SEMNIFICAŢII SPIRITUALE ÎN CURS DE APROFUNDARE (1): REALITATEA EVENIMENTELOR ÎNSCRISE ÎN NOUL TESTAMENT

Cred că voi intra destul de abrupt în subiect, scriind despre faptul că despre sfinţi se încearcă acreditarea ideii că nu au fost neapărat oameni în carne şi oase,ci doar personificarea unor teorii, încredinţări vechi sau a unui şir întreg şi lung de eroi populari netrecuţi în analele vremurilor. Un fel de forme mai uşoare de informare ale popoarelor, uşor de transmis, ca poveşti, din generaţie în generaţie.

EROII NOŞTRI POPULARI, AZI UITAŢI ÎN SCRINUL PE CALE A FI EL ÎNSUŞI CU TOTUL ARUNCAT…
Nu contest absolut de loc că ar fi existat şi aşa ceva, personalizări de acest fel, aşa cum ştim despre:
- Prâslea: cel mai tânăr fiu de împărat personifică schimbarea generaţiilor de împăraţi, de conducători ai lumii, prefigurând revenirea cândva a adevăraţilor conducători luminaţi, poveste lăsată drept moştenire de Moşi poporului căruia avea să-i fie greu de înfruntat vremurile intermediare;
- Păcală: "prostul" aparent, dar ascunzător al unei inteligenţe practice profundă, necesară timpului său; de fapt ajutătorul din mijlocul lumii pe care a venit să o ajute să treacă şi să depăşească înseşi neputinţele ei de ridicare, de spiritualizare din ce în ce mai înaltă;
- Tândală: "prostul", „leneşul" - de fapt dezorientatul, puţin-priceputul care se deşteaptă în preajma ajutătorului înaintat care pentru el este Păcală;
- Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, eroii populari adevăraţi, întâlniţi pretutindeni: ajutătorii de neam, cu ajutătorii lor planetari - Regina Furnicilor, Regina Albinelor, cu învăţătorii neştiuţi de la orice luminiş din drum: Cuptorul-Învăţător, cu cei cărora ei au venit să le ofere învăţături practice sau spirituale: de omenie, demnitate, curaj, dăruire; Mama Vitregă, Sora Vitregă, mici tirani din calea marilor ajutători solari…
Voi vă veţi aduce aminte mult, mult mai multe…

Aşa se încearcă a se spune şi despre Iisus, în timp ce alţii încearcă, la polul opus, să formeze - în lipsa altor susţineri istorice înafară de biblie: a se vedea diverse filme apărute de mai mulţi ani pe canalele de televiziune Discovery, National Geographic Channel şi altele cu politici asemănătoare, care induc ideea găsirii mormintelor lui Iisus şi ale familiei sale lumeşti, sau măcar să pună bazele unei îndoieli în sufletele credincioşilor.
Asta este încredinţarea unora: încă.

IISUS A EXISTAT… EXISTĂ, ŞI VA EXISTA ETERN, CA ŞI NOI: DOAR CĂ NOI ÎNVĂŢĂM DE LA EL, TOT ETERN…
Am fost mereu întrebată de-a lungul anilor din urmă de către mulţi oameni dacă eu cred că a existat Iisus ca om, pe Pământ. Nu ştiu alţii ce cred, dar eu sunt încredinţată de acest lucru, simţind clar, înainte ca alţi clarvăzători să-mi spună, că am trecut prin faţa dânsului: am înţeles multe, enorm de multe despre înţelegerea misiunilor spirituale, numai din acea formă de trăire în preajma lui, ca om în mulţime, atâta cât a fost posibil, până la decesul omenesc al dânsului.
M-am lămurit de mulţi ani, definitiv, nu numai de existenţa dânsului în istoria umanităţii,ci şi de o întreagă fenomenologie care era în sufletul meu şi încerca să-şi facă loc către suprafaţă. În anii '90 am citit o carte - "Sotirios Crotos, Ucenicul lui Hristos" - în care se spunea (din comunicare astrală,ori după alte documente mai vechi nu are relevanţă aici) că cei care trebuiau, prin destinul propriu, să ajungă în faţa lui Iisus îi auzeau vocea propagându-se în auzul lor interior, în timp ce el vorbea mulţimilor strânse în jurul său. Acelaşi fel de comunicare directă, cu acelaşi spirit propovăduitor, îndrumător - de fapt complex coordonator şi formator de conştientizări colective - era ascultat de multe milenii: eu pot spune din cercetare concretă că acest lucru se petrecea încă din timpul preoţilor babilonieni, dar nu am nici un dubiu că a existat o astfel de formă tot timpul, şi înainte de epoca babiloniană, de altfel în toate popoarele, fără întrerupere. Inclusiv în zilele noastre, şi va exista câtă vreme va fi omenirea pe Pământ. La fel se auzea vocea Moşilor - fenomen observat la geţi şi la celţi - nu am nici un fel de îndoială că în toate popoarele de formaţie tradiţională, transcedentală (mai puţin cele migratoare, şi vom vedea de ce cu alte ocazii): când cel care avea în destin să ajungă la Moşi, auzea interior vocea Moşului local, când se afla în preajma muntelui lor şi ei ofereau rând pe rând, sfaturi celor aflaţi în jurul lor.
Moşii, la rândul lor, şi iniţiaţii lor răspânditori ai îndrumărilor Moşilor în poporul lor, auzeau Cuvântul Îndrumător. Nu era necesar să vină din altă parte a lumii, fiecare popor îl avea din străvechimile lui. Când însă grupuri întregi de migratori au plecat din pământurile tradiţionale, schimbând vibraţia armonizată numai acolo a corpurilor cu a pământurile lor, puterea de a percepe Cuvântul Îndrumător s-a pierdut, iar oamenii s-au sălbăticit. Iar popoarele care au suportat năvala lor au fost obligate să suprime trăirea în moşismul ancestral, ascunzând iniţierile, cunoaşterile şi puterile lor, până când totul - sau majoritatea cunoaşterilor lor s-au pierdut sau şi-au pierdut valoarea formativă, prin lipsă de încredinţare...

Preoţii babilonieni ştiau foarte bine acest fel de comunicare: inter-universică, inter-dimensională, astrală, din moştenirile primite din generaţie în generaţie, precum şi din propriile ascultări ale celor care aveau ca sarcină audierea îndrumărilor coordonatorilor universici centrali. O asemenea formă de Cuvânt - menţionat în biblie - a format ideea foarte reală a "coborârii Cuvântului în lume" sau "a Cuvântului întrupat".
Preoţii egipteni au preluat cunoaşterea de la babilonienii timpurii şi au transformat-o: din unealtă de ajutor şi îndrumare pe calea înaintării spirituale - în crimă şi procedeu cinic, agresiv, crud, criminal împotriva duşmanilor imperiului lor; dar şi deopotrivă pentru ţinerea în necunoaştere, în robie fizică, mentală şi emoţională a propriului popor, de care s-au ferit încă dinainte de a prelua puterea totală. S-au ferit de ceea ce ştiau de mult, tot de la babilonieni, că întreaga lume, fără nici o diferenţă, va trece prin neştiinţă şi apoi prin ridicare prin propriile forţe, cu ajutor divin, zeiesc, prin suflet şi prin corp, pentru împlinirea spiritului întrupat. Şi au luptat mult ca să întârzie măcar împlinirea vremurilor...
Din partea preoţilor egipteni a fost un act de oportunism politic să preia astfel de moşteniri şi să formeze ei înşişi bazele unor folosiri din care aveau să acuze babilonienii că au oferit lumii chiar avertizarea conform căreia din mijlocul popoarelor prietene vor descinde omorâtorii de oameni şi omenie, de cunoaşteri şi de credinţe. Iar frica de popor a măcinat, de la egiptenii antici pornire, toţi conducătorii popoarelor, imperiilor din zonă şi din tangenţele lor, răspândindu-se radiant pe tot Pământul, răspândire facilitată de greutăţile de trăire din vremurile ulterioare.
Din robiile care s-au rafinat începând cu acele epoci, s-au născut religiile temătoare de adevărul cunoscut de masele largi, de libertatea de gândire care putea stinge munca silnică, forţată, pentru conducători dispreţuitori de muncă şi preţuitori de lene… Nu au reţinut că poporul numai bătut va bate la rândul său, ci au rămas doar cu ideea de bătaie. Din care au născut toate cele cunoscute ale istoriei, pe care le ştim şi noi bine azi.

Pervertirea adevărului este o neputinţă: să fim toleranţi, dar să nu o încurajăm. Suntem azi pe Pământ să ştim, fiecare dintre noi în parte, şi toţi laolaltă, cât rău şi cât bine am ajuns să facem, la un moment dat - cum este acesta al nostru, de acum - al evoluţiilor noastre. Câtă înţelegere şi luciditate avem şi cât de intuitivi putem fi, chiar dacă nu suntem direct încurajaţi de semenii noştri sau/şi de entităţile noastre ajutătoare şi coordonatoare: direct, în deplina noastră conştienţă. Cei care pot să fie deja lucizi în faţa propriilor lor limitări pot să lucreze mai devreme sau mai târziu asupra lor înşişi: căci una este să ne dăm seama de un adevăr şi alta este să lucrăm constant, conştient asupra noastră. Chiar dacă propovăduim nelimitarea umană, unii dintre noi nici nu vor să-şi cunoască astfel de limitări, dacă există, cum acţionează, cum să le gestionăm. Căci întotdeauna este vorba de gestionare şi nicidecum de eliminare: iar cine este serios şi corect cu sine însuşi va înţelege că impulsuri nedorite avem permanent - dar depinde numai de noi cum le gestionăm. Şi este deosebit de important acest lucru, căci numai în acest fel vom înţelege şi tolera pe cei care nu au ajuns la înţelegerile noastre - dar fără să-i încurajăm. În asemenea situaţie să ne dăm seama că noi, cei care devenim astfel conştienţi şi lucrători cu noi înşine ne confruntăm cu inconştienţe legate de atitudini şi comportamente mereu noi, de care nu ştiam, a căror avalanşă ne exasperează şi chiar ne descurajează nu de puţine ori. Dar dacă ne gândim la cei pe care i-am dori la fel de lucrători cu ei înşişi - dar ei nu au puterea să se vadă încă - putem înţelege că ei cu atât mai puţin îi pot înţelege şi accepta pe cei din jurul lor. Şi astfel chiar noi, lucrătorii cu noi înşine, aprofundăm înţelegerile…
Inconştienţa este şi ea un anume fel de neputinţă, chiar dacă există o conştienţă a acţiunii, a gândirii, a vorbirii, conform încredinţărilor personale, a unui mod personal de gândire aferent gradului de libertate interioară şi exterioară. Nu se manifestă încă o conştienţă superioară, ca oglindă a unui nivel înalt de conştiinţă; dar este o conştienţă normală pentru evoluţia spiritului întrupat ca pământean.
Dar acesta nu este un lucru greu de îndurat - doar pentru că ne-ar dezvolta agresivitatea şi ne-ar obliga întrucâtva la reacţie de supravieţuire, de apărare: care înseamnă de fapt un consum mai puternic de energie. Pentru cei agresivi de felul lor este un consum normal, mediu, pentru că ei nu fac efort de înălţare spirituală. Pentru cei care fac un asemenea efort, de înălţare spirituală, apare simţirea oboselii, normale: pentru că se confruntă şi cu adaptarea nouă, tolerantă, la mediul agresiv, dar şi cu impulsul de a reacţiona după vechile necesităţi de supravieţuire într-un astfel de mediu. Ceea ce omul spiritualizat înaintat doreşte să facă este să schimbe agresivitatea veche cu atitudine moderată, echilibrată, de hotărâre, cu atenţie, cu concentrare la toate cele care îl pot ajuta să-şi desfăşoare activitatea şi să-şi conserve viaţa într-un mediu agresiv - fără să ameninţe viaţa sau libertatea altora: de acţiune, de gândire. Greutatea devine astfel mare, şi se înteţeşte din necesitatea proprie de a se echilibra pe sine, de a găsi căile de moderare proprie - conştientizând situaţia proprie. Dar şi efortul de a tolera fără încurajare - ceea ce se descoperă destul de greu cum se poate face: prin adaptare la moment, şi nu prin aplicarea unor şabloane. Vine apoi efortul de a potoli propriul emoţional tulburat, normal fiind, de fapt, să fie tulburat în anumite momente, în astfel de situaţii: dar un astfel de mergător se va tulbura încă şi mai mult pentru că nu a ţinut cont de principiile sale, şi doar treptat va învăţa din propriile sale oboseli să nu se autoblameze, ci să analizeze şi să păstreze mereu o atitudine de schimbare, de autoremodelare.
Pentru că diamantul spiritualităţii noastre şi-a format un milion de feţe şi toate trebuiesc, rând pe rând, şlefuite cu experienţa pe care ne-o formăm permanent, nu doar cu ceea ce am strâns la un moment dat.
Eforturile merg astfel pe mai multe cărări: pe 7 cărări - vorba românului, o vorbă care nu degeaba există, moştenită de la străbunii care ştiau bine despre cele 7 corpuri ale omului în medie pe populaţie spirituală omenească. Unde impulsurile vin din mediul de trai la fiecare corp din sistemul corporal propriu, iar în tulburare (vrajbă, beţie) fiecare corp îşi ia doza proprie de tulburare, cu dezorientări din ce în ce mai puternice.
Lupta-muncă a omului conştient cu sine însuşi şi cu mediul înconjurător este însă dorinţa aprigă a celui pentru care viaţa nu mai este decât un loc în care are prilejul înălţării spirituale.
Şi un astfel de om devine treptat un adevărat şi vertical exemplu pentru toţi cei care nu au conştientizat cele pentru care viaţa are în plus o multitudine de componente ajutătoare pe drumul conştientizărilor, înaintărilor spirituale.

