Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(
Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



http://regasirea-interioara.blogspot.com/

La fel ca si filmele anterioare, si acesta este primit din partea prietenului blogurilor mele Gabriel , caruia ii multumesc din toata inima pentru suportul spiritual pe care ni-l ofera!!
Succes, Bucurie, Iubire si Lumina, Gabriel!!

joi, 21 mai 2015

LA MULŢI ANI !!!


LA MULŢI ANI PENTRU SĂRBĂTOAREA SFINŢILOR ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA 
ŞI 
LA MULTĂ ÎNŢELEGERE PENTRU FENOMENOLOGIA ÎNĂLŢĂRII CHRISTICE
Chiar dacă sunt în fel şi chip acuzată de ezoterişti că o scald între religie şi metafizică - întrucât nu ar exista nici o legătură curată între ele (LUCRU PE CARE ÎL CONTEST, nu numai că m-aş îndoi...) - eu continui să spun că religia propovăduieşte lucruri adevărate şi bune, chiar dacă de multe ori acoperite de mistere de care se îndoiesc azi chiar mulţi preoţi cu har... Sau propovăduite cu seninătate contra cost, şi aici oricine poate spune că este "serviciu" ("divin" nu-şi are rostul aici, cred eu) şi orice serviciu trebuie plătit. 
Şi aici pun punct.
Dar aşa cum am mai spus, voi dezbate felul în care înţeleg eu religia, chiar dacă am mai scris despre asta şi chiar dacă nici acum nu voi fi înţeleasă: căci nu să fiu înţeleasă urmăresc de fapt, ci dezbaterea unui subiect care poate conduce la înţelegeri pe unii dintre cititori. 
În această zi – în care se împletesc două sărbători: aceea a sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena – urez LA MULŢI ANI PLINI CU SĂNĂTATE, BUCURII ŞI PUTERE SPIRITUALĂ PENTRU ÎMPLINIREA SARCINILOR PROPRII DE DESTIN tuturor celor care îşi sărbătoresc ziua numelui !!! 
Şi tuturor oamenilor, şi mie alături !!!... :) 

În vremurile împăraţilor Constantin şi Elena s-au petrecut multe lucruri ciudate, interesate şi cu efecte în timp dintre cele mai controversate - zic eu că pe bună dreptate, dar nu este vrerea mea să-i judec, nici măcar deocamdată să le analizez intenţiile şi acţiunile. Aştept creşterea vibraţiei planetare pentru a face asemenea lucru cu linişte sufletească. 
DAR ÎNĂLŢAREA ESTE CEVA CU TOTUL DEOSEBIT, SPECIAL, DUMNEZEIESC în vremurile noastre ŞI ASTA TREBUIE REAMINTITĂ MEREU, FĂRĂ ÎNCETARE, PÂNĂ LA SCHIMBAREA TOTALĂ A VREMURILOR !!!
Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile ce vor veni !!!

marți, 21 aprilie 2015

CÂTEVA GÂNDURI DESPRE NOI, OAMENII...

Eu nu mă zbat să conduc, să ies în faţă, să-mi impun părerile, dar alţii da – la orice nivel al societăţii, de la familie la naţiuni întregi. Accept să nu fiu înţeleasă, dar alţii nu. 
La fel ca şi mine sau ca şi ei sunt foarte mulţi, ai zice că suntem pe o parte şi pe cealaltă parte a unei baricade. Dar nu este nici o baricadă, ci suntem pe acelaşi drum, dar în momente diferite ale lui. Când vom înţelege acest lucru, ne vom sprijini să mergem pe drum, fiecare după puterile lui şi nu ne vom mai obliga să mergem toţi într-un ritm mai alert sau într-un ritm mai lax, mai relaxat până la leneş sau la stat pe loc. 

...Oamenii nu sunt iraţionali - ci doar nu-şi înţeleg raţiunile unii altora, dar măcar unii încearcă...
...Ei nu sunt de neînţeles, ci doar se înţeleg după interese şi afecţiuni comune. Şi se unesc definitiv atunci când descoperă că nu există decât un singur ”interes” - viaţa... Faţă de care ar trebui să ne manifestăm întreaga afecţiune...
...Oamenii nu sunt egoişti, ci simt doar nevoia imperioasă să se protejeze, după fricile, temerile şi deznădejdile sau nădejdile pe care le au. Cu cât ne unim mai mult, cu atât înţelegem că protecţia ne este necesară şi mai ales, contribuim activ la protecţiile pe care deja le avem din evoluţiile noastre...
Să ne iubim şi mai ales să ne ajutăm reciproc să ne cunoaştem pe noi înşine: şi în neputinţele, şi după puterile noastre, ale tuturor...

miercuri, 15 aprilie 2015

DA, ŞI MIE MI-E FRICĂ DE URŞI !!!


Mi-a plăcut articolul, sincer, deşi e cam dur...
http://totb.ro/mi-e-frica-de-ursi/#more-119689 
Am şi eu nişte experienţe............
Mi-e frică de urşi de când mă plimbam pe la Lăptici (e undeva la ieşirea din Padina pe drumul spre Cheile Tătarului) fotografiind flori şi, întorcându-mă să ies din pădure, acolo unde credeam că este o stâncă mare cu muşchi pe ea (sunt peste tot în Padina) mi-am dat seama că "stânca" a întors capul după mine... 
Asta a fost prin 2009... Şi era începutul...
Fugind de urşi mi-am dat seama că dădeam de câini. Urşi nu erau la început, dar câinii erau reali, acolo, cu colţi şi mârâind, lătrând... M-am obişnuit să iau abonament la munte - Sinaia pt. vremea rea (are străzile spre munte asfaltate!!!) şi Buşteni pentru vreme bună. Ca să nu-mi mai fie frică de câini, am luat biscuiţi şi am început să împart cu gentileţe. Aveam o duzină de prieteni acum. În fiecare sâmbătă mă aşteptau cu o bucurie nebună. De obicei mergeam pe drumuri spre Stâna Regală sau de la Cota 1400 în jos ...splendide drumuri, nu le voi uita în veci. Uitasem de urşi, dar de fiecare dată cineva oprea maşina şi spunea că ursoaica cu 2-3 pui era la o cotitură mai sus. Ok, luam catrafusele şi mă întorceam, dar oricum eram cu câinii după mine. Nu se deslipeau de mine. Eram doar cu ei şi cu veveriţele şi nu-mi mai era frică. Dar într-o bună zi eram singură - prietenii mei blănoşi erau la masa lor de prânz - şi am luat-o spre telegondolă pe o şosea splendidă, prin spatele Cabanei Schiorilor, pe marginea pădurii. Plecasem de fapt din drumul spre Cotă de unde venea un urs, mi-a zis cineva care cobora cu maşina. Şi deodată, tot fotografiind trunchiuri de copaci ce semănau cu urşi, din faţă m-am trezit cu o ursoaică cu 2 pui. Nu puteam fugi, am angină pectorală. Şi totuşi am fugit, nu mă văzuse, dar mi-am văzut moartea cu ochii şi ncii nu mai port nitroglicerină cu mine de prin 2005... 
Pe drumurile Sinăii nu mai ai pe unde merge, vin urşi şi la Castelul Peleş... 
De data aceea am scăpat. Trei zile mai târziu eram în maşina unor prieteni când fix de la Hotel Alpin traversa şoseaua o altă ursoaică cu pui: alta rasă, prima fusese neagră cu bot ascuţit, asta era superbă, toată pe rotund cu blana roşcat aurie în soare... Zeiţa urşilor !!!... Dar eram în maşină, iar dânsa i-a dat o gheară puiului peste funduleţ de l-a trimis direct în frunze şi a dispărut după el. 
Am conştientizat că şi ei au frici de noi...
Noi am intrat în "ţara" lor... Şi ne mirăm că şi ei intră într-a noastră...
Pe Jepi sunt urşi... Ohooo... Acum 2 ani din telecabină povesteau oamenii cum vedeau că ursul servea dintr-un om şi ei, sus, nu puteau să facă nimic... Acum, eu nu intru mult în pădure, e minunat, feeric, superb, uluitor de frumos săptămână după săptămână să vezi cum se schimbă haina codrilor, şi aerul, şi florile, şi fluturii... Mi-e frică de urs, dar citeam zilele trecute că altora le e frică acolo de o potecă care s-ar deschide din Jepi şi te duce ori la nebunie, ori la dispariţia completă. 

Sincer este uluitor, da, uluitor de bine acolo şi cunosc oameni care s-au dus la doctor pentru că... se simţeau anormal de bine când ei socoteau că, fiind la birou, trebuiau să se simtă prost... mă rog, rău... Aşa că nu vreau să acuz pe unul şi pe altul, dar m-aş mira ca un asemenea om să nu tremure de frică dacă nimereşte pe potecuţa mea zen !!! Aia chiar există, nu apare, nu dispare din senin... Şi o piatră pe care serveam masa acolo, săptămână de săptămână... Mi-e dor de ea, acum nu mai pot merge la munte. Oricum găsesc eu bănci prin parcuri, peticuţe de iarbă ici şi colo prin Bucureşti...
Dar nu ai frici în Bucureşti. Sau ai dacă le vrei. E bine însă să ai nişte biscuiţi în buzunar, pentru câini sau pentru porumbei. I-aş da şi unui hoţ, cred că l-ar pufni râsul să audă de la mine că sunt pe talon de pensionar fără bani prin Cişmigiu, dar îi dau un biscuit, doar unul sau doi, ca să mai rămân şi eu cu ceva !!!
Să auzim numai de bine !!!.................

sâmbătă, 4 aprilie 2015

ESENŢA ECHILIBRULUI SPIRITUAL

Am discutat frecvent despre echilibru într-o lume în care multe par a fi dezechilibrate şi de aceea dezorientante. Mulţi dintre noi înţeleg cu greu diferite aspecte ale evoluţiilor spirituale ale oamenilor, cum ar fi: oamenii buni se îmbolnăvesc adesea, cei răi par sănătoşi tun şi în deplină putere să facă rău în jurul lor până în clipa morţii. 

