Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI: A cunoaşte asemenea lucruri, cum sunt cele scrise pe acest blog, nu este doar un exerciţiu de imaginaţie. Chiar şi numai dacă ar fi aşa – tot ar fi un lucru bun pentru noi: pentru dezvoltarea gândirii, structurarea şi ordonarea ei. Dar să înţelegem că fiecare fel de pătrundere de acest fel în cunoaşterile universale ne ajută să înţelegem mare parte din fenomenologia cu care ne confruntăm chiar azi pe planetă – care ne pregăteşte să înţelegem corect o serie întreagă de fenomene cu care ne vom confrunta într-un viitor apropiat. A şti câte ceva chiar şi numai informativ primind intuitiv totul, ne ajută să ne orientăm şi să ne adaptăm rapid în lumea noastră aflată într-o permanentă schimbare.

Şi mai ales corporalitatea noastră este acum în schimbare, dezvoltare, iar azi din ce în ce mai mulţi oameni ştiu bine asta. Cunoaşterile de acest fel nu sunt decât daruri care ne vor ajuta pe toţi, cei din prezent şi cei ai viitorului, să ne orientăm rapid în percepţiile multisenzoriale care ni se dezvoltă permanent.

joi, 15 noiembrie 2018

13. CUNOAŞTEREA PROFUNDĂ A SCHIMBĂRII MEDIULUI PLANETAR: DE LA PLAFONUL CEŢOS LA CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ


I. IDEI PRINCIPALE
Despre schimbările privind mediul planetar, omenirea acelor timpuri ştia, şi se obişnuia cu următoarele schimbări:
1. De la atmosfera liniştită, cu foarte mare stabilitate atmosferică sub un plafon ceţos permanent – la un cer deschis, care favoriza circuitul apei în natură: ploi, zăpezi, vânturi, fenomene electrice puternic manifestate.
2. De la percepţia cosmosului doar mental şi astral – la a-l percepe, studia şi trăi în plus cu ochii corpului fizic, urmărind efectele directe ale lui asupra planetei şi vieţuitoarelor ei, mai ales privind radiaţiile cosmice şi incidenţa lor asupra manifestărilor spiritelor întrupate. 
3. Sub influenţa mişcărilor atmosferice şi a radiaţiilor directe, mişcările tectonice erau mult mai puternice comparativ cu cele protejate de stabilitatea de sub plafonul ceţos. 

II. DETALII, DISCUŢII
În primul rând să avem în vedere ceea ce am precizat în studiul anterior, printre altele: oamenii erau singurele vieţuitoare planetare care conştientizau perfect elemente de memorie din trăirile anteriore, putând astfel să analizeze comparativ cele trecute recent cu cele prezente ale lor. Aveau, şi consolidau prin detalieri pe larg, mai ales în timpul călătoriilor, drumurilor lor spirituale, păstrând mai departe în memoriile lor planul general şi secţiuni particulare proprii şi locale, privind viitorul omenirii. Cu privire la schimbările din mediul planetar, ei ştiau bine că:
1. Starea atmosferică obişnuită din trecut era legată de un plafon ceţos (nu noros, ci o masă ceţoasă compactă, uniformă, care nu provoca fenomene atmosferice abrupte: fulgere, tunete, trăsnete, ploaie sau eliberare cu cer senin). Pe lângă faptul că vieţuitoarele Pământului nu putuseră anterior să vadă soarele, luna, stelele. 
Să facem o scurtă paranteză. Pornind de la această străveche fenomenologie planetară, de aceea biblia (care este de fapt o culegere de relatări din mentalizări umane şi călătorii astrale spontane sau dirijate conştient într-o vreme apropiată, contemporană am putea spune, cu mult după ultima glaciaţiune), spune că mai întâi Dumnezeu a creat pământurile – abia apoi stelele, doar ca luminători pe timp de noapte: aşa a fost informat un popor neştiutor, care uitase între timp multe din cele trecute, tot ceea ce până la ultima glaciaţiune omul nu vedea cu ochii fizici: nici stelele (datorită acestui plafon ceţos), nici soarele, luna, meteoriţii, cometele, etc. Dar omul străvechi, mental puternic şi aplicator al cunoaşterilor sale, le ştia bine pe toate, din întreaga sa activitate mentală şi astrală. Dar spre deosebire de întrega omenire cunoscătoare din străvechime, conducătorii unui fel de popor ca cel iudeu, din vremurile antice, foarte apropiate de contemporan, lucrători doar prin corpul fizic, trăind doar intuitiv şi ascunzând de semenii lor resturi din cunoaşterea profundă pe care o mai păstrau prin moştenirile furate popoarelor, expuneau doar o parte din cunoaşterea lor, care nu putea fi decât unealtă pentru menţinerea poporului în necunoaştere, în sclavie prin religie. 
2. Periodic, în ritmul respiraţiei sincrone sau asincrone a spiritelor care se întrupează ca stele, planete, dar şi biosistemele locale ale planetelor, acest plafon ceţos cobora şi se ridica treptat, într-un ritm binecunoscut de oamenii din străvechimi. Orice om vizualiza permanent starea plafonului, pentru a putea să-şi regleze lucrările de creaţie: mai ales în situaţia creaţiei eşantionare – dar şi atunci când lumea a început să creeze în faţa creatorului şi jos, la nivelul solului, avea nevoie de cunoaşterea stării plafonului pentru a detecta modificările atmosferice care puteau influenţa creaţia ca atare. 
La perioade foarte mari de timp, plafonul cobora până la tangenţa cu solurile, cu apele, cu vegetaţia şi cu alte vieţuitoare, iar parte din el se condensa. Atâta vreme cât creşterea vibraţiei nu apuca să ridice presiunea atmosferică şi să permită plafonului să urce din nou, în toată această perioadă de tangenţă cu solurile apa se scurgea în pământ. Astfel, de la o glaciaţiune la alta, consistenţa plafonului scădea, căci apa nu se evapora decât într-o foarte mică măsură, ci se împânzea în pământ, formând pungi de apă care aveau să irumpă la suprafaţă atunci când plafonul avea să se condenseze total. Astfel avea să se formeze reţeaua atât de densă de pârâuri şi râuri, după ultima glaciaţiune. Incidenţa razelor solare, de pe un cer lipsit de acel plafon, avea să conducă la uscarea şi crăparea suprafeţei terestre, lăsând loc apelor să iasă la suprafaţă, formând izvoare, pârâuri şi râuri, care vor alimenta câteva mari fluvii existente dinainte de venirea spiritelor umane pe Pământ, prin situaţia asemănătoare, anterioară celei prezente. 
După ultima glaciaţiune aşadar, a dispărut acel plafon ceţos protector: impactul radiaţiilor cosmice a fost mult mai puternic decât înainte: există confuzia că ele ar fi fost mult mai puternice, venind ele mult mai puternice din univers, din galaxie, însă ele au avut aceeaşi intensitate – realitatea este că impactul asupra planetei lipsită de fosta protecţie a fost mult mai mare, şi la nivele profunde pe care nu ni le amintim prea bine azi. 
De asemenea, pentru prima oară oamenii au putut vedea CU OCHII TRUPULUI, cerul, stelele, alte planete din sistemul solar, Soarele, Luna, meteoriţii, cometele. Pe care le ştiau bine din vederea mentală şi din cercetarea astrală – dar nu şi cu ochii fizici, până atunci. Ştim bine senzaţia cerului noros, aşa că înţelegem bine acest lucru.
S-au întărit şi s-au extins calotele glaciare permanente, s-au accentuat caracteristicile climatice, dar şi mişcările apelor şi plăcilor tectonice – toate nemaifiind diminuate de plafonul ceţos. 
S-au format şi s-au delimitat puternic zonele temperate, subtropicale şi ecuatoriale, s-au accentuat curenţii oceanici existenţi deja - dar foarte puţin delimitaţi în trecut, şi s-au format alţii noi. 
Treptat mari întinderi ierboase au luat locul pădurilor, dar şi crestele golaşe ale unor munţi s-au umplut rapid cu vegetaţie ca urmare a accentuării curenţilor aerieni de la o regiune la alta şi de la poalele lor spre vârf. S-au format alţii noi, precum şi accentuări ale circulaţiilor aeriene, ploioase şi aducând mult mai multă apă în perioade foarte scurte de timp decât în perioadele de condensare a plafonului ceţos. De asemenea relieful a început să se schimbe frecvent, întrucât sub puterea radiaţiilor cosmice şi a mişcărilor aeriene extrem de puternice, precum şi electricităţii mărite a aerului (trăsnetele au influenţa cea mai mare asupra solurilor şi apelor, dar şi fulgerele în egală măsură) mişcările tectonice au devenit mult mai frecvente.
Pe de altă parte,vegetaţia şi animalele mari şi mici s-au îndesit ca urmare a intrării la întrupare a tot mai multe spirite care au avut nevoie de această perioadă cu vibraţie relativ joasă pentru a se obişnui cu variaţiile prin care trece planeta: mai ales mamifere, dar şi păsări şi reptile. Astfel a avut loc o creştere exponenţială a întrupării biosistemului necreativ, cu formarea turmelor tot mai dese, la fel ca şi îndesirea bancurilor de peşti (în general a biosistemului acvatic), a păsărilor şi insectelor. Evoluţiile au menţinut speciile în formatul lor ancestral, cu obişnuinţele ancestrale de a căuta locurile cele mai bune vieţuire, păstrându-se de multe ori locurile vechi de înmulţire, întrucât perioada aceasta este relativ scurtă şi revenirea la vechile obiceiuri şi locuri de trai va fi rapidă, o revenire la vechile forme de vieţuire, la evoluţiile odihnitoare de odinioară, în vibraţii înalte, cu care vieţuitoarele sunt obişnuite. 
Treptat sau format în unele regiuni deşerturi, iar apariţia lor a condus la variaţii mult mai mari de fenomene atmosferice, alături de creşterea calotelor glaciare polare. 
Toate erau observate, analizate bine de către fiecare om în parte. 
Am pus un accent deosebit pe aceste modificări de mediu întrucât ele au determinat necesitatea schimbării obiceiurilor umane, alături de corporalitate, întreţinând, chiar ajutând la dezvoltarea corporalităţii umane. Aparent poate fi un factor secundar, dar de fapt mediul ambiant schimbat, şi menţinerea pe termen îndelungat a acestor schimbări a condus la multe modificări ale traiului omenesc. Chiar dacă nu suntem azi conştienţi de importanţa unor astfel de schimbări – asta nu diminuează importanţa lor. 

GÂNDUL ZILEI...
Chiar dacă azi trăim cu clătinare, înălţarea spirituală, bob cu bob, ne dă puteri pe care acum nici nu ni le bănuim, căci nu sunt cucerite în această viaţă, dar ele aşteaptă să se manifeste din nou, să ajungă aşa cum au fost ele cândva: dar având acum încă şi mai multă experienţă - aceasta pe care o clădim zi de zi...
Să mergem cu bine şi cu sănătate în vremurile ce vor veni !!!

luni, 12 noiembrie 2018

12. PRECIZĂRI PRIVIND CUNOAŞTERILE PROFUNDE ALE OMENIRII LA ÎNCEPUTUL EPOCII FIZICE A OMENIRII


I. IDEI PRINCIPALE
1. Venind din evoluţiile cu cunoaşteri avansate ale perioadei anterioare, oamenii acelor vremuri ştiau tot ceea ce ţine de evoluţia spiritelor umane.
2. Urmăreau consolidarea cunoaşterilor lor profunde, odată cu adaptarea lor la manifestările din viaţa fizică, cunoscând faptul că ele se vor pierde în conjuncturile planetare şi sociale din viitor. 

