DESPRE CAPACITATEA DE CONCENTRARE (SAU FOCUSARE, SAU FOCALIZARE) (3)

Spuneam în primul articol
[ http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/05/despre-capacitatea-de-concentrare-sau.html ]
despre greutatea de a face faţă concentrării datorită volumului uriaş de informaţii, de cunoaşteri extinse şi de aplicaţii care ne asaltează subconştientul – şi chiar conştientul – în fiecare moment.
Şi am mai discutat despre faptul că mare parte dintre oameni nu au experienţa concentrării extinse în situaţii de mari aglomeraţii planetare. Evoluţiile însă nu ruşinează spiritele întrupate: prin conjuncturile elastice, pe care ele le crează, astfel încât să nu se arate explicit că spiritele nu au capacităţi înaintate. Evoluţiile lasă doar cunoaşterea acestui lucru ca pe ceva implicit, prin întruparea unor ajutători – spirite cu evoluţie mai multă, cu experienţă consolidată, de la care mulţi pot să înveţe: şi cunoaşterea generală, şi aplicaţia, şi încurajarea de a merge mereu mai departe, cu încredere în forţele proprii.
Orice grup spiritual este ajutat astfel, dar se va confrunta, spre încurajare şi formarea încrederilor, şi cu grupuri care au experienţă mai puţină: învaţă în acest mod să-şi ofere sprijinul, pentru ca experienţa proprie, învăţată de la cei mai experimentaţi, să fie de folos şi altora.
Ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă răbdarea de a trăi fiecare moment din viaţă, înţelegerea care vine după percepţia greutăţilor şi foloasele care pot fi armonizate între ele, decurgând din repartizarea sarcinilor de destin; orice astfel de sarcini sunt oglindite în puterile, în înclinaţiile generale ale fiecărui om în parte.
În etapele de evoluţie bazată pe intuiţie, aşa cum este aceea pe care o finalizăm acum, greutatea se estompează prin limitarea sarcinilor de destin, pentru fiecare dintre noi în parte, comparativ cu cele pe care le-am avut în etapa anterioară, în epoca mentală: în condiţii de cunoaştere complexă a realităţii înconjurătoare. Căci evoluţiile ţin cont în primul rând de condiţiile planetare de trai: în cazul vremurilor pe care le trăim acum – de vibraţiile relativ joase, care conduc la concentrarea cu greutate la desfăşurarea învăţăturilor şi aplicarea lor. Dar la nivelul întregii populaţii creatoare conştiente, împletirea lor conduce la armonizarea tuturora într-o splendidă ţesătură în care fiecare om este pus astfel în valoare.
Este adevărat, poate de multe ori trebuie să spunem azi: sau ar trebui ca fiecare om să fie pus în valoare.

Societăţile retrase au oferit acest exemplu, atâta timp cât au existat. Fiecare om a beneficiat de ele şi acest lucru face parte din intuiţiile noastre de mai bine, mai moral, mai corect, mai spiritual.
[Pentru studiu: societăţile retrase: http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/calatoria-astrala.html ]
În societăţile străvechi, orice om avea dreptul (nu obligaţia) să primească o învăţătură de înaltă calitate. În primul rând – despre cele ce se aflau în lume. Şi să nu credeţi că erau puţine, comparativ cu ceea ce ştim azi... Citiţi ceea ce ştiau dacii – care nu erau totuşi cei care făceau cele mai mari şi mai multe lucrări de pe Pământ. Cu toate acestea, cunoscând generalităţile ca atare, şi remodelându-le permanent după schimbările în ritmurile planetare, fiecare om îşi urma înclinaţiile personale, proprii destinului lor: un destin general de întrupări pe Pământ şi unul particular vieţii curente, chiar particular perioadei din viaţă pe care o trăia în fiecare moment.
Un astfel de destin concentra şi elemente de echilibrări în zestrea acumulată: dacă a făcut mult dintr-un aspect de muncă în perioada anterioară – în viaţa curentă desfăşura ceva complementar sau ceva diferit de cele trecute, pentru consolidare – adică consolidându-le şi pe celelalte, sau oferindu-le cale nouă de dezvoltare, prin impuls lateral.
Toate fiind necesare, toate slujind viaţa, creaţia. Evoluţia.

1. NE-AM OBIŞNUIT SĂ DISPREŢUIM

În orice vremuri, în întreaga ţesătură planetară, fiecare om are locul lui, dar deviaţiile normale din acestă epocă grea au condus la exacerbarea diferenţelor între grupuri mari de oameni, pe principiile separării dispreţuitoare, şi nu ale primirii înţelegătoare. Este o învăţătură pentru toată lumea, indiferent din ce parte, unghi, priveşte şi participă fiecare la această ţesătură. Dispreţul separă pe omul cunoscător de omul care abia păşeşte pe calea cunoaşterilor. Înţelegerea uneşte pe cei doi oameni şi cel care înţelege se apleacă cu drag asupra celui care primeşte fără jenă cunoaşterea. În procesul cunoaşterii şi aplicării, cei doi vor ajunge să se ajute reciproc, să se sprijine reciproc, să meargă mai departe împreună pe cărările evoluţiilor.
Pe de altă parte, în vremurile pe care le trăim, dispreţul se răspândeşte repede. Mai repede decât înţelegerea. Grav este că se răspândeşte rapid şi de o parte, şi de cealaltă a baricadei, chiar dacă ne străduim să căutăm sensuri ascunse pentru a înţelege de ce ni se tot spune să nu judecăm de rău, căci Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii. Unii dintre noi refuză să creadă că Dumnezeu i-ar iubi pe toţi oamenii şi aşa am personalizat un rău colateral răspunzător pentru devierile noastre.
Dar la o analiză mai atentă ajungem la concluzia că o parte din relele cu care ne confruntăm ţin de neputinţa noastră de a ne concentra la ceea ce avem de făcut.
Concentrarea noastră este diferită, în planuri diferite, pentru fiecare om în parte. Sunt oameni care au un bagaj mare de cunoaştere şi o putere mare de pătrundere în profunzime, care se poate manifesta chiar şi în etapele de joasă vibraţie planetară. În condiţiile vibraţiei medii planetare de frecvenţă înaltă, toţi oamenii au astfel de capacităţi. Azi, doar unii oameni au sarcina spirituală să facă asemenea lucru chiar şi în condiţiile de vibraţie medie planetară scăzută, chiar în condiţiile unor câmpuri mental-astrale extrem de dense, datorate unei aglomeraţii planetare înaintate.
Asemenea evoluanţi – mulţi, foarte mulţi, descoperindu-se azi pe ei înşişi cu bucurie multă – au în destinul lor studiul ansamblului: al structurilor şi al felului lor de armonizare – locală şi universală, într-o lume în care se poate urmări – în timp şi spaţiu – desfăşurarea de ansamblu a evenimentelor. Cu puterea de concentrare pe care o au, o astfel de structurare este rapid înţeleasă ca fiind în desfăşurare ca şi apele curgătoare: ivirea ca un izvor, dintr-un prea-plin existent undeva în străfunduri (ştim bine azi: punctul interior de alimentare al izvorului), studiul elementelor în care are loc această stocare şi condiţiile care au creat irumperea la suprafaţă, dezvoltările, alimentările exterioare, desfăşurarea meandrată a tumulturilor, apoi vărsarea în plinul existenţial... sau împânzirea, împrăştierea în alte plinuri care ajută astfel exponenţial ca totul să se manifeste, să îmbogăţească spaţii, timpuri, experienţe ale altora cu care se împleteşte totul astfel. Urmează rafinarea esenţelor, ridicarea prin alambicul vremurilor şi descărcarea esenţelor în viaţa pe care ele o alimentează mereu.
Le mai putem numi: spiralele calităţii, înţelegerii, universalizării.
Concretul se transformă în abstract şi reprezintă totul, holografic. Avem nevoie cu toţii de toate desfăşurările, ca să înţelegem necesitatea propriului destin, propriei lucrări ca fiind necesară: personal şi întregii societăţi.

2. CÂTEVA CUVINTE DESPRE CONCENTRAREA CONDUCĂTORILOR

Ierarhiile sociale pe care ni le prezintă lumea azi nu ar trebui să se prezinte după avere, putere, influenţă prin exercitarea puterii cu presiune în viaţa comunităţilor şi în acelaşi timp în viaţa fiecărui om în parte. Dar lucrurile se prezintă astfel deoarece oamenii care ajung să ne fie conducători nu au capacitate de concentrare în timpurile noastre, şi chiar consideră că efortul de concentrare de acest fel este de dispreţuit, deşi cer altora să facă ceea ce ei nu vor să facă. Dispreţuiesc particularităţile deosebite ale muncii (creaţiei) şi folosirii rezultatelor ei chiar pentru uşurarea desfăşurării ei în folosul societăţii. O resping, pur şi simplu, ori – dacă se angajează pe un drum de creaţie (muncă), o abandonează destul de curând, în favoarea drumului politic. Dar ceea ce poate este mai greu de înţeles azi este faptul că tot aceşti oameni, ca spirite întrupate, ar fi trebuit să fie oricum în fruntea noastră, tot ca şi conducători: dar să fie nişte conducători cu forme echilibrate de manifestare, în orice fel de aspect al vieţii comunităţilor.
Ei au capacitatea cea mai redusă de concentrare, experienţa cea mai redusă în materie de participare la viaţa curentă: la muncă manuală, în primul rând. Pot să se orienteze, sprijinindu-se pe experienţa înaintaşilor, pe care încearcă să o adapteze noutăţilor locale şi ale timpului în care trăiesc. Dar numai din greşeli conştientizăm tot ceea ce mai avem de învăţat şi, la nivele individuale, înţelegem că fiecare avem greşelile, neputinţele noastre: pe care ni le descoperim, începem să învăţăm să le căutăm şi să le înţelegem complexităţile, completăm cunoaşterile anterioare, ne mobilizăm la adaptare prin aplicarea noutăţilor în viaţa curentă.
Un alt aspect este legat de faptul că în mintea lor este foarte mare dezordine: o incapacitate de a se concentra la ordonarea elementelor particulare ale societăţii pe care o conduc. De aceea, cei care sunt experimentaţi, pricepuţi la orice, ajung repede să fie speculaţi de conducătorii lor. Unii dintre cei pricepuţi reuşesc să se retragă, cu diverse motivaţii, atunci când nu cer neapărat foloase substanţiale şi le primesc. Alţii rămân în slujba conducătorilor lor, însă cu timpul tot acolo ajung, nemulţumiţi şi de situaţia lor, şi de faptul că nu au avut curaj să ia măsuri la timp. De regulă, cei pricepuţi se vor amesteca foarte puţin, sau de loc pe mai multe direcţii, pierzându-şi capacităţile deosebite pe care le au. Dacă nu sunt înlăturaţi ca nemaifiind satisfăcători, se retrag singuri, după ce au dat exemplul lor o perioadă de timp: manifestare frumoasă, echilibrată, pe care o urmăresc cu orice risc, chiar şi cu riscul propriei lor vieţi.
Pricepuţii sunt relativ puţini şi restul sunt foarte mulţi la evoluţie pe aceeaşi planetă, veniţi, cum spuneam, din multe locuri din univers, dar locuri extrem de asemănătoare. De aceea sunt chiar de regulă asemănători din punct de vedere al caracterului, al înclinaţiilor, al culturii – într-un cuvânt al spiritualităţii lor. Par diferiţi, priviţi în vremuri diferite. Cei puţini care sunt şi buni, printre ei, au putere de concentrare asupra tuturor celor cu care se confruntă, de aceea locul lor este mai bine în mijlocul poporului, al lucrătorilor, pentru a le fi exemplu de muncă. Explorează, se adaptează, se manifestă mereu echilbrat. Chiar dacă se dezechilibrează o clipă, se reechilibrează rapid, de fiecare dată. Îşi consolidează propriile lor manifestări, înţelegând mereu noi faţete ale aceluiaşi element, ridicând mereu calitatea celor efectuate de ei, prin explorarea propriilor lor puteri, atenţi mereu la sondarea profunzimilor lor. Însă în mijlocul lumii, în mijlocul celor neştiutori – şi tocmai de aceea foarte agresivi – se vor simţi sufocaţi: din cauza atitudinii lor deschise, plină de bunătate, cu adevărat umană.
Restul conducătorilor, cei fără experienţă multă, sunt cei care trebuie să înveţe, chiar să înveţe acolo unde se cred ei cei mai buni din univers!
Este necesar să se precizeze însă ceva: în condiţii de vibraţie joasă – dar nu şi de aglomeraţie planetară, cu spirite venite din multe puncte ale universului şi din alte universuri – ei s-ar descurca bine, trăgând popoarele doar spre austeritatea cu care chiar ei s-ar împăca acceptabil. Un fel de austeritate care, în condiţiile unei planete relativ mici, să ofere un trai decent tuturor oamenilor. Să nu conducă nimeni şi nimic către mizerie, foamete, cruzime, crimă, războaie, masacre.
Aşadar, am putea să înţelegem acest fel de situaţii planetare şi să dăm o şansă celor lipsiţi de experienţă să înveţe, s-o capete. Bineînţeles că nu trebuie să-i alegem acum pe cei care ni se par mai nepricepuţi, dar dacă astfel de conducători se dovedesc nedemni de poziţia pe care au ocupat-o, este necesar să înţelegem că au ajuns acolo luptând intuitiv să-şi capete dreptul spiritual pentru care s-au zbătut mult. Oricum, istoria ne-a învăţat că, dacă nu le oferim noi o şansă, o vor smulge ei din mâinile oricui...
Dacă ne gândim la faptul că alţi ajutători mai evoluaţi ar conduce mai bine, trebuie să ne gândim la faptul că în acest caz alţii ar rămâne fără experienţă în acest domeniu, ca şi în multe altele de aceeaşi natură.
Prin blândeţea şi înţelegerea lor, ajutătorii mai evoluaţi nu ar trebui să conducă în astfel de vremuri: ei au experienţă multă şi sunt gata să facă ei de toate, văzând că alţi oameni nu ştiu să facă ce trebuie. S-ar ajunge la delăsare, retragere din faţa greutăţilor – dacă ajutătorii tot trebuie să arate... şi arată că se pricep bine de tot... Cu toate acestea, din când în când astfel de ajutători intră în structuri de conducere, fiind foarte buni organizatori, dar pentru ajutor (exemplu) oferit celor care învaţă să ofere ajutor, la rândul lor.
Cu ajutorul lor, lumea învaţă că nu este nici o ruşine să muncească. Şi măturatul străzii, şi curăţatul cartofilor sunt astfel de lucruri bune pentru toată lumea. Şi curăţarea toaletelor... Alături de munca la crearea mega-structurilor societăţii noastre şi coordonarea computerizată a marilor ecluze portuare sau a zborurilor cosmice.
Ceea ce ne scapă "azi" – dar vom recupera mâine este însă pe de o parte cunoaşterea generalităţilor privind viaţa pe care o avem, iar pe de altă parte înţelegerea – în locul dispreţului – pentru explorarea "părţii", faţă de aceea a "întregului".