FOLOSIREA ŞI RESPINGEREA LUMII
Nu putem atinge în discuţii, analize toate aspectele legate de echilibrul/dezechilibrul lumii şi al nostru personal, dar treptat îi putem atinge câte un aspect în timp ce acumulăm experienţă, reflectând la fiecare în parte şi la toate la un loc, fără să vedem în asta o povară – ci o uşurare a înţelegerilor vieţii şi astfel a trăirii ei. 
Putem azi să pornim de la înţelegerile trăirilor noastre pe Pământ - rădăcini din care se vor dezvolta trăirile noastre în viitor: indiferent dacă ele se vor desfăşura în continuare pe Pământ sau dacă se vor petrece în alte părţi ale universului. Trăirile noastre de acum îşi au rădăcinile în ceea ce numim idealurile noastre spirituale, pe care le păstrăm în suflet şi credem că ele nu au fost atinse vreodată, dacă suntem încredinţaţi că ne tragem din regnul animal pământean, din maimuţe: de fapt le-am trăit cu toţii la modul absolut al unui superlativ pe care îl credem limita realului, dincolo de care credem că s-ar întinde imaginarul unui om care îşi croieşte singur viitorul. Dar de fapt venim dintr-o existenţă concretă superioară cu mult acestui ideal croit doar din superlativele existenţei noastre pământene. 
Şi trăim azi ajutaţi de corpurile noastre actuale, cu percepţiile lui, cu tarele lui, crezând într-o conştiinţă apărută sub forma unui efect al unui chimism evoluat de la animal la om în decursul câtorva milioane de ani... 
Dar de fapt nu este aşa. Rădăcinile noastre spirituale nu sunt în corpurile animalelor de pe Pământ, ci în spiritul care a schimbat multe feluri de corpuri de-a lungul unor evoluţii îndelungate pe miliarde de planete, de-a lungul unui „timp” universal care numără trecerea noastră prin infinite galaxii ce s-au trecut în nefiinţă... Toate cele pe care le putem numi azi „rădăcini” ale manifestărilor noastre curente, au de fapt rădăcini mult mai adânci, mai lungi, mai puternice, mai ramificate, din care se trag idealurile noastre curente, sublime şi de aceea crezute a fi atinse doar de un Dumnezeu intangibil pentru majoritatea noastră, a oamenilor. Pe care idealuri le purtăm în noi, iar dintr-un anumit punct de vedere da! ele au aspecte care ating etapele de evoluţie ale animanelor şi plantelor pământene... Purtăm astfel în noi – pentru că avem mai multă evoluţie decât orice alte vieţuitoare de pe Pământ – idealurile tuturor plantelor de pe Pământ – dar şi din univers, cu o natură miraculos regenerabilă, plină de frumuseţe, pace infinită, parfum, lumină şi culoare... Purtăm în noi idealurile lumii animale, cu idealuri culinare de la carne crudă la delicatese rafinate ce par nu se mai sfârşi într-o artă mereu fecundă... Idealurile virusurilor de a acapara toată planeta fără ca ea să se distrugă, dar şi dacă se distruge să poată călători prin cosmos şi să cucerească planetă după planetă... Idealurile insectelor, reptilelor, rechinilor de a înţepa, tortura, chinui, fără ca chinuitorul să simtă regret pentru durerile pricinuite altora... 
Şi câte, şi mai câte... 
Prezentul nostru, cu vibraţie din ce în ce mai înaltă – dar totuşi nu foarte repede ajunsă la acele valori care să ne protejeze de multe „caracatiţe” irumpte din adâncuri de nefiinţe, estompează însă treptat idealurile vegetal-animale, pentru a lăsa locul idealurilor raţiunii, politicilor savante dar mercantile, dispreţului, sclaviei de orice fel, de orice subtilitate – proprii creatorului conştient pentru care, la limita animalităţii, transformă lupta de supravieţuire într-o luptă de distrugere ca ideal pentru toate idealurile la un loc... 
Dar mulţi cred azi, din fericire din ce în ce mai puternic convinşi, că tocmai această creştere a vibraţiei planetare ne conduce către profunzimi, subtilităţi din ce în ce mai adânci. Descoperim noi şi nebănuite nuanţe; abia acum începem să înţelegem ce înseamnă cu adevărat faptul că rădăcina sublimului este perversitatea. Atât de urâtă de oameni pe Pământ: sau dimpotrivă, îmbrăţişată de atât de mulţi oameni pe Pământ. Ştim bine că există oameni care urăsc perversitatea de orice fel, dar tocmai de aceea o practică cu pofte din ce în ce mai mari, mai mult sau mai puţin conştienţi. Este normal, dar dacă nu ar urâ-o, ar putea s-o părăsească relativ repede – sau cel puţin s-ar afla acum pe o cale de ieşire fără foarte mult zbucium. Ni se spune să nu urâm nimic – şi ne tot frământăm şi tulburăm cum să nu o facem ca să trăim cu conştiinţa împăcată... Cum să nu urâm minciuna ??!... ne întrebăm... dar crima, adulterul, hoţia... Nu înţelegem că ura naşte ură la rândul ei – credem că este vorba despre a urâ oameni şi fapte concrete, nu înţelegem că emoţia, sentimentul ca atare întăreşte orice fel de ură... Ne întrebăm însă cum să facem altfel diferenţa între ele şi adevăr, cinste, onoare, altruism şi iubire??!!... 
Scrierile religioase spun despre oameni sfinţi care aveau câte un „ţepuş” pentru păstrarea modestiei pe drumul susţinerii lucrărilor lor dumnezeieşti. Alţii, care nu se deosebesc de lume, dar prin puterea dată de „Tatăl” şi-au împletit relativităţi de aceeaşi natură cu o sarcină sacrificială prin care generaţii umane de-a rândul au fost susţinute în marile greutăţi prin care au trecut... Adică ceva a echilibrat altceva şi astfel au rămas modeşti – umili spun scrierile – ducându-şi sarcinile la bun sfârşit. 
Tema noastră este echilibrul în manifestare şi nu absenţa manifestării. Pentru că trăim într-o lume în care toate formele de viaţă, vieţuitoarele, recirculă prin corpurile lor energii şi materii pe care le amprentează puternic; ele ajung şi la oameni: pe de o parte circulaţiile prin corpurile umane le dezamprentează – dar nu înainte ca ele să îşi pună amprenta pe câmpurile corpurilor şi pe corpuri deopotrivă. Oamenii au o experinţă bogată în manifestări pozitive şi negative în egală măsură, cuprinzând absolut toate cele specifice treptelor de evoluţie ale vieţuitoare lor planetare: numai prin acest mod de a privi lucrurile omul a fost făcut „stăpân” peste celelalte vieţuitoare planetare – aşa cum arată scrierile religioase. Omul este acum spiritul cel mai evoluat pe Pământ, dar să reţinem că în alte timpuri nu a fost (înainte de venirea spiritelor umane pe Pământ) şi în viitor nu va fi (după ce spiritele umane vor părăsi Pământul). Într-o astfel de calitate spirituală, el trebuie să cunoască, să protejeze şi să trăiască cunoscându-le potenţialul dătător de viaţă spirituală: căci toate celelalte vieţuitoare îi aminteşte omului permanent că are o bogăţie interioară cu totul specială, pe care trebuie permanent să o reîmprospăteze, să o regenereze, să o remodeleze ridicându-şi astfel nivelul vibraţional, de care el poate să fie conştient – dar celelalte vieţuitoare încă nu... Memoriile monadei sunt mereu astfel activate de impulsurile unei varietăţi impresionante, practic infinite de vibraţii venite din jur. Aceleaşi memorii ale monadelor întrupate ca oameni pe Pământ facilitează revărsarea în univers a unor valuri imense de energii cu vibraţii asemănătoare lumii în care s-a întrupat. Toate vibraţiile provenite de la oameni se împletesc cu vibraţiile venite din cosmos, şi astfel noi valuri de vibraţii acţionează asupra tuturor spiritelor întrupate pe planetă şi în jurul planetei:
– asupra celorlalte vieţuitoare pământene, determinând un volum mic şi nu prea variat de manifestări – pentru că spiritele celorlalte vieţuitoare nu au multă experienţă, asemenea spiritelor umane. Doar anumite manifestări li se activează şi lor – şi acelea uneori de-a valma, încă, ceea ce conduce deseori la blocaj emoţional şi, mai departe: ori fugă, ori agresiune crescută, în funcţie de înclinaţiile lor spirituale; frica va genera frică, agresivitatea lor o va creşte pe aceea a animalelor – dar şi a plantelor deopotrivă (lucru recunoscut oficial azi);
– asupra oamenilor înşişi, trăitori şi creatori conştienţi avansaţi, cunoscători ai unei multitudini de moduri de trăire universică. Volumul experienţei de trăire şi de primire a noutăţilor, de folosire a lor împletind mereu noul cu vechiul, determină manifestări în plus, născute din împletirile manifestărilor cu diferite grade de vechime, din împletirile ideilor venite din modul de trai alături de celelalte vieţuitoare: şi de regulă ne gândim la chestiuni negative venite din parte biosistemului, dar ele ne oferă şi idei bune – şi este necesar să echilibrăm permanent cele negative cu cele pozitive provenite din exemplul lor inconştient. 
NOI suntem cei conştienţi de tot ceea ce putem să preluăm, inspiraţi, din jurul nostru, din corporalitatea şi manifestările lor – ajutorul acesta fiind de o importanţă covârşitoare pentru cei care devin conştienţi de adevărata umanitate din ei. O importanţă care numără manifestări proprii vechi, izvorâte din memoriile proprii şi remodelate mereu spre înălţare, spre sublimare, alături de manifestări vechi pozitive care se consolidează astfel şi ajută la îmbunătăţirea, înălţarea, sublimarea celorlalte. Devenim repede conştienţi de toate acestea, chiar dacă unele nu ne plac la început – dar ar trebui să ne placă numai prin prisma înţelegerilor superioare de acest fel. Împletirea celor vechi cu cele noi venite din mediul de trai, din câmpurile amprentate puternic (chiar dacă la început nu sesizăm) de propriile noastre manifestări din epoci trecute, în care întreaga umanitate – necunoscută şi chiar neacceptată azi de mulţi dintre noi – se manifesta atunci la cote aflate dincolo sau dincoace de orice ideal uman cunoscut şi acceptat de majoritatea oamenilor de azi. Folosite în mod echilibrat, la momentul şi evenimentul oportun, toate devin înălţătoare pentru spiritul uman. 