Aşadar, să revenim. Iisus există, în mod concret, a fost întrupat în mod concret, iar tot ceea ce a realizat a fost real, concret, pas cu pas - la fel ca şi multe elemente din viaţa mamei sale pământene, Maria. Dar şi la fel cu multe elemente din viaţa altor întrupaţi, îndrumători, ajutători sau coordonatori, care şi ele au fost reale, chiar dacă s-au păstrat multe neclarităţi care le fac azi incredibile, puse în sacul cu minuni pe care azi, în lumea ştiinţei, nimeni nu le mai caută explicaţii şi prea puţini le privesc altfel decât cu respectul general pe care îl oferă oricărui maestru spiritual. Cu toţii au constituit o formă de moştenire spirituală care azi ne susţine pe drumul revenirilor către modul de manifestare normală şi majoritară a spiritelor umane: normal, mental, liber, neîngrădit decât de propria conştiinţă, într-o lume în care înseşi limitările sunt căi active de înălţare spirituală - bunînţeles atunci când astfel de căi sunt conştientizate.
Lucru pe care începem azi să-l înţelegem din înseşi vieţile lor valoroase - vieţi pe care unii azi nici nu le mai suportă a fi povestite, văzând limitări ambigue la tot pasul. Începem să înţelegem, cu noile noastre forme de pătrundere: multi-emoţională, multi-senzorială şi din ce în ce mai înalt-spirituală, cât de nejustificate pot fi:
- atitudinile celor dispreţuitori, agresivi, furioşi, intoleranţi, indiferent dacă sunt exprimate grosolan sau foarte rafinat, folosind cultura drept cuţit sau laser după înclinaţii şi educaţie, literar sau stradal (ca să nu spun altfel);
- dar şi atitudinile de revoltă exprimată cu agresivitate împotriva celor de mai sus, căci acestea nu sunt decât etape de depăşit: ale celor care nu înţeleg valori de acest fel, ca şi cele ale revoltaţilor care au început să le înţeleagă profunzimile, dar sunt pe calea remodelării atitudinilor în faţa celor care nu le înţeleg şi nu le  respectă. Impunerea respectului fără ca el să vină din proprii înţelegeri nu face altceva decât să întărâte situaţiile, să le tensioneze încă şi mai mult.
Ceea ce se înţelege, dar în etapa ulterioară.

Am început în primăvară să discut despre unele evenimente biblice, aşa cum le percep eu azi, fiind însă convinsă de faptul că astfel de conştientizări se vor dezvolta, se vor diversifica uriaş în perioadele următoare, graţie valurilor de energii noi, care ne vor scălda în continuare. Referitor la multe evenimente, sau locuri, sau obiceiuri, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar legate de prezentările şi neprezentările moştenirilor religioase, aş continua cu alte discuţii pe baza acestui eveniment biblic - istoric de fapt.
Să fac o paranteză: pentru mine nu aş mai folosi prea des cuvântul „biblic" - cât mai mult „istoric": căci istoria va fi cândva rescrisă, punând în locul celor prezentate de învingătorii războaielor evenimente şi fapte, trepte şi variaţii spirituale ale societăţilor umane de-a lungul întregii istorii a umanităţii: cuprinse între două mari evenimente planetare mari, puternic marcante, formatoare în egală măsură:
- formarea prin transcendenţă interdimensională a corpurilor de întrupare a spiritelor care se vor numi aici, pe Pământ, umane: care sunt, dinainte de venirea lor pe Pământ, creatoare conştiente înaintate, universalizate. De felul spiritelor umane se întrupează ca specie planetară doar o dată pe o perioadă cuprinsă între două maximuri vibraţionale planetare; restul timpului pe planetă evoluează numai spirite necreatoare sau creatoare inconştiente - fază premergătoare începerii creaţiei conştiente;
- retragerea totală de pe planetă a spiritelor umane creatoare conştiente, tot prin transcendenţă interdimensională, precum şi a ajutătorilor lor dimensionali, care vor ajuta în continuare planeta şi întreg biosistemul său planetar - toate spiritele care vor veni în continuare pe Pământ pentru a-şi continua evoluţiile.

Sunt evenimente pe care azi, şi cu atât mai mult în viitor, le putem înţelege în mod detaliat, din ce în ce mai amplu şi mai profund decât au fost ele descrise până acum simplu, pentru înţelegerea oamenilor din vremurile când a fost scrisă biblia. Putem înţelege azi că toate cele petrecute au fost cât se poate de reale, au fost ajutătoare, au fost realizate pentru binele nostru, pentru întreaga noastră evoluţie.

REORIENTAREA ÎNŢELEGERILOR: UN ANUMIT FEL DE DRAGOSTE, DE IUBIRE

“(…) Oamenii care nu experimentează dragostea de sine au puţină sau chiar deloc capacitate de a-i iubi pe alţii.” – Nathaniel Branden.

Deseori văd această formulare în diverse locuri de pe internet, vehiculată de oameni pe facebook, născând adversităţi care mi se par chiar normale, fără însă ca acest fel de a privi lucrurile în normalitatea lor să mă determine să încurajez această înclinaţie. 

Căci mulţi oameni au încredinţări care nu sunt chiar de loc rele, ei simt în interiorul lor că lucrurile nu stau de loc rău cu ei înşişi... Românul s-a sacrificat deseori – chiar dacă generaţiile mai tinere nu prea ştiu asta, tocmai pentru că nu au fost încă în situaţia de a se uita pe sine pentru a proteja, ajuta, înţelege, iubi pe alţii: fie familie, fie chiar oameni străini dar care aveau nevoie de ajutor. 

Ar trebui, cred, să realizăm o remodelare a unui anumit fel de exprimare a unei încredinţări – dar nu după principiul excluderii: „Nu e adevărat, jos cu ideea asta!”, ci după principiul adăugării, îmbogăţirii. 

Ar fi bine să nu ne excludem ideile, să nu ne excludem unii pe alţii, căci cu toţii avem – chiar dacă mai mult sau mai puţin – raţiuni şi sentimente nobile, pline de bun simţ şi omenie. 

Pentru că nimeni nu ne învaţă direct cum să ne înţelegem şi concret cum să ne acceptăm, ajungem să avem încredinţări pe care nu le punem deseori în practică... Şi asta nu este de loc cu intenţie, ci pentru că nu avem prea multă obişnuinţă să gândim complex. Uneori respingem chiar faptul de a gândi, confundând gestionarea şi umanizarea înălţată a gândirii cu renunţarea totală la ea: adică încercând să nu mai gândim de loc, căci exemplele citite prin diverse locuri privind lipsa gândirii nu precizează faptul că cei ce au ajuns la această performanţă nu au darul explicării cu amănunte: că o fac numai în anumite cazuri (relaxare, meditaţie, dar şi concentrare pe lucrări mentale şi chiar fizice de mare subtilitate, care cer o atenţie cu totul specială). Nicidecum definitiv, pentru întreaga lor viaţă. 

Cunosc oameni care nu au exprimat niciodată dragostea de sine, nu s-au gândit şi nici nu s-ar gândi la aşa ceva – dar fac nişte lucruri impecabile şi cu mare dragoste de semeni. Demnitatea, omenia, bunul simţ, compasiunea, înţelegerea implică de altfel aceleaşi sentimente pentru sine – ceea ce la un loc fundamentează dragostea – dar noi nu prea ştim clar să formulăm toate acestea. 

Dacă avem în destin un anumit fel de universalizare – şi nu experimentarea cu necesitate a unui sector îngust de trăire umană, îngust dar deosebit de complex modelat – atunci putem să mergem mai departe şi să înţelegem din ce în ce mai multe detalii privind direcţii noi de abordare a trăirilor umane. Şi mă refer la comparaţia cu ceea ce a trăit societatea umană în ultimele milenii. Ceea ce într-adevăr au de făcut ÎN PLUS (deci fără excludere), cei care au nevoie de universalizări pronunţate (căci toţi ne universalizăm, fără să ştim chiar, fără ca cei din jurul nostru să bage de seamă măcar... ... dar fiecare în felul lui şi numai atât cât îi este necesar) este să-şi orienteze sentimentele ŞI faţă de sine, deplin conştient – nu numai implicit: căci se neglijează pe ei pentru a ajuta pe alţii – iar aceasta nu au înţeles până acum multe dintre popoarele vestice şi cele rezultate din coloniile imperiilor lor, de la care vin aceste idei prin care se unilateralizează multe dintre aspectele vieţii omeneşti. Ei înşişi, prin complementaritate, ar trebui să adauge acest lucru în plus înţelegerilor lor: faptul că da, e mai comod să nu mai discutăm de sacrificiu, pentru că ei cu greu învaţă acest lucru acum, iar egoismul celor care s-au scăldat şi se scaldă încă în efectele imperiilor avute cu greu se disipează. Dar cu voinţă de spiritualizare vor reuşi.