II. DETALII, DISCUŢII
După ce am studiat câteva linii generale ale trăirilor spiritelor umane în epoca acestor începuturi fizice pe Pământ, să detaliem câteva aspecte care ne vor lămuri mai bine asupra celor ce stăteau la baza analizelor şi înţelegerilor umane din acele timpuri, aşa cum le-am discutat până acum. Să nu uităm că de foarte puţin timp avuseseră loc schimbări deosebit de importante pe planetă, aspectul ei total era schimbat, dar schimbări deosebite avuseseră loc în părţile cele mai profunde ale ei: biosistemul schimbase ponderea intrării unor spirite la întrupare, iar populaţiile umane lepădaseră corpurile lor chiar înainte de sfârşitul glaciaţiunii (potopului – pentru regiunile calde ale planetei): prin dematerializarea corpurilor fizice plus eterice şi a tuturor creaţiilor lor anterioare. Din acel moment aproape toate spiritele umane (toţi primarii fără excepţie şi o mare parte din secundari) au rămas ca entităţi astrale în jurul Pământului. În următoarea perioadă, populaţiile fizice umane au fost regenerate, refăcute prin intermediul Moşilor, care aduceau în lume, prin nou-născuţii lor de după glaciaţiune, o corporalitate adaptată tuturor celor care urmau să formeze noua viaţă umană pe Pământ. După intrarea la întrupare a ajutătorilor planetari, s-au întrupat astfel pe rând blocurile spirituale piramidale şi mare parte din ajutătorii lor secundari şi centrali pe toate continentele lumii, dar mai ales pe continentele Cian (Asia de azi) şi A’Tlan (rupt în două prin mişcările naturale ale plăcilor continentale: Europa şi America de Nord). Restul continentelor se îngustaseră mult datorită condensării plafonului ceţos, complet, prin creşterea oceanului planetar, iar toate continentele se îmbogăţeau rapid cu o reţea de noi ape curgătoare, izvorâte din pungile de ape scurse în soluri. 
Vibraţia întregii planete rămăsese la un nivel diminuat mult după ultima glaciaţiune, dar nu atinsese punctul ei de minimă vibraţie imediat după glaciaţiune. Un astfel de punct avea să fie atins în viitorul planetei, privind derulările din perspectiva oamenilor pe care îi studiem. Iar oamenii, toţi oamenii fără nici o deosebire, ştiau bine acest lucru. Ştiau de asemenea şi faptul că, în momentul în care acest minim vibraţional se va instala, oamenii vor trăi în el suficient de mult pentru ca o asemenea vibraţie să impulsioneze toate vieţuitoarele planetei cu cele mai joase vibraţii ce pot fi folosite fără dezorientare majoră în acest punct al universului. Şi în acel moment coordonatorii evoluţiilor din galaxie vor interveni în circulaţiile energo-materiale din subzona universului în care se află Pământul şi vor aduce fluxuri noi, cu vibraţie mare, înaltă, din marile porţi care închid şi deschid cerurile către alte lumi (universuri) – azi noi le numim bariere inter-zonale şi inter-subzonale, prin care au loc întotdeauna schimburile de fluxuri energo-materiale: cele învechite, cu filamente din care s-a consumat energie prin trecerea lor prin corpurile vieţuitoarelor şi planetei, stelei şi altor planete guvernate de steaua locală (Soarele nostru) sunt înlocuite cu fluxuri noi, reîmprospătate, care la rândul lor aveau să reîmprospăteze şi corpurile noastre. 
Se poate studia spre aducere aminte sau cunoaştere, după cum e cazul fiecărui vizitator de aici, Variaţia vibraţiei zonale
Să mai avem în vedere şi alte câteva lucruri, apoi vom detalia câteva câteva dintre ele. Despre schimbări, oamenii ştiau bine că ele nu au fost numai pentru ei, ci pentru întreg biosistemul planetei; iar cât despre oameni, ştiau că ei erau:
– evoluanţi mult mai avansaţi faţă de restul vieţuitoarelor de pe Pământ, iar în această calitate, oamenii au o memorie activă şi comparativă mult mai mare, amintindu-şi şi folosind activ şi creativ cele cunoscute anterior;
– creatori avansaţi, în curs de universalizare, folosind cunoştinţele vechi drept termen de comparaţie cu noile feluri de experienţă pământeană: în această epocă urma să se instaleze şi să se consolideze experienţa fizică, şi nu cea mentală + astrală, cum fusese până atunci. Creaţia materială mentală a rămas însă un ideal deosebit de activ – chiar dacă devenea cu timpul ceva inconştient. Dar chiar aşa cum este de inconştient, apare sub formă doar de intuiţii, şi stă la baza creaţiei materiale fizice, indiferent cât de greu îi poate fi omului să găsească corespondenţe fizice pentru idealurile lui pe care le poartă în minte: concret-creative, motivaţionale. 
La baza creaţiei, dar şi comportamentului său interior şi exterior, stăteau aşadar comparaţii cu o multitudine de elemente privind schimbările pe care atunci omul le trăia efectiv şi îi afectau viaţa curentă: mai ales schimbările de mediu planetar după ultima glaciaţiune, dar şi schimbările de corporalitate şi schimbările de comportament în faţa semenilor. 
Oficial nu se discută despre adevărata istorie a omenirii – deşi neoficial se ştiu bine multe, foarte multe lucruri, dar se ascund cu dibăcie, căci toate cele ce ar trebui luate în considerare în ultimul secol ar dezorganiza societatea umană producând un haos pe care nici un conducător nu-l poate gestiona. Nu numai în istoria omenirii, ci şi în întreaga istorie a planetei şi în general despre natura evoluţiilor de pretutindeni. Dar se lasă să se deschidă “uşa” adevărurilor intuite – care până mai “ieri” erau interzise cu brutalitate – chiar dacă şi azi suntem sfătuiţi să nu căutăm adevărurile în exterior, ci în interiorul nostru, acolo unde, chiar dacă conceptul ca atare este frumos şi îl credem, şi îl intuim normal, nu ne descurcăm singuri nici dacă am vrea: avem nevoie de ajutătorii noştri astrali – dar majoritatea oamenilor ori nu ştiu asta, ori sunt prea orgolioşi ca să şi procedeze ca atare. De aceea, de cele mai multe ori aşteptăm ca adevărurile să ne vine tot dinafară, iar până atunci ne lăsăm duşi de valurile certurilor pe diferite variante, sau pe valurile dispreţului mondial bine instrumentat de conduceri, pentru a nu găsi cât mai mult timp capătul labirintului. 
Ar fi bine să ne modelăm răbdarea sub puterea bunului simţ: bunul simţ, nobleţea comportamentală, corectitudinea dublată de înţelegere şi echilibru emoţional vor conduce fără îndoială la conlucrarea tuturor celor ce descoperă treptat câte ceva, îşi unesc puterile, nu-şi dispreţuiesc greşelile inerente, ci le consideră trepte ale urcării-împreună pe scările evoluţiilor tuturor. Iar dincolo de toate, entităţile astrale ajutătoare aşteaptă cu mult drag să ne întâlnim şi să conlucrăm pentru binele nostru, pentru evoluţiile noastre pe toate planurile. 
Treptat, ajungem la înţelegerea că urmărind în acelaşi timp şi folosirea celor mai avansate manifestări umane, şi întărindu-ne reciproc încrederea în parcurgerea drumului pe care suntem, dezvoltăm şi consolidăm acele raze spirituale, din radiaţia noastră totală, care au vibraţiile cele mai înalte ce pot fi folosite în aceste vremuri. Pregătim astfel terenul pentru perioadele următoare, când vibraţia planetară va creşte tot mai mult, ceea ce presupune impulsionarea altor raze – corespunzătoare creşterilor vibraţiei planetare, ajutându-ne să ne orientăm pe timp ce trece din ce în ce mai bine, mai clar, în ţesătura planetară de oameni şi evenimente: din care multe nu le cunoaştem – dar avem astfel tot mai multă putere şi pricepere să le trecem cu bine. 
Toate erau bine cunoscute în vechimile pe care le studiem acum – la nivelele pe care fizicul prelua treptat ponderi semnificative în viaţa curentă; dar omul dorea să-şi consolideze aceste comportamente, cunoaşteri, calităţi umane înalte, despre care ştia bine că se vor estompa în viitorul omenirii; şi mai ştia bine că va face el însuşi parte din acest viitor, prin reîntrupare, şi ştia bine că nivelul lui de atitudine, cât mai înalt-spirituală – baza tuturor manifestărilor umane – va influenţa în mod pozitiv ceea ce urma să-i fie viaţă în viitor, dar şi ceea ce avea să fie oferit semenilor din partea sa însuşi. De aceea omul acelor timpuri se străduia cât putea de mult, de conştient în prezentul său, pentru ca o asemenea consolidare să aibă efect cât mai puternic asupra manifestărilor sale viitoare. 
Pentru fiecare om, şi întreaga omenire la un loc, moştenirea pe care o aveau în vedere, care avea să lumineze cât de cât ca stelele pe cerul nopţii, mergea pe două căi principale, ţinând toate celelalte manifestări umane la un nivel cât mai satisfăcător (aşadar... departe de a fi bun şi foarte bun în miezul greutăţilor):
1. Cu pornire de la Făuritorii Pământului (azi numim Făuritorii: entităţile transcedentale) şi ai speciei umane, ai corporalităţii umane (la fel ca şi ai celorlalte specii de vieţuitoare de pe Pământ): OMENIREA SĂ NU-ŞI PIARDĂ NICIODATĂ LEGĂTURA SUFLETEASCĂ CU DIVINITATEA.
2. Cu pornire de la Moşii care au regenerat specia umană după glaciaţiune şi au ocrotit toate vieţuitoarele planetei în perioada de tranziţie de la o epocă la alta (de la o vibraţie înaltă şi o vibraţie mult diminuată, şi aflată în curs de diminuare în continuare după ultima glaciaţiune): OMUL SĂ RĂMÂNĂ ÎNTOTDEAUNA OCROTITORUL TUTUROR VIEŢUITOARELOR PLANETARE ŞI A PLANETEI ÎNSĂŞI. 
O asemenea moştenire care a format baza tradiţiilor umane de-a lungul multor generaţii, chiar dacă se pierd azi pe măsura trecerii timpului, o parte din ce în ce mai însemnată a omenirii se ridică din nou în apărarea, păstrarea şi consolidarea credinţei în divinitate – dincolo de liniile impunerilor religioase (dar corectându-le pe cât poate fi posibil), iar în acelaşi timp consacrând o mare parte din viaţă protecţiei planetei şi a vieţii întregi pe care ea o susţine. 
Alături de cunoaşterea tuturor acestor lucruri, străbunii noştri cunoşteau bine, şi foloseau în străduinţele lor, liniile principale de cunoaştere care formau baza înţelegerii vremurilor lor: 
1. Schimbările mediului planetar: de la plafonul ceţos dinainte de ultima glaciaţiune – la circuitul apei în natură;
2. Schimbările care au avut loc în corporalitatea umană;
3. Schimbările de atitudine şi comportament uman: cu semenii, cu întreg biosistemul planetar şi cu planeta însăşi. 
Le vom studia pe rând în articolele viitoare. 