De multe ori unele manifestări pozitive pe care le observăm la animalele din jurul nostru ni se par mult mai pozitive decât cele ale unor semeni umani, dar aceasta se petrece datorită fondului propriu uman care se revarsă din noi înşine, activat de manifestarea acestor vieţuitoare. Un om echilibrat nu va desconsidera nici animalul – dar nici omul cu care a făcut comparaţia, crezând că omul nu este atât de loial precum un câine, nu este atât de dispus să se sacrifice precum un delfin... Ei doar ne scot în faţă ceea ce avem de accentuat în noi înşine şi au şi semenii noştri – dar de multe ori uităm... Cu timpul începem să apreciem, să valorizăm, să evidenţiem ceea ce fiecare dintre noi avem – dar nu am fost sau nu suntem încurajaţi s-o facem. Măcar să fim noi cei care, dacă tot ne considerăm „treziţi”, să încurajăm pe cei din jur să-şi dezvolte cele mai frumoase, bune, morale, calitative atitudini şi comportamente. 
Adică să echilibrăm balanţa sirituală a umanităţii.
Dar dacă am avut în vedere şi ideea că toate formele de viaţă emit impulsuri, vibraţii care se răspândesc în lume şi scot din memoriile monadelor întrupate manifestări pe măsură, să facem un pas mai departe. Monadele (în cazul mamiferelor), spiritele întregi (în cazul vieţuitoarelor pământene până la mamifere) le manifestă spontan, în general fără alegere; în cazul oamenilor – cu alegere, cu înţelegere, cu gândire. Este drept că în majoritatea cazurilor şi omul are multe impulsuri manifestate spontan, dar prin educaţie poate să ajungă rapid să se înfrâneze în faţa unor manifestări pe care nu şi le doreşte. În societatea actuală, cele înfrânate prin educaţie de obicei sunt necesare formării unei imagini care nu corespunde prea mult realităţii; în acest fel totul conduce la denaturarea manifestărilor totale pe o planetă pe care ne aflăm tocmai pentru a scoate o parte din manifestările acumulate în memoriile monadice. O asemenea situaţie, în care impulsurile interioare ies dar nu sunt folosite în vreun fel, ci ascunse, fără a fi folosite, va lăsa impulsurile energetice (căci asta sunt de fapt) libere să funcţioneze fără ţintă – de fapt să roadă corporalitatea proprie fără folos, până ce se sting: dar până atunci ele chiar se alimentează automat cu cele care încă mai vin din mediul de trai: exact ca şi atunci când se formează o ruptură într-un baraj şi pe acolo năvălesc tot mai multe ape, rupând total construcţia, făcând ravagii. 
Şi nu sunt puţine elementele reprimate pentru un spirit uman. Ne obişnuim să reprimăm multe din cele care ne impulsionează – venite din partea biosistemului, din partea semenilor care se lasă „duşi de val”. Dar cel ce urmează conştient dezvoltarea personală nu va dispreţui nici cele ale răului, nici cele al binelui, ci va lua în considerare toate cele cu care interacţionează în fiecare moment al vieţii sale, va avea în vedere mereu tot ce poate fi mai bun ca atitudine care poate să înalţe ORICE comportament. Astfel, dacă ar zice: „Nu fur decât un ou!” cândva chiar va fura un bou – găsind şi acordându-şi circumstanţe atenuante mai mult sau mai puţin false, pe măsura faptelor sale. Dacă însă nu fură nimic, dar înţelege raţiunea pentru care un sărman a furat o bucată de pâine, sau chiar şi raţiunea unui bogat care fură de la toţi – aceasta este o putere spirituală pusă în slujba umanităţii adevărate ce sălăşluieşte în profunzimea sufletului său. Şi va avea roade treptat, chiar dacă va fi un început greu, căutând soluţii rare însă reale care, datorită hotărârii sale elevate, nu vor întârzia să apară. 
Şi va fi un exemplu mereu pozitiv, care pot schimba cu siguranţă termenii vieţii umane. 
Şi mai ales foloseşte fără teamă termenii emoţionali ai vieţii cu orice prilej. Nu-i ascundem, nu-i ocolim, înţelegem de ce fiecare om alege dintre multe variante: să se abţină dar să rămână încredinţat că un aspect imoral era mai plăcut, să-i treacă prin minte că poate face ceva imoral, dar alege să nu facă, să înţeleagă de ce cineva face ceva imoral, incorect, antisocial, crimnal – dar să nu-i urmeze nicidecum exemplul. 
TOTUL RĂMÂNE ACEL YING/YANG CARE ECHILIBREAZĂ BALANŢA PROPRIEI JUSTIŢII SPIRITUALE. 
Pentru echilibru nu este neapărat nevoie să fac „câte puţin din toate”, ci să-mi urmăresc faptele, vorbele şi gândurile pentru a accepta că, chiar dacă am fost tentat să fac ceva reprobabil – nu am făcut. Sau am făcut. Să nu mă feresc să-mi exprim cu curaj că am avut gândul, dar nici măcar nu am stat la propria-mi tocmeală să fac sau să nu fac, să-l urmez sau să nu-l urmez.... Sau am stat... chiar şi numai o clipă?... Sau mai mult decât o clipă?... Mă analizez cu curaj, nu-mi reprim nimic pentru a nu mă scârbi de propria mea atitudine... sau pentru a nu mă descuraja să fac ce-mi convine, urmând interesul pervers, sau pentru a nu-mi strica propria-mi imagine, sau orice mi-ar strica falsul echilibru – căci da! şi acela poate fi un echilibru, instabil observat cândva, dar pe moment dând speranţe false – dar speranţe! – că aşa vor rămâne, în echilibru şi gata! Totul poate merge şi aşa mai departe ...
Ne furăm sau nu ne furăm căciula, o ascundem de noi sau de alţii – este clar acelaşi lucru, mai devreme sau mai târziu, iar repercusiunile pot fi foarte neplăcute până la îngrozitoare: tocmai acel „îngrozitor” ne determină pe moment să băgăm repede căciula în dulapul cu lucruri murdare..
Folosesc gândul pentru analize, folosesc propria vorbă, să văd „cum sună” pe fizic, nu numai pe mental... 
Fizicul, tocmai fizicul face şi desface în lumea noastră...
Exprimarea „Nici nu vreau să mă gândesc!!!” nu ne pregăteşte nici pentru viaţă, nici pentru schimbare. Şi suntem în miezul schimbărilor din lumea noastră, suntem pe ultima sută de metri înainte de FINISH, de plecarea „acasă” cum ne place să spunem, dar ferindu-ne să credem că avem ceva de realizat până la o astfel de plecare: aşteptată deseori doar ca modalitate de „scăpare” din condiţiile planetare şi sociale în care ne aflăm acum. DAR tocmai aceste condiţii planetare ne ajută mult să ne folosim curajul interior (şi cel exterior, dar mai întâi cel interior) de a ne recunoaşte abaterile de la propriile noastre standarde: desigur – nu ale altora, dar cele mai joase şi cele mai înalte comparativ cu ale noastre sunt întotdeauna repere ale propriei noastre spiritualităţi. Iar cu timpul, dacă ne-am dat voie să ne analizăm, să ne comparăm şi cu unele, şi cu altele, ajungem periodic la concluzia că am virat către ceva inferior sau superior, sau când spre una puţin şi când spre alta puţin însă linia generală a fost asecendentă sau descendentă. Şi ajungem la concluzia că am fost labili sau am fost flexibili, iar labilitatea ne-a obosit şi ne-a târât înapoi, ca un val care se retrage, pe când flexibilitatea ne-a condus la înţelegeri noi, orientări, dezvoltări care ne-au ajutat să ne folosim de următorul val pentru a ajunge pe ţărmul solid şi acolo să ne înfigem adânc alte rădăcini... Chiar dacă ne-am aplecat în stânga şi în dreapta ca o trestie mlădie în bătaia celor mai aprige vânturi, am constatat zâmbind că... vânturile trec – trestiile rămân... 
Aşadar, revenind şi la sănătoşii criminali, imorali, neînţelegători etc., să înţelegem că ei sunt sănătoşi pentru că nu-şi fac probleme legate de propria moralitate, nu le e de loc ruşine, nu-şi fac procese de conştiinţă, fac ce vor, ce gândesc, ce văd şi vor. Ei sunt în cel mai instabil echilibru posibil – dar deseori nu vedem şi ne lăsăm – măcar un piiiiicuuuuţ tentaţi... Şi ei au un gând, un firicel de gând bun, moral, altruist – şi de multe ori este chiar firicelul de impuls al îngerului ce ne veghează din nevăzut – dar încredinţarea lor este că într-o lume de felul celei de azi nu poţi ajunge „sus” decât făcând maximul acelor fapte care îl vor duce sus: adică pe de-asupra capetelor tuturor sau câlcând pe mormintele lor. La „mijloc”, ori „jos” numai cu gânduri, fapte, vorbe de mijloc sau de jos vor reuşi, cu curajul de a face orice, dar ORICE, inclusiv crime, îndemnuri perverse către alţii pentru a-şi „mânji” acei „alţii” – nicidecum ei, cu crime, furturi şi obscenităţi. Şi ei speră întotdeauna că vor ajunge sus numai pentru a mânca, a bea, a porunci şi a se distra.
Ca să nu ne facem procese de conştiinţă noi, cei ce iubim adevărul, altruismul, iubirea de toate şi de toţi, ar trebui să ne alegem calea prin a-i înţelege pe cei ce găsesc şi aleg o altă cale, şi în acelaşi timp să mergem neabătuţi pe calea noastră, ajutând pe oricine să facă o faptă bună, să aibă o gândire pozitivă, să nu urască. Să vorbim cu îngăduinţă de ură, de mânie, de intoleranţă, fără frică că ne va afecta cu ceva vorba analizei noastre, în vreun fel. Iar aici, pe scurt, să mai adăugăm ceva. Moşteniri din vremuri apropiate ne spun că o vorbă rea ne poate amprenta – cum spunem azi – cu puterea ei, la fel un gând rău, la fel chiar şi acceptarea înţelegeriii celui ce a făcut o faptă rea. De aceea lumea nu tolerează, nu vrea să discute, nu vrea să înţeleagă – de frica propriei vorbe, propriului gând. Cu certitudine cred că mai avem cu toţii în suflet o undă de reţinere a celor scrise mai sus, cu frică pentru o cădere în faţa înţelegerii omului şi ale lui, chiar dacă avem încredinţarea că faptele, gândurile şi vorbele lui nu sunt de urmat. Dar vremurile se schimbă şi, cum spuneam, ele înseşi ne ajută din ce în ce mai mult. Cu atitudine severă la adresa celor reprobabile, dar cu înţelegere pentru sufletul omului, suntem ajutaţi de însăşi creşterea vibraţiei planetare, care şterge amprentările ce nu au avut timp să se întărească, în timp ce în trecut vibraţia joasă întărea orice fel de amprentare de vibraţie doar cu puţin mai joasă. Azi propriul exemplu de a nu folosi mânia, chiar dacă vorbim despre mânie şi mânioşi, creează amprenta doar analizei care conduce către remodelare în pozitiv, înălţare spirituală: şi nicidecum nu întăreşte mânia ca atare. Şi asta ne întăreşte pe drumul înaintărilor noastre spirituale, astfel putem să întărim şi noi pe alţii, mai departe.
... Ceea ce nu este de loc puţin... 