Românii au avut alt destin, nu au apăsat şi/sau agresat nici un alt popor, de aceea viaţa noastră se desfăşoară între alte repere decât ne avansează ceilalţi acum. De aceea şi reacţiile sunt poate dure de multe ori – dar în rădăcina lor corecte. 

Puţină gândire asupra istoriei noastre ne vor îndrepta spatele care azi se pleacă fără prea multă demnitate (şi nu conştientizăm asta de multe ori) către a prelua formulări care nu ni se potrivesc. 

Oricum o asemenea formulare este cât se poate de clar că nu ni se potriveşte: şi nu este nevoie să spui textual ceva despre iubire, mecanic pur şi simplu, căci totul este implicit, irumpe din tot ceea ce face omul cu respect pentru tot ceea ce este viaţă de orice fel şi tot ceea ce este uman – ceea ce include şi pe sine însuşi. Căci sacrificiul în sine sau lupta-munca pentru calitate, spiritualitate înaltă, modestie, respect înseamnă a le face pe toate fără să trâmbiţăm în mod expres ce implică acţiunea noastră... 

Iar modestia – care se spune în zilele noastre explicit de multe ori că ar fi o ruşine... – de fapt devine un mod de a fi de un înalt umanism, de o înaltă spiritualitate. 

Şi nu ne oprim aici, căci suntem abia la începutul drumului de înălţare: dar dintr-o groapă de potenţial redus, care îşi sfârşeşte fiinţarea după o lungă vreme: în care însă ajutorul pe care ni l-a dat un asemenea moment planetar ne-a adus întărire spirituală pe toate secvenţele de trăire pământeană. 

Cu toate acestea: de ce ar trebui să ne avem în vedere şi pe noi înşine în această perioadă a trăirilor noastre?...

În primul rând pentru că viaţa socială actuală orientează omul către bunăstare oferită în principal conducătorilor şi doar periferic orientează către un rest de bunăstare proprie: numai dacă omul de rând îşi face mai întâi „datoria” faţă de conducere – şi nu neapărat faţă de societate. Actuala viaţă socială nu orientează omul către cele necesare vieţii în mod echilibrat: o muncă echilibrată între necesităţile generale ale societăţii, comune (pentru comunitate), pentru cei neputincioşi cu adevărat (bătrâni, bolnavi, persoane cu dizabilităţi pronunţate, copii mici, etc.), pentru natură (întreţinere, creaţie pentru derulări de acţiuni necesare ca urmare a extinderii societăţii umane), pentru sine şi familie proprie în egală măsură. 

Pe de altă parte, schimbări mari în trăirile omeneşti, în trecerea către un alt fel de trăire omenească – trăirea viitorului – cer imperios o atenţie treptat (ar trebui să înţelegem bine această noţiune: treptat, chiar dacă destul de repejor) asupra noastră înşine, echilibrând cu mult curaj ceea ce nu s-a putut face până în prezent decât cu foarte multă greutate, împotriva dorinţelor dezechibrante ale conducătorilor popoarelor. Generaţii de-a rândul au luptat pentru libertate, noi fiind acum cei care beneficiem de această libertate, prin toate efectele ei, dar şi pentru a o simţi ca atare, pentru a o respira, cum se spune, şi pentru a ne pregăti totdată pentru drumul deschiderilor personale ale viitorului. 

Asemenea deschideri nu presupun dezvoltarea tehnologiilor de vârf şi folosirea lor exclusivă în activităţile umane viitoare, tehnologii care ar conduce în continuare la înstrăinarea de sine, de munca depusă mereu pentru alţii. Munca pentru sine, folosirea produselor create în special pentru sine, nu înseamnă egoism şi nici depărtarea de semeni, ci conlucrarea cu ei şi vieţuirea împreună pentru ajutor şi experienţă mereu împărtăşită. Într-un asemenea context, întoarcerea omului către sine însuşi îl va ridica în cu totul alte sfere de înţelegere. Şi nu în ultimul rând ne va ajuta pe toţi să înţelegem propriul nostru trecut – de loc supus extratereştrilor care ne-ar fi oferit o rafinare trupească prin inginerie genetică aplicată primatelor terestre, precum şi cunoaştere pe măsură, ci faptul că tot noi, ca spirite întrupate şi în străvechimi, am fost lemurienii şi atlanţii ce nu creau tehnologic sau cu energii provenite din cristale uriaşe, ci prin intermediul propriilor puteri mentale: omul fiind creatorul redutabil al unor lumi de o complexitate uluitoare pentru noi, azi...

Concentrarea pe propriile noastre puteri în zilele pe care le trăim azi ne ajută nu la creşterea şi transformarea corpurilor noastre – de care are grijă natura corpurilor noastre, create în mod transcedental, cu elemente arhetipale care variază, după condiţiile de trai, toate dezvoltările speciale necesitate de evoluţiile noastre – ci ne ajută să ne conştientizăm de la bun început dezvoltările şi să mergem cu aceste conşteintizări în ritmul dezvoltărilor, trecând treptat prin toate fazele de cunoşatere şi de trăire umană aferente acestor vremuri, sub aripile energiilor noi, puternic formatoare şi ajutătoare. 

Iată de ce şi cei care nu vor să-şi schimbe părerea privind întoarcerea către ei înşişi au nevoie totuşi să o facă, fără să-şi părăsească modul altruist, ajutător de a trăi pe Pământ: este sarcina lor de ajutători planetari, pe care lumea o va înţelege şi respecta mult în viitor. Dar şi cei care îi văd pe ceilalţi trăind şi acţionând altfel decât în felul lor, nu trebuie să-i desconsidere: să nu generalizeze propria încredinţare, ci să lucreze către înţelegerea faptului că viitorul evoluţiilor lor proprii va fi, de asemenea, de ajutător planetar cu sarcini deosebite în lumile care nu pot avansa fără astfel de întrupaţi. 

Românul spune foarte frumos: adevărul este pe undeva pe la mijloc !!

Contează mult ca, la acest mijloc, să împletim în mod echilibrat, înţelegător, cunoaşterile noastre, împletindu-le şi folosindu-le senin, solar ...

În acest fel ajungem treptat – dar sigur – la folosirea de cu totul alt fel a corpurilor noastre, în viitorul foarte apropiat: cca.100-130-150 ani maxim – pentru noi şi următorii întrupaţi: care au ultimele lor necesităţi de a conştientiza în acest fel trăirile umane, pentru finalizarea sarcinilor lor pământeşti înainte de plecarea definitivă de pe Pământ. 

Dacă unii oameni au nevoie direct de schimbările aduse de energiile noi, utilizând până la integral posibilităţile noi folosire a corpurilor proprii, alţii nu şi-au terminat sarcinile de folosire a corpurilor fizice după termenii energiilor vechi. Şi nu este nicidecum o vină – aşa cum se interpretează azi – sau ceva superficial din partea lor, ci este vorba de folosirea corpurilor abia în aceste condiţii actuale – de maxim rafinament fizic şi tehnologic, comparativ cu vremurile trecute. Numai de aceste momente de dezvoltare a societăţii au/vor avea nevoie aceste spirite pentru punctarea evoluţiilor lor aici, acum, pe Pământ. Tot aşa alte spirite au avut nevoie doar de perioada folosirii vaselor cu rame sau cu pânze, de epocile războaielor, sau de perioada dezvoltării şi răspândirii unei muzici noi în ţările vestice, sau de trăirea în ashramuri în ţările estice, de epoca automobilelor în zilele noastre, etc. 

Spiritele care au nevoie de dezvoltări contemporane vor trăi în societăţi adaptate cerinţelor lor fizice, rafinând mai departe tehnologii şi ridicând acest fel de creaţie a spiritului creator întrupat pe Pământ la un nivel deosebit de înalt: de loc surprinzător pentru pământenii care cunosc rădăcinile evoluţiilor umane. 

Spiritele care se întrupează acum, dar având ca necesitate de destin trecerea accentuată către noile forme de trăire mental-astrală, vor forma aşezări retrase, departe de lumea oraşelor tehnologizate, fără ca cele două feluri de societăţi să fie în opoziţie. Omenirea va descoperi şi va cultiva un alt fel de complementaritate, în care fiecare formă de trăire o va accepta şi respecta pe cealaltă. 

Societatea formată prin necesităţi de retragere în natură, în moderaţie creaţionistă, austeritate echilibrată, va avea o deschidere majoritară pe studiul astral-mental, reconfigurându-şi cunoaşterile anterioare prin revenirea la experienţa mentală, la călătorii astrale, la cunoaşterea aprofundată a universului şi a omului. 

Întrupaţii din societatea tehnologică vor avea şi ei o deschidere substanţială a percepţiilor multisenzoriale, a conştienţei înaintărilor lor perceptive de lucru şi de înţelegere, în baza cărora se vor derula alegerile lor şi ale urmaşilor lor: adică treptat, pe măsura finalizării sarcinilor lor, cei care nu vor avea retragerea totală din destin (plecarea definitivă) se vor retrage în aşezările din mijlocul naturii: prin mutare conştientă, aleasă de ei ca moment şi spaţiu de trăire, acceptată şi respectată de foştii lor cosocietari. 

În acest fel toată omenirea se află în drumul către revenirea la viaţa străveche, la activitatea naturală de tip mental, bazată pe remodelarea materială mentală, pe materializare şi dematerializare. Deocamdată, în această perioadă de trecere, se vor baza pe creaţie industrială moderată sau meşteşugărească măruntă, de volum redus, revenind de fapt la o viaţă normală în aşezări în mijlocul naturii, întorcându-se către autocunoaştere cu multe direcţii proprii de cercetare:

– cunoaşterea mediilor de trăire micro- şi macrocosmică: meta-cunoaşterea prin forţe proprii: mentale şi astrale. Voi detalia în continuare capitolul călătoriilor astrale, cu exemplificări mult extinse;

– cunoaşterea structurilor şi funcţionărilor corpurilor din sistemul corporal propriu şi a modului de primire/răspândire a impulsurilor de trăire din ce în ce mai complexă în mediul de trai;

– analiza vieţilor proprii anterioare şi a societăţilor traversate de omenire: de la formarea ei prin transcendenţă interdimensională până în prezentul lor, precum şi liniile de planificare până la retragerea completă – tot de natură transcedental-interdimensională – la finalul evoluţiilor de tip uman de pe Pământ. 

Astfel, treptat, mai mult sau mai puţin, mai repede sau mai încet, toţi oamenii vor avea nevoie de întoarcerea spre sine, de un anume fel de respect faţă de sine. Cunoaşterea profund spirituală a istoriei omenirii va conduce la reconfigurarea atenţiei oferite în egală măsură semenilor şi nouă înşine, înlocuind forma actuală de indiferenţă sau dispreţ cu prin compasiunea şi înţelegerea. Numai astfel vom înţelege şi vom diferenţia acelaşi fel de iubire de sine – dar egoist, cu care mulţi semeni, în ultimele milenii, s-au pus ei înşişi în capul listei celor preţuiţi şi iubiţi, impunând fără ruşine slujitorilor lor aplecarea grumazului, sărutarea mâinii sau alte asemenea gesturi. Care în lungul evoluţiilor s-au făcut din adâncă recunoştinţă – şi nu prin impunere în numele unor origini incerte sau a unei cunoaşteri neîmpărtăşite cu întreg poporul. Înţelegerea faptului că astfel de manifestări sunt trecătoare, etape în înălţarea spiritelor de pretutindeni, ne vor conduce pe toţi dincolo de limitele dispreţului, depărtării de adevărata omenie... Vom înţelege că „întoarcerea” către sine a fiecărui om, către dragostea, aprecierea, respectul şi atenţia către sine este o acţiune conştientă în limita pasului evolutiv al fiecărui spirit. 

