă... Toate cele pe care le putem numi azi „rădăcini” ale manifestărilor noastre curente, au de fapt rădăcini mult mai adânci, mai lungi, mai puternice, mai ramificate, din care se trag idealurile noastre curente, sublime şi de aceea crezute a fi atinse doar de un Dumnezeu intangibil pentru majoritatea noastră, a oamenilor. Pe care idealuri le purtăm în noi, iar dintr-un anumit punct de vedere da! ele au aspecte care ating etapele de evoluţie ale animanelor şi plantelor pământene... Purtăm astfel în noi – pentru că avem mai multă evoluţie decât orice alte vieţuitoare de pe Pământ – idealurile tuturor plantelor de pe Pământ – dar şi din univers, cu o natură miraculos regenerabilă, plină de frumuseţe, pace infinită, parfum, lumină şi culoare... Purtăm în noi idealurile lumii animale, cu idealuri culinare de la carne crudă la delicatese rafinate ce par nu se mai sfârşi într-o artă mereu fecundă... Idealurile virusurilor de a acapara toată planeta fără ca ea să se distrugă, dar şi dacă se distruge să poată călători prin cosmos şi să cucerească planetă după planetă... Idealurile insectelor, reptilelor, rechinilor de a înţepa, tortura, chinui, fără ca chinuitorul să simtă regret pentru durerile pricinuite altora... 
Şi câte, şi mai câte... 
Prezentul nostru, cu vibraţie din ce în ce mai înaltă – dar totuşi nu foarte repede ajunsă la acele valori care să ne protejeze de multe „caracatiţe” irumpte din adâncuri de nefiinţe, estompează însă treptat idealurile vegetal-animale, pentru a lăsa locul idealurilor raţiunii, politicilor savante dar mercantile, dispreţului, sclaviei de orice fel, de orice subtilitate – proprii creatorului conştient pentru care, la limita animalităţii, transformă lupta de supravieţuire într-o luptă de distrugere ca ideal pentru toate idealurile la un loc... 
Dar mulţi cred azi, din fericire din ce în ce mai puternic convinşi, că tocmai această creştere a vibraţiei planetare ne conduce către profunzimi, subtilităţi din ce în ce mai adânci. Descoperim noi şi nebănuite nuanţe; abia acum începem să înţelegem ce înseamnă cu adevărat faptul că rădăcina sublimului este perversitatea. Atât de urâtă de oameni pe Pământ: sau dimpotrivă, îmbrăţişată de atât de mulţi oameni pe Pământ. Ştim bine că există oameni care urăsc perversitatea de orice fel, dar tocmai de aceea o practică cu pofte din ce în ce mai mari, mai mult sau mai puţin conştienţi. Este normal, dar dacă nu ar urâ-o, ar putea s-o părăsească relativ repede – sau cel puţin s-ar afla acum pe o cale de ieşire fără foarte mult zbucium. Ni se spune să nu urâm nimic – şi ne tot frământăm şi tulburăm cum să nu o facem ca să trăim cu conştiinţa împăcată... Cum să nu urâm minciuna ??!... ne întrebăm... dar crima, adulterul, hoţia... Nu înţelegem că ura naşte ură la rândul ei – credem că este vorba despre a urâ oameni şi fapte concrete, nu înţelegem că emoţia, sentimentul ca atare întăreşte orice fel de ură... Ne întrebăm însă cum să facem altfel diferenţa între ele şi adevăr, cinste, onoare, altruism şi iubire??!!... 
Scrierile religioase spun despre oameni sfinţi care aveau câte un „ţepuş” pentru păstrarea modestiei pe drumul susţinerii lucrărilor lor dumnezeieşti. Alţii, care nu se deosebesc de lume, dar prin puterea dată de „Tatăl” şi-au împletit relativităţi de aceeaşi natură cu o sarcină sacrificială prin care generaţii umane de-a rândul au fost susţinute în marile greutăţi prin care au trecut... Adică ceva a echilibrat altceva şi astfel au rămas modeşti – umili spun scrierile – ducându-şi sarcinile la bun sfârşit. 