3. DIN NOU, DESPRE CAPACITATEA DE CONCENTRARE LA NIVELE INDIVIDUALE

De la societatea în ansamblul ei – la fiecare individ în parte, în viaţa sa curentă, diferenţele nu sunt foarte mari. Concentrarea fiecăruia dintre noi are la bază, aşadar, experienţa de întrupat, modul în care ne orientăm în condiţiile unui mediu dificil de trai. Ne formăm însă obişnuinţa de concentrare în acest mediu, în care cele mai greu de suportat sunt schimbările de vibraţie de la o perioadă scurtă de timp la alta, în care corpurile noastre împrumută vibraţia mediului – dar spiritul nu are putere întotdeauna să se adapteze pe loc; sau măcar rapid. Avem aceleaşi seturi de vibraţii ca şi mediul în care trăim, dar modificarea lor în acest mediu este deseori mai rapidă decât ne aşteptăm noi. Noi înşine nu suntem atât de rapizi faţă de cum ne-am aştepta să fim. Cu atât mai mult nici alţii nu se pot comporta conform aşteptărilor, înţelegerilor şi pretenţiilor noastre.
Capacitatea de concentrare se modelează în sensul creşterii permanente, chiar dacă avem tendinţa să credem că, dacă nu ne putem concentra într-o problemă – nu ne vom putea concentra niciodată. Dacă suntem atenţi, înţelegerea îşi formează căi de pătrundere şi concentrarea devine mai uşoară. Experienţa cunoaşterii, îmbogăţirea ei, multiplicarea aplicaţiilor conduc la creşterea capacităţii de concentrare. Ea poate rămâne aceeaşi, la acelaşi nivel încă mic, în general (comparativ cu ce observăm la alţi semeni), dar cunoaşterea şi aplicarea pot forma obişnuinţa spiritului de a-şi adapta mereu manifestarea, concentrându-se doar pe punctele cheie ale trăirilor.
Avem neputinţe, şi noi – ca şi cei de la care avem pretenţii mari – de păstrare a ordinii, de organizare a propriilor noastre activităţi, de gestionare a acumulărilor materiale pe care le avem – fiecare după viaţa sa. Ne pricepem de minune să facem şi să întreţinem dezordinea, dar când trebuie să facem ordine şi să păstram ordinea, constatăm că este mult mai greu. Ne obişnuim aşa, încât nu mai vedem propria noastră bătătură. Vedem la alţii – nu recunoaştem exteriorul oglindit în propriul interior. Ajungem totuşi să conştientizăm la un moment dat, şi astfel începem munca de remodelare. Care se conştientizează cu greu ca neavând capacitate de concentrare – sau având o capacitate de concentrare redusă – pentru a o crea şi a o păstra.
Sunt şi capcane ale unor asemenea experienţe – acelea care se pot referi la generalizarea peste măsură a unor cunoaşteri anterioare, a unor aplicaţii consolidate, confuzia unor evenimente, a desfăşurărilor lor – între cel vechi şi altele noi. Le mai numim stări inerţiale. Şi sunt foarte greu de învins: dar nicidecum imposibil.
În asemenea situaţii ne dăm seama la un moment dat că un punct asupra căruia trebuie să lucrăm este concentrarea pe noutate. Este adevărat că este greu, în condiţiile enumerate în aceste studii. Şi spun din nou: dar nu şi imposibil. Din nefericire, mulţi dintre noi, conştientizând doar câteva elemente de evoluţie, am învăţat formule care simplifică totul, confundând partea cu întregul: spre exemplu – ce nevoie mai avem de cunoaştere, dacă toţi suntem Fii de Dumnezeu şi oricum ştim totul. Ar fi de ajuns atât şi gata! Scăpăm de concentrare şi toate celelalte…
Lucrurile nu stau chiar de loc aşa. Dacă tot suntem aici, pe Pământ, vom descoperi mai devreme sau mai târziu că avem datoria să cercetăm tot ceea ce ţine de acest punct din univers. Cum se vede Pământul şi cum se vede universul din perspectiva omului pe Pământ. Oriunde suntem, ne este necesară concentrarea în modul de structurare locală (planetară, corporală)cu care ne confruntăm. Fiecare om are şi momentele de destindere, şi cele de cunoaştere şi aplicare. În linişte, cu calm, cu răbdare, puţin câte puţin. Treptat se modelează înţelegerile şi se adaptează la cunoaşterea lumii sub aspectele învăţate. Atitudinea deschisă oferă perspective uriaşe dezvoltării capacităţii de concentrare, în orice moment de viaţă. Acea atitudine care ajută, în echilibru, la clădirea conştientului nostru în orice moment, în orice loc ne-am afla: la muncă, în informare, în destindere (o numim “odihnă activă”).

V-am prezentat doar câteva direcţii generale, subiectul este vast şi vom reveni ori de câte ori va fi nevoie. Voi veţi găsi încă şi mai multe puncte de gândire, de reflectat astfel asupra realităţii pe care o trăim: în special aplecându-ne cu înţelegere asupra aspectelor ei dure, chiar dacă este foarte omenesc să ne necăjim câteodată. Important este să scurtăm astfel de momente, prin înţelegerea lor profundă.
Adică să fim cu adevărat oameni buni şi cuminţi.

LUAREA ÎN STĂPÂNIRE A LUMII

Aceasta este o extensie de studiu, care porneşte de la ultima parte a articolului „Despre capacitatea de concentrare (sau focusare, sau focalizare) cu adresa :
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/06/despre-capacitatea-de-concentrare-sau.html ”

1. CUM SE FORMEAZĂ ÎNCLINAŢIILE DE CUCERITORI

Pornim de regulă în cunoaşterile noastre de azi de la moştenirile de natură materială – dovezi ale trăirilor popoarelor pe care le numim „civilizaţii antice”. Dar constatăm la un anumit moment dat că explicarea istoriei poate avea alte direcţii de cercetare decât cele la care ne raportăm noi, azi. Iar înţelegerile se lărgesc urmărind astfel de direcţii, capătă volum sporit şi profunzime.
Rădăcinile trăirilor omeneşti sunt mult mai profunde decât ne învaţă ştiinţa oficială. Evenimentele care formează istoria omenirii se pot înţelege mult mai profund studiind în primul rând civilizaţiile antice prin prisma moştenirii pe care ele înseşi o aveau din lumea străveche: nu o simplă umanizare a unor mamifere terestre, ci o lume inteligentă şi creatoare unitară, o civilizaţie anterioară mult mai dezvoltată decât cele pe care le cunoaştem, le recunoaştem azi în mod oficial. Nu ne explicăm multe lucruri, multe forme de creaţie materială chiar, rămâne uluitor pentru noi felul în care anticii au putut să creeze lucruri aparent greu, chiar imposibil de realizat, după părerea noastră. Inventăm extratereştri, şi poate că nu este de loc rău să credem că „extratereştrii” suntem chiar noi. Dincolo de dogmele sociale, politice şi religioase, o întreagă lume aşteaptă să fie cercetată, explicată, înţeleasă.
Cei care deschid ochii treptat asupra unor astfel de realităţi ajung la înţelegerea faptului că principiile vieţii şi activităţii celor străvechi aveau la bază cu totul alte elemente decât cele pe care le avem noi, oamenii, în prezent; credem că este normal să le fi avut şi ele, sau chiar să nu fi ajuns la cele pe care le folosim noi, azi. Şi totuşi moştenirile ne transmit multe lucruri de neînţeles, după gândirea noastră curentă.
Dacă studiem civilizaţiile străvechi, ajungem la concluzia că alte elemente decât cele pe care le luăm azi în considerare au contribuit la formarea atitudinilor şi acţiunilor celor care ne-au fost strămoşi. Schimbarea modului de trai, de viaţă a oamenilor a fost rezultanta normală a schimbării vremurilor, prin diminuarea vibraţiei Pământului. Asemenea schimbări au condus la estomparea cunoaşterilor străvechi, fără ca aceasta să fie o cădere, aşa cum se crede azi, în general. Abia în ultimele decenii am început să ne dăm seama că tot ceea ce nu este plăcut, uşor, comod, nu este şi rău.
Lumea s-a schimbat treptat, dar tocmai pentru această perioadă grea au venit spiritele umane pe Pământ, şi am discutat anterior acest lucru pe larg. A avut loc schimbarea modului de creaţie şi de comunicare: din activitate şi comunicare mentală – în activitate şi comunicare trupească (prin transfer energetic puternic de la corpul mental – la corpul fizic). Acest fapt a condus la virarea comportamentelor astfel:
– de la cele înălţate – în mod unic constructive, de la relaţii bazate pe comunicarea ce aveau la bază înţelegerea totală a evoluţiilor grupurilor spirituale – la:
– amestecarea elementelor constructive cu altele distructive, la comunicarea verbală ce nu puteau cuprinde fondul total vibraţional cunoscut şi la relaţii cu neînţelegeri interpersonale pe baza uitării (prin nefolosire) a principiilor spirituale străvechi. Adică uitarea principiilor de conlucrare şi de acceptare a ajutorului oferit de fiecare grup spiritual în parte – celorlalte grupuri întrupate în spaţiile pământene.
Vom vedea cum, pe baza unor intuiţii palide, grupuri de oameni şi-au urmat obişnuinţele anterioare în fel şi chip, dintre care multora li s-a părut normal să ia în stăpânire un teritoriu, şi apoi altul, după preferinţele momentane. De la luarea în stăpânire a unui teritoriu, până la luarea în stăpânire a unui popor a fost doar un pas. De la luarea în stăpânire a unui popor, până la luarea în stăpânire a lumii cunoscute de asfel de grupuri umane – a fost iarăşi numai un pas. Descoperirea agresivităţii şi estomparea ruşinii de a o folosi, de la un pas la altul, a facilitat tot ceea ce iniţial pornise de la simple călătorii în vecinătăţi.
Totul s-a bazat pe obişnuinţa unei anumite părţi a omenirii să stea acasă la ea, să primească cu plăcere însă oameni noi în casă – oameni cărora le place să circule, să cutreiere lumea: omenindu-i, cinstindu-i, rămânând în relaţii frumoase, cuminţi, deschise permanent către noi, mereu noi, tangenţe.
Pe de altă parte a existat o obişnuinţă străveche a lumii, o formaţie cultural-spirituală străveche – de învăţătură şi de împărtăşire a experienţei cu cel venit în „casă”. Adică acolo unde se află gospodăria meşteşugit lucrată, cu multă migală, cu multă pricepere, aşa după cum era moştenită învăţătura străveche sau mai nouă, de la moşii poporului, de la moşii fiecărui popor în parte. Şi în multe popoare, nici un om nu dorea câtuşi de puţin să-şi părăsească o astfel de gospodărie. În propriul nostru popor, astfel de oameni, care au rămas până în zilele noastre la fel, sunt numiţi „oameni aşezaţi, de felul lor”.
Oamenii de alt fel, „plimbăreţi de felul lor”, sunt spirite întrupate care nu înţeleg până în acest moment al evoluţiilor lor cum de poate cineva să stea fără să se mişte, să caute, să vadă tot ceea ce se poate vedea, să folosească tot ceea ce se poate folosi, căci de aceea au atâta învăţătură, să se descurce în orice situaţie. Să probeze, fără întârziere. Şi pentru asta este nevoie de spaţiu, de cunoaştere extinsă, de a face ceva – orice, doar să nu stea pe loc. Să nu stea degeaba... Şi nu se poate concepe să nu se mişte cu totul prin teritorii, să nu le elibereze pentru ca şi alţii să treacă pe acolo, să aibă ceea ce au lăsat ei, să folosească şi astfel să înveţe de la foştii proprietari, străduindu-se să descifreze (căci de aceea au cap, şi minte, şi pricepere destulă) tot ceea ce se poate prelua de la predecesorii lor.