De altfel, problema se poate pune în continuare şi altfel: să înţelegem că şi ura de sine, neîmpăcarea cu sine, îndreptată spre propria persoană, la fel ca şi faţă de semeni, este tot o formă, o dorinţă de depărtare de negativ, acţionând cu forţa cu care s-a derulat încredinţarea proprie răuvoitoare cândva. Şi tocmai de aceea o astfel de fază de evoluţie, corectivă în fond, trebuie înţeleasă, dar şi estompată ea însăşi prin dragoste, prin iubire, prin înţelegere, prin respect şi facere de bine. 

Să înţelegem că dragostea de omenie, de care nu am prea auzit în multe alte părţi, a fost nuanţa noastră naţională. Dragostea de semeni a cuprins implicit respectul de sine, s-a manifestat prin generozitate, ospitalitate, de multe ori omul se uita pe sine şi ajuta pe cel din faţa sa – iar acesta nu este de loc un lucru rău, trăind în condiţiile grele pe care mulţi azi nici nu mai vor să le cunoască. Să înţelegem, aşa cum am mai scris cândva, că o asemenea exprimare la români a fost înţeleasă drept narcisism, egoism, urmărirea plăcerilor proprii în detrimentul celor din jur: de aceea s-a folosit sintagma „respect de sine”, care nu lasă prea mult loc unor interpretări, aşa cum le lasă la noi „dragostea de sine”. 

Dar să nu uităm, de asemenea, că subtilitatea vremurilor pe care le trăim trebuie să ne aducă azi în faţă tuturor astfel de direcţii de atenţie, printre care şi atenţia, dragostea şi înţelegerea de sine, prin care vom putea să accedem liniştiţi, cuminţi, senini, către schimbările pe care cerurile ni le deschid în sufletele noastre... 

Să ne oprim deocamdată aici, dar să avem în vedere astfel de considerente atunci când copiem, poate fără să vrem, exprimări ale altora. Frumos este să le cunoaştem ideile, înţelegerile, dar să le aducem la cunoştinţă, dacă viaţa ne va pune în astfel de condiţii, că în lume lucrurile au stat, şi stau, şi altfel decât cred ei. O atenţionare cuminte, frumoasă, prietenească aduce tuturor pacea şi seninătatea în sufletul tuturor – dar o seninătate profundă, izvorâtă din cunoaştere, şi nu din necunoaştere, din indiferenţă. 

PĂDUREA HOIA-BACIU (CLUJ): îndrumare şi analiză astrală

Acest loc nu este singurul loc din ţară care se prezintă în acest fel, nu este singurul care poartă formaţiuni planetare cu un specific curent necunoscut de oameni. Vom mai analiza şi alte locuri, căci vom trăi să cunoaştem noi înşine multe dintre fenomenele care sunt azi necunoscute: şi ca desfăşurare, şi ca efecte asupra întregii planete, întregului biosistem – implicit aşadar şi asupra oamenilor. 

Oamenii nu-şi dau seama de fapt că trăiesc de fapt asemenea fenomene pe un areal foarte larg pentru că, acolo unde ele se manifestă, sunt estompate din cauza mentalului colectiv uman deosebit de puternic: un câmp mental-emoţional care împrăştie efectele vizibile ale unor astfel de fenomene. Rămân numai acele efecte din locuri care nu sunt populate, sau sunt foarte puţin populate. Când se duce vestea, lumea dă năvală şi iarăşi puterile locului se împrăştie, se estompează. Ar trebui ca accesul să fie restricţionat, astfel încât puţine persoane să ajungă în locurile peste care nu s-au construit încă aşezări, pentru ca din ce în ce mai multă lume să simtă efectele benefice ale unor astfel de locuri. Căci efectele chiar sunt benefice, dar nu se înţelege beneficitatea decât ca minune a lui Dumnezeu şi nu ca întreţinere accelerată a corpurilor, accelerare care este susţinută de relaxarea omului-turist în aceste locuri. Frica de necunoscut, de neexplicabil, conduce la înrădăcinarea unor numiri după încredinţările proprii ale vizitatorilor: ciudat, straniu, blestemat, rău, malefic, etc. 

Asemenea locuri, cum este pădurea analizată (deşi iniţial s-a desfăşurat pe un areal mult mai mare decât în prezent), păstrează particularităţi care, la originea croirii aşezărilor din vecinătăţi, sunt chiar motivele pentru care oameni luminaţi au ales locul pe care l-au crezut benefic pentru crearea aşezării (oraşul ca atare). Erau clar, concret, recunoscut de toţi oamenii ca fiind benefice pentru acele timpuri, căci oamenii nu erau obosiţi de viaţă, de greutăţi, de sclavii, etc. Cu timpul însă oamenii au obosit, locurile şi-au risipit energiile datorită activităţilor umane nenaturale (tehnologice), sau chiar dacă activitatea şi construcţiile umane au risipit radiaţiile cosmice care participă la lucrare (construcţii care nu absorb, ci reflectă radiaţiile cosmice), ceea ce a rămas din caracteristicile pământului şi-a împrăştiat efectele, astfel încât se simt greu sau vag azi, şi apar mai mult în momente cu ritmuri planetare proporţionale cu ritmul biologic al cercetătorului.

Un asemenea loc este şi Bucureştiul, despre care însă vom discuta în altă lucrare.  

Pădurea Foia-Baciu este într-adevăr un loc deosebit prin faptul că vibraţia straturilor de pământ, în profunzimea lor, este variabilă de la un loc la altul foarte apropiat, iar incidenţa radiaţiilor cosmice la o asemenea prezentare vibraţională terestră conduce la modificări vibraţionale puternice de la un moment la altul. Nu des – dar când ritmurile sunt în maximul sau minimul lor: şi nu în punctele de minim şi de maxim, ci când variaţia vibraţiei este spre un vârf minim (groapă) sau spre un vârf maxim, totul conduce la efecte perceptibile asupra oamenilor, care şi ei sunt spre un minim sau un maxim vibraţional personal. În acest fel, se poate explica de ce un om simte ceva într-un moment şi în alt moment în acelaşi loc nu mai simte nimic, de ce un om simte şi altul nu simte – chiar dacă ei sunt în acelaşi timp în acelaşi loc. Este important de înţeles faptul că fenomenologia ca atare are loc, ca percepţie, după gradul de experienţă şi de înţelegere al omului, căci contează mult şi percepţiile personale ale unor fenomene care nu apar în vizibil sau audibil, pe lângă cele care pot fi percepute în acelaşi timp, în acelaşi loc sau din locuri diferite, de mai multe persoane la un loc. 

Concret, fenomenele ţin de concentrarea unor energii care acţionează sub imperiul vibraţiilor exterioare în special, cu efecte bruşte pe care omul nu le ştie interpreta: de la goluri în stomac, sau impresia de a rămâne fără aer, la simţirea unor fluturări de energii (aer) peste toată suprafaţa corpului fizic, mişcări de aer peste tot prin jur: de fapt este vorba despre activări de plexuri şi subplexuri şi dezactivări apropiate în timp – ceea ce dă impresia unor valuri mişcătoare în fel şi chip, la periferia trupului şi în continuare pe spaţii mai apropiate sau mai depărtate de trup, dar şi cu înţelegerea că valurile astfel simţite acţionează asupra omului de la o oarecare distanţă către trup, apropiindu-se şi depărtându-se tot în valuri. Situaţia stranie că ceva se mişcă în jur este generatoare de frică, panică, duce la mărirea presiunii sanguine în inimă sau cap, provocând greţuri, chiar crize de epilepsie, dureri în funcţie de disfuncţii anterioare, observate mai mult sau mai puţin anterior, pe care astfel de situaţii le accentuează. 

De aceea unii le consideră malefice, pe considerentele de mai sus, în timp ce alţii, obişnuiţi cu deschideri de plexuri din activităţile bioterapeutice sau din stări meditative, consideră deosebit de benefic un asemenea tip de fenomene pe care îl pot avea, în astfel de locuri. 

[…Pentru mine, alte locuri cu intensitate fenomenologică încă mult mai accentuată mi s-au părut în preajma oraşului Buzău (Boziorul Buzăului, biserica de la Alunişul Buzăului, mânăstirea veche Ciolanu), biserica din Mâneciu-Pământeni, Templul Ursitelor de la Şinca Veche – până în anul 2002, în vremea în care nu se distrusese nimic din cele existente acolo, aşa cum stau lucrurile azi, după decopertare, împănare cu drugi de fier - apoi Peştera Ialomicioarei din muntele Bătrâna (Bucegi), muntele Rarău până la vale spre mânăstirea Rarău, unde se liniştesc straturile şi omul se simte într-o linişte extrem de puternică. Când voi ajunge în preajma Ceahlăului voi scrie ce am simţit acolo, deocamdată nici astral nu l-am cercetat. Oraşul Bucureşti este situat într-o asemenea regiune (plus o îmbinare de canale eteric-astrale transcontinentale extrem de active)…] 

De multe ori asemenea activări produc fleşuri de clarsimţire (clar-văz, clar-auz, clar-miros) şi spoturi de imagini din activări ale mentalului superior cu aduceri de momente din vieţi anterioare – cel puţin fleşuri de clar-intuiţii, pentru cei neobişnuiţi. Şi ele sperie persoanele care deja s-au speriat de existenţa lor anterioară sau din cele auzite în societate – dar şi din propriile temeri şi frici produse de fenomenologia locurilor. Alte apariţii: amprentele locale (evenimente petrecute în trecut), efecte şi planificări ale viitorului, elemente din vieţi anterioare proprii sau ale celor dragi: care include tangenţe cu oamenii, dar şi cu animalele, decorporalizări subite, cu întreaga fenomenologie pe care am studiat-o la capitolul călătoriilor astrale, diferite feluri de cunoaştere ale unor alte fenomene înrudite, care se amestecă şi formează elemente dezorientante, care şi ele se adaugă şi se întăresc prin descrierile speriate ale altora; asocieri de elemente care nu au prea multă tangenţă cu aşa ceva – dar care apar fără să poată a fi reţinute. 

Fenomenologia pe timp de noapte vine să completeze un tablou al fricilor care nu se justifică pe timpul zilei. 

Ceea ce accentuează un astfel de tablou este apariţia unor fenomene pronunţate, dar absolut normale pentru vârfurile maxime de energii, care conduc la luminiscenţe normale: “ploi” sau “ninsori” energetice, bulgări mari de lumină eteric-astrală, aure – luminiscenţe ale unor activări de corpuri, normale ca fenomene vizuale şi acustice ale locului: valuri de sunete armonioase sau dizgraţioase în funcţie de vibraţia locului.

Toate sunt fenomene specifice ale multor locuri care prezintă caracteristici asemănătoare. 