joi, 12 martie 2015

Jurnal spiritual: OMUL – ÎNTRE SUPRAVIEŢUIRE ŞI ADAPTARE

Generalităţi despre supravieţuire şi adaptare, ca părţi, etape ale evoluţiilor noastre am scris în alte articole şi în plus multe alte postări respiră astfel de idei. Am luat hotărârea să public şi exemple concrete cu referire la studiile prezentate pe blog sau pe site – lucru pe care îl fac deseori pe facebook, dar rareori aici, concret. 
Azi am pornit de la un articol citit pe unul dintre siteurile care îmi aduc multe informaţii despre viaţa oamenilor – Web Cultura:
M-a durut faptul că renii sunt astfel hăituiţi, însemnaţi cu fierul roşu pentru a li se cunoaşte apartenenţa unui om din regiune... Dar sunt imagini asemănătoare cu multe altele, care se desfăşoară din nefericire pe întreg cuprinsul planetei. 
Este însă în mare un articol bun, frumos în felul lui, chiar m-a impresionat modul în care autorul descrie renii:
”...Priveliştea era nemaivăzută iar renii, ființe firave, aproape angelice, goneau în toate părţile. ...”
Zâmbesc... Acum înţeleg de ce Moş Crăciun este însoţit de reni !!! De fapt, nu prea ştim că fac parte cu toţii, Moş şi reni, din acel patrimoniu spiritual cu rădăcini pe jumătate astrale, pe jumătate fizice, care vine dintr-un trecut ce ne pare azi atât de îndepărtat încât nici nu-l mai credem a fi existat cu adevărat, la fel ca şi îngerii care ne veghează din necuprins...
Ceea ce însă mi-a atras atenţia, mai ales că de multe ori am avut discuţii pe această temă (în special despre oamenii deşerturilor, mai puţin ai gheţurilor) a fost însă altceva, legat de locuitorii unor ţinuturi în care viaţa se desfăşoară în condiţii extrem de grele, uneori chiar chinuitoare. Credem că pentru dânşii pare că nu este aşa, s-au obişnuit să trăiască aşa şi doar noi, cei care stăm confortabil în oraşe, credem că ne-ar fi imposibil să trăim în astfel de condiţii. Tocmai aici voiam să ajungem. Fiecare dintre noi, indiferent unde trăim, avem de dus, printre altele, şi o sarcină de adaptare acolo unde nu ne convine să credem asta. Viaţa fiecăruia ori ne arată că am putea, dar nu ne obligă, ori ne pune sever în faţa luării unei decizii care până la urmă ne-ar afecta sau salva chiar viaţa.

Cândva spuneam că... unde să se ducă bieţii oameni, stau acolo unde se nasc şi îşi duc lupta de supravieţuire... Azi însă spun că suntem cu toţii pe Pământ spre ADAPTARE, nicidecum tot timpul spre supravieţuire. În plus, înţeleg de ce nu sunt de loc tentaţi să se mute din acele regiuni în locuri care oferă condiţii de trai mai bune: în cea mai mare parte astfel de oameni sunt spirite întrupate obişnuite cu vibraţii joase din înseşi liniile de evoluţie de pe care vin pe Pământ, care au în destinul lor pământean de grup înţelegerea faptului un spirit elevat, aşa cum sunt ele în alte locuri din univers, cu vibraţia mult mai înaltă, are tăria interioară de a căuta locuri în care ar putea să trăiască mult mai complex, locuri propice traiului uman, menajând cât se poate de mult biosistemul planetar. În condiţiile grele ale nordului, viaţa oamenilor depinde efectiv de creşterea şi sacrificarea renilor. Oamenii ar putea avea nevoie, e drept, oricând şi oriunde, de sacrificat animale, dar una este să o facem rar, la nevoie stringentă, alta este s-o facem în mod curent de viaţă în condiţii comode personale. Suntem la finalul unei epoci pe care am trăit-o sălbatic, crud, agresiv, indiferent dacă a fost vorba să omorâm oameni sau animale, în numele luptei pentru supravieţuire. Multe grupuri s-au retras la marginea societăţii umane pentru că, spre exemplu, între frig şi răutatea oamenilor au ales frigul. Şi nu întotdeauna ne trebuie să facem aşa. Trăind o astfel de viaţă, la finalul ei, astfel de oameni care nu renunţă la condiţiile lor de trai oricât de rele pot fi acestea, vor înţelege că puteau să o facă, dar că au existat condiţii care i-au speriat cândva şi au fugit de ele. Pentru strămoşii lor, pentru ei personal în zilele noastre au fost: ieri – războaie sângeroase, azi – aglomeraţia din oraşe, vibraţiile grele emanate de acestea. Nu neapărat cele de foarte joasă vibraţie, căci cele mai joase sunt cele în care trăiesc ei, cât cele multe şi joase împletite în valuri care izbesc simultan, specifice marilor aglomeraţii; şi printre multe alte particularităţi ale acestor valuri de vibraţii, cele mai grele nu vin de la oameni – de la oameni vin vibraţii relativ medii, oricât de joase am crede că ar putea fi, cât de la împletirea vibraţiilor umane cu vibraţiile fizice materiale şi câmpurile electromagnetice de o mare densitate în zilele noastre atât de puternic industrializate... Nu înţelegem asta decât atunci când ni se deschid ochii şi înţelegem de ce bancurile de balene, delfini, peşti, eşuează dezorientate, la fel şi cârdurile de păsări călătoare... Cât de mult ne place să ne legănăm în iluzia (!!! tot vorbeam deunăzi de iluzii!!!...) că se schimbă magnetismul Pământului, ba chiar că ar fi ajuns deja la „0” (cei care susţin asta ar trebui să citească ceva elemente de fizică uşoară, obişnuită şi să înţeleagă ce ar însemna de fapt asta...). Doar ceea ce ne-ar arăta realitatea orgoliului nostru nemăsurat nu vrem să acceptăm. Încă. 
Toţi avem astfel de sarcini de destin , personale şi de grup spiritual: avem experienţa spirituală să ne dăm seama ce este de făcut pentru a înfrunta cu curaj greutăţile şi schimbările: schimbări de la cele mai mici la care nu renunţăm pentru că ne fac comoditatea plăcută, la cele mari cărora nu ne putem împotrivi, dar le putem înfrunta cu mult mai mult curaj, cu inteligenţă. Cu experienţă care se formează şi se întăreşte din, şi prin lucrările mărunte ale vieţii pe care ar trebui să le privim altfel. 
Şi nu este încă de loc timpul pierdut să reflectăm asupra unor asemenea idei şi să ne schimbăm treptat – dar repejor – atitudinea.
În condiţiile în care lumea caută azi comoditatea cu orice preţ, pare un non-sens să credem că una dintre sarcinile noastre de destin ar fi aşa ceva. Dar vrem să ajungem să ne cunoaştem personal, vrem să ştim CINE SUNTEM.... Acesta chiar este unul dintre motivele pentru care ar trebui să căutăm să ne înţelegem toate aspectele noastre, pe lângă originea spiritului care ne animă şi evoluţiile proprii, locurile din univers de unde venim pe Pământ, şi câte şi mai câte... Cunoaşterea de sine cuprinde nu numai acele aspecte de care ne place să vorbim, ci şi confruntarea cu noi înşine, cu tot ceea ce ne este propriu, din orice unghi de vedere. 

Post Scriptum: desigur, nu orice spirit întrupat în condiţii grele are sarcină de destin de natura căutării adaptării sale la alte condiţii de mediu. Eu m-am referit la cele care au asemenea sarcini, care constituie mare parte dintre cei care se nasc în condiţii grele: să caute alte locuri în care să ducă o viaţă frumoasă, armonizată cu natura, cu vieţuitoarele locului. Marile migraţii din mileniile trecute au fost astfel de grupuri spirituale, cu destin de căutare a unor locuri mai bune de trai planetar, care însă şi-au cunoscut deja limitele joase cu care au omorât, au schingiuit, au distrus: populaţii şi creaţiile lor. 
Dar despre acestea vom discuta pe larg în alte studii. 

luni, 9 martie 2015

8 MARTIE, O CELEBRARE SOCIALĂ MONDIALĂ

Am pornit aceste reflecţii de la articolul cu adresa: http://www.evz.ro/ziua-anti-femeii-gingasul-8-martie-este-manjit-cu-sange.html 
Ştim ce este o celebrare: sărbătorirea unor evenimente legate de trăirea umană în societate; se pune accent pe activitatea desfăşurată de unii semeni de-a lungul timpului, marcatorii de seamă ai mersului înainte pentru o parte sau întreaga umanitate. Şi astfel avem sărbători locale, sărbători naţionale şi sărbători mondiale – toate fiind la rândul lor de natură: socială, religioasă, politică. Voi veţi mai găsi şi alte particularităţi care să completeze acest sumar tablou. 