Tema noastră este echilibrul în manifestare şi nu absenţa manifestării. Pentru că trăim într-o lume în care toate formele de viaţă, vieţuitoarele, recirculă prin corpurile lor energii şi materii pe care le amprentează puternic; ele ajung şi la oameni: pe de o parte circulaţiile prin corpurile umane le dezamprentează – dar nu înainte ca ele să îşi pună amprenta pe câmpurile corpurilor şi pe corpuri deopotrivă. Oamenii au o experinţă bogată în manifestări pozitive şi negative în egală măsură, cuprinzând absolut toate cele specifice treptelor de evoluţie ale vieţuitoare lor planetare: numai prin acest mod de a privi lucrurile omul a fost făcut „stăpân” peste celelalte vieţuitoare planetare – aşa cum arată scrierile religioase. Omul este acum spiritul cel mai evoluat pe Pământ, dar să reţinem că în alte timpuri nu a fost (înainte de venirea spiritelor umane pe Pământ) şi în viitor nu va fi (după ce spiritele umane vor părăsi Pământul). Într-o astfel de calitate spirituală, el trebuie să cunoască, să protejeze şi să trăiască cunoscându-le potenţialul dătător de viaţă spirituală: căci toate celelalte vieţuitoare îi aminteşte omului permanent că are o bogăţie interioară cu totul specială, pe care trebuie permanent să o reîmprospăteze, să o regenereze, să o remodeleze ridicându-şi astfel nivelul vibraţional, de care el poate să fie conştient – dar celelalte vieţuitoare încă nu... Memoriile monadei sunt mereu astfel activate de impulsurile unei varietăţi impresionante, practic infinite de vibraţii venite din jur. Aceleaşi memorii ale monadelor întrupate ca oameni pe Pământ facilitează revărsarea în univers a unor valuri imense de energii cu vibraţii asemănătoare lumii în care s-a întrupat. Toate vibraţiile provenite de la oameni se împletesc cu vibraţiile venite din cosmos, şi astfel noi valuri de vibraţii acţionează asupra tuturor spiritelor întrupate pe planetă şi în jurul planetei:
– asupra celorlalte vieţuitoare pământene, determinând un volum mic şi nu prea variat de manifestări – pentru că spiritele celorlalte vieţuitoare nu au multă experienţă, asemenea spiritelor umane. Doar anumite manifestări li se activează şi lor – şi acelea uneori de-a valma, încă, ceea ce conduce deseori la blocaj emoţional şi, mai departe: ori fugă, ori agresiune crescută, în funcţie de înclinaţiile lor spirituale; frica va genera frică, agresivitatea lor o va creşte pe aceea a animalelor – dar şi a plantelor deopotrivă (lucru recunoscut oficial azi);
– asupra oamenilor înşişi, trăitori şi creatori conştienţi avansaţi, cunoscători ai unei multitudini de moduri de trăire universică. Volumul experienţei de trăire şi de primire a noutăţilor, de folosire a lor împletind mereu noul cu vechiul, determină manifestări în plus, născute din împletirile manifestărilor cu diferite grade de vechime, din împletirile ideilor venite din modul de trai alături de celelalte vieţuitoare: şi de regulă ne gândim la chestiuni negative venite din parte biosistemului, dar ele ne oferă şi idei bune – şi este necesar să echilibrăm permanent cele negative cu cele pozitive provenite din exemplul lor inconştient. 
NOI suntem cei conştienţi de tot ceea ce putem să preluăm, inspiraţi, din jurul nostru, din corporalitatea şi manifestările lor – ajutorul acesta fiind de o importanţă covârşitoare pentru cei care devin conştienţi de adevărata umanitate din ei. O importanţă care numără manifestări proprii vechi, izvorâte din memoriile proprii şi remodelate mereu spre înălţare, spre sublimare, alături de manifestări vechi pozitive care se consolidează astfel şi ajută la îmbunătăţirea, înălţarea, sublimarea celorlalte. Devenim repede conştienţi de toate acestea, chiar dacă unele nu ne plac la început – dar ar trebui să ne placă numai prin prisma înţelegerilor superioare de acest fel. Împletirea celor vechi cu cele noi venite din mediul de trai, din câmpurile amprentate puternic (chiar dacă la început nu sesizăm) de propriile noastre manifestări din epoci trecute, în care întreaga umanitate – necunoscută şi chiar neacceptată azi de mulţi dintre noi – se manifesta atunci la cote aflate dincolo sau dincoace de orice ideal uman cunoscut şi acceptat de majoritatea oamenilor de azi. Folosite în mod echilibrat, la momentul şi evenimentul oportun, toate devin înălţătoare pentru spiritul uman. 