Bulgării de lumină nu sunt fulgere globulare (foarte mare atenţie la acest aspect), ci sunt asemănători celor care apar în timpul primăverii la Ierusalim (Lumina de Paşti) sau chiar fenomene de intensitate mai mică, asociate ca imagine ploilor sau ninsorilor – dar în plină vară; apoi sunete: de la sunete cristaline (asemănătoare clopoţeilor de vânt ale orientalilor, ei fiind realizaţi de altfel după modelul acesta natural) – şi încă unele mult mai înalte, subtile, pe care urechea omenească nu le mai aude (mult de-asupra ultrasunetelor, cu care nu trebuiesc confundate) – dar şi sunete obişnuite urechilor noastre (doar că nu le putem asocia nicicărui fel de fenomen cunoscut de noi), până la sunete de joasă vibraţie: groase, prelungi, aparent cu ecou (de fapt este o împletire simultană din străfunduri, strat după strat, către suprafaţa părţii pământoase a planetei). 

Toate la un loc, alături de fenomenologia vizuală, oferă un tablou puţin obişnuit: de sfinţenie, dacă elementele sunt de înaltă vibraţie, de dumnezeire, care însă nu sunt decât o fenomenologie planetară normală. Normal că toate sunt creaţii dumnezeieşti – de la întruparea noastră până la întrupările de tip planetă şi stea ale galaxiei, cu toată fenomenologia implicită, cu elementele matriceale galactice şi reţeaua universică în care este inserată galaxia – despre toate aceste am discutat îndelung şi vom discuta în continuare încă şi mai detaliat, pe măsură ce studiile ne vor cere acest lucru (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/category/studii-generale/capitolul2-energetica-stelar-planetara/1-energetica-stelar-planetara/ )

Nu sunt aşadar OZN-uri, aşa cum cred mulţi oameni în prezent; cunoaşterile fiind interzise în ultimele milenii, nu avem azi obişnuinţa de a cunoaşte şi a cerceta astfel de lucruri foarte normale ale universului în care trăim. 

Şi nu sunt extratereştri interesaţi de fenomenologia existentă în astfel de locuri – dar sunt de multe ori şi aparate pur-omeneşti (dar care funcţionează fără nici un fel de publicitate, chiar pe ascuns de cele mai multe ori, aşa cum s-au petrecut lucrurile întotdeauna) care cunosc bine existenţa unei astfel de fenomenologii şi o urmăresc din sateliţii geostaţionari, fiind prin preajmă pentru o monitorizare mai atentă (şi nu de puţine ori interesată pentru scopuri de loc paşnice). Dorinţa multor oameni şi mai ales presei de a atrage atenţia mereu mai mult decât este necesar, formează şi apoi alimentează un fond din ce în ce mai bogat de exagerări, pe măsura creşterii dorinţei de escaladare a primordialităţii răspândirii veştilor. 

Multe dintre cele prezentate ca fenomene naturale nu sunt însă nici pe departe de acest fel, iar noi trebuie să înţelegem şi să acceptăm setea actuală de senzaţional – chiar dacă conştiinţa noastră nu o acceptă ca fiind de urmat. 

Pe de altă parte, este necesar să înţelegem că de regulă conducătorii religioşi cunosc bine – la nivelele centrale ale conducerii instituţiilor religioase – asemenea fenomene: se caută aruncarea în derizoriu şi defăimarea fenomenelor, atunci când apar în diferite locuri, cele mai cunoscute şi boicotate fiind bisericile în care oamenii nu sunt afiliaţi unor organizaţii politico-religioase secrete. Adică ele apar contrar dorinţei politicienilor religioşi acolo unde sunt oameni cuminţi, preoţi cu suflete pure, curate, cu credinţă şi cu dragoste de Dumnezeu - aşadar oameni care cu adevărat sfinţesc locurile trăirilor lor, locuri cu vibraţii înalte (în general, după câte am observat sunt multe bisericuţe din satele vechi) şi unde astfel, în anumite perioade ale anului, se manifestă asemenea fenomene. În special în perioade calde ale anului (în preajma solstiţiului de vară, la noi: de Sânziene) când vibraţia este foarte înaltă comparativ cu alte perioade ale anului, sau în perioade în care ritmurile planetare, prin împletirile lor, formează maximuri vibraţionale deosebite. Câteva dintre aceste perioade sunt: solstiţiile şi echinocţiile, perioada zilelor de Paşti, Sânzienele şi zilele imediat următoare până la Drăgaică, perioada cuprinsă între zilele Sf. Andrei şi ale sfântului Nicolae. În sud, în zonele subtropicale, fenomenele pot fi foarte pronunţate, la fel ca şi în zonele subpolare. 

De aceea mitologia popoarelor din aceste regiuni abundă de descrieri care azi au ajuns să fie concret – graţie valurilor de energii noi care ne inundă planeta – cunoaşteri specifice acestei epoci pe care o traversăm acum: imaginea în oglindă a perioadei de diminuare a vibraţiei planetare, în care s-au format miturile şi legendele popoarelor: care cuprind – după cum vedem clar acum, realităţi normale ale planetei şi ale cunoaşterilor omenirii… 

Perioada sărbătorilor de Paşti este aleasă în mod special pentru fenomenologia atribuită lui Dumnezeu în mod special pentru cei care îmbrăţişează religia de bază. Este necesar ca devierea în sine să fie înţeleasă – dar nu urmată ca şi exemplu pozitiv de perpetuare a unor practici naturale, dar expuse maselor cu caracter înşelător: practici foarte vechi, de care s-a profitat în mileniile ulterioare vieţii şi practicilor aduse de Moise poporului iudeu. Să fie înţeleasă ca o inerţie care a trenat de la o generaţie la alta spre beneficiul conducătorilor religiilor abrahamice. Însă învăţătura pe care omul o poate trage, fără să accentueze devierea altora, arată că orice om, fiecare om poate să practice o acţiune permanentă de purificare a locului său de trai şi de activitate, o înălţare de vibraţie oriunde se află el: în casa sa, în locul de desfăşurare a diverselor sale activităţi, să extrapoleze cunoaşterea modului în care o astfel de purificare facilitează desfăşurarea unui asemenea fenomen în bune condiţii. Un fenomen care el, în sine, ridică vibraţia planetei, ajutând la întreţinerea biosistemului natural al său. Însă omul să nu aştepte producerea fenomenului în mod special în propria casă, dar dacă el se va petrece uneori, să-l primească cu modestie, fără să-l socoată o minune dumnezeiască datorată cuminţeniei sale şi oferită lui în mod special pentru presupusele sale calităţi. Căci, fără o fenomenologie care să aibă loc în mod natural în anumite locuri şi în anumite perioade ale anului, oricât s-ar fi străduit – asemenea efecte nu ar fi avut loc : şi ne referim nu numai la efecte vizuale concrete, sau auditive, sau percepţii clare vibraţionale, atunci când ele apar, deci pe fondul perceptibil cu simţurile corpului fizic: nu sunt doar efecte vizuale, auditive, vibraţionale, ci şi apariţii de substanţe materiale concrete – mir, de exemplu. Mirul apare în perioade de vibraţie foarte mare mai ales în aproprierea sau pe icoanele din biserici, dar şi din casele particulare, căci icoanele pot fi încărcate cu energii emoţionale şi mentale deosebite ale oamenilor care se roagă cu dragoste – şi nu cu frică de Dumnezeu, nu ca şi rutină (adică formarea unui fond de indiferenţă, chiar pe un strat general de încredinţare), nici ca cerinţe de vibraţie joasă: nu numai icoana, ci întreaga casă se încarcă cu vibraţii medii (nu joase), care nu vor conduce însă la accente energetice în perioadele discutate. 

În mod normal însă, un om obişnuit – dar liniştit în felul său, bucuros şi creativ (care astfel îşi foloseşte toate energiile corpurilor sale în mod obişnuit, îndepărtându-şi astfel blocajele energetice) poate vedea/auzi/mirosi/ simţi schimbările de vibraţie şi poate observa fenomene asemănătoare oriunde în lume. Chiar şi cei care au altă religie, sau cei care nu se declară de o anumită religie, dar sunt oameni care iubesc deschiderile proprii pe orice plan. 

Căci o asemenea fenomenologie – aşa cum am încercat să creionez pe scurt aici – nu ţine de religie, dar pot fi de un real folos practicile religioase neexacerbate, nedogmatice, luate ca învăţături curente, ca la şcoală! fără ruşine, care pot facilita astfel de derulări ce ne sunt deosebit de benefice nouă, oamenilor, tuturor celorlalte vieţuitoare planetare, planetei şi stelei laolaltă…

Vom mai discuta pe larg despre asemenea lucruri în viitor. 

"DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?"

Îmi cer scuze că întârzii cu postarea subiectelor de credinţă, dar m-am retras întru reculegere şi momente de taină în munţi ieri, în Vinerea Mare, pe care o respect cu evlavie şi bucurie, în memoria celui care nu a venit doar pentru poporul iudeu, ci – din considerente de o profunzime cu totul specială pentru Pământ – a venit pentru lucrări îndreptate spre spiritualizarea oamenilor şi vieţuirea în continuare a tuturor vietăţilor Pământului, a Pământului întreg şi a planetelor surori ale căror echilibre nu au fost clintite prin această lucrare. Adică:

1. Crearea unor puternice „căi” de energizare cu fluxuri noi trase de puterea lui uriaşă direct din barierele interzonale şi interuniversice, care primesc fluxurile reîmprospătate de energii şi materii din Universul Central: nu direct din porţi, ci prin centrul galaxiei, cu direcţionare pe căi create de dânsul, în acele locuri din galaxie care au vremelnic la întrupare blocuri spirituale venite din toate părţile universului şi din alte universuri: cele mai greu încercate locuri din punct de vedere spiritual. Astfel că astfel de planete au beneficiat în avans de fluxurile cele noi, supravieţuind şi planete, şi biosisteme, încărcăturii grele vibraţionale ale blocurilor spirituale ale creatorilor conştienţi reuniţi astfel. Obişnuiesc să spun că, fără această lucrare de un ajutor imens, nici noi nu am fi putut azi privi la TV sau comunica prin PC, nici biosistemul planetar nu ar fi putut supravieţui vibraţiilor groaznice ale cruzimii şi durerilor îngrozitoare ale omenirii din mileniile trecute;

2. Crearea unor întăriri spirituale – emoţionale şi mentale în acelaşi timp, pentru ducerea sarcinilor noastre, ale fiecărui om în parte, la bun sfârşit; crearea unui flux neînţeles azi, de manifestări conştiente umane, prin intermediul cărora să se reaprindă treptat flacăra revenirii la OMUL MENTAL STRĂVECHI, jalonată de toate cele pe care le-a înfăptuit Iisus în faţa oamenilor, catalogate de noi ca „minuni”. Omenirea întreagă între timp a beneficiat de o întărire uriaşă din punct de vedere emoţional, dar şi al clarităţii în orientare interioară, prin gândire manifestată sub forma sunetelor articulate (gând, cuvânt în minte) a multor spirite care în trecut nu au avut această claritate la un nivel de vibraţie foarte scăzută a universului: aşa cum este ea aici, pe Pământ. 