2. INFLUENŢA RĂDĂCINILOR

Ciocnirea unor astfel de populaţii, cu diferite feluri de atitudini, manifestări în multe planuri, care trăiau în teritorii învecinate, a avut loc în condiţiile în care intuiţiile experienţei străvechi presau conştientul uman, fără ca mintea să mai poată procesa cunoaşterile străvechi. Căci oamenii de după „potop” (adică ultima glaciaţiune) erau concentraţi pe acomodarea cu activitatea manuală, cu folosirea comunicării prin grai, cu întreţinerea relaţiilor curente, necesare în procesul creaţiei, în familie, între membrii întregii comunităţi.
Îşi pierdeau treptat cunoaşterile străvechi, din civilizaţiile pe care azi le numim: lemuriană şi atlantă, care la rândul lor se întemeiaseră pe înclinaţii şi mai vechi, formate înainte de momentul sosirii spiritelor la întrupare pe Pământ. Nu trebuie să ne mirăm de faptul că în unele locuri, societăţi, asemenea învăţături erau lăsate să se estompeze, de către moşii popoarelor: în rândul populaţiilor mai nerăbdătoare, mai impulsive – formate din grupuri spirituale mai tinere şi mai puţin experimentate. Nimeni nu dorea binele cu forţa pentru astfel de populaţii. Acestea îşi ancorau puternic mintea în viaţa curentă, tocmai conştientizându-şi un fel de handicap de nerăbdare, în faţa populaţiilor spirituale cu experienţă mai multă, cu răbdare mai multă. Nu mai aveau timp să cerceteze izvoarele străvechi, nu mai ţineau seama de cunoaşteri moştenite chiar de la generaţiile anterioare. A le obliga în acest moment să facă ceva împotriva puterii lor de concentrare – adică: şi la păstrarea în manifestare a celor străvechi, şi la adaptarea manifestărilor lor la vibraţia mereu în diminuare – ar fi însemnat obligarea lor la o stare de sclavie spirituală, la împiedicarea desfăşurării liberului lor arbitru.
Tocmai acest lucru evitau moşii şi învăţătorii lor.
Mişcarea inerentă a impulsivilor conducea întotdeauna la confruntări tot mai dezorientante, mai departe la izbucnirea de conflicte între cele două feluri de populaţii descrise mai sus: nu numai între populaţiile diferitelor aşezări, ci chiar şi în interiorul aceleiaşi aşezări. Un timp, conflictele s-au aplanat prin experienţa bătrânilor lor, ajutaţi, susţinuţi de moşii popoarelor proprii şi de învăţătorii pe care aceştia îi trimiteau în popor: pentru aplicaţii în direcţia orientării în creaţie, comunicare şi relaţionare între oamenii din lumea aflată mereu în schimbare. Treptat, moşii şi învăţătorii lor s-au retras însă departe, în munţii inaccesibili încă multor grupuri umane, iar aceste grupuri au rămas să se descurce din amintirile pe care aveau, sau nu aveau înţelepciunea să şi le mai ia în considerare.
Întunecarea vibraţională a lumii (numită popular venirea luminii negre sau mai plastic, a luminii întunecate: facem comparaţie, pentru înţelegere, cu deosebirea dintre lumina unui bec de 100W cu aceea a unui bec de 20W) i-a adus omului semeni care nu au mai avut gândurile la fel de curate, aşa cum le avuseseră odinioară cu toţii. Căci toţi oamenii, toate spiritele umane pot fi înălţate, şi totuşi să poarte cu sine, în memoriile spirituale de care nu sunt mereu conştiente, toată experienţa lor eternă: de la starea lipsită total de experienţă în manifestare, trecând prin toate felurile de experienţe – din ceea ce cunoaştem azi pe Pământ: de la virus până la om.
Şi încă mult mai multă experienţă, căci spiritul uman pe Pământ se află într-o buclă de evoluţie, venind din sfere de evoluţie mult mai înaintată, purtând cu sine o experienţă uriaşă de creator conştient. Omenirea pe care o cunoaştem din istorie, azi, oamenii care suntem azi pe Pământ, venim din evoluţii mult mai înaintate, pentru ridicarea nivelului calitativ al manifestărilor pe care le-am avut atunci când am evoluat şi noi, câdva, în acest punct al universului. De aceea, azi observăm clar cum fiecare om se manifestă în felul său personal, la fiecare impuls local de vibraţie care îi vine din mediul de trai. Şi mai ales – după cum este manifestarea sa cea mai bine consolidată în momentul primirii impulsului.
De aceea este de adăugat întotdeauna, în orice explicaţii faptul că, cu fiecare moment ce trece, ceva se consolidează şi poate lua locul unui alt element, unei alte manifestări în experienţa noastră totală, chiar dacă acest proces este mai mult sau mai puţin conştientizat. Este unul dintre motivele cele mai bune să ne modelăm manifestările către tot ceea ce credem că este mai bun, căci nu ştim întotdeauna clar ce putem întări în volumul lor total. Mai bine să facem ceva conştient, decât să suportăm consecinţele unor manifestări nervoase, spontane: naturale – este drept, dar care pot sta la baza unor efecte nedorite atât pentru noi, cât şi pentru cei din jurul nostru. Totul poate să fie spontan, foarte natural, dar să fie manifestare morală, frumoasă, constructivă.
Iar aceasta se construieşte prin străduinţă permanentă.
Bineînţeles că lucrurile sunt mult mai complexe, dar în linii mari despre acest lucru este vorba. Vom vedea cum impulsurile care ne vin din mediul de trai sunt simultane, dar din oceanul lor, unele sunt mult mai puternice, altele mai rezonante cu un volum mai mare de experienţă personală – chiar dacă ele nu sunt prea puternice. Reacţionăm astfel diferit în momente diferite, reacţionăm însă diferit şi în cazuri aproape identice: în funcţie de vibraţiile din mediu – întotdeauna, de rezultanta primirii lor în câmpul manifestărilor noastre. Iată de ce, în trecut (până la ultima glaciaţiune), când vibraţia medie planetară era mult mai mare, populaţiile străvechi (lemuriene, atlante) nu se manifestau după felul în care reacţionăm noi azi: nu suntem tentaţi să credem acest lucru, nu credem că omul a putut vreodată să reacţioneze cu totul altfel decât o poate face acum. Dar trebuie să luăm în considerare faptul că erau alte impulsuri din mediu, de vibraţie foarte înaltă şi, chiar dacă eram tot noi cei care suntem şi acum, reacţionam – şi acţionam – cu totul altfel, la stimulii diferiţi din mediul diferit astfel al traiului curent.
O vreme îndelungată după potop lumea şi-a păstrat, în mod inerţial normal, comportamentul obişnuit din acele vremuri anterioare: calm, liniştit, profund cercetător, creator înălţat. Intuiţiile erau încredinţări – şi nu neîncrederi, aşa cum sunt în zilele noastre. Treptat însă, ele s-au estompat atunci când moşii şi învăţătorii s-au retras din faţa nerăbdării lor în viaţa aşezată a lumii: o lume care îşi pierdea treptat caracterul unitar, dezbinându-se, intrând în conflicte, şi despre acest lucru discutăm acum.
Aprofundând cercetarea simţirilor intuitive ale populaţiilor spirituale, se relevă faptul că unii oameni simt intuitiv că au multă experienţă – alţii intuiesc faptul că nu au multă experienţă. Mai departe, intuiţia se aşează la fiecare om în parte după cum îi sunt lui înclinaţiile. În cazul discuţiilor prezente, unii cred că nu mai au nevoie să ştie nimic, devenind indiferenţi în faţa lumii sau urmărind interese limitate la ceva simplu, fără să dorească să intre în relaţii cu alţii. Alţii doar cred că ştiu totul, deşi nimeni nu ştie totul pe Pământ, dar vor să dea, chiar să impună altora primirea celor pe care ei le au de comunicat; cei din jurul lor simt că trebuie să se ferească de cei dintâi şi stau în „banca” lor.
Dar toţi oamenii au nevoie să se universalizeze. Cei dintâi să-şi dea seama că ei nu ştiu chiar totul; şi să primească relaţii cu alţii, care doresc să comunice cu ei, pentru a-şi arăta reciproc ceea ce cunosc, ceea ce pot face, ce se poate face în continuare cu experienţa comună care se formează astfel. Le trebuie să se „ciocnească” şi să ajungă să se înţeleagă astfel, căci numai aşa ajung să meargă împreună pe un drumul comun. Numai în acest fel vor putea să ajute şi pe alţii, şi astfel să-şi îmbogăţească mai departe chiar ei experienţa.