De multe ori unele manifestări pozitive pe care le observăm la animalele din jurul nostru ni se par mult mai pozitive decât cele ale unor semeni umani, dar aceasta se petrece datorită fondului propriu uman care se revarsă din noi înşine, activat de manifestarea acestor vieţuitoare. Un om echilibrat nu va desconsidera nici animalul – dar nici omul cu care a făcut comparaţia, crezând că omul nu este atât de loial precum un câine, nu este atât de dispus să se sacrifice precum un delfin... Ei doar ne scot în faţă ceea ce avem de accentuat în noi înşine şi au şi semenii noştri – dar de multe ori uităm... Cu timpul începem să apreciem, să valorizăm, să evidenţiem ceea ce fiecare dintre noi avem – dar nu am fost sau nu suntem încurajaţi s-o facem. Măcar să fim noi cei care, dacă tot ne considerăm „treziţi”, să încurajăm pe cei din jur să-şi dezvolte cele mai frumoase, bune, morale, calitative atitudini şi comportamente. 
Adică să echilibrăm balanţa sirituală a umanităţii.
Dar dacă am avut în vedere şi ideea că toate formele de viaţă emit impulsuri, vibraţii care se răspândesc în lume şi scot din memoriile monadelor întrupate manifestări pe măsură, să facem un pas mai departe. Monadele (în cazul mamiferelor), spiritele întregi (în cazul vieţuitoarelor pământene până la mamifere) le manifestă spontan, în general fără alegere; în cazul oamenilor – cu alegere, cu înţelegere, cu gândire. Este drept că în majoritatea cazurilor şi omul are multe impulsuri manifestate spontan, dar prin educaţie poate să ajungă rapid să se înfrâneze în faţa unor manifestări pe care nu şi le doreşte. În societatea actuală, cele înfrânate prin educaţie de obicei sunt necesare formării unei imagini care nu corespunde prea mult realităţii; în acest fel totul conduce la denaturarea manifestărilor totale pe o planetă pe care ne aflăm tocmai pentru a scoate o parte din manifestările acumulate în memoriile monadice. O asemenea situaţie, în care impulsurile interioare ies dar nu sunt folosite în vreun fel, ci ascunse, fără a fi folosite, va lăsa impulsurile energetice (căci asta sunt de fapt) libere să funcţioneze fără ţintă – de fapt să roadă corporalitatea proprie fără folos, până ce se sting: dar până atunci ele chiar se alimentează automat cu cele care încă mai vin din mediul de trai: exact ca şi atunci când se formează o ruptură într-un baraj şi pe acolo năvălesc tot mai multe ape, rupând total construcţia, făcând ravagii. 
Şi nu sunt puţine elementele reprimate pentru un spirit uman. Ne obişnuim să reprimăm multe din cele care ne impulsionează – venite din partea biosistemului, din partea semenilor care se lasă „duşi de val”. Dar cel ce urmează conştient dezvoltarea personală nu va dispreţui nici cele ale răului, nici cele al binelui, ci va lua în considerare toate cele cu care interacţionează în fiecare moment al vieţii sale, va avea în vedere mereu tot ce poate fi mai bun ca atitudine care poate să înalţe ORICE comportament. Astfel, dacă ar zice: „Nu fur decât un ou!” cândva chiar va fura un bou – găsind şi acordându-şi circumstanţe atenuante mai mult sau mai puţin false, pe măsura faptelor sale. Dacă însă nu fură nimic, dar înţelege raţiunea pentru care un sărman a furat o bucată de pâine, sau chiar şi raţiunea unui bogat care fură de la toţi – aceasta este o putere spirituală pusă în slujba umanităţii adevărate ce sălăşluieşte în profunzimea sufletului său. Şi va avea roade treptat, chiar dacă va fi un început greu, căutând soluţii rare însă reale care, datorită hotărârii sale elevate, nu vor întârzia să apară. 