Dacă am avea o societate liniştită, calmă, curată, pe măsura evoluţiei medii a grupurilor spirituale care ne formează lumea umană de azi, grupuri conduse, îndrumate şi învăţate de spiritele cele mai înaintate întrupate în lume, celebrarea unor evenimente ar trebui să fie moment de învăţătură pentru copii – spiritele care s-au întrupat în ultimul an de zile şi învaţă să se adapteze treptat la viaţa socială planetară. 
O asemenea societate o putem numi societate tipică, căci marea majoritate a societăţilor creatorilor conştienţi avansaţi – cum sunt oamenii pe Pământ – au standardul cel mai ridicat al devenilor lor spirituale. Rostul lor este să creeze condiţii pentru învăţătură, consolidare şi îmbogăţire a experienţei care se desfăşoară mereu progresiv, întotdeauna către foarte bine (bun, calitativ înalt, spiritual înalt) şi de la foarte bine către un bine superior. 
Dar aşa cum atrăgeam atenţia deseori, o astfel de societate este una tipică, normală pentru evoluţiile din zona universului unde se află galaxia noastră, în timp ce noi trăim într-o societate atipică, în care conducerile sunt la un moment dat lăsate celor care pot să ajungă în funcţii sociale înalte prin forţele umane brute, supuse supravieţuirii animalice: distrugătoare în esenţa lor, indiferent dacă este vorba despre oameni, creaţiile lor sau idei, sau sentimente; uneltele de ajungere sunt brutalităţi sau/şi perversităţi: iar prin perversităţi de acest fel înţeleg afişarea normelor umane superioare, cunoscute de ei dar faţă de care nu au decât dispreţ şi intoleranţă, considerându-le slăbiciuni umane. Omul superior în accepţiunea lor nu a fost şi nu este încă decât cel care poate fi în stare de orice crimă inspirată celor credincioşi lor, fără ca ei înşişi să-şi mânjească mâinile de sânge, profitând de neputinţele emoţionale ale unei lumi dezorientate: căreia încearcă continuu să-i păstreze ideea de rezolvare, de orientare, de siguranţă, în timp ce acţiunile le sunt mereu căutări de perpetuare a situaţiei dezorientante. 
Noi, cei „păcăliţi”, învăţăm astfel să fim ajutători în orice situaţii, chiar şi într-o astfel de lume pe care o putem întâlni oriunde în această zonă a universului, pentru tot felul de începători ai urcuşului spiritual conştient. Iar ceea ce avem de învăţat noi, cei care nu mai suntem în stare de astfel de perversităţi căci ne-am învăţat lecţiile de acest fel, este înţelegerea lor, înţelegerea etapei lor de evoluţie, concomitent cu atitudinea fermă, deşi calmă, de a păstra normele înălţătoare ale societăţii: prin legi şi obişnuinţe, prin îndepărtarea de abateri, fără însă să pretindem şi altora. Dacă pot – vor lua exemplul nostru, dacă nu pot – vor avea de învăţat şi consolidat, ulterior acestei vieţi, să o facă şi ei. 
Rostul acestor societăţi atipice este acela de a ne cunoaşte personal şi puterile, dar mai ales neputinţele în condiţii atipice ele înseşi: prin trăiri în vibraţii joase, în condiţii de aglomeraţii planetare uriaşe – nu numai aglomeraţii de semeni, ci şi aglomeraţii vegetale şi animale pe aceeaşi planetă. 
Nimeni nu trece mai departe de lecţia numită Pământ, indiferent dacă ea se învaţă şi consolidează acum, ori după terminarea vieţii. Ceea ce avem de făcut trăind astfel de vieţi este să ne confruntăm cu propria neputinţă, să ne-o cunoaştem, să o conştientizăm – abia după care conştientizare vom putea purcede la schimbarea de atitudine, de comportament, la înălţarea şi ajungerea pe treptele superioare ale evoluţiilor noastre. 
Rareori ne confruntăm la începutul evoluţiilor noastre cu astfel de societăţi atipice, în rest învăţăm şi aprofundăm, consolidăm tot ceea ce poate fi mai calitativ, curat, profund, altruist, iubitor, înţelegător. De aceea unii dintre noi au puterea de a-şi îndrepta rapid comportamentul, în lumina unor astfel de norme înalte, pe măsura creşterii rapide a vibraţiei planetare; alţii nu au această putere, fiind mai aproape de începuturile drumului conştient şi conştiincios al spiritului creator şi păstrător al valorilor elevate spiritual. Unii sunt mai aproape de momentul ruperii de animalitate, de perioada începuturilor necreatoare ale evoluţiilor, în timp ce alţii sunt bine instalaţi pe acest drum al elevărilor, dar şi ei având neobişnuinţe încă în păstrarea lor la nivele de vibraţie joasă, în mijlocul unei planete cu biosistem extrem de bogat animal (agresiv) şi vegetal (static), supuşi astfel influenţelor lor puternice. Avem intuiţii puternice: ori elevate, ori animalice, avem înclinaţii formate astfel care însă aşteaptă să fie manifestate, pentru ca spiritele să-şi releve lor înseşi felul de comportament cel mai bine consolidat cu care au rămas după o bună parte de evoluţii. Din când în când sunt şi asemenea momente evolutive de conştientizare proprie a obişnuinţelor în diferite locuri, timpuri, vibraţii: evoluţiile ne formează perioade lungi de consolidare a celor mai înaintate atitudine de viaţă, de manifestare, în mod progresiv, după care vin situaţii asemănătoare celor pe care le trăim pe Pământ, azi: în mod regresiv din punct de vedere vibraţional, trăind în mijlocul unui ocean de vibraţii joase, sau în scădere puternică – dar şi în creştere puternică şi rapidă, aşa cum trăim acum. 
Acestea sunt obişnuinţe din drumurile evoluţiilor de ajutător, pe care le vom împleti în eternitate cu elemente de evoluţie proprie. Vom fi mereu întăriţi de înălţarea înclinaţiilor pe care evoluţiile anterioare ni le-a format în vibraţii joase. 
Ne este necesar să înţelegem că alternanţa de manifestări specifice vibraţiilor joase cu manifestări specifice vibraţiilor înalte sunt mereu prezente pe orice planetă din orice zonă a universului, iar acesta este un proces amplu pe care fiecare dintre noi îl va analiza şi înţelege chiar din întrupările pământene pe care le desfăşurăm acum. 

Revenind la subiectul nostru, treptat vom ajunge cu toţii să înţelegem că putem celebra, sărbători, în cazul unor mari aglomeraţii planetare – aşa cum trăim în acest moment – multe fapte bune, evenimente remarcabile din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al omenirii, de care ne amintim, le intuim în sinea noastră, le dorim, le formăm ca ideal de manifestare şi încercăm prin obişnuinţe şi legi să formăm cărări până la ele. Putem înţelege că vom ajunge efectiv la ceea ce intuim a fi normal înalt-omenesc fiecare la rândul lui, cunoscând lumea universurilor în care ne întrupăm pentru a ajunge cândva noi înşine creatori şi întreţinători de universuri, cunoscându-ne pe noi înşine pentru a ne înţelege înaintările şi a ne croi cele mai alese căi de înaintare spirituală eternă. 
Pornim de la micro-universul trăirilor noastre curente ca să ajungem la macro-universul în care ne desfăşurăm trăirile, ajutând generaţiile care vin să facă şi ele acelaşi lucruri, chiar dacă fiecare în felul său, îmbogăţindu-ne reciproc. De aceea scriam la început despre faptul că celebrările trebuie să fie repere ale învăţăturilor noilor generaţii, şi nicidecum prilej pentru toţi membrii societăţii de exagerare cu mâncare, băutură, droguri pentru crearea unor momente în care să uităm de neghiobiile curente. Mă întrebam cândva de ce oamenii cu bani mulţi fac din astfel de sărbători prilej de trăiri exagerate în locuri exagerat alese şi mi-am dat seama foarte târziu că undeva conştiinţa unor asemenea oameni se simte plină de greşeli, cu nelinişti, frici, dar şi cu pofte mari, pe care nu şi le pot învinge: un cerc vicios care se alimentează din propriile neputinţe, pe care îşi doresc să le învingă iluzoriu cu băutură, mâncare pe măsură, sexualitate exacerbată în locuri care să le amintească de „paradisul pierdut” dintr-un subconştient care îşi trimite mereu săgeţi dureroase. 
Doar că un astfel de „paradis” nu se aseamănă câtuşi de puţin cu adevăratul paradis al vieţilor trecute, lemuriene şi atlante – şi ele desconsiderate din confuzii ale începuturilor activităţii noastre mentale (nu vreau să mă gândesc că a fost intenţionat, chiar dacă Edgar Cayce îşi avea un pat în cabinetul de lucru al unui conducător american). Viaţa omului străvechi nu era câtuşi de puţin nelucrativă, nu era petrecăreaţă, nu avea nimic din ceea ce mulţi dintre noi cred despre aşa ceva – dacă ei ar crede într-o perioadă lemuriană sau atlantă. Dar va veni un timp în care ne vom aminti despre ele şi le vom cunoaşte în întreaga lor realitate, şi mai ales valoare. 
Ceea ce se poate adăuga acum la aceste gânduri despre sărbătorile noastre cred că mulţi dintre dvs. au ajuns deja să înţeleagă şi să intuiască: faptul că fiecare zi va ajunge să ne fie o sărbătoare a sufletului nostru bun, cald, iubitor, altruist, iar atunci când va fi aşa nu vom mai avea nevoie de sărbătoriri din când în când, care să ne odihnească doar o clipă sufletele flămânde de frumos, dreptate, adevăr, iubire... Avem nevoie de iubire în fiecare clipă şi o vom simţi în primul rând din partea semenilor noştri, fără ca ea să fie însă exprimată ocazional... O vom simţi ca pe dragostea dintotdeauna REALĂ a divinităţii, oglindită în fiecare clipă şi fărâmă a universului scăldat în necuprinsa sa iubire...

joi, 5 martie 2015

ÎNTOTDEAUNA SUNTEM PE DRUMUL CEL BUN...


NOTĂ:  Voi recupera timpul în care nu am putut publica, chiar dacă pentru aceasta voi face și articole mai scurte, de tip idei principale. 
Pe site am abordat o deschidere pentru câteva subiecte importante, în articolele cu adresa:
Și
Urmează o continuare la aceste două articole, de care mă voi ocupa după ce voi avansa puțin și aici, pe blog.