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

11. CERCETĂRILE ASTRAL-MENTALE ALE DRUMEŢILOR ÎN TIMPUL CĂLĂTORIILOR SPIRITUALE


Este un subiect pe care, este drept, l-am tratat destul de repede, fiind atentă la atingerea a cât mai multor puncte de descriere a celor legate de drumeţiile spirituale. Aştept întotdeauna cererile dvs. de dezvoltare a unei informaţii sau alteia, şi mulţumesc frumos pentru acest ajutor prin comentarii. Câteva precizări dau pe loc, de aceea vă invit să urmăriţi şi comentariile la postări, cele pe care le consider că trebuiesc dezvoltate le pun în articole mai complexe. Toate pot fi de folos pentru lămurirea noastră – a mea în egală măsură ca şi a cititorilor, căci de multe ori efectuez studii suplimentare – uneori dintr-o simplă discuţie se poate naşte un capitol întreg lămuritor pentru dezbaterile viitoare.
Este necesar de înţeles faptul că omul nu învăţa în viaţa aflată în desfăşurare cum să se comporte, cum să meargă, să vorbească, nu învăţa meserii, şi altele asemănătoare. Azi le facem pe toate pentru că uităm la naştere o parte din cele anterioare, dar păstrăm intuiţii generale care ne ajută să ne orientăm din copilărie în viaţa curentă, şi apoi în societatea curentă. Învăţăm cele din şcoală pe de o parte pentru că avem rareori ocazii să transpunem în viaţa fizică ceea ce facem mental şi astral prin puterea radiaţiei spirituale în toate direcţiile de manifestare: de la comunicare la deplasare şi creaţie materială. Tot ceea ce facem mental poate fi transpus în fizic şi învăţăm aceste lucruri de-a lungul evoluţiilor în care ne obişnuim cu manifestarea prin forţele cu vibraţie din ce în ce mai joasă – aşa cum sunt pe Pământ forţele fizice, cărora le corespund corpurile fizice. Pe de altă parte, noi, între noi, oamenii, am fost şi suntem obligaţi de societate să ne desconsiderăm percepţiile multisenzoriale, să ni le blocăm – chiar dacă ele nu rămân blocate definitiv. În străvechimi şi în vechime (înainte şi după ultima glaciaţiune) omul îşi amintea perfect, încă şi după schimbarea vremurilor şi corpurilor sale, tot ceea ce trăise în trecut, iar familia sa, aşezarea întreagă – practic toată lumea acelor vremuri încuraja din plin, cu maxim respect şi înţelegere profundă, ajutând prin menţinerea unui climat liniştit, bogat în manifestări de acelaşi fel, pentru copilul care îşi descoperea pe măsura creşterii toate cele necesare pentru realizarea tuturor celor din destinul său. Treptat, după intrarea în maturitate, omul renunţa la o parte din activităţile mentale: de deplasare şi de comunicare mentală, pentru a lăsa spaţiu din ce în ce mai mare celor fizice, dar fără să renunţe definitiv la ele. El învăţa să-şi adapteze cele bine-ştiute din experienţa sa totală – la cele de trebuinţă în acel moment şi să-şi folosească toate cele ale corpului său pentru realizarea direcţiilor de activitate: azi le numim meserii. Îşi amintea perfect experienţa de pe toate continentele, la fel recalibrările realizate în timpul paznicilor din străvechimi. Nu avea nevoie să le revadă în călătoriile astrale astfel, dar avea nevoie de altceva. Să luăm un exemplu: cultivarea pământului, urmărirea dezvoltării vegetaţiei, culesul şi prelucrarea integrală a produsului, folosirea lui în diferite situaţii. Ceea ce preocupa omul era să adapteze priceperea lui la condiţiile locale: în funcţie de compoziţia solurilor, de perioadele de creştere în diferite anotimpuri, de necesităţile de întreţinere, condiţiile atmosferice, densităţile şi compoziţia atmosferică, compoziţia fizico-chimică şi biologică a apelor, alte particularităţi pe anotimpuri,atenţia la vieţuitoarele care puteau folosi şi ele cele pe care le cultivau. Toate erau aşadar ORIENTĂRI specifice Pământului şi vremurilor. În călătorii, fiecare om recunoştea prin intuiţia sa care erau plantele sălbatice din regiunile pe care le străbătea, cele care puteau ajuta la desfăşurarea vieţii în comunitate, mergând pe linia prelevării de seminţe, puţin pământ şi toate cele necesare adaptării plantelor pe solurile aşezării lor şi vieţuirii lor. Studiul astral – care era urmat de aprofundări prin studii mentale – urmărea perioadele de vegetaţie ale plantelor noi, de la sămânţă la folosirea plantei mature, aşa cum am enumerat mai sus. Urma apoi studiul buruienilor care putea afecta cultura în perioadele de vegetaţie, al insectelor de acelaşi fel, precum şi modul de îndepărtare – NU prin ucidere, ci prin cultivarea la o distanţă corespunzătoare, a altor plante dorite mai mult de insecte, rozătoare, păsări (de aceea am scris mai sus: şi altele necesare vieţuirii lor). Practic ajungeau acasă ştiind tot ceea ce le trebuia pentru aclimatizarea, cultivarea lor, dar şi căutarea unor aditivi în soluri care să uşureze perioada vegetativă. Aici ajutau Moşii care aduceau din lume o cantitate mică din diverse substanţe (pământuri, metale, cristale) care să sporească particularităţile solurilor, cu repere la adaptarea pentru recolte sănătoase şi bogate. Şi aici putem discuta două aspecte ajutătoare.
În primul rând aş aduce în discuţie drept imagine deosebit de sugestivă ceva din finalul părţii a treia a Trilogiei Inelelor (J.R.R. Tolkien). Este adusă o sămânţă a copacilor minunaţi din Lothlorien, împreună cu un pumn de ţărână din pământul lor natal, dar din care ţărână grădinarul Samwise Gamgee pune în plus câte un fir la câţi copaci sunt prin aşezare, apoi ceea ce a rămas împrăştie în cele patru zări (episodul nu afost ecranizat – dar este foarte frumos, la fel ca şi alte câteva care fac cărţile deosebit de frumoase, unice în felul lor, oglindind metaforic, mai mult sau mai puţin, o bună parte din realitatea vremurilor trecute). 
Pe oameni nu-i interesau decât în linii foarte mari trecutul sau viitorul, pe care le cunoşteau deopotrivă: trecutul – din propriile amintiri şi cunoaşteri din alte cicluri de vieţi trecute, iar viitorul din planificările bazate pe experienţa iniţializatorilor călătoriei spre Pământ şi necesităţile proprii de trăiri care să-i ajute să-şi corecteze personal manifestările în vibraţii foarte joase. Însă erau interesaţi de prezentul care făcea legătura între cele două perioade, lucrau permanent pentru constituirea unor linii de manifestare pe care azi le credem eterne, dar nu este de loc aşa. Spre exemplu, omul asculta (nu numai că auzea) cu multă uşurinţă “simfoniile”, “corurile” planetare şi stelare de o varietate pe care mintea noastră de acum nu o poate cuprinde, pentru că nu am fost obişnuiţi să gândim lumea în acest fel. Le asculta şi le analiza din mult mai multe puncte de vedere decât ceea ce facem noi azi, la nivel de ştiinţe (astrofizică, de exemplu). Omul străvechi (înainte de ultima glaciaţiune) şi omul vechi (imediat după ultima glaciaţiune) nu avea instrumente muzicale, pentru că nu avea nevoie de ele. Dar călătorii spirituali, pe drumul lor de ajungere pe Pământ, ascultau în lungul drumului aceste simfonii cosmice şi planetare pe care încă le mai auzeau – dar nu avea de ce să le admire aşa cum am face azi, ci le foloseau pentru a înţelege:
1. Din cele cosmice: peisajul cosmic al împrejurimilor, cu toate cele specifice stelelor, planetelor şi biosistemelor lor, radiaţiile şi circulaţile de fluxuri energo-materiale care stau la baza întrupărilor de pretutindeni, dar şi schimbările în curs ale vremurilor, cu influenţele care veneau din galaxii, schimbări ale fizicii cosmice (stelare, planetare) sub influenţa diminuării vibraţiei zonale. Un subiect de neînţeles azi pentru noi este schimbarea orbitelor stelare şi planetare, care în trecut erau circulare şi care au devenit treptat eliptice, cu două diametre de lungimi diferite (unul scurt şi altul lung) ceea ce a format o serie întreagă de fenomene planetare (cum ar fi anotimpurile). Toate aceste modificări sunt de fapt arhetipale, şi pe ele le urmăreau cu atenţie: toate macro-structurile şi micro-structurile se modifică singure prin schimbarea registrului de vibraţie (cum se închid florile noaptea şi se deschid dimineaţa) – elementele despre care discutam în studiile despre “complexul reptilian” ne conduc la înţelegerea necesităţii de variaţie a condiţiilor de viaţă şi astfel a manifestărilor cât mai variate ale vieţuitoarelor pământene care nu se pot deplasa încă de la o planetă la alta, dar se pregătesc prin această bogăţie de schimbări planetare pentru astfel de deplasări, prin multe evoluţii în condiţii din ce în ce mai diverse: treptat, pe măsura creşterii puterii lor spirituale. 
Toate modificările erau percepute de oameni în viaţa lor curentă şi aprofundate în drumurile spirituale în care activităţile din familie şi aşezare erau reduse şi activitatea de aprofundare erau la maximum necesar fiecărui om în parte. Călăuza încuraja relaţia drumeţului cu ajutătorii lui astrali, iar ajutătorii încurajau relaţia cu călăuza lui: o împletire deosebită de relaţii, despre care fiecare om ştia că era practic pe sfârşite, dar acesta nu era de loc un motiv de tristeţe pentru nimeni, ci de înţelegere profundă a necesităţilor de derulare a unor vremuri grele, dar absolut necesare tuturor evoluanţilor pământeni, indiferent dacă erau oameni sau orice alt fel de vieţuitoare. 
2. Din cele pământene, din care am mai decopertat câte ceva anterior, se refereau în primul rând la cele necesare familiei şi aşezării, omenirii în general, studiind viaţa pe o duc oamenii pe fiecare continent – cu prioritate în acele locuri unde aveau planificate drumeţiile peste hotarele regiunii în care se născuseră. De o deosebită importanţă erau cercetările asupra biosistemului local şi general-pământean, schimbările în funcţie de condiţiile proprii de trai – indiferent dacă era vorba despre vegetaţie sau animale. 
Era foarte importantă o astfel de cunoaştere – care ar mira pe oricine azi la prima vedere, dar care ne lămureşte dacă privim lucrurile din perspectiva cunoaşterii vieţilor proprii în continuare: în diferite popoare, pe diferite continente, pentru care era foarte bine să se efectueze o pregătire de acest fel. Desigur, ar fi multe de spus, dar deocamdată să ne oprim aici din acest unghi de vedere şi vom înţelege mult mai multe din descrierile unor moduri de percepere a realităţii, care ne vor deschide mult perspectivele din care oamenii de pretutindeni în acele vremuri înţelegeau vremurile lor şi cele ce aveau să vină. 
Un aspect deosebit de important, la care am mai făcut deseori referire se referă la studiul larg care pregătea crearea unor elemente care să amintească omenirii viitorului (din perspectiva lor) de toate cele pe care le percepuse omul cândva: percepţii legate de sunete şi de imagini, de cunoaşteri complexe pe care nu le puteau realiza decât prin ceea ce azi numim abstractizare – lumea simbolurilor care avea să ne şoptească despre inteligenţa umană, priceperea, percepţiile bogate şi profunde, oglindind o cunoaştere extrem de adâncă a lumii. Azi nu putem încă să pătrundem prea mult în această “lume” a simbolurilor – de regulă facem presupuneri, dar pe măsura deschiderii puterilor noastre multisenzoriale ne vom da seama cu certitudine. 
Multe dintre cercetările pe drumuri ale oamenilor aveau drept punct de referinţă în anumite perioade ale drumului (când percepţiile omului, în bioritmul propriu, erau la cote maxime, necesare acuităţii percepţiilor) toate cele care aveau să stea la baza creării tuturor celor necesare redării, cu cât mai multă precizie, a realităţii profunde, care va deveni imperceptibilă practic la un moment dat: 
– crearea instrumentelor muzicale pentru redarea sunetelor fundamentale ale cerurilor, pământurilor, apelor, vieţuitoarelor de oriunde. Obişnuiesc să spun ceva cu privire la acest aspect: unele dintre cele mai complexe instrumente muzicale, care redau multe aspecte ale acestei direcţii sunt acordeonul – răspândit în Europa, continent cu o mare complexitate de vibraţii, precum şi cimpoiul, rămas din nefericire mai mult în folclorul românesc şi cel scoţian; dar el a fost răspândit practic de la Oceanul Atlantic până în Tibet. Aşa cum populaţiile tradiţionale (ale locului, nu migranţi) au fost exterminate în cea mai mare măsură, la fel s-au pierdut multe din cele aflate în tradiţiile lor;
– arhitectura inspirată din natură, dar mai ales din elementele eterice matriceale ale planetei: spre exemplu – arcele care ne plac atât de mult amintesc de canalele eterice matriceale şi celulele lor bune pentru stabilizare vibraţională, scările interioare şi exterioare inspirate din acelaşi fel de elemente matriceale eterice; un exemplu impresionant este imbinarea bârnelor pentru casele noastre în coadă de rândunică care aminteşte de radiaţia emisă de muchii, în legătură cu care există şi sfatul de a nu se aşeza oamenii – mai ales copiii, adolescenţii, femeile însărcinate – îndreptul muchiilor şi colţurilor meselor pentru a nu fi agresate câmpurile corpurilor lor fragile sau obosite de sarcină. 
– realizarea decoraţiunilor interioare (pereţi, mobilier, obiecte de uz familial) şi exterioare casei (sculptarea porţilor, gardurilor);
– decorarea elementelor de protecţie (îmbrăcăminte, încălţăminte);
– alte decorări ale obiectelor de uz personal, gospodăresc şi comun în aşezare, adică ceea ce numim diverse forme de arte frumoase: pictură, sculptură, cusături, etc. ;
– un capitol deosebit de important îşi trage originile în diverse modalităţi de transmitere a informaţiilor: definitivarea, cu îmbogăţire în funcţie de necesităţile poporului, a limbajului şi scrierii proprii fiecărui popor, ţinând cont de necesităţile de interiorizare şi exteriorizare. Poporul nostru a avut o scriere asemănătoare cu transmiterea de informaţii prin kippu-urile populaţiilor andine (munţii Anzi din America de Sud) – scriere care a fiinţat discret până spre anul 1000 d.H. Scrierea runică sub formă individuală a fost uneori folosită şi la noi, dar s-a păstrat în Europa, integral în popoarele slave şi în scrierea elină (în Grecia) şi parţial (cu semne specifice ataşate unor litere împrumutate din grafica generală adoptată în Europa) în unele popoare nordice; apoi scrierea cuneiformă, scrierea arabă (cu influenţe din direcţionarea canalelor eterice matriceale ale planetei), etc. 
Toate au fost studiate şi realizate, apoi aplicate pe măsura trecerii timpului, dar într-o perioadă relativ scurtă de timp (maximum 4-5.000 ani) şi cu aplicarea rapidă mai ales după prima mare migraţie (mileniul al III-a şi începutul mileniului al II-a). 
În contextul acestor prezentări succinte este necesar să ne mai oprim puţin şi asupra unui aspect puţin înţeles (am mai discutat pasager dar nu în mod special), după cum am văzut în urma discuţilor pe marginea celor scrise în trecut. Adică: am discutat despre faptul că se ştie acum că Zalmoxis cunoştea, şi lucra cu astfel de cunoaştere într-o multitudine de situaţii, cca. 300 de elemente chimice specifice Pământului. Mulţi se întreabă concret la ce-i folosea dânsului asemenea cunoaştere, dacă lumea nu era în faza industrializată pe care o cunoaştem azi. Eu obişnuiesc să dau două exemple:
1. Prelucrarea metalelor pentru o perioadă relativ scurtă de timp pentru menţinerea în stare de funcţionare: un obiect din metal să ţină atâta timp cât putea fi folosit de o familie până la ajungerea copiilor la vârsta şi experienţa maturităţii, când trebuia să-şi realizeze singur toate cele necesare traiului personal: de la casă până la cele mai mici obiecte gospădăreşti şi personale. După această perioadă, medie pe aşezare, obiectele îşi piedeau treptat puterea, devenind fragile, stricându-se uşor, dar putând fi folosite de o familie simplă (cuplul familial fără copii) până la sfârşitul vieţii. De regulă, pentru a nu fi mai târziu folosite, erau îngropate cu defuncţii sau arse dacă se folosea incinerarea. Noi cunoaştem obiceiurile egiptene de stocare în piramide sau oricum locuri funerare, unde scopul s-a schimbat odată cu pierderea cunoaşterilor, spre folosinţa decedatului “pe lumea cealaltă”. 
Copiii plecau din casa părintească creându-şi singuri noi obiecte, iar părinţii îşi reparau obiectele dacă era cazul (balamale pentru uşi, obiecte de uz mai rar), ori îşi realizau alte obiecte mici, ori dacă era nevoie creau altele din metale de acelaşi fel, dar folosindu-le pe grupuri de familii, un fond general de obiecte în completare, dezvoltând conlucrarea, într-ajutorarea. Dar obiectele erau realizate în general astfel încât ţineau toată viaţa părinţilor, dar nu şi viaţa lor plus a copiilor până la capăt. 
Astfel de lucruri erau create folosind spre exemplu metale şi catalizatori din pământuri rare aduse de Moşi din lume, şi care ofereau anumite particularităţi ştiute bine de oameni, dar care în ultimele milenii numai Moşii le puteau socoti şi ajuta la crearea celor necesare. 
Desigur nu toate erau folosite de daci, dar conducătorii grupurilor de Moşi, aşa cum la noi, între Alpi şi Urali, era Zalmoxis, ajutau diferite grupuri de aşezări, cu necesităţi specifice în funcţie de compoziţia solurilor, apelor, atmosferice, etc. Dar ei nu ajutau numai populaţiile în care desfăşurau majoritatea sarcinilor lor, ci aveau sarcini pe întreaga planetă, ajutând în anumite situaţii prin împletirea experienţelor tuturor. 
2. Al doilea exemplu este legat de crearea şanţurilor pentru modelarea naturală, în timp, a megaliţilor: nu au folosit Moşii lucrare de tip mental, aşa cum au folosit la începuturi în Peştera Ialomicioarei pentru canalele de amortizare a sunetelor şi menţinerea unei vibraţii echilibrate în timp. În lucrarea megaliţilor, Călătorii Moşilor au folosit şi unelte create special pentru asemenea creaţie, care puteau tăia mult mai simplu şi fin decât azi piatra muntelui, ţinând cont de compoziţia chimică a pietrei şi atmosferei care avea să contribuie la formatarea în timp a obiectivelor. 
La fel au fost realizate multe lucrări de mare amploare pe toate meridianele Pământului şi vom discuta pe larg acest lucru când vom aborda subiectul „şoselelor” andine sau zidurile din pietre îmbinate perfect din diverse situri cunoscute azi de noi.
Multe obiecte au fost realizate astfel peste tot, iar azi le credem realizate de extratereştri sau de oameni la îndrumările extratereştrilor!!! 