Şi va fi un exemplu mereu pozitiv, care pot schimba cu siguranţă termenii vieţii umane. 
Şi mai ales foloseşte fără teamă termenii emoţionali ai vieţii cu orice prilej. Nu-i ascundem, nu-i ocolim, înţelegem de ce fiecare om alege dintre multe variante: să se abţină dar să rămână încredinţat că un aspect imoral era mai plăcut, să-i treacă prin minte că poate face ceva imoral, dar alege să nu facă, să înţeleagă de ce cineva face ceva imoral, incorect, antisocial, crimnal – dar să nu-i urmeze nicidecum exemplul. 
TOTUL RĂMÂNE ACEL YING/YANG CARE ECHILIBREAZĂ BALANŢA PROPRIEI JUSTIŢII SPIRITUALE. 
Pentru echilibru nu este neapărat nevoie să fac „câte puţin din toate”, ci să-mi urmăresc faptele, vorbele şi gândurile pentru a accepta că, chiar dacă am fost tentat să fac ceva reprobabil – nu am făcut. Sau am făcut. Să nu mă feresc să-mi exprim cu curaj că am avut gândul, dar nici măcar nu am stat la propria-mi tocmeală să fac sau să nu fac, să-l urmez sau să nu-l urmez.... Sau am stat... chiar şi numai o clipă?... Sau mai mult decât o clipă?... Mă analizez cu curaj, nu-mi reprim nimic pentru a nu mă scârbi de propria mea atitudine... sau pentru a nu mă descuraja să fac ce-mi convine, urmând interesul pervers, sau pentru a nu-mi strica propria-mi imagine, sau orice mi-ar strica falsul echilibru – căci da! şi acela poate fi un echilibru, instabil observat cândva, dar pe moment dând speranţe false – dar speranţe! – că aşa vor rămâne, în echilibru şi gata! Totul poate merge şi aşa mai departe ...
Ne furăm sau nu ne furăm căciula, o ascundem de noi sau de alţii – este clar acelaşi lucru, mai devreme sau mai târziu, iar repercusiunile pot fi foarte neplăcute până la îngrozitoare: tocmai acel „îngrozitor” ne determină pe moment să băgăm repede căciula în dulapul cu lucruri murdare..
Folosesc gândul pentru analize, folosesc propria vorbă, să văd „cum sună” pe fizic, nu numai pe mental... 
Fizicul, tocmai fizicul face şi desface în lumea noastră...
Exprimarea „Nici nu vreau să mă gândesc!!!” nu ne pregăteşte nici pentru viaţă, nici pentru schimbare. Şi suntem în miezul schimbărilor din lumea noastră, suntem pe ultima sută de metri înainte de FINISH, de plecarea „acasă” cum ne place să spunem, dar ferindu-ne să credem că avem ceva de realizat până la o astfel de plecare: aşteptată deseori doar ca modalitate de „scăpare” din condiţiile planetare şi sociale în care ne aflăm acum. DAR tocmai aceste condiţii planetare ne ajută mult să ne folosim curajul interior (şi cel exterior, dar mai întâi cel interior) de a ne recunoaşte abaterile de la propriile noastre standarde: desigur – nu ale altora, dar cele mai joase şi cele mai înalte comparativ cu ale noastre sunt întotdeauna repere ale propriei noastre spiritualităţi. Iar cu timpul, dacă ne-am dat voie să ne analizăm, să ne comparăm şi cu unele, şi cu altele, ajungem periodic la concluzia că am virat către ceva inferior sau superior, sau când spre una puţin şi când spre alta puţin însă linia generală a fost asecendentă sau descendentă. Şi ajungem la concluzia că am fost labili sau am fost flexibili, iar labilitatea ne-a obosit şi ne-a târât înapoi, ca un val care se retrage, pe când flexibilitatea ne-a condus la înţelegeri noi, orientări, dezvoltări care ne-au ajutat să ne folosim de următorul val pentru a ajunge pe ţărmul solid şi acolo să ne înfigem adânc alte rădăcini... Chiar dacă ne-am aplecat în stânga şi în dreapta ca o trestie mlădie în bătaia celor mai aprige vânturi, am constatat zâmbind că... vânturile trec – trestiile rămân... 