3. LUAREA CU ASALT A LUMII

Istoria noastră este istoria cuceririlor – de oameni, de pământuri, de cunoaştere: a lumii în permanentă schimbare, de cunoaştere a noastră – a istoriei propriului nostru suflet, a înţelegerii folosirii manifestărilor echilibrate şi constructive, indiferent cât de vaste sau limitate pot fi ele într-un moment sau altul. Ele oricum sunt vaste – avem nevoie de multul care să ne spargă frontierele interioare. Dar uneori avem nevoie doar de puţin – pe raze (sectoare) care ne ajută să aprofundăm ceva, momentan. Din jur ne vin semnale de existenţă a unor noi şi noi elemente din spaţio-temporalitatea pe care o trăim: ne vom concentra în continuare pe ceea ce avem noi de făcut, sau preluăm ceva din marea, oceanul de informaţii. Ceva care considerăm noi că ne va ajuta să înţelegem, să ne întărim şi astfel să putem merge cu toate mai departe.
Putem să facem acest lucru, căci avem în acel bagaj despre care vorbeam: înclinaţia formată din evoluţii anterioare, în alte părţi ale universului, de a ne răspândi în teritorii, în spaţii cunoscute sau puţin cunoscute şi a ne programa astfel extinderile în spaţii în curs de cercetare.
Dar în condiţii de vibraţie joasă, aşa cum se forma omenirea treptat atunci, intervin simţiri bazate pe frică: de supravieţuire, concurenţiale, războinice, de ruptură – de distrugere. Nici nu ştim cum apar şi avem tendinţa de a ni le nega; avem intuiţia că nu suntem în stare de aşa ceva... Tocmai de aceea trăim asemenea momente: să vedem că le mai avem şi să ne străduim să le înlocuim cu altele: constructive, ajutătoare chiar pentru noi înşine şi pentru cei din jur.
Pe de altă parte, nicăieri în univers drumurile spiritelor nu sunt barate, oprite: prin bariere naturale sau prin acţiuni directe ale ajutătorilor noştri. Singurul lucru care opreşte din acţiuni distructive este o auto-limitare deja formată la spiritele umane, bazată pe respectul pentru populaţiile locale. Dar şi el merge doar până la o limită, după cum impulsionează puterea vibraţiilor: cum spuneam – în permanentă scădere.
Mai sunt şi alte aspecte. În locurile obişnuite de evoluţie ale majorităţii spiritelor umane de azi, toate populaţiile merg în explorare, în folosirea altor spaţii. Astfel, nici o palmă de pământ nu este revendicată undeva, de către cineva. Acolo unde trebuie – există conlucrare, pe termen scurt, în operaţiuni limitate. Termenul este scurt pentru că, acolo de unde vin spiritele pe Pământ, în condiţii de vibraţie medie planetară deosebit de înaltă, creaţia se efectuează mental, înlocuind creaţia tehnologică cu remodelarea mentală a unor structuri existente, sau folosind creaţie fundamentală: compactizarea, aglutinarea filamentelor materiale din mediul de trai curent. Se folosesc forţele radiante ale monadei, concentrate rapid la punctul de creaţie ales. Acolo, departe de Pământ, când este cazul, în locuri de vibraţie mai joasă, creaţia se limitează la remodelarea mentală a unor a unor structuri deja existente. Nimic nu se crează cu trupul, folosind structuri planetare, animale sau vegetale gata create (minerale, pământuri, vegetale, materiale animale).
Tocmai de aceea, orice activitate de creaţie se desfăşoară în timp scurt, astfel încât este timp suficient pentru explorare, cercetare, relaţionare când este nevoie. Subconştientul păstrează asemenea înclinaţii de creaţie: la veniri pe Pământ (sau în orice puncte universice asemănătoare), adică în condiţii în care vibraţia joasă limitează sau nu mai permite creaţia mentală, frica devine stăpânitoare şi, în loc de creaţie, apare ca o singură soluţie distrugerea. O raţiune pentru a face loc propriei creaţii, care susţine propriile încredinţări. Sau alungarea din teritoriile ocupate de localnici, apoi – la împotrivirea lor: omorul, masacrul. Abia în timp, înţelegând priceperea superioară a localnicilor, apar prizonierii constrânşi la muncă pe viaţă. Se dezvoltă cruzimea, viclenia, se încurajează astfel minciuna şi trădarea.
Dar în acest fel, spiritele îşi descoperă limitele inferioare, lipsa de experienţă. Asta nu-i împiedică să înainteze prin teritorii necunscute, ucigând mai departe orice le poate crea senzaţia de insecuritate: mai ales oameni noi, care nu fug de ei. Preferă teritoriile goale, chiar dacă nu le pot gestiona, care rămân astfel în paragină – dar le crează sentimentul de securitate: pentru că de acolo nu poate veni nimeni , nimeni nu mai stă cu cuţitul scos din teacă, ameninţător; şi dacă rămân totuşi oameni, vor fi multă vreme preocupaţi de refacerea gospodăriilor lor, în loc să se răzbune în vreun fel.
De aici, putem discuta mai departe în fel şi chip despre felul în care şi mediul îşi pune şi el amprenta asupra acţiunilor grupurilor umane. Spre exemplu: resursele limitate pe o planetă de unde nu pot pleca determină frică. Mai bine ucid populaţiile decât să ştie că ei sau urmaşii lor nu vor avea cu ce să-şi perpetueze neamul.
Lupta devine aprigă astfel, chiar inconştient, între populaţii care încearcă să devină stabile şi populaţii care învaţă să exploreze, să cunoască fără frică de necunoscut spaţii în care pot să ajungă fără sacrificarea propriei vieţi. Până când vor constata şi vor învăţa că multe se pot scoate din pământurile cunoscute treptat; şi ceea ce nu pot duce ei la bun sfârşit – o vor face urmaşii lor.
Grupurile spirituale se formează, la originea călătoriei lor până pe Pământ, prin relaţii piramidale: între grupuri spirituale din ce în ce mai evoluate, în acelaşi bloc de călătorie. Se vor ajuta astfel, în fel şi chip, după cum le este înaintarea proprie pe drumurile evoluţiilor: unele abia învaţă să trăiască şi să exploreze în felul expus mai sus – în timp ce altele au încheiat o învăţătură şi se obişnuiesc să înveţe mai departe cum să devină stabile, fără să fugă la cea mai mică primejdie. Să creeze un front de învăţătură pentru celelalte grupuri, folosindu-se de explorare sau chiar de sacrificarea propriilor necesităţi, chiar şi a vieţii – atunci când este cazul.
Iată cum înclinaţii vechi – dar totuşi din evoluţii înaintate – ies inconştient la suprafaţă. Se combină cu cele specifice vibraţiilor joase, pământene şi cu cele specifice biosistemului vegetal-animal: ori cu pasivitatea vegetală ori cu agresivităţi animalice, specifice luptei pentru supravieţuire, cu manifestări distructive. Încă. Evoluţiile cele mai recente nu au un grad mare de consolidare, dar sunt foarte proaspete în memoriile spiritelor umane. Evoluţiile de tip vegetal-animal sunt foarte vechi, dar şi foarte bine consolidate, revenirea lor la oameni datorându-se şi volumului uriaş, divers reprezentat, al restului vieţuitoarelor pământene: obişnuite cu supravieţuire pe orice cale. Dar ele determină în acelaşi timp spiritele umane să lupte sau să muncească pentru supravieţuire, ceea ce este un lucru bun pentru viaţa pământeană. Învaţă să-şi ofere reciproc ajutor şi învăţătură, să-şi modeleze şi remodeleze permanent forţele. Şi toate acestea după cum vin vibraţiile pământurilor, şi după cum vibraţiile acestea sunt într-o permanentă schimbare.
Tocmai pentru învăţături şi pentru ajutor diversificat mereu evoluţiile, şi coordonarea lor, se organizează pe principiile diversităţii de evoluanţi în spaţiile de trăire de pretutindeni. Pentru că numai în acest fel toţi învăţăm treptat, şi complex, cum să ajutăm şi cum să ne lăsăm ajutaţi.

Toate cele spuse mai sus ne arată aşadar, rădăcinile dorinţei noastre – încrâncenată de multe ori – de a cunoaşte, de a explora, de a ne perfecţiona mereu mijloacele de înaintare pe astfel de căi de îmbogăţire a experienţei noastre totale. La baza tuturor stă evoluţia noastră de creator conştient, înaintat, prin intuiţiile căruia fiecare om doreşte, la orice nivel de conştientizare, să aibă ceva mai mult, mai bun, mai înaintat: chiar dacă aspectul material de cele mai multe ori primează, el se va sublima, adică va sări pe o treaptă superioară, fără să mai parcurgă din nou evoluţiile între treptele reprezentate pe Pământ.
Tocmai acest lucru nu este corect înţeles azi. Nu facem evoluţie totală, progresivă acum, pe Pământ: nu suntem rezidenţi, ei nu se întrupează în perioadele de astfel de mari greutăţi în corp fizic, alături de vechii lor ajutători, ci ne urmăresc din corp astral, în spaţiile înconjurătoare ale planetei. Noi suntem ajutătorii lor vechi, ne facem evoluţiile noastre acum, sub ochii lor: adică conştientizăm, analizăm, apoi remodelăm pe cele de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Astfel de evoluţii le vor face şi cei care sunt acum rezidenţi umani pământeni, la rândul lor, dar numai atunci când vor deveni suficient de puternici pentru a putea trăi în acest fel.
Chiar dacă ne este greu să acceptăm azi astfel de lucruri, timpurile care vor veni ne vor arăta cu multă claritate fiecăruia dintre noi că cel de pe urmă om pe care îl cunoaştem azi – va reveni bucuros la ceea ce a fost cândva, şi încă şi mai mult decât a fost: mult mai puternic şi mult mai înţelept.
Căci totuşi nu avem nevoie de prea mult ca să ajungem acolo unde avem nevoie...

LEAPŞA DE LA DAN!!

Care, şi el la rândul lui o are de la Anonimul Pământean!
(adresele lor sunt pe dreapta!! Citiţi-le, sunt foarte frumoase!! )

I. DACĂ ERAM...

Dacă eram o lună,
As fi vrut sa fiu ianuarie, o lună alba si curata, stralucitoare,
cu ziua-n crestere-asteptand solstiţ de vara,
dupa putin-trecuta despartire
De blanda nastere-a lui Iisus, Hristos.

Dacă eram o zi a săptămânii,
as fi dorit sa fiu o sambata: ziua neispravitilor!
Adica o zi a celor care
privindu-şi izbăvirile în zări, în gând
cred cu tărie că, din tot ceea ce-ncepem noi
nimic nu se sfarseste-acuma, pe Pamant!

Dacă eram o parte a zilei,
as fi vrut sa fiu o ora de dupa praz, cand soarele e nalt,
dar prinde sa isi piarda arsita sa, lasand truditii sa se intoarca
din camp, sporovaind, acasă.

Dacă eram un animal marin,
as fi dorit sa fiu delfinul rotitor, cu zburdul spiralat dintre ape şi cer
ingemanandu-si gangureli cu izbucniri sonore, cu-apropieri timide
de visul omului, in dorurile sale temerare de orizonturi infinite..

Dacă eram o direcţie,
as fi vrut sa fiu o meandrata linie de destin uman...
De om cătând mereu un echilibru
intre ce poate si nu poate, intre ce este si va fi,
şi apoi nălţându-se, în cautari divine, drenând ceea ce inca nu poate sti, smerit,
’n adâncuri despletite de care sa se bucure candva ca a descoperit!

Dacă eram o virtute,
as fi vrut sa fiu un fel de austeritate, aceea care-ofera la noi sau pe aiurea
Placuta sare in bucate!

Dacă eram o personalitate istorică,
Eu as fi vrut sa fiu un Eminesc.
Căci numai ăst suflet de poet născând minuni
a fost in stare sa ridice in lume glasu-i tare,
cu portu-i mândru, şi cu gând onest: un suflet mare...

Dacă eram eu o planetă,
Saturn eu aş fi vrut să fiu... căci ea dă omului buchetul cu flori rare:
onestitate, putere de munca, seriozitate,
interiorizare: sa gaseasca in sinea lui drumul spre universul plin de asteptatele si mult-ravnitele-i cunoasteri...
Câtă onoare!..

Dacă eram un lichid,
Cred c-aş fi vrut sa fiu nectarul florilor servit in fin potir de proaspete petale, umpland el suflete de oameni de tot ce le lipseste si nu mai prididesc sa caute
in visuri fara de hotare...

Dacă eram o piatră,
As fi dorit sa fiu eu, cu respect, o piatră a runelor: sa-si scrie omul atoate-stiutor al vremurilor de inceput tot ce–i putea fi de folos:
din cer si din pamant, din lume şi al său trecut, cu care sa strabata
tot viitorul său,văzându-l drept şi luminos!

Dacă eram o pasăre,
As fi dorit sa fiu o ciocarlie mica, trezind la viaţă
un soare cald, cu trilurile-i pline de iubire,
purtandu-l curajoasa spre crucea cerului,
spre vraja nefăcut-a firii
...cea fara de sfarsit!

Dacă eram o plantă,
As fi vrut eu sa fiu o trestie mladie, privind - şi infruntandu-si zilele cu nori,
si vant, si ploaie, soare,
si iarbă din toate părţile: pe care zei puternici i le-au facut în vecii vecilor
Poteci...

Dacă eram un tip de vreme,
Mă gândesc... că as fi vrut sa fiu eu ploaie!
Cand cristalina, jucausa-n plina vara,
cand grava, hranitoare si solemna, in plinul miezului de toamna...

Dacă eram un instrument muzical,
Eu as fi vrut sa fiu un bucium, sa cant prelungile acorduri ancestrale
ale pamanturilor mute, dar sfinte şi nepieritoare...

Dacă eram o emoţie
As fi vrut sa fiu o bucurie! Sa dau de veste sufletelor lumii
Că-mpărăţia cerurilor e atât de-aproape!
O! Doamne! Ce Minune!!

Dacă eram un sunet,
As fi vrut sa fiu sunetul primordial al cerului
Ce se uneste mereu cu-ntreg Pamantul si, la urma, imbujorat cu multa gingasie
De flori, si gâze, si păsări, de trambiţă de elefant si cânt de om intr-o nocturna de Chopin
Se-ntoarce-stele, purtandu-si lin nălţările pe vălătuci de infinit, in dans de iele...

Dacă eram un cântec,
As fi vrut sa fiu un cant de-alint, duios si bland, sunând cu gingasia lui in prag de seară-n sat, din buze delicate de mama tanara
si oarba la-ncrancenarea lumii de dincolo, din zarva..

Dacă eram un film,
Pai...as fi vrut sa fiu... ce as fi vrut eu oare?? Voi chiar nu stiti?! Au ati uitat deja acel tangou uluitor din ceea ce v-am dat mai intr-o seara??...
„Parfumul de femeie” ce-valuie bezmetic un orb bătrân - dar nu sălciu de viata...

Dacă eram un serial
As fi vrut sa fiu.. na!! Ati ghicit!! Un StarGate vijelios, mereu mai nou, mereu cu dor de viata,
purtand prin galaxii vitejii luminati ai lumilor păgâne, neiertatori, netemători
Desi zburand fara un Dumnezeu pus scut in faţă!!

Dacă eram o carte,
As fi vrut sa fiu o carte veche, pe care nimeni n-o mai cere-acum
Nici chiar printre povesti si glume
de oameni speriosi doar la ideea de-a ramane...
„Singur pe lume”!!!

Dacă eram un personaj de ficţiune,
As fi dorit sa fiu o Lady Galadriel... aceea care–n şoaptă
a spus un lucru chiar măreţ: „De am fi fost in locul oamenilor, prinsi in ale lor vâltori de viaţă,
am fi ajuns si noi (de elfi vorbind) popor de neciopliţi in greaua noapte fără de speranţă...”