Iată aşadar cât de complexe erau studiile astrale şi mentale ale oamenilor din acea perioadă: de fapt ALE NOASTRE, căci absolut toate spiritele umane, de la rezidenţi la toate grupurile de ajutători de pretutindeni, s-au întrupat cel puţin o dată în aceste vremuri, absolut necesare pentru a se putea susţine, prin obişnuire cu viaţa manifestată fizic, pentru mileniile de final al manifestărilor fizic-intuitive. Ne-am dezobişnuit de activităţile de acest fel din cauza puţinei experienţe pe care o avem în condiţiile actuale – ale vibraţiilor şi ale corporalităţii noastre actuale. 

În acelaşi sens al discuţiilor, este de remarcat importanţa egală a caselor de călători cu drumurile în sine. Şi urmărim două direcţii:
1. Casele din aşezare erau protejate de multe condiţii nefavorabile, prin alegerea lor şi prin permanenta îngrijire a oamenilor. De aceea nu erau multe de reparat şi de îngrijit la ele. 
Casele de călători erau destul de rar folosite şi chiar dacă locurile erau alese cu grijă, totuşi condiţiile de locaţie: în natură deschisă, supusă intemperiilor, ninsorilor abundente, ploilor torenţiale (încă plafonul noros nu era permanent, dar se reforma încă relativ repede, căci trecuse relativ puţin timp de la „potopurile” trecute şi evaporările erau încă putenice din solurile încă destul de reavene – nicăieri nu se instalaseră încă, spre exemplu, deşerturile). Reparaţiile şi întreţinerea lor, ca şi ale altor creaţii prin munţi, dealuri, chiar şesuri (podeţe, întăriri ale malurilor apelor curgătoare, etc.) era un exerciţiu complet pentru folosirea muncii manuale; lumea nu folosea pe Pământ decât de foarte puţină vreme munca fizică şi majoritatea oamenilor erau la prima lor viaţă cu manifestare fizică pe Pământ şi mai ales prima călătorie, dinainte de formarea familiei. Era un exerciţiu de consolidare deosebită a muncii fizice, a creaţiei mărunte, a dezvoltăţii inteligenţei umane în mijlocul unei naturi cu care, din punct de vedere fizic, de asemenea, nu era o obişnuinţă. Iată de ce aceste case aveau o importanţă egal de mare şi profundă ca şi drumurile în sine – de altfel fiecare fază a drumurilor era densă, căci şi puterea, şi odihnirea spiritelor era avansată, aşa cum multă vreme nu va mai fi, aşa cum ştim acum, din cauza greutăţilor inerente unei asemenea perioade şi unor asemenea condiţii. 
Vom dezvolta în continuare toate particularităţile de manifestare a acestei puteri şi a experienţei folosite de oameni în această perioadă. 

joi, 1 noiembrie 2018

10. OPRIRI ÎN PUNCTUL TERMINUS AL CĂLĂTORIEI SPIRITUALE

I. IDEI PRINCIPALE
1. În punctul terminus se desfăşura şederea cea mai lungă din parcursul drumului: cu studiile cele mai bogate, profunde şi variate din parcurs.
2. Punctul terminus era stabilit de călăuză conform vibraţiei întregului drum (erau multe locaşuri de acest fel, dar numai unul singur era apt pentru desfăşurarea drumului personal), drum care la rândul său era adaptat vibraţiei drumeţului-observator.
3. Lăcaşurile de observare aveau în spatele lor, la o distanţă care nu influenţa locul de observare, case de călători create în pieptul muntelui sau al unei culmi montane din vecinătate.
4. Lăcaşurile erau alese astfel încât să nu se afle pe traiectoria unui canal matriceal planetar puternic dezvoltat, ci în vecinătatea lui, nu pe o celulă de stabilizare vibraţională, pentru ca omul să nu se obişnuiască cu o stabilizare vibraţională permanentă. Se alegea locul cel mai comod de pe buza muntelui, pentru ca omul să nu obosească. 