Întreaga lucrare este ceea ce spun unele scrieri considerate sfinte: coborârea lui Iisus în Infern şi eliberarea din Infern a Adamului vechi. Vom discuta foarte detaliat despre acest fel de înţelegere în viitor. 

Azi fluxurile noi au ajuns pe Pământ pe care naturală: le vedem cu ochii, le simţim dintr-o multitudine de puncte de vedere – sigur ...cei care sunt atenţi la astfel de lucruri; iar celorlalţi nu ar trebui să le reproşăm sau să le impunem simţirile noastre, dispreţuindu-i, că nu ar fi „treziţi”... Nimeni nu este „trezit”, dacă stau bine să mă gândesc... mâţâiala din zori nu e cu adevărat trezire pentru nimeni dintre noi. Sau: fiecare e „trezit” PE LUCRAREA LUI... dar va trece ceva timp până să înţelegem profund acest lucru... 

Oricum, avem parte azi de o dublă energizare, care are rolul de a scurta chinul, suferinţele noastre departe de locul de unde venim, fiecare după apartenenţa lui la blocul, grupul spiritual cu care a venit pe Pământ. Biblia spune corect: „...Vi s-au scurtat zilele suferinţelor voastre...” Şi aşa şi este de fapt, căci dacă abia acum, cam de prin 1965, au ajuns primele fluxuri noi pe cale naturală, din galaxie în galaxie, până la noi (şi oricum nu atât de pure ca şi cele atrase de Iisus şi ajuttorii săi din galaxie), de abia de acum înainte am fi putut să începem să ne ridicăm capul cu curaj din sclavia de pământ, din legarea impusă de stăpâni – şi asta numai dacă am fi supravieţuit într-o asemenea situaţie... Dar toate evoluţiile sunt coordonate, şi le sunt create condiţii pentru echilibrări pe care le înţelegem treptat, pe măsura creşterii gradului nostru de conştientizare a lumilor în care trăim... 

Tocmai de aceea s-au realizat astfel de lucrări de importanţă covârşitoare în acest loc din univers – şi nu numai...

Sunt multe lucruri care se pot înţelege abia azi de către din ce în ce mai multă lume, azi când beneficiem de această dublă energizare şi ridicare vibraţională: prin faptul că lucrarea principală, dar subtilă, a lui Iisus a fost aceea de a porni aşadar, împreună cu alţi conducători supremi spirituali ai universurilor: cunoscuţi şi necunoscuţi de noi dintre aceia pământeni, căci au rămas în cunoaşterea lumii doar cei cunoscuţi din poporul iudeu, nu şi din celelalte popoare ale tuturor continentelor. Iar acest lucru nu trebuie confundat cu faptul că fiecare popor azi crede că Iisus a „învăţat” de la fiecare popor în parte: dânsul a lucrat de fapt, în calitate de coordonator suprem spiritual, cu conducătorii spirituali adevăraţi ai fiecărui popor – cei pe care i-am numit Moşii, Bătrânii, Patriarhii popoarelor, vii şi în deplinătatea forţelor lor, prin tot ceea ce s-a înfăptuit atunci. Au lucrat împreună cu Iisus, au primit cele mai noi indicaţii de la dânsul şi apoi au continuat lucrarea dânsului din trupul de manifestare pământesc, aşa cum şi Iisus a continuat lucrarea din dimensiunile structurale paralele ale universului, o lucrare totală, universală, profund spirituală. 

Dilema pe care fiecare o vom înţelege cândva la justa şi profunda sa valoare, referitoare la aşazisa "cădere" a lui Iisus se explică clar - dacă se înţelege lucrarea pe care mulţi români au înţeles-o şi au discutat-o în anii '90 (acum parcă ne e şi ruşine să mai discutăm despre adevărurile credinţelor pe drumul îndumnezeirii noastre...): dânsul a pornit o lucrare de o profunzime energetică şi vibraţională extraordinară – aşa cum am descris-o mai sus, de înţeles azi mai ales de către cei care ştiu, şi acceptă schimbarea energetică actuală a lumii: dar mulţi nu acceptă înţelegeri religioase prin prisma energeticii universale, din varii motive... Aşadar, în acel moment, în care a strigat din durerea unui anumit fel de neputinţă umană şi cerească deopotrivă, dânsul nu a mai putut să suporte: şi durerea de a suporta crucea şi crucificarea, şi agresivitatea celor din jur, ŞI LUCRAREA SA, CARE SE DERULA FĂRĂ OPRIRE... A se înţelege şi greutatea Golgotei...

Dar dânsul ştia bine că va exista un asemenea moment, simţind din timp agresivitatea, duritatea şi cruzimea lumii în care se afla: pe care o va fi remarcat ca o revenire, cădere a omului – tocmai a adeptului său înaintat – la starea dinainte de lucrarea Sa: negarea lucrării de aderare la spiritualitatea cea nouă, în calitate de adept al lui Iisus: negarea, tripla negare a celui ce avea să ajungă pentru noi apostolul Petru. 

Şi nu numai – multe alte fenomene asemănătoare au fost în lume atunci, pe care Biblia nu le pomeneşte, căci deşi s-au ştiut, nu s-au considerat a fi suficient de explicite pentru dogma religioasă ce urma să fie impusă poporului. 

La un moment dat preoţii bizantini au ştiut, dar în vâltoarea evenimentelor legate de cucerirea Bizanţului şi răspândirea preoţilor în lumea care nu avea cunoaşterile lor... s-au pierdut sau muşamalizat multe cunoaşteri... pe care dânşii nu ar fi vrut să se piardă, ci dimpotrivă, să lumineze cu ele lumea... măcar Europa superficială, care punea preţ mai mult pe rafinament decât pe profunzimea spirituală...

Sunt multe lucruri pe care le putem discuta în acest fel. Referitor la lucrările cristice, la lucrările sfinţilor – adevăraţi eroi ai tuturor popoarelor creştine. 

PS: scuze pentru că nu am corectat, voi relua şi corecta în zilele următoare parte literară a textului...

LUMINĂ DIN LUMINĂ

Una este să nu acceptăm din revoltă abuzurile unora dintre reprezentanţii religiei, sau dogmatismul exagerat prin care se doreşte păstrarea puterii asupra sufletelor umane – altceva este să minimalizăm lucrarea religioasă. Nu numai lucrarea christică, aşa cum încearcă mulţi azi să o facă... Eternitatea ni s-a povestit, dar uneori în mod denaturat, după interesele proprii sau de grup ale conducătorilor. 

Toate însă au avut un rost să dăinuie un timp... Şi vor dăinui atâta timp cât vor exista întrupaţi care au nevoie de de ele.

Cele pe care le scriu acum nu ar trebui să jignească pe nimeni, căci dacă se pot scrie multe despre acest fenomen, el nu devine nici mai puţin sfânt, nici lumea noastră mai puţin dumnezeiască. 

Multe fenomene religioase, expuse adică din religii – mai corect: expuse şi susţinute de milenii de către conducătorii religioşi – sunt de fapt fenomene naturale, folosite de la bun început în mod interesat pentru a câştiga încredinţarea oamenilor fără cunoaştere a fenomenelor naturale. Azi mai sunt astfel de conducători care ştiu despre asemenea lucruri, dar majoritatea preoţilor nu ştiu acest lucru, fiind chiar de bună credinţă în expunerile lor. 

Despre fenomene de acest fel, milenii de-a rândul oameni cunoscători şi inteligenţi – folosind însă inteligenţa lor în mod negativ – au propovăduit ca fiind minuni pe care Dumnezeu le face cu scopul unic de a le arăta oamenilor puterea lui supra-omenească. Multe fenomene au fost astfel folosite în interes propriu, corect înţelese la vremea lor prin studii şi cercetări proprii, realizate în cursul a sute şi mii de ani, pe baza unor moşteniri despre care numai ei au ştiut, furate şi ascunse cu multă grijă. Se cunoşteau bine: descrierea, specificul local, efecte şi direcţii de folosire. Tehnica de manipulare a maselor – şi nu de răspândire şi folosire a cunoaşterii în beneficiul maselor – a fost creată de preoţii templelor egiptene, care au preluat şi ei cunoaşterile de la vecinii babilonieni. Babilonienii aveau la început cunoaşterea din vechime şi o foloseau cu suflet curat spre beneficiul poporului şi a întreţinerii unor relaţii echilibrate cu vecinii. Preluând cunoaşterile babiloniene, egiptenii şi-au acuzat învăţătorii de faptul că ele nu au fost folosite în totalitatea sensurilor lor, ci doar în mod pozitiv, deformând astfel lumea, reducând-o la echilibrul şi moderaţia pe care preoţii egipteni nu le considerau bune pentru ei: ei considerau că potenţialul activ al lor era astfel ciuntit, iar una din puterile active ale conducătorului era să manipuleze masele în direcţiile pe care le doreau ei şi nu altfel. Astfel de puteri puteau să se estompeze dacă nu erau folosite intensiv, iar o astfel de folosire era legată de muncă totală pentru popor şi conducere totală pentru preoţi. 

Înseşi atenţionările asupra căilor negative de folosire, pe care le-au marcat babilonienii foarte clar în învăţăturile lor preoţeşti, au deschis însă drum chiar folosirilor lor în mod expres. Chiar dacă iniţial şi conducătorii egipteni au folosit întreaga cunoaştere pentru binele întregului popor, această subtilitate s-a pierdut iremediabil pe parcurs, rămânând de fapt totul spre binele exclusiv al conducătorilor, motivând că acest bine al lor ar fi fost de fapt binele unui întreg popor care nu putea fi condus decât prin fraudă, impunere şi cruzime. 

Rădăcina unei astfel de manifestări – însă nu şi dezvoltarea ei în acest fel descris mai sus – este însă în felul ei o manifestare bună, benefică tuturor membrilor societăţii. Omenirea trebuia să se înveţe cu traiul trupesc, cu munca manuală, nu cu munca astral-mentală, drept pentru care numai preoţii au folosit-o, povestind poporului doar despre zeii atotputernici, care se impun cu ajutorul fenomenelor inexplicabile: fulgere, tunete, alte lumini neînţelese, fenomene astronomice foarte clar cunoscute de ei, fenomene naturale periodice care erau de asemenea cunoscute în mare detaliu: şi din moştenirile vechi, şi din urmărirea fenomenologiei ca atare. Revărsările Nilului constituiau fenomenul cel mai clar de care s-au folosit pentru întărirea credinţelor în zei. 

Azi noi credem că cu toţii – popor şi conducători – erau conduşi de propria lor necunoaştere, erau încredinţaţi de existenţa zeilor în faţa cărora oamenii erau neputincioşi, de necesitatea jertfelor, libaţiilor, altarelor, rugăciunilor nesfârşite. 

Lucru care nu este întrutotul adevărat: este drept că poporul credea în astfel de lucruri, căci era obişnuit să creadă în proprii conducători, după obişnuinţe şi intuiţii proprii sănătoase. 

Este drept că preoţii mărunţi ai aşezărilor rurale aveau tot asemenea încredinţări. Dar nu şi conducătorii religioşi din marile temple ale oraşelor, mai cu seamă din preajma conducerilor administrative: regi şi înalţi demnitari din jurul lor. 