Dacă eram un anumit fel de mâncare,
Tare-as fi vrut sa fiu mamaliguta! Pentru ca oricum nu sunt nici eu o prea draguţă!!
Nu prea sofisticată şi nici prea rafinată!!
Si pentru ca imi place foarte tare! desi nu pot s-o pun printre acele feluri de mancare
Ce-mi fac si bine... Sorry.. la mine... plăcerea asta, la vârsta mea, chiar nu mai ţine!!

Dacă eram eu un oraş,
Oraş străvechi, lemurian mi-aş fi dorit să fiu! in care casele erau perfect rotunde,
Iar oamenii cu corpuri albe argintii trăiau din briza lor fecundă.
Si peste lumea perfectă ce nastea la rându-i perfectiuni umane
Se ridicau, se impleteau, si despărţeau lungi arcuri alb-albastre, nedespartind in fapt pe oameni, desi-i faceau sa stea departe intre ei,
Să nu se deranjeze in mintea lor cu astre.

Dacă eram un gust,
As fi vrut sa fiu eu gustul dulce-amarui de ciocolata buna-buna
Dat in manuta unui copil, cu ochii pofticiosi, cu o gurita inca plina!!

Dacă eram o aromă,
As fi vrut sa fiu aromă de strugur negru cald in toamnă lină si străbună...

Dacă eram o culoare,
Cred c-as fi vrut sa fiu acea culoare ce nu mai gaseste pe Pamant,
caci ochii nostri is mânjiţi de colb, de frici de arătări din alte lumi,
de trândăvie şi de viclenie
De zarvă şi de zavistie...

Dacă eram un material,
Eu tare as fi vrut sa fiu cristal.
Un cristal bland, ca-n visul lui DaEl, si mătăsos pe dinauntru, si luminos, cu ganduri pure de-ajutor celest, cu ingeri translucizi, ca din povesti...
Acolo unde esti.. si nu prea eşti....

Dacă eram un cuvânt,
O! De-aş fi fost eu un cuvânt.. Frăţie as fi vrut să fiu...

Dacă eram o parte a corpului,
O inima curată să fiu eu aş fi vrut... căci Doamne!
Atâtea necurăţenii îmi umplu palmele de reci sudori,
de tâmpe, de stupide fiţe, şi gânduri, şi crezări...

Dacă eram eu o expresie a feţei,
O undă de mirare ce poate intr-o clipă să explodeze în miliarde de întrebări!
Să populeze lumea, să nască curiozitate, apoi avânt, şi zbor,
Si să culeagă rodul din ceruri, acas’ să-l poarte
Lasându-l să vegheze apoi, sămânţă vie
Si altor generaţii de oameni mirători!

Dacă eram o materie de şcoală,
Istorie-aş fi vrut să fiu eu... dar să le spun copiilor o altă şcoală...
De moşi deştepţi cu pregătiri stelare, cu buni învăţători de neam,
De măiestrii sihastre, dar totuşi... prea-lumeşti...
Mergând din poartă-n poartă...
O lume ca-n poveşti...

Dacă eram un personaj de desene animate,
Cu încântare aş fi vrut să fiu Ducesa... din Pisicile Aristocrate!!
Sa fi avut trei pisoiaşi şi un O’Maley... mmmm!!!... ce viaţă!!...
Ce viaţă de... aristocrat...

Dacă eram o formă,
Mi-as tare eu dorit să fiu un romb multiplicat de un Brâncuşi în fără-de-sfârşit...

Dacă eram un număr,
As fi vrut sa fiu un treisprezece. Punct.

Dacă eram o maşină,
Pai.. dacă eram eu o maşină... Un 4x4 mi-ar fi ţinut el loc de limuzină!!!

Dacă eram o haină
As fi vrut sa fiu... Ah! Ce prozaic! hăinuţă matlasată, călduroasă pe timp rece, meschin...
cu glugă, buzunare-adâci în care să domneasca mereu mănuşi şi-un măr divin!!

II. DACĂ ERAM...

Daca eram un mit, eu as fi fost....
Cred c-aş fi fost eu mitul lui Belerofon..
Să-nvăţ pe propria mea mamă să nu-şi adoarmă fiul pe veci
tăindu-i viaţa din forţa pe care doar natura vie i-o poate lui,
sau oricui, lua...

Daca eram un intelept, as fi fost....
Cred c-aş fi fost Orfeu. Şi cred că am spus tot.

Daca eram eu o credinta, as fi fost...
Propria mea credinţă, călită-n focul credinţei vechilor străbuni
Ce nu din peşteri sterpe s-au învăţat să cânte-o doină plină de-a lor jale,
În lungi acorduri blânde,
pe-nserat...

Daca eram eu un profet, cred c-as fi fost...
Depinde ce numiţi voi, azi, profet. Căci aş fi un profet în satul său,
De azi, căci în acel de ieri, fiece om avea o profeţie-n piept.
Şi chiar nu era rău!!...

Daca eram un filozof, eu as fi fost....
Un filozof de rând, fără pretenţii, dar mustind de bucurie,
de o viaţă explozivă, crescută-n
multidimensionalităţi de translucite încântări
de gnoz-explicative şoptite celor ce şi-ar dori să ştie
şi nu le este teamă că hâde arătări
le umple sufletul de ură şi mânie...

Daca eram un iluminat, eu as fi fost...
Când bec, când laser, cu cuvântul zis sau scris...
Şi ne-zâmbind asgard, făr’de tumult, din gene osebite şi străvechi...
In faţa altui trai... midgard, impur, lumesc...

Daca eram o teorie, as fi fost....
O teorie oricum creaţionistă, dar poate rafinată şi mai clară
Să ştie tot poporul de unde el se trage
Si unde, când îi va veni sorocul,
În pace el să se retragă...

Daca eram un link, as fi fost....
Lincul către un site
Ce-n viitor se va numi, cum aţi mai auzit:
BUCURIA CUNOASTERII!! Prosit!!

Daca eram un blog, as fi fost.....
Tot ceea ce sunt eu si azi...
Un om cuminte !!
Si nu prea !! ce va salută zilnic dintre brazi!!

SFATURI SIMPLE, DAR UTILE

Îmi permit să pun aici câteva sfaturi, pentru cei care au nevoie de ele.
Mai ales pentru cei care, prin natura vieţii şi serviciului lor, nu pot face multă mişcare. Măcar atât să facem!! Căci şi eu sunt în aceeaşi situaţie!!

1. Multe probleme minore, dar sâcâitoare, şi - în timp - generatoare de probleme de sănătate în funcţie de moştenirile genetice ale fiecăruia dintre noi, pornesc de la faptul că am uitat să căscăm şi să ne întindem. Se previn astfel foarte multe afecţiuni ale coloanei şi funcţionări precare ale organelor interne. Să luăm aminte la câini şi la pisici: ori de câte ori stau nemişcaţi multă vreme, când se ridică - se întind şi casc (căscatul se observa mai cu seamă la câini).
Colegii mei au învăţat cândva să facă aşa, deşi la început râdeau de mine. Pe urmă însă... nu au mai râs de loc!! Unii medici mai conştienţi de metodele naturale de întreţinere a funcţionării corpurilor noastre recomandă, în sfârşit, astfel de lucruri!!..
Nu numai înainte de culcare (când facem patul, pornim căscatul - chiar dacă nu ne vine, ne obişnuim, în timp, dar repede!). Este nevoie de 1 2 ori să provocăm intenţionat, după care organismul îşi face singur treaba. Să facem asa ori de câte ori am stat mai mult la PC sau la TV.
Să învăţam şi pe cei în vârstă, dacă este posibil, adică dacă sunt receptivi, dar nu-i obligăm sau dispreţuim dacă ei înşişi dispreţuiesc astfel de metode: putem să dăm exemplu - dânşii mai curând sunt supuşi puterii exemplului, decât sfatului.
Se aşează organele la locul lor, se descarcă corpul de energiile stagnante, se întind canalele energetice şi se menţine mult timp elasticitatea lor. Odată cu înaintarea în vârstă ele îşi pot pierde elasticitatea, dar se poate menţine o stare elastică, vitalizantă, mult mai mult timp, în mod natural, prin astfel de lucruri simple.
Metaniile sunt înlocuitoare ale unor astfel de practici naturale, dacă sunt făcute corect, total (cu tot corpul). Sunt practici religioase care combină supuşenia religioasă cu necesităţile naturale trupeşti: dispreţuirea trupului supus păcatului a fost combinată cu metaniile în faţa zeilor, apoi a lui Dumnezeu. Practica este mult mai veche decât creştinismul: şi încă multe altele sunt practici cunoscute încă din antichitate, când s-au pus bazele religiilor în bazinul mediteranean.
Se mai pot adăuga: scuturarea mâinilor: uşoară, relaxată, din umeri, conştientizându-le până în vârful degetelor, pe rând şi apoi simultan - sau cum ne simţim mai bine. Facem acelaşi fel de scuturare a picioarelor, uşoară, relaxată, din şolduri. Dacă avem jenă de colegi, la serviciu, putem face asta ori de câte ori mergem la toaletă.

2. Ori de câte ori privim la TV sau la PC - pps-uri, filmuleţe, etc., să ne sprijinim de spătarul scaunului cu mâinile puse cu dosul palmelor pe spatele propriu, sus, dar doar atât de sus încât să nu fie obositor. De fapt o astfel de poziţie nu energizează doar plămânii, ci şi rinichii - care sunt poziţionaţi mai sus decât suntem obişnuiţi să credem (eventualele dureri radiază mai jos, de aceea credem că şi localizarea lor este mai jos, la "şale" cum suntem obişnuiţi să spunem).
O altă poziţie foarte energizantă şi astfel bună pentru organism este cu dosul palmelor în dreptul axilelor (popular numite subsuori sau subţiori) - dar sprijinite de trunchi. Vârfurile degetelor sunt aproape în axile, dosul degetelor pe trunchi. Relaxarea este lăsarea lejeră a coatelor , sprijinirea pe trunchi cu încheitura dintre degete şi palmă.
Totul să fie relaxant.
Dacă se poate, luaţi umerii cu vârful degetelor şi relaxaţi dând drumul coatelor în jos. Sau cu palmele pe umeri, relaxaţi coatele, de asemenea, în jos. Porţiunea umerilor este o parte a corpului cu ganglioni de care nu prea ştim, foarte importantă pentru organism. Masarea uşoară şi relaxarea în această puternică regiune ganglionară este foarte benefică pentru propriul nostru organism.
Putem să facem, ori de câte ori ne aducem aminte!!

Dar nu uitaţi să ieşiţi în natură, ori de câte ori puteţi!!!
Sănătate tuturor!!

SĂ REZOLVĂM O RESTANŢĂ ...

Am descoperit că uitasem să răspund cuiva, care mi-a adresat zilele trecute câteva întrebări referitoare la felul în care ne putem da seama care ne sunt sarcinile de destin, căror aspecte să acordăm atenţie, pentru a cunoaşte concret cele pe care le avem de îndeplinit astfel. Şi mulţumesc celui / celei care mi-a adresat alte întrebări azi, datorită cărora am observat uitarea mea. Aşadar, să fiu iertată că am uitat, să fiu iertată că nu voi răspunde astă seară – aşa cum am promis – la problemele legate de evoluţii (buclele de evoluţie în locuri din univers cu vibraţii joase). Voi face mâine şi acest articol.