...Da, ar trebui să nu ne fie teamă de neputință și de eșec, dar să facem tot ceea ce ne stă în putere pentru a atinge scopul. Toate ne sunt necesare, formatoare de idei, experiență proprie și, în rădăcinile lor, întăritoare de puteri, de înțelegeri, construind etape de evoluție pe care le vom conștientiza treptat, în eternitatea vieții noastre monadice. Ceea ce acumulăm ca experiență putem folosi pentru noi înșine și le putem folosi ca ajutor oferit altora, ca îndrumare, ca sfătuire. Toate se transformă treptat în conlucrare, detașându-ne astfel treptat de obișnuirile concurenței – rezultate din lupta animală de supraviețuire: dar nu prin înlăturare cu furie, dispreț, ci înțelegând că ideea de supraviețuire rămâne, transformându-se în muncă, creație, lucrare, conlucrare, unindu-ne puterea cu aceea a semenilor, folosind chiar condițiile aspre de multe ori pentru a găsi expresia cea mai bună a locului și timpului pentru a supraviețui în astfel de condiții. 
Toate ne sunt necesare, toate ni se desfășoară pe rând și le putem folosi deplin cu cât le conștientizăm mai repede existența, nuanțele, atributele, cu cât acceptăm mai repede existența lor; căci crește astfel timpul de acțiune pozitivă concretă, precum și de orientare, adaptare proprie folosindu-le în cât mai multe situații posibile. Sunt daruri – dar de cele mai multe ori nu le înțelegem în acest fel. Multe ne vin pe nepregătite, multe ni se par greutăți – dar numai pentru că nu suntem obișnuiți cu ele, nu suntem obișnuiți să le vedem decât partea de greutate, de nagativitate înrădăcinată prin cultură, prin educație primită: și în această viață, și în parte din viețile anterioare. 
Despre alegeri vom discuta cândva pe larg, în acest context să înțelegem că tot ceea ce alegem să facem – să facem cu drag, oricare ar fi forma, drumul necunoscut care ni se așterne în față. De-a lungul drumului sunt multe răscruci, alegem mai departe drumul care ni se pare ...nu neapărat cel mai accesibil, mai comod, ci mai apropiat de tot ceea ce putem învăța, trăi, pentru a deveni mai puternici, mai curajoși, mai omenoși. Bunătatea, omenia, modestia, echilibrul să ne fie mereu țel pe drumul pe care mergem cu încredere și cu drag: drag de toți și drag de toate. Toți semenii, toate ființele, toate lucrurile, fenomenele, evenimentele. Un exemplu ar fi să ne dăm seama cât de des folosim, sau folosesc alții expresiile: Urăsc ploaia! ...mocirla... Urăsc să-mi fie foame, sau frig... Urăsc oamenii mincinoși! Sau fricoși... Sau murdari...
În spatele fiecăruia în parte stă însă ceva ce ne poate releva omenia, bunul simț, dragostea de oameni, de planetă, de tot ceea ce ne înconjoară... Desigur, putem spune și asta, putem alege să ne fie silă de ploaie, mocirlă, murdărie, frig, minciună, frică. Orice alegem în viață ne va arăta cândva că poate fi depășit, ajungând și depășind chiar ceea ce în acest moment am ales ca fiind calea cea mai bună, și nu pentru că ar fi devenit mai rău decât ne-am fi așteptat, ci pentru că am aflat că există întotdeauna un ”mai bine” pentru orice ”bine”. Dacă nu am avut încotro și am ales cel mai mic rău dintre cele rele posibile, va veni un moment în care ceva va fi corectat și vom intra pe drumul lui ”bine” care duce spre ”mai bine”: pentru că suntem în evoluție și nu suntem doar simple cărămizi ale unui univers care ori ne folosește, ori legile fizicii se echilibrează sau se dezechilibrează pentru a-și găsi prin altele echilibrul următor. 
Ne aflăm pe drumul unor evoluții spirituale prin care, orice am face acum, suntem pe un drum corect pe care nimic nu ne îndepărtează, ci totul ne apropie de pasul următor, mereu mai înălțat. Vom afla că pe drumuri asemănătoare, pe diverse alte linii de evoluție – altele decât cea pe care o urmăm noi acum, alte spirite fac evoluțiile lor și, de pe liniile lor, din drumurile lor, vin pe drumurile noastre, sau mergem noi pe drumurile lor, sau ne întâlnim în spații cu caracteristici bune pentru toți laolaltă deși diferite și de obișnuințele lor, și de ale noastre. Într-un astfel de loc universic suntem acum, iar viața noastră este formată din clipe trăite alături de oameni care se manifestă diferit de noi, noi – diferit și de ei, și de alții care au fost sau cu care ne vom întâlni în viitor. Numai în acest fel, trăind împreună aici, pe spațiul neutru al Pământului care ne găzduiește acum, ne cunoaștem unii pe alții, fiind împreună pe un drum pe care, orice vom alege ne va releva că suntem în stare să facem alegeri. Și învățăm astfel că:
– ceea ce noi nu considerîm a fi rău pentru noi, poate fi rău pentru alții;
– ceea ce credeam a fi ușor de făcut prin forțe proprii nu putem să facem decât prin conlucrare, prin învățătură comună, prin îndepărtare de dușmănie, concurență, perversitate;
– ceea ce credeam că este prea minunat să ne fie dat și nouă – primim, putând să facem lucruri minunate la rândul nostru; ce credeam a fi prea greu de accesat o facem cu ușurință la un moment dat, ceea ce este prea frumos este de fapt normal să fie pentru noi și pentru alții din jur asemenea nouă...
Într-un cuvânt ne cunoaștem limitele maxime și minime, le cunoaștem și pe ale altora, începem să înțelegem că lumea nu este de speriat, că nu suntem singuri, că totul poate fi deosebit de frumos, iar noi în mijlocul ei participăm alături de mulți alții la creația splendidă a ajutătorilor noștri, a coordonatorilor evoluțiilor noastre. 
Cunoaștem astfel că nu există limite de conștiință avansată și conștiență profundă, dar conștiința ne limitează acțiunile distrugătoare, disprețuitoare, perverse – chiar dacă ele pot fi în același timp admirate de alte spirite și căutate ca fiind singurele în stare să le asigure supraviețuirea. Ceea ce nu acceptăm rămâne momentul în care altcineva ne-ar obliga la fapte reprobabile din unghiul nostru de vedere: ceea ce însă alegem să facem în astfel de situații ne arată nouă, personal, locul unde suntem pe scara pe care conștientizăm că urcăm, pe drumul pe care îl parcurgem conștient. Ceea ce alegem este bun pentru pasul pe care îl facem, și el este un punct de echilibru între treapta de pe care am urcat – considerată depășită, și treapta următoare – arătată de către oamenii cu manifestare superioară din unghiul nostru de vedere. Suntem totodată centrul unei sfere în care nu numai comportamentele sunt în vederea noastră, ci orice fel de trăire, plăcere, durere, acțiune, alegere în sine – fiecare are termen concret de comparație: numai acea nuanță de verde îmi place, numai acea muzică mă reconfortează, doresc mai mult marea decât muntele, mai curând oamenii veseli decât cei serioși, un scaun cu spătarul curbat decât unul cu spătar drept, un film de știință decât o comedie oricât de spumoasă ar fi, religia creștină decât brahmanică, și tot așa mai departe. 
Toate sunt creatoare de înțelegere a tuturor celor care se află alături de noi: care vin de pe linii de evoluție diferite, fiind pe o treaptă sau alta de evoluție. Învățăm despre toate, toate fiind baza de înțelegere a faptului că suntem deopotrivă și evoluanți, și ajutători în același timp: cu manifestare fizică, sau astrală, sau spirituală, sau inter-dimensională, sau inter-universică, prin folosirea directă, nemijlocită de corporalitate, a radiației monadice sau chiar prin corporalitate. Sau toate la un loc, folosind în spații diferite, în ritmuri diferite, raze din radiația noastră personală: la astfel de putere, de evoluție, de experiență vom ajunge cândva, acesta este de fapt idealul nostru, deși știm că dincolo de el mai este altceva pe care nu putem imagina acum. De aici, de pe Pământ. Dar abstractul zilei de azi ne arată că putem conștientiza pe acel ”dincolo” mereu activ, mereu constructiv. 
Chiar dacă încetinim o clipă, nimic nu se închide, întotdeauna pasul înapoi este avânt și nicidecum cădere. Nimic nu este involuție: totul devine înțelegerea necesității de creștere a experienței noastre și a celor din jur deopotrivă. Totul cârmește către creșterea conștiinței alegerii noastre viitoare, pasului nostru următor. Devenim stăpâni pe noi înșine cu fiecare pas pe drumurile eternității noastre și înțelegem din ce în ce mai bine, mai profund pe cei care se străduiesc – chiar dacă aparent nu arată asta – să facă PASUL LOR...
PASUL LOR ÎN COMPANIA NOASTRĂ...
AȘA CUM FACEM PASUL NOSTRU ÎN COMPANIA LOR.
Înțelegem că suntem asemănători, mergem pe drumuri asemănătoare, DAR nu suntem ”ei” și ei nu sunt ”noi”. Înțelegem că așa am crezut și de fapt lucrurile nu stau chiar așa, iar tocmai diversitatea creează mereu experiență, bogăție de manifestare, de abilitate în orientare, de flexibilitate. De înțelegere proprie, de înțelegerea universurilor, a celor văzute și nevăzute ieri, sau azi, sau mâine, sau poimâine... Înțelegem că există destine, că există puteri și că există posibilități de folosire sau nefolosire a puterilor noastre: în spații și timpuri diferite, în conjuncturi diferite. Înțelegem că destinele nu înseamnă nicidecum o mașinărie cu programe fixe, ci doar o planificare, și o realizare a unor condiții în care vom încerca să facem cele mai bune alegeri în fiecare moment: chiar și a nu face alegeri. Și vom înțelege că tocmai acestea construiesc STAREA NOASTRĂ ACTIVĂ DE CONȘTIENȚĂ. 
Care, pusă alături de conștiința cu care am făcut sau nu alegerile, formează obișnuința de a răspunde stimulilor interiori și exteriori care ne vor conduce către înțelegerea fiecărui pas pe care îl facem, fiecărui pas pe care alții îl fac, din ființa lor, cu puterile și experiența lor. 
Și nu ne va mai fi nici teamă, nici silă, înțelegând că bucuria de viață și de cunoaștere a ei vine din puterea echilibrului și a iubirii de tot și toate. 

duminică, 4 ianuarie 2015

SUB SEMNUL SOLSTIŢIULUI: MOȘTENIREA ÎNTĂRITOARE PENTRU NOI, AZI...

Unii spun că strămoşii noştri nu şi-au putut imagina unde am ajuns noi azi...
De fapt...
‎...azi trăim într-o vreme pe care strămoşii noştri o ştiau bine de tot, căci o vizualizau corect, cu multă ştiinţă, cu precizie, fără confuzii. Călători pe aripile timpului, cunoscând perfect trecutul, prezentul şi viitorul planetei, omenirii, începutul şi sfârşitul universului, legăturile dintre universul nostru şi alte universuri, ale celor aflate între universuri şi având strânse legături cu entităţile trăitoare în ele, între ele şi cu noi deodată, ei nu-şi „imaginau” nimic ce nu ar fi putut să fie negândit bine dinainte (azi spunem: neplanificat), neîndrumat (azi spunem: necoordonat) şi neajutat de Făuritorii universurilor (azi spunem: ţările Moşilor). Azi ne imaginăm noi tot felul de lucruri despre spaţii şi timp, de fapt facem speculaţii asupra spaţiilor şi timpului care le leagă existenţele între ele şi ele de ale noastre. Ei aveau imagini corecte ale timpurilor trecute, ale timpului pe care îl trăiau ei şi ale viitorului pe care îl priveau cu calm, din perspectiva momentului trăirilor lor – dar şi din perspectiva celor ce trăiseră de mult, care nu avea mare legătură cu perspectiva din care priveau ei vremurile, locurile şi oamenii: şi ştiau bine că alţii gândeau greşit, şi că în viitor se va gândi şi mai greşit – dar era normal ca fiecare să-ş vadă propriile lui greşeli, dacă voi să nu le mai facă vreodată. Dar aveau în acelaşi timp multă compasiune, milă, înţelegere şi nădejde. Ştiau bine că trebuie fiecare om să-şi cunoască forţele şi obişnuinţele sufletului lui, trăind concret neputinţele proprii, iar la timpul potrivit să părăsească aceste meleaguri ale cerului pentru a se întoarce acasă, în acele locuri din depărtări care ne sunt date tuturor doar o vreme pentru tot felul de trăiri, pentru ca apoi, la rândul nostru să facem loc altor fraţi, generaţie după generaţie de suflete eterne... 