Aceştia ştiau cum să manipuleze orice fenomene planetare şi orice fel de oameni. Şi mai ştiau un fapt esenţial – pe care nici azi noi nu-l cunoaştem: că „zeii” nu se amestecă în viaţa oamenilor, pentru a-i împiedica să facă ceva. Ajutorul lor este foarte subtil şi fin. Ei există – sunt ajutătorii noştri astrali, dimensionali şi coordonatorii de evoluţii, dar doar sfătuiesc oamenii să facă bine: sunt parte a vocii interioare care călăuzeşte spre deschiderea conştiinţei umane, dar nu vor pedepsi pe nimeni, ci vor iubi pe toată lumea. Întotdeauna.

Şi preoţii ştiau asta. Ştiau că orice ar face – nimeni nu-i va pedepsi. Ştiau că există conspiratori care omorau, accidente care schilodeau, dar ştiau bine că, dacă omul este foarte atent şi îşi exersează mereu mintea, poate scăpa de orice fenomen, de oricine ar fi atentat la viaţa lor. Ceea ce însemna că astfel îşi dezvoltau experienţa de a complota şi de a ucide, alături de crearea de protecţii proprii şi pentru oamenii proprii. 

Să înţelegem că ei se foloseau cu experienţă de puterile astrale şi mentale în care noi azi nici nu credem măcar, fiind convinşi că ceea ce numim călătorii astrale sau activitate mentală prin clarviziune directă din corpul fizic (cu ochii închişi sau deschişi) ar fi numai o iluzie, o exagerare, sau o activitate pe care numai oameni înălţaţi spiritual o pot desfăşura. De fapt este o activitate care poate fi dezvoltată dacă există o înclinaţie naturală (corpuri sănătoase – ceea ce atunci era mai real decât în zilele noastre, controlul gândurilor – care este o chestiune de voinţă şi exerciţiu permanent). Tocmai de aceea a putut fi folosită prin învăţătură, din spatele zidurilor groase ale templelor şi a porţilor permanent închise, de unde o astfel de activitate nu era îndreptată numai către asuprirea propriului popor, dar şi spre slăbirea popoarelor duşmane: de la distanţă, prin acelaşi fel de putere astrală şi mentală. 

Nu este acum timpul detaliilor în această direcţie, dar este de amintit de fiecare dată când vine vorba despre faptul că actualii conducători – ai timpurilor din ultimele 4-5 milenii – sunt spirite care, la nivele joase de vibraţie planetară acţionează prin forţă, frică şi necunoaştere (în sensul de incultură). Astfel de spirite sunt intrate prin naştere în liniile genetice ale familiilor conducătoare, încă din vremuri în care acestea erau întrupări ale unor spirite înaintate: altruiste, generoase, atotcunoscătoare, iubitoare şi înalt-creatoare. Scopul unor asemenea schimbări spirituale în societăţile omeneşti urmărea – şi încă urmăreşte şi azi – următoarele:

1. conştientizarea faptului că la nivele joase de vibraţie planetară spiritele nu se manifestă conform unor linii de spiritualitate înaintată, aşa cum cred despre ele înseşi, la nivele înalte de vibraţii ale universului, de unde au venit pe Pământ. Sunt obişnuite cu propriile manifestări învăţate în evoluţii înaintate, consolidate la nivele de vibraţie înalte, dar pierd din vedere faptul că mediul de trai influenţează vibraţional comportamentul spiritului, obişnuindu-l cu comodităţi de care nu mai este conştient. 

Şi numai prin reveniri în locuri cu vibraţie joasă din univers, prin călătorii foarte complexe, acolo unde au avut loc primele lor învăţături, îşi pot conştientiza manifestările grosiere, agresive, perverse şi criminale. 

Şi numai cu conştiinţa înaintată, pe care o recuperează la ieşirea din viaţa trupească, de dincolo de trupul supus influenţelor animalice şi amintirilor de vibraţie joasă, pot înţelege că numai trăind după principiile cele mai înalte pe care între timp le-au învăţat, pot schimba treptat şi sigur orice fel de manifestare, în manifestare de înaltă spiritualitate: în orice fel de condiţii s-ar afla, în orice fel de vibraţii, lângă orice fel de biosistem i-ar influenţa;

2. o astfel de călătorie pentru remodelarea trăirilor noastre nu este singulară; călătoriile, cu învăţăturile ulterioare privind remodelarea propriilor manifestări, ţin cont mereu de aceleaşi principii de înaintare, de înălţare în evoluţii şi, pozitivând mereu rădăcinile, care sunt trăiri pe care le desfăşoară aici pe Pământ, întreaga manifestare se perfecţionează permanent, în orice loc, la orice nivel de vibraţie din orice univers. 

Numai conştientizând greutăţile şi nedreptăţile pe care le pot face ele înseşi, la începutul evoluţiilor lor, numai muncind cu conştienţă asupra propriilor atitudini şi comportamente, fiecare spirit în parte parcurge evoluţia pas cu pas. Conştiinţa se dezvoltă treptat, iar evoluţiile bazate pe încredere, discernământ şi demnitate consolidează în paşii următori învăţături privind creativitatea de înaltă calitate, altruismul, iubirea de semeni oriunde în lumile create pentru evoluţiile noastre. 

În acelaşi sens discutăm despre evoluţii privind cunoaşterea, şi aplicarea unor cunoaşteri – mai cu seamă cele privind fenomenologia planetară. Multe dintre cele descrise în textele religiilor sunt – sau au la bază – fenomene naturale sau percepţii naturale ale oamenilor, aflate într-o permanentă dezvoltare. În anumite momente ale ritmurilor planetare (lunare, anuale, perioade mai lungi şi mai scurte de ani) ele pot fi amplificate de alţi factori naturali pe care nu am ajuns să-i cunoaştem din diverse motive. Fenomenele naturale – aşa cum obişnuim noi să le numim, adică cele care se petrec fără intervenţia oamenilor – sunt de fapt efecte ale unor alte fenomene planetare. Mulţi oameni s-au ocupat de-a lungul timpului cu descrierea lor, cu preluarea lor de la generaţiile anterioare şi transmiterea cunoaşterii lor generaţiilor următoare, căutând să dezvolte cunoaşterea existentă cu cercetările timpului propriu: chiar şi în vremuri în care cercetarea spre cunoaştere era aspru pedepsită de conducătorii religioşi. 

În general oamenii de ştiinţă nu au urmărit ridicarea gradului de spiritualitate prin cercetările lor, ci instaurarea adevărului în lume, aşa cum le era lor evident. Aşa cum este în orice moment – sau ar trebui să fie. Erau, şi trebuie să fim cu toţii conştienţi de faptul că oricine poate ajunge să aibă o contribuţie cât de mică la înaintarea spirituală a omenirii, pe orice cale, în orice domeniu al vieţii noastre. 

FENOMENUL STUDIAT: LUMINA PERIOADICĂ A PAŞTELUI CREŞTIN-ORTODOX – MODEL DE GENERALIZARE A CREĂRII DE CONDIŢII PURE PENTRU VIAŢA PLANETARĂ

Fenomenului natural, care se petrece de multe ori periodic şi este specific unui anumit tip de spaţiu planetar, i se poate crea condiţii de concentrare în intervalul redus – de la 24 ore la 2 ore şi pe un spaţiu mai limitat decât limitarea sa originală. Aş asemăna o astfel de concentrare cu un fel de paratrăznet, care atrage electricitatea în flux continuu pentru a a se scurge în pământ, înainte ca un asemenea fenomen să distrugă o creaţie a omului sau înşişi oamenii.

Realizând un spaţiu de vibraţie ridicată, purificând mereu acel spaţiu care oricum prin natura lui creează un fenomen vizibil, omul poate forţa natura să-l creeze la perioade aproape fixe şi în spaţii restrânse la un areal relativ mic. 

Dacă cei care păstrează sau/şi prepară locul pentru a-şi atribui ajutorul special al lui Dumnezeu, pot s-o facă nestingheriţi la început, lumea va înţelege mai devreme sau mai târziu cum stau lucrurile de fapt. Dacă biserica catolică nu denunţă naturalul unui asemenea fenomen, şi astfel nu acceptă aşa-zisa superioritate a bisericii ortodoxe, nu înseamnă altceva decât că se evită urmări de tip bumerang, în care fiecare va da la iveală ce ştie despre celălalt, conducând ireversibil la destrămarea credinţelor populare în religiile care au şi ele ceva bun: practicile în sine fiind foarte bune pentru un anumit timp al societăţii, fiind corecte – doar exacerbarea lor şi împroprietărirea oamenilor cu ele nemaifiind însă lucruri atât de bune. 

Cunoaşterea celor care dau naştere la asemenea fenomene naturale ar conduce de fapt omenirea la amplificarea iubirii – şi nicidecum a fricii de Dumnezeu. 

Prin cunoaştere nu se ştirbeşte cu absolut nimic dragostea omului pentru Dumnezeu şi pentru căile de îndumnezeire... 

Încredinţările privind utilitatea practicilor şi ne-valorizarea lor bănească ar duce la folosirea lor după necesităţile fiecărui om în parte. 

Adevărurile religiilor ar ieşi la suprafaţă, distilând înţelegerile, formând ecuaţii în care necunoscutele s-ar rezolva imediat, pentru toată lumea. Iar abia atunci ar fi un popor şi o ţară – fiecare om stând la locul său, protejând locul care îl găzduieşte, purificându-l şi mijlocindu-i fenomenologia normală, naturală, acolo şi atunci când este cazul: când ritmurile planetare ajung în faze normale de manifestare. 

Şi totul fiind un model permanent de creare de condiţii pentru dezvoltarea energizărilor, autotratamentului, în cazuri necesitate de oamenii creatori: oboseli, accidentări. 

Iar pentru reinstaurarea liniştii în câmpurile planetare ar fi de un real folos ajutorul oferit de oameni în acest fel unor arealuri încă aflate sub imperiul efectelor nebenefice ale activităţilor umane: ajutor oferit pentru diminuarea efectelor de tipul amplificării mişcărilor tectonice – cutremure, erupţii puternice, maree deosebit de puternice, furtuni distrugătoare, incendii naturale. Toate amplificate din cauza activităţii haotice a omenirii din momentul de faţă. La care religiile moderate, echilibrate şi împletite cu ştiinţele biologice şi sociale ar putea aduce un beneficiu enorm omului şi planetei sale...

Aşa ar fi trebuit de fapt să se petreacă lucrurile de la bun început...

De fapt, aşa se vor petrece lucrurile în viitorul omenirii...

Alături de activitatea umană echilibrată, cunoscând astfel de fenomene planetare, şi folosind cunoaşterea rezultată din religii, lumea de azi se va schimba radical. 