II. DETALII, DISCUŢII
Să ne reamintim schema drumului spiritual, aşa cum am desenat-o într-un articol anterior 



Traseul general al drumului spiritual
Legendă:
(1) = aşezarea din care pornea omul în călătorie împreună cu călăuza sa: la început se desfăşura un drum în spirală, pentru dezobişnuirea treptată de activităţile vieţii în familie şi aşezare; pentru obişnuire cu drumul, cu călăuza sa, cu ritmurile de trai în forma călătoriei care se deschidea în faţă;
(2) = punctul terminus al călătoriei, cu oprire pe termen mai lung sau mai scurt; în jurul lui se derula din nou o spirală largă, amplă, bogată în subtilităţi, sensuri profunde ale trăirilor, adaptări la vibraţiile locului, reamintiri, fixări, obişnuiri cu noutăţile: nu se realizau două călătorii în acelaşi loc pentru acelaşi om, dar omul le cunoştea din povestirile semenilor lui şi din cercetările mentale şi astrale care îl pregătiseră de călătorie;
(1a) = drumul de plecare era drumul de ajungere în punctul terminus, unde se desfăşura activitatea cu cea mai lungă durată, pe parcursul unor zile întregi. Nu se poate spune că era cel mai important moment al călătoriei – cum suntem azi tentaţi să spunem, conform normelor de gândire comparativă de azi. Cuprindea bucle în perioadele în care ritmurile personale ofereau condiţii de aprofundare a elementelor de cunoaştere spaţio-temporală, hotărâte de comun acord de drumeţ şi de călăuza sa;
(2.a) = drumul de întoarcere acasă cuprindea spirale de desprindere senzorială, mentală şi astrală de locurile în care desfăşuraseră studii, după care aveau să se deruleze spirale sau bucle pe drumul de întoarcere, asemănătoare cu spiralele şi buclele de pe drumul de ajungere în punctul terminus. 
La revenire în regiunea aşezării proprii avea loc de asemenea o apropiere spiralată: pentru locarea experienţei noi în experienţa proprie totală a spiritului; pentru reobişnuirea cu locul aşezării, cu organizările familiale şi din aşezare, cu activităţile în sine care aveau să folosească cele ce fuseseră asimilate pe timpul călătoriei. 

Aşa cum am urmărit în schema drumului spiritual, cele mai largi bucle, adevărate spirale interioare, se desfăşurau în punctul de plecare, acasă – dar şi la plecare şi la întoarcere acasă – precum şi în punctul cel mai depărtat de aşezarea din care pornise drumeţul, însoţit de călăuza sa: punctul terminus al călătoriei sale spirituale, unde se desfăşura şederea cea mai lungă şi plină de activitate spirituală. După derularea primei părţi a drumului, concentrarea era acum exclusiv pe punctul în care avea să se deruleze această oprire, din care aveau să pornească pe drumul întoarcerii după câteva zile, maximum 10 zile de la ajungere în punctul terminus: în cazul nostru, platoul munţilor Bucegi. Alte asemenea locuri, pe care le vom studia în viitor, au fost şi munţii Făgăraşi, munţii Ceahlău şi Rarău, munţii Orăştiei şi, în funcţie de derularea studiilor, vom studia şi alte locuri deosebite, chiar dacă nu sunt platouri montane foarte înalte, ci doar regiuni foarte depărtate în acele timpuri de orice aşezare omenească. Deocamdată să ne axăm pe platoul munţilor Bucegi.
Partea care ne atrage cel mai mult acum, este partea cu megaliţi, dar această parte era destul de depărtată de locurile de observare ale drumeţilor, deşi făcea parte din spirala care în final ducea la locul de observare spaţio-temporală. Platoul avea şi case de călători, unde aveau loc opriri pentru cine avea nevoie, iar cum platoul se afla la întretăierea câtorva drumuri şi dinspre sud, şi dinspre nord, erau mai multe asemenea case, create chiar în piatra muntelui, unde fiecare urmărea apartenenţa la un drum cu o anumită vibraţie, aşadar era aleasă numai acea casă care se potrivea cu drumul fiind neutră pentru fiecare drumeţ în parte. Este valabil pentru toate casele de călători. 
În trecut fiecare om avea în cunoaşterea sa puterea de a detecta canalele matriceale eterice, continentale, ale planetei (se poate studia “CANALE CORPORALE MATRICEALE: PLANETARE ŞI STELARE”, precum şi "CANALE MATRICEALE PE PĂMÂNT: PARTICULARITĂŢI ŞI DISTRIBUŢII")
Ar fi putut detecta imediat acele canale care aveau o vibraţie neutră pentru om, formând un drum şerpuit între mai multe îmbinări de canale cu vibraţia foarte asemănătoare. Dar în prezentul drumeţiilor spirituale pe care le studiem, omul putea recunoaşte cu uşurinţă şi siguranţă canalele pe seturi de vibraţie, însă nu mai avea capacitatea Călătorilor de a selecţiona acele canale pe care se puteau face lucrări speciale pentru menţinerea într-un mediu neutru – aşa cum era plasarea statuilor, spre exemplu, despre care vom discuta pe larg în studiile următoare. De asemenea, chiar dacă cunoşteau bine rutele, tot călăuzele-Călători înaintaţi în experienţă de acest fel puteau alege drumul cel mai puţin obositor pentru toate câte aveau să le reveleze un asemenea drum. De aceea experienţa călăuzei era cel mai important lucru pentru ca oamenii să nu obosească, dar nici biosistemul din locurile pe unde treceau să nu fie deranjat prin drumuri la nimereală. Oamenii recunoşteau încă faptul că se simţeau bine trecând pe un canal, comparativ cu altul care nu oferea o stare generală de bine drumeţului. A se obişnui cu asemenea simţiri de vibraţii nu numai că susţinea drumeţul în timpul călătoriei sale atât de lungă şi de variată, dar îi forma de asemenea o atenţie specială pentru locurile cele mai bune, în care se simţeau cel mai bine. Iar acest lucru era foarte bun şi pentru viitorul manifestărilor fizice ale omului, când astfel de simţiri aveau să se estompeze – dar omul va păstra obişnuinţa de a găsi diferenţe de simţiri, oricât de fine, de la un loc la altul, şi de a compara diferite regiuni pentru a găsi locuri de odihnă în drumeţiile viitoare, pe care va trebui să le facă singur, sau locuri pentru a-şi crea o casă, sau pentru a cultiva anumite plante, sau a creşte diferite animale în gospodăria sa. De aceea drumeţul era deosebit de atent la şerpuirile drumului său, chiar dacă nu trebuia să-l aleagă singur, ci era ales cu atenţie de călăuza sa, alături de care studia cu simţurile sale, ce nu intraseră încă în stare de latenţă, tot ceea ce încă puteau să perceapă. 
Punctele de oprire erau alese în concordanţă cu media generală de vibraţie a populaţiilor din regiune (sau din două regiuni apropiate) deşi pentru două rute erau case diferite pentru drumeţii de pe drumuri diferite; însă lăcaşurile de observare erau alese numai în funcţie de vibraţia drumeţului, acolo unde el putea să se adapteze cel mai uşor: într-un loc, unii oameni se simţeau foarte bine – comparativ cu alt loc în care nu se puteau concentra în desfăşurarea lucrărilor tipice drumurilor spirituale. Dacă ar fi stat în alt loc, ar fi sesizat o schimbare cât de mică de vibraţie personală, care să ducă la străduinţe de percepţii care ar fi devenit repede obositoare: vibraţia fiind mereu în diminuare, simţirile oamenilor fiind mereu în estompare, oricât de mică ar fi fost diferenţa – tot era sesizabilă în astfel de condiţii. Astfel nu se puteau baza în munca lor decât pe o îndrumare de calitate superioară, pe un asemenea mod de manifestare clară, de calitate, profundă, adică pe puterile deosebite ale călăuzei. Dar intuitiv, având deja formată simţirea diferenţelor între locuri odihnitoare şi locuri care impulsionează mereu prin vibraţiilor lor spiritele umane să acţioneze permanent, făcând eforturi obositoare astfel, omul îşi poate întări prin orientare intuiţiile, chiar şi cele mai firave. Casele de călători puteau şi drumeţii să le caute chiar acolo, în jurul platoului, energiile şi vibraţiile locului ajutând mult omul în percepţiile sale, pentru a alege pe cea mai odihnitoare pentru sine. După drumul lung de la venire, experienţa încă proaspătă din vieţile anterioare se manifesta cu destul de multă putere încă, ca putere de clar-intuiţie: adică omul simţea şi ştia clar, fără să aibă neapărat nevoie de imagini sau sunete dacă semnalele erau mai slabe, tot ce-i trebuia pentru a compara locurile şi a alege pe cel mai odihnitor. Cu timpul clar-simţurile şi clar-intuiţiile aveau să se diminueze progresiv, intuiţiile necesitând mai mulţi termeni de comparaţie pentru a ajunge la locul cel mai odihnitor pentru fiecare drumeţ în parte. Dar în vremurile când au rămas doar intuiţiile, mult mai târziu, nu se mai făceau astfel de drumuri, oamenii de pretutindeni îşi terminaseră astfel de sarcini, consolidaseră tot ceea ce avuseseră de consolidat şi trăiau vremurile conform celor deja cunoscute de ei. 
Şi astfel drumeţii au folosit permanent experienţa proprie şi doar în situaţii foarte rare, la începuturile despre care discutăm, cereau îndrumare sau chiar numai atestare din partea călăuzei. 
Aşadar, deşi de multe ori vom vedea că ar fi o distanţă mică, sau relativ mică între casele de călători care erau pe platou sau pe drumul de la Platoul Babelor spre Padina, locurile de observare erau cel puţin pe alt versant al altui munte – chiar dacă ele se mai văd şi azi chiar de pe drumul de pe platou spre vf. Omul. Pe de o parte drumurile erau mult ocolitoare, nu mergeau oamenii în linie dreaptă; pe de altă parte drumeţii foloseau acele case de odihnă care se aflau pe canale matriceale planetare cu vibraţie specifică rutei lor, drumului ales special pentru drumeţ, iar locurile de observare se aflau, la fel, în vecinătatea canalelor cu vibraţia asemănătoare. Deci drumeţul trebuia să ţină cont de anumite locuri, cu anumite vibraţii – şi de odihnă, pe drum, şi de cercetare, de studiu – de observare şi de înţelegere din ce în ce mai profundă pe măsura adâncirii sale în linişte interioară... 
Locurile, lăcaşurile de observare, aveau şi în apropierea lor astfel de case, lăcaşuri de odihnă – la o distanţă suficient de mare pentru a nu influenţa energetica lăcaşurilor de observare. Ele erau specifice locurilor unde drumeţii stăteau mai multe zile special pentru studiu, cu provizii de hrană specială şi amenajări interioare specifice întreţinerii unui climat deosebit de curat, înălţător pentru suflet. 
Să facem o scurtă paranteză. Dacă le-am numit case de călători, este de remarcat faptul că ele nu erau case asemănătoare cu cele de azi, sau cu multe feluri de case din aşezările de unde veneau drumeţii. Pe parcursul drumului, în regiunile de dealuri, ele erau amenajate în coasta dealului, iar sus – în coasta muntelui. Imaginea bordeielor după descrierea vremurilor comuniste din urmă, ca fiind din sărăcie săpate în pământ, se referă la coasta dealurilor şi noi, azi, este bine să nu le imaginăm ca expresie a sărăciei şi mizeriei feudale, aşa cum ajunseseră casele săracilor, iobagilor, ci case curate, sănătoase, întreţinute şi susţinute temeinic cu căptuşeală curată din piatră şi lemnul cel mai rezistent, curat, sănătos, apoi cu hornuri pentru sobe cu foc, întreţinându-se astfel un interior frumos, comod, un mediu uscat şi nicidecum altfel. Ideea a fost bine prinsă în filmele din Trilogia Inelelor şi este bine să revedem o asemenea imagine – chiar dacă mult mai simplă în cazul caselor din vechime – dar la fel de curate şi bine întreţinute. 