Iată aşadar că strămoşii noştri ştiau foarte bine unde aveau să ajungă urmaşii lor, în mijlocul cărora ştiau iarăşi cât se poate de bine că se vor întrupa şi ei din nou – dar acesta nu a fost niciodată un motiv egoist pentru a-şi lăsa lor înşişi moşteniri pe care numai ei le-ar fi putut înţelege. Şi este bine să ştim asta, căci dacii – sau geţii, sau ramura mare a tracilor – nu fuseseră nicidecum singurii astfel-cunoscători ai vieţii şi ai universului. Spre deosebire de ei, preoţii egipteni făcuseră tot posibilul să-şi moştenească Pământul, mărind mult mai mult sfera pământurilor şi popoarelor aflate sub jugul, sau măcar influenţa lor unidirecţionată către putere şi avere: şi au reuşit din multe puncte de vedere, dar aşa cum scrie şi în Noul Testament, li s-a dat puterea să o gestioneze – ei însă nu au învăţat mare parte din lecţii aici, pe loc, pe Pământ. De aceea analiza şi dezvoltările înţelegerilor, precum şi învăţăturile ulterioare vor fi realizate la întoarcerea lor „acasă” la ei, în vibraţiile înalte în care spiritul ajuns creator se ştie întrutotul pe el însuşi, se cântăreşte cu unităţi de măsură mult mai severe decât ar face-o însuşi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ştie ce este iubirea – pe când ei: încă nu... Tocmai de aceea munca-lupta lor va fi dură, asiduă, severă dar funcţională până la pătrunderea spiritului în sfera uluitoare pentru ei a iubirii altruiste din ce în ce mai adânci. 

Geţii au lăsat moştenire o bogăţie uriașă de teme spirituale necesare revenirii oamenilor locului, şi altor popoare în egală măsură, la dezvoltarea corporală, multiperceptivă și multicognoscibilă pe care ştiau bine că o va trăi, fără urmă de dubiu, întreaga omenire în viitorul apropiat. Au făcut totul conștienți de cunoașterilor lor profunde, coordonați, îndrumați, ajutați în acțiunile lor de Moșii poporului lor. În acest fel au păstrat în viața lor mult timp, prin destin, liniile principale de echilibru fizic, emoţional, mental, cauzal şi spiritual și l-au transmis generațiilor viitoare, conștienți că totul va fi de un real ajutor în perioada de revenire la cunoașterile pe care orice om le-a avut în trecut. Dacă noi spunem azi că această revenire se va petrece curând, ei spuneau tot aşa, că se va petrece curând – dar priveau lucrurile, oamenii şi timpurile cu altă măsură: măsura vieţii de atlant – de „urieş”, de „moş” – conform căreia toate timpurile grele nu trebuiau să dureze decât o viaţă medie de atlant: cca.10000 de ani de la ultima glaciaţiune. Ştiau că vieţile oamenilor s-au scurtat atât cât să nu le obosească spiritul deodată, în vibrațiile joase ale acestor timpuri, şi mai ales să beneficieze toată mulţimea spiritelor, venite de pe toate coclaurile cerurilor, special pentru a trăi omeneşte, şi nu moşeşte, în scurta vreme a Luminii Întunecate... (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/735/4.-variatia-vibratiei-medii-medii-zonale.html ).
Şi iată că azi trăim sfârşitul unei lumi care, chiar dacă şi-a numărat mai mult războaie, greutăţi, atrocităţi fără număr, perversiuni politice, sociale, profesionale şi sexuale în egală măsură, a fost măsura rămânerilor noastre în urmă şi cândva ne vom bucura de faptul că ni le ştim şi avem un material bogat pentru îndreptare. 
Dar să vedem câte ceva despre moştenirile rămase cu privire la cele ce au rolul de a ne susţine ridicarea în această perioadă grea şi în cele ce vor veni: din ce în ce mai uşoare, tocmai pentru că avem nu numai îndrumare, ci şi orientare...

Ştim ce înseamnă tradiţii, dar mulţi dintre noi cred că tradiţiile sunt legate de obiceiurile de muncă, de mâncare, de îmbrăcăminte, de acţiuni diferite, de distracţii sau de păstrarea unor relaţii de bună vecinătate în aşezare; sau, la polul opus, obiceiurile religioase – dar este necesar de spus: în mod artificial ele sunt numite tradiţii, căci ele nu sunt foarte vechi pe de o parte, iar pe de altă parte au fost impuse de-a lungul mileniului II d.Ch., în urma unor bătălii socio-politice greu de imaginat pentru noi, azi. Adevăruri clare au fost ascunse cu grijă să nu ajungă la generaţiile următoare; iar bătălia ar fi fost pierdută dacă nu ar fi foat tenacitatea poporului român de a-şi păstra moştenirea spirituală proprie, oarecum rătăcită, amestecată cu ritualurile altor popoare. De aceea, în vremurile pe care le numim secolele X – XVII, tot ceea ce nu s-a putut realiza pe cale impusă a fost remodelat, ”adaptat” folosindu-se de adevăratele noastre tradiţii. 

Este necesar de amintit faptul că în anii 90 am dus, împreună cu alţi înţelegători din jur, bătălia pentru înțelegerea faptului că avem nevoie să departajăm în istoria poporului nostru, grupurile de migratori de populaţiile tradiţionale ale pământurilor: cele pe care oamenii le numeau cândva Cuibul Munţilor (numiţi mai târziu Carpaţi, după surse exterioare poporului get). Deja începem să ne „luminăm”, înţelegând că aceste locuri nu au fost nicidecum goale şi „acoperite” prin valurile de migraţie, că toate artefactele nu şi-au avut originile înafara munţilor, aduse de migratori – deşi dăm în diametral-opusa încredinţare eronată că noi am fi cei care am născut acele populaţii de migratori, răspândind în lume o cultură, o civilizaţie care de fapt era deja comună popoarelor de pe toate continentele: doar numirile fiind diferite, în funcţie de formarea sunetelor, proprie fiecărui continent în parte. Este de asemenea necesar să înţelegem că religiile nu s-au format aici, că geţii (sau gheţii cum se numeau pe ei înşişi) cunoşteau bine structurile universului, cunoşteau bine Făuritorii lumilor şi creaţia făurită de ei, îi respectau ca pe cei mai iubiţi învăţători ai tuturor lumilor, se considerau lucrători şi cercetători spre învăţătura folosirii lumilor create de Făuritori... 
Migratorii au fost aceia care au născut religiile: şi-au pierdut mai întâi pământurile, apoi cunoașterile, tradiţiile, pe drumurile migrațiilor pline cu greutăţi cu care nu credeau să se întâlnească, sălbăticindu-se rapid din cauza diminuării drastice a vibraţiei lumii, mai ales că nu mai erau întăriţi de vibrațiile pământurilor lor, din care li s-au născut cândva trupurile... Numai împletirea liniile genetice i-au salvat de la pieire: sunt destui cei care au studiat diferenţele matriceale eterice dintre rase şi ştiu că orientalii au altă structură eterică decât occidentalii (diferenţele dintre lemurieni şi atlanţi, dintre necesităţile de evoluţie ale lemurienilor şi ale atlanţilor). Personal nu am întâlnit înţeleasă această diferenţă decât la dna Valentina Gârbea de la Iaşi – dar puţini ştiu să aprecieze ceea ce spune această doamnă a neamului nostru, dincolo de interesele lor de altă natură. De aici provin şi confuziile urâte privind faptul că unii occidentali ar fi posedaţi de extratereştri astrali (de văzut văd mulţi, de înţeles se pare că înţeleg prea puţini oameni şi mai ales înţeleg prea puţine lucruri legate de noi înşine). Păstrarea elementelor proprii corporale au rămas mai ales acolo unde liniile genetice au fost păstrate cât de cât nemodificate, urmărite de fapt de biserică și regalități pentru scopuri obscure al căror loc de discuţie nu este aici. 
Vom înţelege treptat că nu ne tragem din maimuţe, nici din extratereştri, că nu facem evoluţii ale corpurilor noastre şi ale spiritelor care animă corpurile noastre, că nu suntem nici supuşii adevăraţilor noştri părinţi dimensionali, ci doar copiii maturi pe care încă îi ajută ei în mod altruist, chiar din acest loc şi nicidecum de pe alte planete de pe care ar da buzna aici cu nave grosiere circulând pe bază de combustibili. Epoca de azi, a imaginaţiei omeneşti a avioanelor şi rachetelor nu poate naşte altceva azi – deşi procedeele reale de deplasare universică sunt cunoscute în plan ideatic de mult. Dar se consideră inutil ca oamenii de rând să ştie mai mult decât ceea ce se zbenguie pe cer şi tocmai de aceea multe elemente nepuse în accent în lume sunt folosite pentru dezinformări: cât ţine - ţine, între timp se pot găsi altele care „să ţină” ...