Puţini oameni însă privesc lucrurile cu luciditate azi. Politica umană asociată religiei ultradogmatice şi interesate conduce la formarea unor reţineri ale multor oameni sănătatea spirituală a multor elemente de cunoaştere religioasă. Efectele scontate de religii au fost, în ultimele milenii, crearea încredinţărilor privind existenţa unui Dumnezeu al fricii, terorii, necunoaşterii, robiei mentale şi emoţionale. Azi diferite structuri ale conducerilor societare ţin cont de îndepărtarea multor oameni de religie, care a ţinut ridicat stindardul sclaviei, şi distrugerea prin căpătarea libertăţii nu este de loc convenabilă. Pierderea de credincioşi uşor de manevrat a condus căutarea altor căi de manevrare, la formarea unor altor încredinţări populare, fără susţinere reală, dar bazându-se tot pe necunoaştere şi atitudine dogmatică. Astfel sunt: frica sau speranţa cu deziluzia de extratereştrii, la fel cu formarea unor corpuri atotputernice, intangibile (de cristal, de lumină), crearea de holograme cu apariţia unor lideri religioşi consacraţi pe lumina cerului, pe nori – fenomene pământene lumeşti care şi ele au un fel de rădăcină reală, dar ale căror sensuri sunt abil deturnate, cunoscându-se diverse tipuri de adevăruri şi manipulându-le dinainte efectul asupra încredinţărilor umane. Sunt de efect, dacă tot nu se poate deturna efectul dezvoltărilor noastre corporale naturale, creşterea gradului de conştiinţă şi întărirea ei. Se doreşte măcar prelungirea cât mai lungă a perioadei de revenire la simţirile, percepţiile înaintate, înălţate, din care suntem de fapt coborâtori – revenire care ar fi trebuit să se petreacă încă de la finalul mileniului I d. Ch. 

Însă toate acestea constituie o activitate acceptată de coordonatorii de evoluţii, căci mereu noi valuri de spirite intră în întrupări, necesitând şi ele, la rândul lor, conştientizări ale propriilor lor atitudini, comportamente, în funcţie de condiţiile lor de mediu, de greutăţile şi uşurinţele trăirilor lor, de întăririle şi de devierile inerente – dar care întotdeauna îmbogăţesc experienţele spiritelor în întrupările lor. 

În fiecare continent există cel puţin 10-15 astfel de locuri în care se petrec asemenea fenomene, cu amplitudini mai mari sau mai mici în funcţie de energetica locurilor: din câte ştiu eu personal, la noi, în regiunea localităţii Boziorul Buzăului, în pădurea Foia-Baciu de lângă Cluj. Faptul că nimeni nu face lucrări de purificare energetică înafara incintelor umane (case particulare, biserici), face ca fenomenul supus atenţiei să fie aleatoriu – dar numai aparent. 

De fapt aici este vorba despre o împletire de ritmuri planetare care formează „vârfuri” sau „gropi” vibraţionale de la o perioadă la alta, în care, datorită faptului că nu se „prelucrează” vibraţional locurile optime producerii unor astfel de fenomene, uneori ele se petrec cu intensitate care le face vizibile ochilor omeneşti – alteori nu, având intensităţi diferite care nu mai ating limitele vizibilului omenesc curent. 

Oricum existenţa fenomenologiei de acest fel ţine de locurile optime prin: 

– structura pământos-apoasă a planetei;

– structura matriceală planetară, cu elementele matriceale ale locului: mărimea, traiectoria şi vibraţia canalelor eterice transcontinentale (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/dictionar/canale-energetice-transcontinentale/), desimea celulelor de stabilizare vibraţională (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/studii-generale/capitolul2-energetica-stelar-planetara/1-energetica-stelar-planetara/6-substructuri-ale-sistemului-matriceal-planetar-celule-de-stabilizare-vibrationala/) , grosimea manşoanelor eterice din matricea planetară şi existenţa în areal a corzilor eterice stelar-galactice, care la un loc creează condiţii de încărcătură maximă energetică a locurilor în anumite perioade: ale zilelor, ale lunii, anului, perioade mai mari sau mai mici de ani la un loc. În funcţie de alte condiţii, în principal ale radiaţiei cosmice la incidenţa cu solurile, manşoanele matriceale şi altor elemente matriceale planetare, ele se pot desfăşura la date fixe – sau aproximativ fixe, aşa cum cunoaştem acum mare parte din fenomenologia curentă planetară: anotimpurile, musonii, eclipsele, etc. Oricum, asemenea fenomene se încadrează într-o fenomenologie generală a curgerii permanente a energiilor planetare:

– cu intensităţi mai mari sau mai mici în anumite perioade ale anului: la solstiţii sau echinocţii, în puncte sincrone ale unor variaţii de intensitate ale fenomenelor câmpurilor planetare: sub influenţa mişcările Soarelui, Lunii, altor elemente ale macrocosmosului;

– având ca rădăcină de formare în general un fenomen normal de mică intensitate totuşi, care devine perceptibil de multă lume în momentele vârfurilor vibraţionale planetare (solstiţii, echinocţii) şi de vârfurile de acelaşi fel ale bioritmurilor personale. Ele sunt intensificări normale ale curgerii energiilor din câmpul universal care se pot percepe astfel vizual pe scară largă sub formă ca de ploaie (pentru oamenii cu vederea mentală puţin conştientizată şi antrenată) sau ca o ninsoare: chiar în plină caniculă de vară (mai ales în plină vară!). Mulţi oameni caută medici şi medicaţii corespunzătoare pentru a „scăpa” de un asemenea „defect” de vedere. Treptat ne vom acomoda cu noile cunoaşteri şi vom ajunge să înţelegem întregul nostru potenţial de care dispunem, iar volumul populaţional care şi-l va conştientiza va deveni prea mare pentru ca structurile sociale care au ascuns cunoaşterile să mai poată manipula omenirea, aşa cum s-au petrecut lucrurile în ultimii 4.000 de ani. 

De altfel vor fi schimbări mari în conştiinţa umanităţii, în percepţiile generale şi particulare ale tuturor vieţuitoarelor planetare. Treptat dar rapid, vom ajunge să distilăm şi să despărţim corect ştiinţa de manipulare şi crearea (cu acumulare) a tuturor celor care au condus la acceptarea din frică, pe fondul necunoaşterii generale, a celor care ne-au ţinut în lanţuri emoţionale grele până acum. 

Religiile nu vor dispare – şi eu am crezut mult timp că vor dispare, până când am înţeles care este fundamentul lor: credinţa oamenilor în existenţa unor forţe creatoare şi coordonatoare superioare omului, credinţa tuturor în ajutorul lor iubitor şi altruist. Se vor estompa până la dispariţia completă doar confuziile, rătăcirile, pedepsele, aberaţiile, exagerările, care au creat fanatismele: cu care ne vom mai confrunta un tip, urmare a lipsei de cultură, dar şi a diferenţelor de percepţie între oameni. 

Practic credinţa se sublimează în acest context, ajungând ca omul să-şi înţeleagă şi accepte din nou ajutătorii permanenţi: entităţile astrale de ajutor propriu, iar marile adevăruri vor fi aprofundate prin însăşi activitatea umană. Separarea credinţelor şi încredinţărilor va dispare din peisajul uman, sub imperiul cunoaşterii directe prin intuiţii, clar-intuiţii, clar-simţuri: care vor avea un cuvând din ce în ce mai greu în faţa labilităţii cunoaşterii macro-, şi micro-cosmosului contemporane, bazată pe cunoaşterea exclusiv fizică de natură tehnologică. Este şi ea bună, dar nu atunci când orice altă formă de cunoaştere şi înţelegere a universalităţii omului este înlăturată şi pedepsită în mod interesat, în lupta pentru a nu pierde controlul asupra popoarelor. Cei care nu au putut crede până acum decât în existenţa unor vestigii periate, decimate pentru a fi aduse la starea de a proba teorii pieritoare, vor înţelege din firea lor, relevată prin creşterea vibraţiei medii planetare, care este realitatea pe care au negat-o cu înverşunare cândva. 

Azi este bine să ştim asemenea lucruri şi să înţelegem că firea înaintată a spiritului uman va câştiga bătălia proprie asupra sa însăşi, asupra tarelor comportamentale aduse în sinea sa prin vibraţiile joase care au stăpânit Pământul şi cerul de de-asupra lui o lungă perioadă de timp. 

Să ne folosim toleranţa, înţelegerea, altruismul, iubirea pentru a a ne ajuta semenii şi pentru a-i ierta pe cei care ne-au impus cândva incompetenţa lor, obligându-ne să ne situăm la nivelul lor. 

Să fim conştienţi, lucizi, dar înainte de toate: iertători, învăţând să păstrăm astfel din propriile lor propovăduiri ceea ce este bun, şi cu astfel de unelte să semănăm în sufletele lor sămânţa viitorului. Să îndreptăm acolo unde putem şi astfel să facem tot ce putem pentru a recuperea cât mai repede timpul astfel trecut. 

Mult timp – şi nici acum de altfel – nu am fost de acord cu folosirea expresiei prin care ni se spune că noi suntem creatori de portaluri în anumite momente ale vieţii cosmic-planetare. Dar fiecare dintre noi poate să contribuie la ridicarea vibraţiei locului în care se află, în care îşi desfăşoară activitatea personală în fiecare clipă. Nu se vor aprinde lumini în jur, nu va coborâ nici o scânteie divină asupra noastră, pentru că de fapt totul – şi lumina, şi ajutorul divin curge permanent asupra noastră. Dar cu gândurile şi simţirile noastre putem să purificăm cele pe care alţi semeni, neştiind încă bine ce fac dar făcându-şi destinele prin care vor ajunge cândva să ştie bine ceea ce au făcut, îngreunează mereu câmpurile planetare. Gândul şi emoţia bucuriei comune de a renaşte sub cerurile permanent deschise ne vor ajuta, şi vor ajuta în jur să trecem cu toţii dincolo de greutăţile fostelor confuzii. 

Lumina Paştilor vine într-adevăr din Lumina Lumilor Divine în orice clipă şi ne aminteşte tuturor să nu pierdem din vedere ceea ce avem, chiar dacă treburile şi sarcinile noastre zilnice ne înconvoaie. Putem cunoaşte cum stau în mod real lucrurile, şi astfel practic o infinitate de aspecte ale acestei lucrări de mare subtilitate pot fi percepute cu multă răbdare, fără idei preconcepute. 

Astfel revin treptat percepţiile pe care omenirea le-a avut înainte de ultima glaciaţiune, dar până atunci tot ceea ce trăim este de natură să ne facă mult mai atenţi la vremurile pe care le trăim, la trăirile noastre personale. Vom deveni mult mai curajoşi în expunerile părerilor noastre, aşa cum mulţi oameni au dorit şi au încercat să fie, de-a lungul ultimelor milenii. Dar lipsa de susţinere din partea lumii ce nu şi-a putut înfrânge anumite frici, i-a determinat să renunţe. Noi avem puterea câştigată prin lupta lor, prin înfrângerile lor şi pe ei, sfinţii, eroii noştri laici sau religioşi, trebuie să-i cinstim cu sufletul plin de bucurie şi gratitudine. 

Noi strângem azi puterea lor – să fim demni de ea şi s-o folosim cu dreptate şi măsură...

Lumina este chiar Sfântă şi poate fi celebrată mereu, oricând, dar şi în momentele în care au loc vizibil asemenea fenomene care înalţă sufletul uman. Putem să ne depărtăm de dogmă şi impunere – dar să ne apropiem de cunoaştere şi de înţelegerea tuturor celor pe care Creatorii Lumilor ni le oferă spre înaintarea noastră permanentă. Important este să celebrăm mai puţin prin mâncare şi mai mult prin înălţare: a sufletului nostru, alături de toţi cei care ajută din totdeauna omenirea – atât de puţin cunoscuţi... – dar fiind mereu alături de noi şi sprijinindu-ne în toate încercările noastre de a ne ridica la înălţimea nivelului nostru de OM.