LĂCAŞURILE DE OBSERVARE
Pentru a înţelege modul de alegere a unor astfel de locuri este bine să reţinem că mantaua, manşonul eteric al Pământului care cuprinde partea pământoasă+apoasă+atmosfera planetei, este format dintr-o ţesătură densă de canale energetice de diferite grosimi şi lungimi, unele fiind groase cât furnalele uzinelor din zilele noastre (sau chiar cu diametrul secţiunii mai mare), altele sunt fine ca firul de păr – cu o multitudine de grosimi intermediare. Toate se împletesc pe diferite direcţii în grosimea întreagă a manşonului. Deocamdată ne oprim la canalele mari (chiar voi face o discuţie mai lungă în studiile despre statuile de pe drumuri), cu specificarea faptului că ele sunt dublate, la nivelul subsolului (cam până la pânza freatică) şi a solului (până la 100-200 m deasupra solului şi apelor) de o dantelărie fină de firişoare de astfel de canale care se strecoară şi îmbrăţişează marile canale. Să nu le mai numim energetice ca să nu credem că ele ar fi create din energie fundamentală: ele sunt tot materiale, din materii cu vibraţii înalte, superioare celor fizice. Dar cine s-a obişnuit aşa le poate numi energetice în continuare pentru că prin ele circulă fluxuri de filamente energo-materiale care energizează toate structurile planetei şi apoi sunt eliberate în atmosferă, de unde le preiau corpurile vieţuitoarelor planetare prin plexurile lor, energizându-le şi pe ele, în continuare. Aş opta mai curând pentru exprimarea “canale matriceale planetare”. 
Unele dintre aceste canale groase ies din munte (sau din dealuri, sau ţărmuri ale mărilor şi oceanelor) – unele perpendicular pe peretele muntelui – în cazul nostru, pe acestea le vom urmări (vom mai întâlni marcaje ale locurilor de ieşire dintr-o culme şi de intrare în culmea dealului din faţă, marcaje realizate – spre exemplu – de către călugării din vremuri de mult apuse de la mânăstirea Corbii de Piatră, despre care vom discuta în detaliu cândva). Adică secţiunea canalului este ca o gură de canal construit de om, o secţiune care apare la vizualizare chiar pe versantul muntelui. Erau alese aceste locuri pentru ca alte canale să nu se împletească între ele, iar omul aşezat pe buza muntelui în lângă asemenea canale să nu fie dezorientat de circulaţiile lor interioare cu frecvenţe diferite. Chiar canalul putea avea un impact mare asupra omului care avea nevoie să stea ore întregi în observare, cu influenţă mare în timpul unei asemenea şederi; de aceea nu vom vedea în meditaţie decât omul lângă un canal – şi nu un om în dreptul unui canal. 
Aşadar, pentru studiu îndelungat, pentru observare îndelungată şi profundă, efectuată de la punct fix, se alegeau locuri învecinate cu celule de stabilizare vibraţională - aşadar nu exact în raza lor de acţiune. La vizualizare se poate confunda deschiderea unui canal cu diamentru foarte mare cu o astfel de celulă, văzută ca fundal al unei eventuale poziţionări a drumeţului, dar celulele de stabilizare vibraţională apar întotdeauna de culoare bleu până la lila, în timp ce omul studios se poate percepe pe un loc fără nici o celulă de acest fel, pur şi simplu omul cu spatele la buza muntelui. Se evitau asemenea locuri cu celule, se alegeau locuri lipsite de celule de stabilizare vibraţională, pentru ca omul să nu se obişnuiască cu ele şi apoi să nu mai poată studia decât în locuri speciale. Trebuia să se obişnuiască să studieze oriunde, să facă efortul de a se echilibra singur: pentru că toate studiile se realizau şi pentru cunoaştere generală, dar mai ales pentru viaţa curentă a omului, iar în aşezări nici o casă nu se clădea pe o astfel de structură de celulă de stabilizare vibraţională, care ar fi uzat corpul fizic. Mai detaliat spus – omul s-ar fi simţit permanent odihnit, ar fi muncit în continuare fără odihnă, în timp ce corpul fizic, mai ales, s-ar fi uzat din cauza suprasolicitării sale. Dacă avea nevoie de stabilizare vibraţională, în plus faţă de somnul obişnuit (din care o perioadă este dedicată autostabilizării vibraţionale în structuri planetare speciale, depărtate de planetă), celule de acest fel erau peste tot. Locuitorii – la fel ca şi drumeţii – încă le puteau percepe şi le puteau folosi până la culcare când, ca orice altă vieţuitoare, şi omul îşi recuperează vibraţia, pierdută prin eforturile sale curente, în timpul somnului. 



Amplasarea locaşului de observare pentru omul aflat în studiu spiritual personal
Legendă:
(1) = Loc de observare, studiu, pentru drumeţi;
(2) = Canal energetic continental perpendicular pe peretele muntelui;
(3) = Partea modelată a muntelui (de elementele atmosferice locale, datorită straturilor pământoase, pietroase, diferite între ele)
Aşadar, modelările rotunjite ale muntelui erau perfect naturale – nimic nu era modelat de mâna omului în asemenea locuri de observare. Doar omul se poziţiona cum îi era mai comod în pliurile muntelui – mult mai puţin accentuate decât le vedem în zilele noastre. 
Oamenii simţeau modificările vremurilor, de la o generaţie la alta. Aşadar, cunoşteau toate profunzimile celor care schimbau şi vremurile, şi planeta, şi toate vieţuitoarele sale. Ştiau că se schimbă nu numai felul în care oamenii pot să perceapă lumea, dar chiar comportamentul lor faţă de semeni, faţă de planetă şi faţă de vieţuitoarele ei: şi ale lor înşişi, şi ale oamenilor din întreaga lume. Şi ştiau că toate se vor accentua cu timpul, apoi chiar se vor exacerba. 
...Iar noi trăim din plin, acum, aceste vremuri din urmă...

marți, 23 octombrie 2018

09. OPRIRILE DRUMEŢILOR ÎN CASELE DE CĂLĂTORI


I. IDEI PRINCIPALE
1. Drumurile spirituale din vechime aveau două feluri de puncte de oprire (odihnire şi observare, studiu, cercetare): casele de călători şi lăcaşurile de observare.
2. Toate casele au fost create de Călătorii Moşilor:
– majoritatea au fost la origine adăposturi pentru Călătorii Moşilor, locuri de întâlnire cu Învăţătorii aşezărilor pentru a prelua îndrumările cele mai noi de la Moşi;
– majoritatea au devenit cu vremea lăcaşuri folosite şi de drumeţii pe care Călătorii îi ajutau în calitate de călăuze: locuri de odihnă şi studii fizice, astrale şi mentale;
– s-au dezvoltat numeric în timpul migraţiilor din mileniul III – II î.H., pentru populaţiile retrase din calea migratorilor;
– au rămas, după retragerea romanilor din Dacia, drept adăposturi pentru Călătorii deveniţi sihaştri. 

II. DETALII, DISCUŢII
Am ajuns, pe unul dintre drumurile mele de din ultimii ani, dincolo de Baba Mare; drumul marcat se desfăşoară lin în faţa mea, şi liniştit – nici ţipenie de om de jur împrejur... Nu este prima oară când privesc cu drag versantul muntelui din faţă, din stânga Babei cum vii de la Sfinx. De multe ori mi-am dorit să ajung acolo, dar ştiu că nu turismul sau alpinismul este ţinta vieţii de acum, şi pentru a-mi duce sarcinile la bun sfârşit este necesar numai să privesc în zare şi să-mi amintesc de drumurile de odinioară... Ajutătorii mei astrali mă orientează fără încetare, şoptind gândului meu unde să privesc, ce să-mi amintesc... 
*
... Drumurile din vechime, lungi şi pline cu învăţături şi aduceri aminte pentru fiecare om, aveau puncte de oprire, de odihnire şi de observare: 
1. Casele de călători;
2. Lăcaşuri de observare.
Ambele feluri de oprire erau locuri special alese nu numai pentru că în acele locuri nu erau celule de stabilizare vibraţională (care ar fi moleşit omul aflat în drumeţie), ci şi pentru că locurile alese erau şi neutre din punct de vedere vibraţional, bune pentru o şedere odihnitoare, echilibrantă prin neutralitate pentru vibraţia umană. În acest fel omul nu era impulsionat de vibraţii diferite de cele obişnuite pentru el, putând să se concentreze la toate cele ce erau de observat, amintit, reamintit, analizat şi înţeles. Şi numai astfel, în liniştea sa interioară, era impulsionat să-şi ducă necesităţile la bun sfârşit, să reflecteze şi la trecutul său şi, în acelaşi timp la trecutul omenirii, al societăţilor omeneşti care se perindaseră de-a lungul timpului pe Pământ. Şi nu în ultimul rând să perceapă viitorul aşa cum urma să se deruleze şi pentru el însuşi, şi pentru întreaga umanitate. Dar nu numai umanitatea era importantă, ci întreaga viaţă de pe planetă, omul ştiind clar că trebuie să urmeze în acelaşi timp liniile de înţelegere şi lucrare planetară, în orice vremuri. 
Să reţinem aşadar faptul că drumeţul nu urmărea de predilecţie experienţa umană, ci întreaga desfăşurare a vieţii, de orice fel, de pe planetă, orice putea percepe în jurul planetei prin călătorie astrală – acea stare de conştienţă astrală în somnul corpului fizic. Majoritatea oamenilor nu mai aveau o activitate astrală foarte dezvoltată, dar totuşi ea era susţinută de obişnuinţă şi multiple, profunde înţelegeri, de cunoaşteri anterioare deosebit de avansate şi de îndrumările pe care fiecare aşezare le primea de la Moşi, de două ori pe an, prin intermediul Călătorilor lor: în zilele Mijlocului de Vară şi în zilele Mijlocului de Iarnă. În drumeţiile spirituale, despre care discutăm acum, fiecare om ajuns mai ales în punctul terminus al drumeţiei (punctul cu oprirea cea mai lungă, de unde începea apoi drumul de întoarcere acasă) revedea toate îndrumările primite în aşezarea sa până în acel moment, pornind de la naşterea sa în aşezare. Drumeţii vizualizau cele primite, pe care le inserau în experienţa lor personală şi îşi adaptau cunoaşterea şi aplicaţiile ei în viaţa proprie, în mijlocul familiei lor, cu toate aprofundările realizate în drumeţie. Dar viaţa fizică înainta pe această cale în primul rând – fizică – ceea ce absorbea mare parte din energia omului, de aceea activitatea astrală avea nevoie şi de susţinerea permanentă, prin activitate zilnică, seara, dimineaţa sau în timpul zilei, înainte ca omul să înceapă derularea activităţilor sale fizice. În acest fel spiritele umane se foloseau de activitatea fizică pe care o cunoşteau dinainte de venirea pe Pământ, începând cu activitate astrală înainte de planificarea lucrului, înainte de urmărirea fazelor cu specific local, cu toate noutăţile pământene specifice, subtile sau grosiere: toate erau astfel cunoscute dinainte, se aplicau corecţii ale experienţei generale acolo unde era cazul, adică omul realiza recalibrări ale experienţei proprii prin adaptarea acesteia la necesităţile locului şi momentului. 
Drumurile aveau aşadar darul de a consolida toate cunoaşterile omului, iar călăuza lui îl ajuta să pătrundă toate sensurile pe care şi ea le ştia perfect şi profund: şi în calitate de însoţitor-îndrumător al drumeţului, dar şi în calitate de Călător al Moşilor care aducea de la Moşi cunoaşteri şi aplicaţii. Astfel încât, dacă omul scăpa cea mai fină urmă din indicaţii, din înţelegeri în viaţa sa din aşezare, drumurile spirituale corectau absolut totul. Drumeţul privea în mintea sa toate cele legate de ceea ce ştia, iar călăuza îl corecta în această formă complexă de percepţie-dialog. Azi unii dintre noi ştim cum se desfăşura un asemenea dialog mental al imaginilor, între doi oameni care au încredere unul în altul, care studiază acelaşi element şi îşi aduc reciproc detalii, completând astfel studiul. 
Tot ceea ce venea pe drum cu caracter de generalitate, era studiat în cele mai profunde detalii în punctele de oprire: adică, în casele de călători şi în lăcaşurile de observare. 