DEDICAŢIE

Dedic acest articol tuturor cititorilor mei, care au trecut pe aici şi nu s-au mai întors, celor care au trecut cu o treabă cu care articolele mele nu au avut legătură şi, grăbiţi, s-au întors către zările care îi aşteptau cu răbdare... Celor care s-au oprit în Google, din căutarea unor alte lucruri şi, atraşi de un cuvânt, de un titlu, de ceva... de altceva... de destin... sau pur şi simplu din curiozitate, au rămas pe aici...
Dedic acest articol celor care au căutat ceva, au găsit ceva, au învins greutatea de a se acomoda cu tot ceea ce eu nu pot exprima în 3 cuvinte, s-au străduit şi au rămas cu mine, în continuare.
Toţi au urmărit, mai mult sau mai puţin conştient, sarcini de destin, toţi se dedică – fiecare în felul său, unei anumite forme de căutare care îi va conduce negreşit, exact acolo unde le trebuie..
Toţi urmăm o cale, toţi suntem aici pentru a face lucruri importante. Nu ştim, dar aflăm. Nu neapărat de aici. Se pare că şi Moise ar fi întrebat pe Dumnezeu cam aşa: „Dacă nu-mi ajut eu poporul, cine s-o facă, Doamne?!”... iar Dumnezeu i-ar fi răspuns cam aşa: „Mai am 7000 în urma ta!!”
Primim de peste tot. Nu este important neapărat de unde. Am citit de-a lungul vieţii şi poezia „Învaţă de la toate”, şi „Dacă..” şi am citit cărţi, şi presă, am ascultat povestiri şi am gândit noi înşine o mulţime de lucruri despre viaţă: viaţa noastră, a altora, a noastră lângă alţii – a altora pe lângă noi..
Toate sunt învăţături, de la oameni buni şi de la oameni nebuni, de la oameni agresivi şi de la oameni blânzi... Uneori am râs de felul agresiv al unora şi unoeri am privit indiferenţi la bândeţea altora.. Am privit la inconştienţa unora şi ne-a durut, am primit modul conştient – dar nefolositor pentru noi (credem..) al altora. Am înţeles că intuiţia este de folos, dar am mai înţeles că multe dintre cele pe care le-am crezut a ne duce intuitiv la ceva bun – adică plăcut, urmărit cu drag de noi – a nimerit alături...
Şi am învăţat că intuiţia ne poate conduce la o învăţătură, chiar dacă nu rezolvă lucrurile în modul crezut de noi. Am crezut o cale să ducă la ceva dorit, dorit de orice om, comun, omeneşte, modest, realist de lumesc... Şi am ajuns la concluzia că acea cale era o fundătură la un moment dat, şi ne-am oprit cu ochi mari, uimiţi, înceţoşaţi, de uşa care ni s-a închis într-o secundă, la un pas de pieptul nostru tresărind îndurerat..
Am învăţat să luam din toate partea cea frumoasă şi am respirat îndelung, căutând să ne liniştim şi s-o luăm de la capăt. Nu ne-au venit cuvinte frumoase, măreţe, deosebite, extraordinare în cap, aşa cum stau scrise în pps-uri... ne-ar fi venit să înjurăm, sau chiar am izbucnit în plâns, ne-am simţit puşi la zid şi nu întotdeauna s-a găsit lângă noi cineva care să ne spună: „Întoarce-te, ce stai cu nasu’acolo?! Daca eşti cu faţa la zid, întoarce-te cu spatele la el... în faţa ta e infinitul!!..”
Te întorci şi porneşti. Nu ştii de fapt ce să faci. CUI SĂ I TE DEDICI...
Total, chiar cu sacrificiu, chiar dacă nu se ştie ce fel de sacrificiu s-ar putea face, pentru cine şi pentru ce s-ar putea face un astfel de sacrificiu...
Ai simţi asta şi la 20 de ani... şi la 30.. şi la 50.. la 68...
Frământarea echilibrată este bună, cred eu, încrederea că undeva, ceva, am de făcut. Cei care nu se întreabă nu fac decât ceea ce trebuie să facă, chiar dacă stau la TV sau la o bere, sau la un meci, sau pe baltă, la „peşte”. Au dreptul să facă asta, chiar şi numai dacă ne gândim câţi oameni au căzut, de-a lungul dureroasei noastre istorii, rupţi de muncă, de foame, de dor după o clipă de odihnă... Eu cred că au dreptul...
Vorbesc cu cei care se întreabă, care îşi doresc să ştie, să cunoască, să pornească, SĂ SE DEDICE. Care au învăţat că nu trebuie să se dedice numai unei sarcini de a spăla ciorapii unor copii întârziaţi în starea de copilărie, care ar dori să li se dea şi în gură la 40 de ani, sau unor părinţi care cer copiilor orice, şi bani, casă, masă, maşină, băi şi doctori – dar se plâng în egală măsură că nu stă nimeni de vorbă cu ei şi se supără dacă cineva le atrage atenţia frumos că nu se poate şi bani, şi lene decât cu compromisuri spirituale prea mari pentru un om atât de mic...
Da, percepţiile noastre ne conduc, mai devreme sau mai târziu exact acolo unde trebuie. Daca avem sarcini mari, ele apar, la orice vârstă, doar că până atunci ceva ne trage să citim, să ne informăm, să ne FORMĂM într-o direcţie sau alta. Cunosc oameni care, la 40 sau la 60 de ani fac o facultate (sunt în examene acum!! Le iau unul după altul sau îşi planifică o restanţă pentru a salva pe altul!!).. Alţii citesc într-o sâmbătă după amiază – aceasta – chiar pe blogul meu, încercând să descifreze hieroglifele evoluţiilor umane din universuri...
Uluitor, oameni buni... uluitor!!!
(apropos! Aţi trecut azi prin parc?! Vă rog frumos, zău! Nu uitaţi mâine!!)
Ne îmbogăţim mereu, ne orientăm mereu. Lucrăm. Aş recomanda celor interesaţi să citească articolele mele de evoluţii cu creionul în mână, iar eu va promit să fac scheme – am învăţat să fac scanări şi să le introduc în postări pe blog.
Orientările apar. Dar de regulă doar mai clare acolo unde omul se concentrează la câte ceva, când se obişnuieşte bine să se înţeleagă pe sine. Dacă totul se face repede, încercând să ieşim „la rampă” pentru a câtiga bani, faimă, putere, s-ar putea să reuşim, dacă e destinul aşa croit. Cu sau fără sacrificiile numite „compromisuri”: morale, sociale, profesionale. Familiale. Dacă înţelegem că familia trebuie privită în echilibru, s-ar putea să avem momentul vieţii noastre atunci când ne mai cresc copiii, ne mai înţelepţesc valurile vieţii... Şi poate că mulţumirea, satisfacţia poate veni dintr-o mână de oameni care ne vor citi, cu care vom vorbi, cu care ne vom întâlni pe drumuri de munte sau cu care vom încerca să facem o mică expoziţie de pictură în holul blocului !!! Sau recunoştinţă pentru că am plivit şi udat florile din faţa blocului!
Da, vecinul meu de 70 de ani, posesor al unui carnet de sănătate cu un infarct, cultivă în faţa blocului o grădină uluitoare, val după val (voi fotografia şi vă voi arăta! Păcat că am pierdut magnolia, irişii.. dar au rămas crinii.. trandafirii...) ... omul acesta şi-a găsit vocaţia de cultivator într-o grădină neîngrădită, pentru care puţini oameni îi mulţumesc şi îi adresează chiar un cuvânt.. Cineva spunea că.. a crezut că este angajat! Ce rost are să i se spună ceva, doar e plătit, nu?!..
Nu, doamnă, o face din bucuria sufletului lui, cu drag şi tocmai de aceea cu atâta spor...
Şi doamna îşi muşcă buzele – chiar ruşinată – şi pleacă mai departe la cumpărături..
Mă gândesc... dânsului cine i le-o face, căci nu se dezlipeşte de grădină cât îi ziulica de mare...
Munţii ne aşteaptă să ne facem din ei o misiune nobilă de viaţă... istoria ne aşteaptă să povestim oamenilor ce aflăm, ce am citit, ce am mai înţeles... O carte veche ne deschide orizonturi nebănuite... Şi astfel avem cui să ne dedicăm.
Credeţi că eu o să ajung „mare”?? vă asigur că nu. Nu-mi permit eu. Eu m-am dedicat unui pumn de oameni. Ei or să ducă totul mai departe, sau nu, pentru că – poate, sau cu siguranţă – fiecare om va descoperi cândva aceleaşi lucruri ca şi mine, azi. Dar vor fi încredinţaţi că, dacă a mai văzut, simţit şi altul la fel ca şi el... nu-i nici nebun, nici bolnav, nici încrezut. Şi poate va avea pe cine să întărească, să încurajeze şi el mai departe.
Aşa să faceţi, în primul rând, dragii mei, vă rog din suflet. Pe urmă veţi vedea ce veţi mai găsi, pe acest drum... eu cred că veţi găsi multe, foarte multe: satisfacţii...

SĂ VĂ DEDICAŢI AJUTORULUI, ÎNCURAJĂRILOR PE CARE LE PUTEŢI OFERI ORICUI. SĂ ÎNCURAJAŢI MEREU FIECARE OM SĂ CREADĂ ÎN DESTINULUI LUI DE OM CUMINTE.

DESPRE CAPACITATEA DE CONCENTRARE (SAU FOCUSARE, SAU FOCALIZARE) (2)

1. INFLUENŢA ORIGINILOR

Să vedem, în continuare, cum influenţează originile noastre spirituale, evoluţiile noastre anterioare, modul în care ne concentrăm în trăirile noastre curente.
Scriam în prima parte a subiectului nostru :
(http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/05/despre-capacitatea-de-concentrare-sau.html)
că parcurgem şi perioade de evoluţie în frecvenţe relativ joase ale vibraţiei planetare, comparativ cu perioade de vibraţie mai înaltă. Ele nu sunt „făcute” special pentru oameni, şi nici nu le-a determinat omul ridicările sau coborârile la scară universică, indiferent cum ar fi el: bun, cuminte – pe cele înalte, şi rău, agresiv – pe cele joase. Omul însă îşi poate modifica pe termen scurt vibraţia proprie şi o poate influenţa pe cea a semenilor săi, prin antrenarea lor, mai mult sau mai puţin inconştientă, pe calea manifestărilor anterioare: şi ale experienţei generale, şi ale experienţei particulare din medii locale de vibraţii asemănătoare. Este o lege universală a devenirilor, dezvoltărilor şi trecerilor în alte etape: ciclice şi mai ales naturale, chiar dacă toate sunt ajutate de spiritele cele mai puternice, creatoare şi coordonatoare ale evoluţiilor: bazate în orice moment pe tot ceea ce poate să fie mai natural în trăirile de pretutindeni.
Spuneam că evoluţiile spiritelor umane sunt foarte înaintate şi este o diferenţă de etape lungi de evoluţie, chiar şi numai, spre exemplu, între vieţuitoarele de tipul celor pe care le numim azi mamifere şi om (nemaivorbind de celelalte): omul ca spirit întrupat este un creator conştient înaintat, venit pe Pământ ca spirit în circulaţie interzonală în univers. Este o călătorie conştientizată la nivelele de pornire, de iniţializare, în zone ale universului în care evoluţiile sunt foarte înaintate, în vibraţii foarte înalte. Din evoluţia lor înaltă, creatorii conştienţi înaintaţi fac din când în când bucle de evoluţie către locurile originilor evoluţiilor proprii, în locuri de joasă frecvenţă a vibraţiei tot din acest univers, acolo unde şi-au făcut chiar ele evoluţiile de început, cu mult timp în urmă. Mereu au loc astfel de bucle, de călătorii. Fiecare astfel de călătorie este un pas înainte către folosirea experienţei înaintate pe care spiritele au căpătat-o în diferite momente, în drumul lor mereu către progres spiritual. Folosind experienţa căpătată, chiar dacă numai partial (după cum permit locurile) sau numai intuitiv chiar, fiecare astfel de călătorie este un pas către estomparea manifestărilor animalice foarte vechi, rămase în memorii. Ele se activează doar local prin trăiri influenţate de biosistemul vegetal-animal, precum şi de vibraţiile relativ joase ale planetei care le găzduiesc astfel, temporar. Se activează, şi astfel se conştientizează amprentele lor remanente, antrenând spiritele într-o luptă-muncă către înălţare conştientă sau numai intuită, către experienţă de înaltă calitate, care se întăreşte astfel mereu, cu fiecare lucru creat chiar aici, în astfel de timpuri.
Şi mai este un pas către ridicarea calităţii manifestărilor totale ale spiritului oriunde în acest univers ar pleca apoi de aici, după finalizarea trărilor aici, în condiţiile grele, asemănătoare începuturilor evoluţiilor ca creator conştient: pentru noi, oamenii, cei care suntem la o astfel de şcoală acum, pe Pământ.
Procedeele dure prin care cândva spiritele le-au folosit pentru a lupta cu ele înseşi pentru a se sustrage animalităţii au fost paşi importanţi pentru ca spiritele să-şi părăsească comportamentele de supravieţuitor ne-creativ de turmă. Astfel de comportamente i-au folosit foarte mult atunci, la originile evoluţiilor de creator conştient, dar ele trebuiesc înlocuite permanent, pe măsura creşterii experienţei. Căci astfel de manifestări le împiedică înălţarea, ca un balast greu, mereu aflat la purtător, chiar şi în cazul unor evoluţii la nivele înalte de vibraţie planetar-stelară. Astfel de experienţe dure au rămas în memoriile latente ale spiritelor şi sunt activate ori de câte ori ajung în locuri de vibraţie mai joasă din univers: vibraţiile planetare locale şi cele emanate de la biosistemul local. Împotriva unor astfel de rămăşiţe spiritele umane încearcă de fapt să lupte cu toate forţele pe care le au, căci rămăşiţele lor de manifestare spirituală – chiar dacă sunt în stare latentă, influenţează puternic capacităţile normale înălţate din evoluţiile lor înaintate, trăgându-le mereu înapoi. Căci ele sunt atrase mereu să se concentreze când la lupta conformă impulsurilor vechi, când (şi în aceeaşi măsură) pe munca (s-o numim lucrare) de ridicare a calităţii tuturor celor pe care le pot conştientiza în calitate de creator şi de utilizator al celor create în societatea de întrupare.
Astfel de manifestări împiedică în primul rând înălţarea pe loc a spiritelor creatoare, dar şi capacităţile extinse de creaţie mentală (general-spirituală) a creatorilor înaintaţi, la orice nivele de vibraţie, oriunde în univers s-ar afla, ar evolua. Cu cât evoluţiile sunt mai avansate, cu atât mai puternic reliefată apare această moştenire grea, prin contrast cu capacităţile deosebit de înălţate, specifice nivelelor foarte înalte de vibraţie din celelalte zone ale universului. Dar chiar impulsul interior de căutare a calităţii mereu înălţate a oricăror trăiri conduce la orientări foarte clare, precise, dar în timp, formând calitatea de căutător specializat în orice locuri şi în orice timpuri.
(Pentru studiu: Zonele Universului Fizic la adresa:
http://bucuria-cunoasterii.blogspot.com/2009/05/zonele-universului-fizic_30.html)
Iată astfel de unde provin, de fapt, manifestările noastre necreative, pe care le numim în mod curent negative: în planul material sau în planul ideilor, avem tendinţe distructive – nu creative, legate de concurenţe animalice: lupte pentru întâietate sexuală, pentru supremaţie în grupuri mai mari sau mai mici. Mai mult, toate manifestările animalice se extrapolează în condiţiile rafinării creaţiei materiale şi a simţurilor îmbunătăţite prin ea, intuite ca fiind mult de-asupra celor animale.
Aşadar, oamenii, spiritele umane (întrupate în sisteme corporale umane) sunt mari creatori, inteligenţi utilizatori, puternici prin ceea ce este mai calitativ în lumea pe care şi-o crează şi o dezvoltă mereu. Cu alte cuvinte: mult de-asupra celor pe care le cunoaştem azi despre noi înşine.