Aşadar, revenind şi la sănătoşii criminali, imorali, neînţelegători etc., să înţelegem că ei sunt sănătoşi pentru că nu-şi fac probleme legate de propria moralitate, nu le e de loc ruşine, nu-şi fac procese de conştiinţă, fac ce vor, ce gândesc, ce văd şi vor. Ei sunt în cel mai instabil echilibru posibil – dar deseori nu vedem şi ne lăsăm – măcar un piiiiicuuuuţ tentaţi... Şi ei au un gând, un firicel de gând bun, moral, altruist – şi de multe ori este chiar firicelul de impuls al îngerului ce ne veghează din nevăzut – dar încredinţarea lor este că într-o lume de felul celei de azi nu poţi ajunge „sus” decât făcând maximul acelor fapte care îl vor duce sus: adică pe de-asupra capetelor tuturor sau câlcând pe mormintele lor. La „mijloc”, ori „jos” numai cu gânduri, fapte, vorbe de mijloc sau de jos vor reuşi, cu curajul de a face orice, dar ORICE, inclusiv crime, îndemnuri perverse către alţii pentru a-şi „mânji” acei „alţii” – nicidecum ei, cu crime, furturi şi obscenităţi. Şi ei speră întotdeauna că vor ajunge sus numai pentru a mânca, a bea, a porunci şi a se distra.
Ca să nu ne facem procese de conştiinţă noi, cei ce iubim adevărul, altruismul, iubirea de toate şi de toţi, ar trebui să ne alegem calea prin a-i înţelege pe cei ce găsesc şi aleg o altă cale, şi în acelaşi timp să mergem neabătuţi pe calea noastră, ajutând pe oricine să facă o faptă bună, să aibă o gândire pozitivă, să nu urască. Să vorbim cu îngăduinţă de ură, de mânie, de intoleranţă, fără frică că ne va afecta cu ceva vorba analizei noastre, în vreun fel. Iar aici, pe scurt, să mai adăugăm ceva. Moşteniri din vremuri apropiate ne spun că o vorbă rea ne poate amprenta – cum spunem azi – cu puterea ei, la fel un gând rău, la fel chiar şi acceptarea înţelegeriii celui ce a făcut o faptă rea. De aceea lumea nu tolerează, nu vrea să discute, nu vrea să înţeleagă – de frica propriei vorbe, propriului gând. Cu certitudine cred că mai avem cu toţii în suflet o undă de reţinere a celor scrise mai sus, cu frică pentru o cădere în faţa înţelegerii omului şi ale lui, chiar dacă avem încredinţarea că faptele, gândurile şi vorbele lui nu sunt de urmat. Dar vremurile se schimbă şi, cum spuneam, ele înseşi ne ajută din ce în ce mai mult. Cu atitudine severă la adresa celor reprobabile, dar cu înţelegere pentru sufletul omului, suntem ajutaţi de însăşi creşterea vibraţiei planetare, care şterge amprentările ce nu au avut timp să se întărească, în timp ce în trecut vibraţia joasă întărea orice fel de amprentare de vibraţie doar cu puţin mai joasă. Azi propriul exemplu de a nu folosi mânia, chiar dacă vorbim despre mânie şi mânioşi, creează amprenta doar analizei care conduce către remodelare în pozitiv, înălţare spirituală: şi nicidecum nu întăreşte mânia ca atare. Şi asta ne întăreşte pe drumul înaintărilor noastre spirituale, astfel putem să întărim şi noi pe alţii, mai departe.
... Ceea ce nu este de loc puţin...