1. CASELE DE CĂLĂTORI
Să discutăm mai pe larg despre casele de călători, având în vedere faptul că în viitor vor fi din nou folosite, când Moşii vor reveni, mai întâi în marginea aşezărilor rurale, apoi chiar în mijlocul lor: când, şi după cum va fi cazul, în vremurile care vor veni. 
Au fost create de cei care urmau să fie Călători ai Moşilor: adică înainte de a avea astfel de sarcină deosebit de importantă, odată cu crearea nucleelor de aşezări, de către Moşi şi ajutătorii planetari, înainte de a intra la întrupare rezidenţii şi blocurile spirituale piramidale, după ultima glaciaţiune: după schimbarea vremurilor (prin dispariţia plafonului ceţos) şi schimbarea corporalităţii umane (cu o corporalitate care să favorizeze activităţi fizice). Cei care urmau să devină, în existenţele lor viitoare, Călătorii Moşilor, Învăţătorii şi Măiaştrii aşezărilor oamenilor din toate teritoriile, s-au născut într-un prim destin prima viaţă după ultima glaciaţiune, în calitate de copii ai Moşilor. Moşii au fost singurii oameni care s-au născut înainte de ultima glaciaţiune (mai precis: înainte de penultima glaciaţiune, în vremurile Paznicilor din străvechimi) şi au traversat cu corpurile lor de atlanţi, lemurieni şi toltleci (rasele fluidice ale omenirii). Restul oamenilor cu corporalitate străveche, dinainte de ultima glaciaţiune, şi-au dematerializat corpurile în timpul acelei glaciaţiuni şi au rămas ca entităţi astrale de-a lungul întregii perioade de imediat după ultima glaciaţiune. Moşii au traversat toată perioada aceasta cu corporalitatea lor natală – singurii oameni de pe Pământ care puteau, prin forţa şi experienţa lor spirituală superioară, până când toate pământurile au absorbit apele condensate din plafonul ceţos care astfel s-a “consumat” complet. A rămas doar circuitul apei în natură, aşa cum îl ştim noi: cu nori, ploi, ninsori, evaporarea apelor din soluri şi oceane, formarea din nou a norilor şi reluarea circuitului. Acest fel de circuit este specific unei planete ca Pământul în tot timpul în care vibraţia planetară este foarte joasă – până la creşterea din nou a acesteia şi formarea noului plafon: peste câteva sute de secole de acum încolo. În tot acest timp Moşii au creat toate condiţiile necesare creşterii noii generaţii de oameni pe care urmau să-i nască. Atunci când solurile s-au zvântat şi biosistemul s-a regenerat complet, s-au născut primii copii ai Moşilor: cei care au devenit la anii maturităţii lor continuatorii regenerării omenirii de pretutindeni, construind în acelaşi timp primele aşezări pe locurile unde, în propria lor copilărie, părinţii lor Moşi le-au ales pentru nucleele noilor aşezări pentru copiii lor, care au ajutat la crearea obiectelor de uz personal, gospodăresc şi comun pentru fiecare aşezare în parte. 
Odată cu aceste aşezări au fost create şi primele case de călători şi sau planificat drumeţiile spirituale care aveau să înceapă după acomodarea oamenilor cu noile condiţii de trai după ultima glaciaţiune, să le reţinem: o corporalitate nouă, care favoriza folosirea corpului fizic în locul corpului mental pentru majoritatea manifestărilor umane, în condiţiile în care biosistemul nu mai era protejat de un plafon ceţos permanent, astfel încât toate vieţuitoarele erau direct expuse radiaţiilor cosmice şi unei circulaţii atmosferice mult mai puternice, cum omenirea nu o mai suportase pe Pământ până atunci. Tocmai de aceea erau necesare casele de călători, care vor deveni cu timpul şi case de adăpost pentru oameni în drumeţiile lor spirituale, pe care le studiem acum. Până la folosirea lor de către oamenii din aşezări, ele au fost folosite doar de Călătorii Moşilor pentru a duce îndrumările Moşilor către aşezări. Asemenea case nu erau peste tot aşadar, case de adăpostire a Călătorilor în drumurile lor către aşezări; cele care erau create pe direcţia spre aşezări, erau destinate întânirii Călătorilor cu Învăţătorii Moşilor, Învăţătorii fiind cei care, după adaptarea îndrumărilor la specificul aşezării proprii, le duceau Măiaştrilor (maeştrii pe meserii, pe tipuri de lucrări) din aşezări şi, cu toţii împreună, le răspândeau oamenilor din aşezarea lor.
Călătorii întreţineau casele, ori de câte ori le foloseau, şi tot ei au învăţat oamenii din aşezări cum, şi ce să facă şi ei, la rândul lor, atunci când îşi vor începe drumeţiile despre care ştiau absolut totul cu mult timp înainte de începutul lor. 
Toţi au fost astfel pregătiţi să le folosească, să le întreţină şi să facă reparaţii, când era cazul – şi la casele de călători, şi la alte facilităţi pe drumurile dintre ele: podeţe, garduri pentru împiedicarea alunecărilor de teren sau zăpadă, întăriri ale malurilor pentru prevenirea distrugerilor în timpul viiturilor, etc. 
Aprovizionarea cu hrană uscată sau conservată în miere, precum şi cu ustensile de uz gospodăresc, cu învelitori şi scoarţe pentru păstrarea unei temperaturi echilibrate în casă, o făceau cu toţii. Duceau mai departe veşti despre cele ce era necesar să fie duse de oamenii din aşezările din jur, când era cazul, când nu erau de loc drumeţi pe drumuri iar Călătorii Moşilor erau ocupaţi cu alte sarcini de natură planetară. Cu timpul, când oamenii s-au obişnuit cu drumurile, ei şi-au luat sarcina, cu drag şi cu mult respect pentru ajutătorii lor, să facă reparaţii de mai mare anvergură, după perioadele de iarnă sau furtunile verii.
Toate au rămas ca tradiţii pentru toate vremurile, până în contemporan: am aflat că această tradiţie, a caselor pentru călători, s-a păstrat bunăoară în Ukraina până şi în zilele noastre. Noi am păstrat refugiile, adăposturi simple, iar în viitor oamenii vor reveni peste tot la obiceiurile aceastea străvechi, îmbogăţindu-le, fără ca cineva să ceară compensaţii materiale călătorilor.
În vechime, casele de călători nu erau numai pentru odihnă, dar şi pentru dedicarea unui timp analizelor personale pe toate planurile existenţiale, pe timpul opririlor în drumeţii. Casele nu erau numai pentru odihnă şi dedicarea unui timp analizei pe toate planurile existenţiale. Ele erau şi locuri de aplicare a unor linii de activitate fizică:
– reparaţii ale casei, anexelor, drumurilor şi podeţelor peste ape curgătoare, fântâni unde era cazul;
– întreţinerea curăţeniei în casă şi a lucrurilor din interior, repararea uneltelor pentru întreţinere, etc.;
– pregătiri de hrană, înnoirea saltelelor de ierburi aromate dacă era cazul, apoi şi reînnoirea ierburilor din ele pentru următorii drumeţi, ordine şi curăţenie în ziua plecării pentru continuarea drumului.
Casele de călători erau puţine la început, când erau folosite doar de către Călătorii Moşilor, până când oamenii s-au adaptat noului mod de viaţă, după care au început aceste drumuri spirituale. Odată cu acestei drumuri s-au îndesit şi casele: erau construite tot de către Călătorii Moşilor, în locuri neutre din punct de vedere energetic, cunoscute dinainte sub îndrumarea Moşilor, pentru a fi folosite de oameni de pretutindeni, de sexe diferite, la vârste diferite, cu sarcini diferite. Cu timpul şi cu schimbarea vremurilor, ele au căpătat funcţii din ce în ce mai complexe, iar de la jumătatea mileniului IV î.H., după modelul lor, s-au creat multe altele, la jumătatea distanţei dintre poalele muntelui şi vârf, pentru retragerea aici a oamenilor din aşezările din văi, pentru a lăsa drum liber grupurilor de migratori care au traversat spaţiul carpatic, îndreptându-se spre vest. Cei puţini dintre migratorii care au rămas pe aceste meleaguri au folosit cu respect şi multă grijă casele rămase în aşezări, lăsate de localnici în perfectă stare, ştiind bine cum se derulau necesităţile tuturor, spre integrarea celor care voiau să rămână în specificul locului. În alte studii viitoare vom vedea cum migratorii au avut ajutători de mare profunzime care i-au ajutat să-şi recapete obişnuinţa trăirii în aşezări, iubind aşezările şi pe locuitorii lor. Apoi, mai ales, aşteptând în cuminţenie şi respect să coboare “muntenii” şi să-i ajute mai departe. 
Încă şi mai târziu, după retragerea Moşilor, în jurul anilor 500-700 d.H., o parte din Călători au rămas în aceste case, formând mici nuclee de aşezări montane, altă parte dintre ei au continuat să circule între aşezările cunoscute de ei, învăţând şi ajutând oamenii să înflorească din nou aşezările, după trecerea celui de-al doilea val de migratori şi evenimentele cu romanii, veniţi şi apoi retraşi din lumea getică. 
Cei dintâi au rămas în munţi, devenind sihaştri – dar nu religioşi încă, adică conform religiei iudeo-creştină, ci credincioşi tradiţiilor locale şi Moşilor – esenţa lor fiind comună. După participarea Moşilor la retragerea romanilor din Dacia, unii dintre dânşii s-au retras din lume, iar cei care au rămas au creat, împreună cu Călătorii lor, legături stabile – deşi ascunse în perspectiva vremurilor agresive ce vor veni – între Moşi şi aşezările pe care le ajutau să se refacă după retragerea romanilor şi rărirea valurilor de migranţi. Sihaştrii au creat organizări ascunse în munţi, care au dăinuit peste veacuri, adevăraţi sihaştri luminaţi ai neamului, numiţi în popor mai târziu solomonari. Dintre dânşii cunoaştem un nume: Daniil Sihastrul, sfătuitorul de taină al voievozilor din Ţările Române, el fiind reprezentantul sihaştrilor străluminaţi din locurile moldovene, bucovinene. Iar locurile în care Ştefan-Voievod a înălţat biserici au fost alese de sihaştri: săgeata moldoveanului era oprită de ajutătorii astrali ai conducătorilor ţinutului, Ţării, exact în locul cel mai corect pentru ridicarea unui altar. Modelul de alegere al acestor locuri era ferit de ochii spionilor lumii exterioare, să nu se cunoască subtilităţile lumii interioare tradiţionale, profund cunoscătoare, prin acestă metodă, a săgeţii trase de Ştefan Vodă, tot procesul fiind condus din lumea subtilă. Se hotăra regiunea în principal, comunicată din timp de sihaştrii, iar săgeata se oprea exact acolo unde era locul cel mai echilibrat vibraţional în toate planurile pământene pentru orice om ar fi trăit sau trecut pe acolo. 
Mânăstirile fortificate din Bucovina, despre care vom vorbi în viitor pe larg, vor rămâne în viitor locuri de adăpost echilibrat atunci când vremurile vor schimba faţa actuală a omenirii. Dar şi celelalte mânăstiri, din toată ţara, întreţinute cu atenţie infinită de oameni, vor rămâne case înălţate în aşezăminte restrânse, pentru învăţăturile, cunoaşterile din viitorul omenirii. 

miercuri, 17 octombrie 2018

08. COMUNICAREA ÎNTRE DRUMEŢ ŞI CĂLĂUZA SA

I. IDEI PRINCIPALE
1. Chiar dacă trecuse destul de mult timp de când omul îşi trăia epoca fizică (de folosire majoritară a corpului fizic), el nu folosea încă decât rar vorbirea, obişnuit fiind cu comunicarea mentală: translaţie de imagini complexe de la emitent la primitor. Ştia bine cum să formeze înşiruiri logice de sunete naturale, dar această epocă de trecere a fost de consolidare a traducerii procedeelor mentale şi astrale în viaţa fizică; treptat omenirea şi-a format vorbirea pământeană, având experienţă bogată în folosirea comunicării fizice, dinainte de venirea pe Pământ. 
2. De-a lungul drumurilor spirituale, drumeţul nu comunica verbal cu călăuza sa, ci amândoi foloseau comunicarea mentală şi cea astrală înainte de adormire pe timpul nopţii. 