2. ALTE ÎMPRĂŞTIERI SUBCONŞTIENTE ALE CONCENTRĂRII: UN ANUMIT FEL DE TEAMA DE REZIDENŢI

De altfel, nici pe Pământ nu stau lucrurile tot timpul în felul pe care îl cunoaştem azi. La nivele înalte de vibraţie, oamenii păstrează încă toate particularităţile vieţii înălţate din lumea din care vin aici. La frecvenţe joase, comportamentele se remodelează după moştenirea rămasă în memoriile pasive ale fiecărei monade din spirite, formând un fond general al experienţei întregului grup pe care îl numim spirit. Liniile sinusoidale ale ritmurilor vibraţiei stelar-galactic-planetare conduc treptat la pierderea memoriilor înălţate şi la recuperarea celor vechi, cu puternice influenţe agresive, distructive: sau ne-constructive. Conştientizarea lor înseamnă începutul unui puternic şi rapid proces de remodelare a comportamentelor de acest fel, întărindu-se astfel fondul general creativ, estompand restul treptat – dar sigur.
(Pentru studiu: Trepte de evoluţie ale monadelor: monade spirituale:
http://bucuria-cunoasterii.blogspot.com/2009/05/3-trepte-de-evolutie-ale-monadelor.html )
Aşadar, un astfel de mod de evoluţie – aşa cum desfăşoară aici, pe Pământ – nu le este spiritelor umane, în totalitatea lor, caracteristic modului lor general de evoluţie. Este o formă specială, pe care o desfăşoară extrem de rar, pe care nu şi-o doresc la început – dar pe parcurs se încredinţează singure de necesitatea imperioasă a desfăşurării ei. Ajung să şi-o dorească şi să ceară participarea la călătoriile inter-zonale, indiferent cât de greu de suportat pot deveni ele în timpul desfăşurărilor. De aceea coordonatorii de evoluţii nu preiau chiar toate cererile în organizarea călătoriilor, ci numai atunci când ei, cu marea lor experienţă, percep clar nevoia de schimbare în evoluţiile spiritelor, mai ales ale celor aflate la începutul evoluţiilor, când spiritele îşi conştientizează destul de superficial toate necesităţile. Dar sunt doritoare de progres, iar acesta este cel mai important lucru pentru toţi, căci înţelegerile sunt reciproce şi eficienţa evoluţiilor înaintează precis în orice moment evolutiv.
(Pentru studiu: venirea pe Pământ a spiritelor din zona a II-a a Universului Fizic:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/05/lumina-din-lumina.html )
Iată aşadar că Pământul, la fel ca şi multe alte puncte universice asemănătoare ajută spiritele umane să-şi cunoască, cu o conştiinţă care se dezvoltă din ce în ce mai mult, toate comportamentele: impulsive, agresive, acumulate în perioadele evoluţiilor de spirite fără experienţă de creaţie conştientă, evoluţii pe care le numim pe Pământ de tip animal.
Desigur că coordonatorii de evoluţii ar putea să le creeze condiţii pentru trăiri la astfel de valori joase chiar acolo unde îşi realizează evoluţiile progresive. Dar cele mai înalte valori vibraţionale de pe Pământ nu le pot atinge pe cele din celelalte zone ale universului.
(Pentru studiu: evoluţii progresive:
http://cristiana-drumuri-spirituale.blogspot.com/2009/03/denumiri-sau-coduri-de-vibratie.html )
De aceea, dacă s-ar crea structuri universice de felul celor din subzona Pământului, vibraţiile foarte joase (oricât ar fi ele de înalte pentru Pământ) pot crea mari perturbări în sistemele stelare din alte zone. Iată de ce, aşadar, călătoriile regresive sunt atât de importante pentru toate spiritele venite acum pe Pământ, în acest fel.
Pe de altă parte, să nu uităm că universul este construit astfel încât să se ţină seama de puterile mici – deşi aflate în creştere – ale spiritelor primare care evoluează chiar în mod normal, progresiv (fără bucle evolutive de felul celor discutate mai sus) într-un loc cum este Pământul. Nu mă refer la vegetale şi animale, ci tot spirite umane, creatoare conştiente, dar care nu au ajuns în evoluţiile lor progresive decât aici, pe Pământ. Căci evoluţiile folosesc strcutrile Universului Fizic mereu, luând parcurgerea lor de la cap, dar cu experienţa mărită a evoluţiilor înaintate. Le-am numit spirite rezidente, care evoluează prin ajutorul oferit lor, prin exemplele oferite lor de către spiritele mai evoluate, aflate în călătorii, în bucle de evoluţie pentru conştientizări multiple. Rezidenţii au vibraţii mici, în raport cu cele mai evoluate şi nu pot fi transferate în alte locuri, de vibraţie mai mare, fără să sară peste etape. Trebuie să rămână în locuri optime pentru desfăşurarea evoluţiilor lor, în locuri de vibraţie mult mai apropiate de valorile proprii, optime pentru traiul lor, pentru desfăşurarea învăţurilor lor. Şi, pentru ca evoluţiile să fie pătrunzătoare, este nevoie întotdeauna de tangenţe între spiritele de diferite evoluţii, pentru ca să înveţe toate să ajute şi să se lase ajutate. Este elementul principal prin care toate evoluţiile înaintează la infinit, fără opriri, fără nici măcar regresii.
Undeva, în subconştientul nostru, există o teamă a ajutătorului pentru a nu crea rezidenţilor creşteri de agresivitate, ceea ce contribuie foarte mult la mlădierea atitudinii noastre în planul curent de trăire şi revenirea la forma de manifestare echilibrată în cazul impulsurilor puternice de conştiinţă. Este un lucru foarte bun, la care se mai adaugă ceva: reducerea puterii de concentrare – prin împrăştierea atenţiei când pe subconştient, când pe conştient, în special din partea celor care au mai puţină experienţă de manifestare la nivele joase de vibraţie. Oamenii caută înălţarea spirituală, caută calitatea oricărei creaţii şi expandarea volumului utilizărilor cu orice preţ, dar acest „preţ” este amendat de cele mai multe ori inconştient prin puterea subconştientului: din subconştient, de aceea parte a experienţei celei mai apropiate de vieţile de acum: experienţa de creator conştient înaintat.
Daca acest lucru este o greutate în planul manifestărilor locale, cotidiene, pentru care ajutătorii înălţaţi au creat multe separări de activităţi simple, în care unii oamenii să se specializeze fără foarte mare efort, pe de altă parte este ceva bun în planul manifestărilor personale şi global-spirituale. Suntem mult mai înălţaţi decât credem şi putem fi chiar mândri că avem modestia să nu credem acest lucru...
Şi mergem pe drumul nostru, lăsând lucrurile să curgă aşa mai departe, străduindu-ne pentru lucruri mici şi încrezându-ne în fundul sufletului nostru în lucruri mari şi în Dumnezeu...

3. ŞI, DIN NOU, DESPRE RECUPERĂRILE DE CUNOAŞTERI

Toate acestea au – aşadar – mare legătură cu capacitatea noastră de concentrare, mai ales în timpurile pe care le trăim, când vibraţia planetară, din ce în ce mai înaltă, ne impulsionează către aduceri aminte ale unor vremuri de mult uitate. Dorim să le cuprindem pe toate, nu ne putem opri, nu ne putem concentra doar la un singur lucru, sau doar la o singură linie de cunoaştere. Recuperăm, chiar dacă de multe ori superficial. Totuşi lucrurile acestea nu sunt de foarte mult timp uitate, căci până în sec. XVII au existat acele societăţi pe care le-am numit retrase, retrase din cunoaşterea lumii. Societăţi pentru un trai decent, omenesc în sensul înalt al cuvântului, în care spiritele umane trăiau reîntrupări de recuperare a vieţii cunoscătoare de care nu aveau parte în societăţile deschise: deschise tuturor formelor de manifestare umană, indiferent de felul acestor manifestări – pozitiv sau negativ, din care toate spiritele învaţă, mereu: din trăirile proprii şi din trăirile altora, ale celor din jurul lor.
Aşadar, în societăţile retrase, atent protejate şi coordonate de către moşii înţelepţi ai popoarelor, învăţătura şi activitatea populaţiilor locale a fost îndreptată spre recuperarea cunoaşterilor la care nu au avut acces spiritele umane în întrupările lor anterioare, în societăţile deschise. În felul lor, toate întrupările spiritelor umane au parcurs faze de cunoaştere în societăţi diferite, pentru a înţelege formele complementare ale folosirii cunoaşterilor umane. Exact acest lucru este discutat acum, deşi o astfel de discuţie este necesar să fie mereu reluată, pentru a înţelege cât mai multe dintre aspectele sale particulare.
O asemenea organizare a întrupărilor oferă posibilităţi de orientare complexă a populaţiilor spirituale, după schimbări masive de vibraţii planetare. Ceea ce apare ca noutate după finalizarea adaptărilor şi desfăşurarea filonului principal de manifestări necesare evoluţiilor globale ale omenirii, este ieşirea în lume a societăţilor retrase, treptat. Astfel, după anul 1965 (după cum ştiu eu) nici o aşezare umană nu a mai putut să se sustragă lumii: turismului sau afacerilor (sau şi una şi alta simultan).
Nu numai întrupările universalizează astfel spiritele – chiar dacă prin acumulări secvenţiale, adică viaţă după viaţă, dar însăşi universalizarea devine sarcină, şi astfel dorinţă directă sau intuită: de viaţă cu viaţă, una după alta, puţin câte puţin.
Indiferent dacă omul circulă ca turist sau este nevoit la acţiune de supravieţuire prin muncă, el circulă mereu, îmbogăţindu-şi cunoaşterea la care nu a avut acces în ultimele vieţi, precum şi experienţa de muncă, de relaţionare, pe care o păstrează aproape vie în sufletul său.
Activitatea de recuperare a cunoaşterilor a avut de-a lungul vremurilor o secvenţă inconştientă – de la o viaţa la alta – şi o secvenţă conştientă, căutată constant de întrupaţi. Fiecare în parte a avut intenţia după interesul sau necesitatea de supravieţuire într-un mediu social greu de suportat. Adică, fiecare om antrenat pe calea cunoaşterii a desfăşurat în fiecare viaţă a sa ceea ce a necesitat – cunoaşterea fiind implicită procesului de creaţie, de muncă, de circulaţie pe cărările pământurilor şi apelor lumii. Cu atât mai mult când a fost vorba, începând cu secolele XVII – XVIII de cercetare pentru cunoaştere (geografice, biologice) şi pentru aplicare (revoluţia industrială propriu zisă).
Ceea ce particularizează azi acest proces este universalizarea cunoaşterilor – teoretice şi practice – pe orice cale: învăţământ, cultură, TV, ziare, internet. Conştient sau nu, omul exact asta face, indiferent dacă el caută de muncă singur (nu i se mai impune, nu mai este legat de pământ) sau caută pe internet informaţii plăcute legate de fotbalistul preferat, trecând astfel de la ziarul local la internet. Caută extinderea cunoaşterilor de ştiinţă, tehnică, literatură, sănătate, filozofie sau artă. Sau câte puţin din toate. Acolo unde îl atrage un titlu – i se deschide o cale, chiar dacă nu o prinde şi deschide imediat: dar îi rămâne dechisă, undeva, într-un coşuleţ al minţii.
Planeta a intrat azi aproape total în acest uriaş circuit deschis al manifestărilor umane. Nu mai există societăţi retrase sau deschise – omul are posibilitatea de a alege singur ce îi este de folos. Conştient sau nu, grupuri de oameni, după tot felul de direcţii care relevă relaţii spirituale piramidale (de care începem să fim treptat conştienţi cu toţii) îşi extind cunoaşterea lumii – fie ca profesori de înaltă cultură universală – fie ca simpli traficanţi de arme sau de droguri. Limitaţi sau nu, experienţele se încheagă în treptele lor piramidale, după grupurile spirituale care se strâng azi, descoperindu-şi ascunzişurile comune. Cu experienţă multă sau puţină, noutăţile sunt luate cu asalt, cunoaşterile se expandează în frontierele lărgite ale ştiinţelor, culturilor, religiilor – manifestări care universalizează şi înalţă: de pe o treaptă pe alta, parcurse rapid, cu poftă de viaţă.
Omenirea ia în stăpânire lumea.