II. DETALII, DISCUŢII
Am mai amintit, în treacăt, despre faptul că pe tot parcursul drumului drumeţul şi călăuza sa nu vorbeau între ei, nu discutau nimic. Acest lucru ne pare azi incredibil la prima vedere dat fiind faptul că, pe de o parte, azi discutăm intens, chiar dacă în drumeţii discuţiile pot avea caracter spiritual numai (sau majoritar) despre cele de discutat în cale, studiind tematica drumului şi elemente conexe; iar pe de altă parte, fiind atunci drum de învăţătură cu cel mai bun învăţător alături, ni se pare aproape aberant să credem că ei nu ar fi discutat nimic... În acelaşi timp suntem încredinţaţi că dacă corporalitatea oamenilor era nouă şi adaptată trăirilor fizice în mod majoritar, omul ar fi trebuit să folosească la maximum toate manifestările de care îşi putea aminti. 
Cu toate acestea, lucrurile nu stăteau de loc aşa. Oamenii foloseau vechi manifestări în măsura în care mai puteau, pentru a consolida astfel manifestările şi cunoaşterile lor obişnuite, din trăirile lor perfecte de odinioară, încă proaspete în amintirea lor. Şi despre care ştiau bine că aveau ca sarcină în continuare să-şi aducă manifestările la cele mai înalte standarde pe care puteau să şi le manifeste în fiecare moment: în orice condiţii, oriunde şi oricând ar fi trăit. 
Încă nu aveau un limbaj dezvoltat, asemănător celui de azi, pentru a comunica fizic, prin vorbire. Erau la începutul epocii fizice – dar lucrurile se petreceau în acest fel nu pentru că nu ar fi ştiut sau nu ar fi putut, ci pentru că aveau obişnuinţa comunicării rare, prin sinteza tuturor celor ce erau de comunicat – şi numai dacă era necesar; iar corpurile fluidice erau încă suficient dezvoltate pentru a comunica prin imagini mentale, aşa cum era obişnuinţa străveche a omului. Azi spunem telepatic, dar nici pentru acum, şi nici pentru atunci nu este întrutotul corect să ne exprimăm în acest fel, căci nu este o activitate cerebrală – creierul doar facilitează transmiterea, la nivelul corpului fizic, a ceea ce realizează corpurile cu vibraţie superioară celui fizic: mental, astral şi cauzal. Practic fiecare om, cunoscând tot ceea ce era necesar vieţii, având clar în minte toate cunoaşterile de odinioară din amintirile pe care le avea, cât se poate de clare, precum şi o rapiditate de procesare a informaţiilor extrem de rapidă (multmai rapidă decât o avem azi), nu avea nevoie încă să comunice verbal. Ceea ce este cu totul altceva. Dar ceea ce ne este mai greu azi să acceptăm este faptul că nu era decât o chestiune de timp, având în experienţa totală, în memoriile lor, în sufletul lor, având coerenţa logică a înşiruirii sunetelor naturale de pretutindeni, care urmau să aducă cu timpul o comunicare verbală bogată, nuanţată în viaţa curentă a omenirii, cu sensuri bogate, descriptivă. Comunicarea fizică – prin vorbire şi cu transmiterea informaţiilor prin scris (şi multe alte modalităţi de transmitere) o cunoşteau, ca proces, dinaintea venirii pe Pământ. Comunicarea pământeană de până atunci fusese mentală – adică prin lucrarea corpului mental de translaţie de imagine de la emitent la primitor, imagine care avea o bogăţie de sunete, luminiscenţe (aure), curgeri fluide de vibraţii, sunete, parfumuri, înţelegeri complexe, o bogăţie de informaţii care era transferată la nevoie, din necesităţi speciale ale vieţii, de la un om la altul, de la entităţi astrale, dimensionale, interdimensionale – la oamenii care aveau nevoie de îndrumare din partea lor. Încă mai aveau oamenii şi în vremurile pe care le studiem un astfel de procedeu în mintea lor, imagini de acest fel îşi puteau transmite reciproc, dar cu conştienţa clară că asemenea imagini complexe se vor sărăci cu timpul, destul de rapid, rămânând la percepţie de imagine simplă şi rareori sunete, vibraţii. 
Aşadar nu a fost deodată lipsă de comunicare la trecerea vremurilor după ultima glaciaţiune, trecerea de la o formă de comunicare la alta a fost lentă, lină, special gradată pentru ca oamenii să se adapteze treptat, dar repede, cuprinzând o bogăţie nouă de elemente fizice pe care le ştiau şi în trecut – dar cu care nu operau, nu le foloseau decât prea puţin, activitatea mentală şi astrală fiind predominantă pentru omul din străvechimi. Totul pentru ca omul să trăiască toate cele care veneau în faţa lui pe Pământul pe care îl percepeau acum cu totul altfel, în acelaşi timp pentru a face faţă tuturor schimbărilor care veneau în continuare odată cu vibraţia planetară care devenea din ce în ce mai joasă. 
În concluzie, pe tot parcursul drumului drumeţul şi călăuza sa nu vorbeau de loc, toate forţele fiind îndreptate către deplasare şi informare mental-astrală. Dacă călăuza avea ceva de comunicat, de îndrumat, trasmitea drumeţului sub formă de imagine mentală: în calitate de Călător al Moşilor omul-călăuză era nu numai un bun cunoscător al locurilor, al drumurilor de mers pentru fiecare om în parte, ci era unul dintre oamenii de legătură ai Moşilor, dintre cei mai puternici mentali şi cercetători astrali ai vremurilor. Ei aveau:
1. O conştiinţă înaintată şi o conştienţă sferică – aşadar nu numai dezvoltată pe o anumită direcţie sau câteva direcţii ale acelor vremuri, ci ambele erau dezvoltate sferic, pe absolut orice direcţie, linie spaţială, temporală şi morală. 
2. O cunoaştere de asemenea sferică, cu referire la orice aspect al evoluţiilor care se dezvoltau pe Pământ (dar nu numai, şi ştim bine acum) – totul legat de evoluţiile spiritelor umane, şi mai ales de la începutul speciei umane; în plus cunoşteau în amănunt toate planificările viitorului pentru planetă şi galaxie, iar în calitate de foşti paznici (cu sarcini totale sau parţiale de paznici în străvechimi), cunoşteau astfel toate aspectele legate de manifestările spiritelor care se aflau în acel moment pe Pământ (la întrupare fizică), sau în jurul Pământului (la întrupare astrală), sau în trecere, ca entităţi spirituale, prin câmpurile interioare şi exterioare ale galaxiei.
Da, nu vorbeau de loc, de când plecau din aşezare – iar pentru a se obişnui cât mai repede la început, omul ce urma să devină drumeţ, însoţit de un Călător al Moşilor, înceta comunicarea verbală şi mentală cu familia şi societatea din aşezare, fără însă să-şi înceteze activitatea şi atenţia pe care le-o acorda în continuare. 
De-a lungul drumului, observările şi conştientizările aveau loc clipă de clipă, indiferent de activităţile pe care drumeţul le desfăşura: mers, lucrări în casele-adăpost pentru călători, hrănire, până la culcare, la somn profund: perioada până la somn profund fiind călătorie astrală deplin conştientă, pentru cercetări proprii aprofundate.
În general toată viaţa oamenilor se desfăşura în linişte, oamenii ştiau bine ce trebuie să facă şi se înţelegeau mult din priviri – ceea ce intra de asemenea în comunicarea fizică, deşi non-verbală. Comunicarea cea mai intensă avea loc între mamă şi copil, iar transmisia era realizată prin gând şi transmitere de imagini. Vom discuta pe larg despre acest aspect când ne vom ocupa de megaliţi. 
Desigur, ştim acum că de multe ori echilibrarea câmpurilor planetare se face şi prin intermediul sunetelor. Oamenii cunoşteau bine cum o mare parte din echilibrările vibraţionale pe care le făceau Moşii şi Călătorii lor (deci a călăuzelor lor) echilibrau vibraţiile planetei, şi aveau s-o facă încă şi mai intens în vremurile ce vor veni, din necesitate, când războiul, durerea, apoi creşterea producţiei manufacturiere şi, treptat, a celei industriale va depăşi puterea de menţinere în viaţă a omenirii, a restului vieţuitoarelor planetare şi a planetei însăşi, din cauza vibraţiilor grele. 
Dar deocamdată chiar ei, oamenii din aşezări, puteau să diminueze volumul zgomotelor nenaturale pentru planetă, din activitatea lor în aşezare, acordând o atenţie deosebită evitării creşterii volumului de sunete fizice. Ştiau bine cum Călătorii din vremurile lor fuseseră pădureni, munteni şi insulari, adică marii ajutători planetari în străvechimi, valuri după valuri de timp. Ştiau că pădurenii aveau grijă şi de oameni, dar şi de animale, de toată viaţa de pe planetă la un loc – începând din străvechimi, lucru care le era oamenilor de pretutindeni foarte clar cunoscut, făcând şi ei, atât cât puteau, asemenea lucrări. Toată grija ajutătorilor pădureni, munteni şi insulari din străvechimi se îndrepta către următoarele direcţii:
– să nu ajungă vibraţiile joase din codrii apropiaţi la oamenii creatori din aşezări, mai ales când oamenii au început să creeze în faţa lor – dar şi înainte, când se lucra mental făcându-se studii şi luând învăţături de la ajutătorii lor astrali sus, pe mâneca densă, eterică, care protejează pământurile, apele şi aerul (azi o numim manşon eteric matriceal al planetei; se poate studia „Creaţie materială eşantionară”); vibraţiile joase deranjau echilibrul spaţiilor de trăire ale oamenilor din orice aşezare, de aceea pădurenii echilibrau astfel de vibraţii mai ales în momentele în care avea loc creaţia propriu-zisă: de jur-împrejurul creatorului. Necesităţile s-au accentuat cu atât mai mult atunci când toate studiile pe eşantioane s-au mutat în faţa creatorului, în spaţiul din jurul aşezării, într-o activitate permanentă, unde orice aşezare umană se afla în bătaia vibraţiilor venite din codri. Oamenii din aşezări erau protejaţi astfel mai ales în perioadele când aveau loc activităţi intime ale vieţuitoarelor, alte activităţi care puteau deturna atenţia oamenilor prin agresivitatea lor în bătălii de turmă, nu numai prin activitatea lor sexuală propriu-zisă;
– să nu ajungă vibraţiile foarte înalte ale activităţii umane în păduri, mai ales spre inima codrilor, unde trăiau majoritatea vieţuitoarelor planetare, căci şi oamenii, şi vieţuitoarele erau deopotrivă în grija ajutătorilor planetari. 
Pe parcursul călătoriei, omul ştia bine că vremea zgomotului generalizat făcut de lume va veni negreşit, dar până când strigătul omului şi animalului, de furie ori de durere, ca şi scrâşnetul fierului lovit şi târşit pe un alt fier va răsuna cu putere, omul trebuia să-şi strângă linişte în suflet cât să-i fie de ajuns până la sfârşitul întrupărilor lui pământene.