Interesant subiect!! Poate îl vom dezvolta puţin, cu particularităţile sale spirituale!!

ALTĂ FAŢĂ A RESPECTULUI DE SINE

Pentru început:
Către cititorii mei străini.

Veţi citi uneori, în blogurile mele sau comentariile mele pe alte site-uri, despre faptul că mă revolt pentru folosirea în exces a experienţei străine în diferite texte care abordează teme de dezvoltare spirituală personală (unde prin „spiritual” nu înţeleg religios, ci tot ceea ce ţine de dezvoltarea spiritului: a experienţei sale totale şi în continuare – de universalizare prin conştientul momentan-uman). Vreau să ştiţi bine că nu am nimic împotriva culturii altor popoare, dar vreau să atrag atenţia ROMÂNILOR asupra faptului că se poate folosi ŞI experienţa românească alături de cea străină, indiferent despre ce este vorba. Sau măcar să se pomenească... În focul politicii oficiale de denigrare a valorilor noastre, am “implementat” o experienţă străină cu orice preţ – în loc să fie folosită exact acolo unde trebuie, unde este locul şi dreptul ei de a fi, între valorile pe care le putem folosi cu nădejde.

Şi acum să intrăm în subiectul nostru.
Am pornit iniţial să scriu despre aceste lucruri într-una din nopţile trecute, de la un articol citit pe net despre ce citesc copiii, adolescenţii … Harry Potter… altceva – doar pe sărite din programa şcolară care nu-i satisface niciodată. De fapt cred că doar nu-i atrage faptul că sunt obligaţi să înveţe despre autori pe care nu-i prea pot înţelege la vârsta lor. Nici pe noi, cei de vârsta mea, nu ne-au atras în mod special, iar poezia nu prea ne-a atras în mod particular, căci eram prea aproape de momentele în care bunicuţe şi mămici se făleau cu câte strofe de poezie ştia „pe de rost” copilu’ !!!
I-auziţi cum sună... pe de rost.. adică acolo unde părinţii şi bunicii noştri vedeau un rost!! Nu??!! Şi câte rosturi erau astfel pierdute... căci copilul nici nu înţelegea măcar ce spune.. Recita cu aceeaşi aplecare Luceafărul ca şi mai târziu, în clasa I – „Partidu’e-n toate..”...
Cât de mult poate să spună acest lucru, căci rostul copilului nu este să facă totuşi aşa ceva.. Dar aceasta este cu totul altă poveste...
Şi astfel învăţăm, generaţie după generaţie, papagaliceşte, despre oameni mari la vârsta noastră mică, căci la o vârstă mai mare aceiaşi părinţi ne vor cere să facem bani, pentru care cultura aceea nu mai devine câtuşi de puţin importantă. Până când ne sufocăm din nou, ca părinţi, când trebuie ne să ajutăm copiii s-o ia şi ei de la capăt cu tabla înmulţirii şi cu Somnoroase păsărele...
Care invariabil atrag şi copiilor, şi părinţilor lor căscaturi prelungi şi închideri plictisite de cărţi şi universuri pierdute...
Şi oamenii aceia MARI rămân cu mâna întinsă „...ca a regelui Lear...” undeva, pe la „colţurile” mândriei-noastre-de-români-şi-cam-atâta-tot...
Dar şi asta este o altă poveste.
În majoritatea cazurilor, Cultura este Şcoala şi atât. Părinţii nu prea au timp să înveţe copiii să discute despre părerile lor şi chiar ale părinţilor lor, şi despre părerile scrise de oameni în cărţi… Oferind exemple diferite, de autori diferiţi, proprii culturii poporului lor şi culturii altora. Cât de puţin se pune accent pe ... literatura comparată... Chiar apar unde cu gândul nu gândeşti texte de genul „nu ne-am propus să facem literatură comparată!” De ce nu?!.. Poate pentru că nu suntem învăţaţi să vrem să cunoaştem ceea ce a vrut să spună cineva faţă de altcineva… Nu ne valorizează mai nimeni ideile, de aceea nu punem preţ pe ideile proprii... Şi de aici – nici pe ale altora. Dacă cineva îşi spune părerea – o mototolim, o rupem, măcar s-o zgâriem un pic… Şi dacă ne spunem părerea, se va găsi cineva care să spună că de fapt, oricât de frumos ai spune ceva, intenţia ascunsă a fost măcar să zgâriem şi noi lumea un pic, măcar un pic… Ci nimeni de fapt nu pictează, ci zgârie lumea şi pe urmă se mândreşte cu ceea ce a zgâriat...
Alte, şi mereu alte... poveşti... Şi unele chiar nu sunt de adormit Miţura lui Arghezi.. Chiar ne trezesc în mod dureros.. dar nu din somnul raţiunii în care naştem gândăcei şi broscuţe, căci monştrii nu ne mai sperie de mult cu atâţia Allienşi de jur împrejurul nostru...
Dar scriam parcă despre altceva... Pentru mulţi oameni (cu delicateţe spus) contează numai învingătorii. Facem ca ei – cred eu – pentru că, în momentul în care au învins undeva, nemaicontând cum şi unde – avem calea exemplului lor. Şi, ca să deschid o discuţie de pe alt blog, pe care o voi dezvolta şi eu mult, în perioada următoare, ei au în toată fiinţa lor „independenţa şi biciul”. Iar noi nu aşteptăm să fim biciuiţi, ne biciuim noi singuri înainte, nu aşteptăm să ne prostească alţii – ne prostim ca deştepţi ce suntem, înaintea lor...
Dar dacă analizăm ceva mai profund decât suntem obişnuiţi s-o facem, am putea spune că acest fenomen poate fi înţeles drept menţinerea îndelungată în interzicere de contacte. După ce am tot respirat ruseşte, trecerea în extrema cealaltă a condus la preaplinul de românism din epoca anilor ’80, care ne-a aruncat în anii ’90 în exteriorul lui. Astăzi, unora dintre noi ne este teamă că ne vom pierde definitiv printre americanizaţii sau vest-europenizaţii timpurilor. Sau mai general spus – le este teamă de înstrăinarea noastră, a românilor.
Şi eu am privit cu frică spre acest aspect. Până acum. Mi-am dat seama că fiecare popor care a trăit închistat a trecut prin aceleaşi etape, iar la un moment dat le-a depaşit – mai devreme sau mai târziu. Cu ajutorul vocilor din propriul popor, care le-au amintit permanent cine sunt şi de unde vin.
Cred că va trece epoca cărţilor exclusiv americane, respiraţiei exclusiv yoga, gimnasticii energetice tai chi.. Poate după ce vom scoate experienţa energetică românească din contextul obligatoriu religios. Să rămânem credincioşi în demersul nostru către univers şi ajutătorii noştri reali, vii, puternici. universalizaţi, să privim si să primim toate exact aşa cum sunt, să nu mărginim nimic cu paradigme imuabile.
Cândva (he!heee! zic unii: după 2012!!) o să studieze cineva în mod oficial – şi poate o să se înveţe aşa cum învaţă generaţia tânără acum după autori – americani, în special – despre Mihail Eminescu. Aşadar despre acel Eminescu – matematician, fizician, astronom, astrolog, economist, statistician, demograf, istoric, geograf, lingvist (adica studiul limbii, nu doar poet), organizator cu viziune amplă asupra capacitatilor umane... vizionar: a scris clar că cineva, în viitor, va descoperi ruinele Sarmisegetuzei şi multe alte urme ale dacilor, pe care el şi generaţia sa doar au bănuit că ar trebui să existe undeva... Şi a crezut în ceea ce a spus...
Va veni cu siguranţă un moment în care nu-l vom compara pe Mihail Eminescu cu Leonardo da Vinci (aşa cum am făcut eu timp de 3 zile), ci pe Leonardo cu Mihail...
Un moment când vom scrie o carte intitulată „Mihail”, ca să fie cu mândrie luminoasă (nu cu orgoliu mărunt) pusă alături de „Leonardo”..........
Chiar cred că acest lucru se va petrece curând. Că vom rămâne bogaţi cu cunoaşterea celor din lume – dar şi cu înţelegerea faptului că ŞI NOI avem experienţa noastră, şi noi putem scrie, şi noi putem vorbi frumos. Poate că ne pierdem prea repede încrederea în noi şi în cei din jurul nostru, la prima altă părere care nu rezonează cu a noastră...
Cred că vom învăţa să ascultăm, să respectăm, să înţelegem.
Cred că VOM VREA să facem asta.

Mi-e sufletul atins de-o aripa de inger...

Abia ating covorul moale...
Matasea-mi suna sub picior...
Si de la crestet pana'n poale...
Plutesc ca visul de usor........

Iertat sa-mi fie visul de o clipa, parafrazand de drag un inger de om care, departe de a fi undeva departe, intr-un pantheon intangibil, el a fost, este si va fi mereu cu noi, langa noi, in sufletul nostru si in mintea noastra...
Este chiar o plutire care ma face sa traiesc parca ireal si dulce, cu candoare surazand unui vis de inceput de vara, sub teii aprigului Eminescu...

As vrea sa va pun in suflet tot ceea ce a vibrat in sufletele noastre in aceste zile de vis.. de vers.. de foc.. DE ONOARE, DE DURERE PRIMITA CU DEMNITATE PENTRU MARELE UITAT...
As vrea sa va pot pune in suflet toate sufletele care au vibrat in aceste zile in Sala de Marmura, in Sala Oglinzilor, in Sala Alba Iulia si la teatrul Odeon... ULUITOAREA INTRUPARE A UNIVERSULUI UMAN INTR-O SINGURA PRIVIRE, A UNUI MARE DAC, A UNUI URIAS CREDINCIOS DE DUMNEZEU, DE NEAM, DE OM. Si totusi, cu iertare in suflet spun: cat de putini au fost acolo!.. Dar si cata forta, cat curaj, cata onoare, cata munca... cata lupta... cata iubire... cat folos!!!
Mai trebuie sa spun ceva?!...
Poate da, si multa vreme, printre articolele pe care le-am pregatit in spiritul celor pe care eu insami trebuie sa le fac, voi presara toate cele pe care le-am strans despre Mihail. Caci aflu ca numele sau nu a fost sovietizat si apoi din nou romanizat: cu adevarat numele sau, in certificatul de botez a fost chiar Mihail...
De altfel, imi pare rau ca trebuie sa spun: este cu adevarat doar o frantura ce aflam despre el in scoala, in orice mijloc de comunicare autohton, poate mai putin internetul care prin natura lui cuprinde multe, dar sunt atat de rasfirate... si de aceea poate necercetate... Il studiem si il cercetam pe Leonardo da Vinci, ni-l luam de exemplu (cazul meu, nu vorbesc de altii, si o spun cu durere acum), dar... dar...
Da, in toate aceste zile, in sufletul meu l-am comparat permanent pe Mihail Eminescu cu Leonardo da Vinci... un Leonardo al cuvantului scris si al pozitiei de forta in fata neamului sau, un cunoscator si cercetator urias pentru a da cu onoare cuvant virtutilor unui neam de Feti Frumosi ce inca isi hranesc caii cu jaratec pentru a le creste aripile cu care se vor inalta candva pana la cer...

Cum ar fi fost poporul nostru daca Eminescu ar fi trait pana la 90 de ani??

Macar noi sa nu-l uitam, cei care macar acum ne-am adus aminte de el..
Stiam ce ne-au transmis dacii, din vechimi catre noi, cei care le-am urmat: “Mergeti cu bine, cu dreptate, in vremurile care vor veni...” Putini stiu asta, numarati pe degetele de la o mana, dar acum si voi, pentru ca stiti, mergeti cu bine, cu dreptate, in vremurile care vor veni...

(cititi o parte din lucrarile congresului la adresa http://www.dacia.org/mag-2009-59.pdf)