Să înţelegem bine că toate acestea erau cunoscute de străbunii noştri din orice neam, inclusiv ceea ce am ajuns să facem azi: ştiau bine că vom ajunge să folosim ceea ce azi numim autoturisme (pe şosele netede, drepte sau vălurite), vapoare, rachete, avioane, toate se pot vedea fără probleme din călătorii astrale în care viziunile planificării viitorului omenirii sunt mult mai curate, clare; iar dacă se pot cunoaşte – şi s-au cunoscut – liniile generale ale dezvoltare pământeană ale creatorilor avansaţi (oamenii), se pot înţelege utilizările unor asemenea creaţii. Știau încă foarte bine că generațiile viitoare se vor preocupa de cunoaștere rece – dar nu de omenie, bunătate, cumințenie, modestie, altruism, iar iubirea va fi un cuvânt de amintire, și nu o stare... Dar știau că totul va fi doar pentru scurt timp, după care fiecare spirit va ști ce să facă pentru a nu mai uita nicicând așa ceva...
Şi geţii, ca şi alte popoare, au cunoscut absolut tot: la nivel de popor întreg – nu numai la nivel de ”inițiați”, cum spunem azi, căci nici un conducător nu ascundea nimic de nici un om de pe Pământ. Conducătorii egipteni, sau iudei, sau romani le-au cunoscut şi ei, dar le-au ferit de cunoaşterea poporului şi popoarelor din propriile imperii; puterile acestor conducători creşteau prin folosirea intensă a puterilor mentale şi astrale – în egală măsură cu dezvoltarea armatelor ce foloseau materialitatea și agresivitatea fizică. 
Întrucât geţii nu s-au preocupat de astfel de direcţii de dezvoltare agresivă, ci de cu totul alte direcţii de cunoaştere şi aplicare, azi ne bucurăm (atât cât putem deocamdată, mai mult în viitor) de o astfel de moştenire aflată la îndemâna noastră, chiar dacă semnificaţiile s-au pierdut şi încredinţările multora sunt departe de a alege realitatea. Geţii nu s-au preocupat de religii denaturante ale adevărului: ştiau bine Calea, Adevărul şi Viaţa, iar Zalmoxis nu s-a dat niciodată drept Dumnezeu sau orice alt Mare Zeu, ci simplu şi modest împuternicit al ajutătorilor de neam, de lume şi de planetă. 
Religiile impuse cu timpul au înlănţuit spiritul căutător al omului creator, iar dorinţa de adevăr a fost treptat diluată prin interdicţia dialogului direct între om şi divinitate, ceea ce a atins foarte greu geţii în ansamblul lor, geţii tradiţionali, care nu credeau în zei după cum credeau alte popoare, cele migratoare: știau bine cine sau ce sunt – şi nu credeau în rugăciuni, ştiind bine că fiecare om îşi cunoştea destinul şi ştia clar că este ajutat dacă se ajută singur pornind deja pe calea rezolvărilor, în punctele esenţiale ale cărora primea sfătuiri de la ajutătorii săi direcţi. În noua religie impusă, zburătorul astral tradiţional se transforma în înger-copilaş neştiutor, aşa cum trebuia să rămână şi omul, Făuritorul Căii mulţimilor de lumi din ceruri, care ajuta piramidal, din treaptă în treaptă, era numit Fiu de Dumnezeu, adunarea Făuritorilor de lumi şi ceruri era numită Dumnezeu... Mijlocul dens, şi numai de Făuritori pătruns, al lumii (mijlocul universului) era iadul, viaţa eternă între popoarele fericit-lucrătoare din zările necuprinse de ochii trupului omului era Raiul – din care majoritatea spiritelor oamenilor veniseră cândva, urmând să se întoarcă după cuminţirea simţurilor lor pentru o ”clipă” aprinse... 
Şi tot aşa mai departe...
În plus multe sărbători au fost – ca peste tot în lume – impurificate: remodelate astfel încât să se estompeze sau să se denigreze adevăratele tradiţii, pentru a nu încuraja găsirea adevărului de către orice om ar fi dorit să-l cunoască: prin dialogul direct dintre om şi ajutători săi astrali, care aduceau cuvântul Făuritorilor până la urechea omului. Un dialog pe care toți îl cunoşteau și mulți îl practicau, sub forma zborului conştient al sufletului pe căile de cunoaştere a lumilor (călătoriile astrale), iar pentru cei care aveau nevoie de colaborări mai strânse între ei şi ajutători, astfel de călătorii în mijlocul nopţilor sau în mijlocul zilelor deopotrivă erau facilitate de lucruri meșteșugit făurite de străbuni: brăţările de aur sau argint – de loc magice, omul cunoscând valoarea lor de utilizare lăsată de Zalmoxis şi Călătorii dânsului, cu care omul cunoscător se putea lesne arunca în „suliţele” Soarelui, ale Lunii sau ale oricăror stele... Întăreau puterea sufletului, claritatea minții, blândețea spiritului și sănătatea trupului. 
Brăţările getice spiralate, create pentru putere şi echilibru au fost ascunse, căci alte obiecte cu destinaţie de cunoaştere fuseseră furate sau stricate, crezându-se a fi obiecte de cult, de adoraţie a unor zeităţi cu care geţii tradiţionali nu avuseseră de-a face nicicând... Alte obiecte au fost denigrate, deşi erau o moştenire profundă pe care o aveau şi alte popoare, dar multe dintre ele trebuiau să şi le ascundă rând pe rând: ori în vârful munţilor, ori pe insule, ori în codrii nepătrunşi de piciorul omului. Tot ceea ce a fost reper de cunoaştere străveche a fost pervertit sau interzis, dacă nu a putut fi măsluit sau distrus: de proprii semeni hrăpăreți, care au luat treptat locul îndrumătorilor atotputernici prin măreția spiritului lor... 
Dar așa trebuia să fie și așa a și fost... Aşa au fost vremurile şi nu s-au petrecut alte evenimente prin alte popoare. Cei care au sustras de multe ori obiecte de cunoaştere cu gând iniţial de păstrare, au făcut din ele obiecte de uz personal sau de grup restrâns. S-au creat societăţi ascunse popoarelor care s-au erijat în conducători de-asupra tuturor altor conducători, doar pentru că trăiesc conjunctura întunecării spirituale a lumii şi au în mâna lor ustensile ale ridicării în lumină. Au dat lumii – şi dau permanent – unelte şi direcţii de dezorientare, arborând tot timpul ceva ce doar pare a fi luminos, dar nu este, dacă nu oferă acele cunoaşteri pe care ei le ascund în continuare lumii noastre. Desecretizarea tuturor elementelor de acest fel ar duce nu la pierderea puterii lor personale – aceea oricum va fi – cât la respectul pe care la început îl pot crea celor profunzi şi care s-ar lărgi permanent, odată cu lărgirea rândurilor celor care trec „graniţa” înţelegerilor tot mai profunde cu care absolut toată lumea se va confrunta mai devereme sau mai târziu. 

Importanţa căutată, conştientă care curge din existenţa moştenirilor despre care putem vorbi (muuult! Dar avem tot timpul din lume !!!) trebuie înţeleasă cel puţin pe două direcţii:
1. Pe de o parte din utilitatea fondului general purtat de moştenirile rămase în lume: toată lumea munceşte, creează, utilizează părţi din această moştenire, folosind cu precădere corpul fizic. În astfel de situaţie, moştenirile au o dublă utilitate: şi permanentă, şi momentană cu particularităţi menite să atragă implicarea omului în lumea creată special pentru toate vieţuitoarele lumii, oferind exemple de creaţie utilă oricui – cum ar fi casele, porţile, obiectele de folosire interioară familială: ele vor fi întotdeauna utile omului și pot fi purtătoare de ornamente bogate cu care sufletul omului va rezona mereu, căci toate îi vor spune despre realitatea celor sculptate, ţesute, pictate. De asemenea, omul are nevoie de muzică – căci este obişnuit din vremuri imemoriale să o asculte în natură şi să îşi odihnească sufletul în valurile unduitoare sau săltăreţe ale cântului cerurilor şi pământurilor de sub ceruri: şi fiecare instrument de creat muzică îi va aduce aminte omului de câte ceva, îi va sădi dragostea de pământuri, de codri, de ape, de ceruri, de toate vieţuitoarele Pământului... 
Şi lista nu este câtuşi de puţin terminată...
Toate timpurile pe care le traversăm se formează pe linia schimbărilor către revenirea simţurilor noastre mentale și astrale, cu care vom percepe din nou viaţa şi universul înconjurător, având orientarea la îndemână şi ajutorul îngerilor noştri care ne vor îndruma permanent pe calea ce ne este dată din formarea lumilor... 
Mai este un pas până la începutul re-folosirii pe scară extinsă a corpului astral şi corpului mental, până la revenirea Moşilor-coordonatori-spirituali în mijlocul popoarelor şi reluarea trăirilor conştiente şi universal-cunoscătoare. Unde „universalul” se referă în egală măsură şi la universul nostru, cu profunzimile pe care le refuzăm azi, la universurile conexe şi toate structurile inter-universice pe care străbunii noştri le cunoşteau bine, extins şi profund – dar şi acel tip de „universal” care cuprinde oamenii de pretutindeni, indiferent de popor, sex, experienţă spirituală. 
Când discutăm despre muncă – ştim că acest tip de muncă va fi folosit de orice om de bun-simţ, care nu impune altuia să muncească pentru sine atâta vreme cât el însuşi poate să facă aşa ceva, chiar dacă îi era scârbă cândva de munca fizică producătoare de sudoare, murdărie, praf, dar şi de lungile, obositoarele faze şi subfaze care determină calitatea ridicată a lucrurilor duse la bun sfârşit. Nu munca trebuie s-o înveţe spiritul uman, ci atitudinea elevată faţă de muncă, pentru care a venit cândva pePământ;
2. Cât despre creativitate, aici este atât de mult de discutat încât nu putem decât să deschidem discuţii şi să le continuăm când vine vorba !!! Trebuie să avem în vedere în primul rând marile obiective de arhitectonică crezute (impuse a fi crezute...) a fi imaginaţie bogată, „artistică”... De fapt, ARTA de a pune în creaţiile noastre ceea ce este cunoaştere deosebită, profundă, privind viaţa de orice fel, planeta, steaua şi întreg universul de care ele se leagă strâns, denotă abilitatea spiritului uman de redare deosebită a vieții universale, iar acesta este o nuanţă deosebit de importantă asupra căreia avem de reflectat... Nuanţele: artistic, elegant, rafinat – arată o adâncă cunoaştere, o vibrare a sufletului, a subconștientului nostru, de altfel specifică tuturor popoarelor: apar acolo unde au rămas în lume, necunoscute pentru că nu mai suntem obişnuiţi să le pricepem doar când le vedem în jur. Iar acesta este un punct de plecare în multe direcţii de analiză, pentru a ne echilibra şi noi, la fel cum şi alte popoare s-au echilibrat, s-au MODESTIT treptat, de-a lungul timpului... Simboluri astfel păstrate sunt peste tot, doar că ne-am obişnuit să le privim cu nemăsurat dispreţ, din varii motive... Decoraţiunile poartă peste tot simboluri ale unui univers deosebit de complex, pe care ochii minţii le aduce în faţa ochilor trupului: dacă ochii trupului nu le vede asta nu înseamnă că ele nu există... Dar odată descoperită existența și importanţa lor, vedem altfel arcadele caselor, bisericilor, clădirilor de orice fel, percepem clar profilul celulelor de autostabilizare vibraţională (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/743/6.-substructuri-ale-sistemului-matriceal-planetar-celule-de-stabilizare-vibrational.html ): azi le numim portaluri, pentru că nu se percepe de regulă decât întăritura profilului lor longitudinal pe cerul verilor sau iernilor noastre. În profilele unora se pot percepe multe alte amănunte, mai ales în perioadele solstițiilor, când au loc accentuări ale multisenzorialului în viaţa umană: unele dintre ele sunt simple, altele – foarte rare – sunt de o complexitate aparte, care apare doar celor care li se explică parte din funcțiunile universului, de către ajutătorii dimensionali care ne ajută permanent să nu ne uităm cunoașterile străvechi și să le purtăm cu modestie mai departe; iar apariţia celor simple și celor complexe în acelaşi plan arhitectural descoperă cât se poate de clar cunoaşterea diferenţelor dintre celulele simple, obişnuite, folosite de toate viețuitoarele pământurilor, apelor și aerului, pentru stabilizare vibraţională proprie, şi cele rare, care sunt puncte de apropiere între dimensiuni (straturi) structurale paralele ( http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/728/6.-dimensiuni-structurale-paralele-ale-universului-fizic.html ) : tocmai pentru a fi puse în piatra așezămintelor retrase au fost arătate celor serioși și modești, să lase și ei moștenire lumii, la rândul lor, întreaga lor cunoaștere. 


Fotografia este realizată la mânăstirea Miclăuşeni din Jud. Botoşani: portalurile din partea superioară a faţadei arată structura complexă a celor cu posibilitate de apropiere, legătură inter-dimensională: valabil pentru orice reprezentare cu cel puţin 4 arcade suprapuse (o arcadă cu 7 suprapuneri mai există încă la Muzeul de Etnografie din Târgovişte, creată în sec. XVI – dar nu am putut eu să umblu prea mult prin ţară, cu siguranţă se regăsesc şi prin alte locuri elemente asemănătoare); cele din partea de jos sunt simple, folosite pentru stabilizarea vibraţională a vieţuitoarelor planetare. 

Legăturile inter-dimensionale sunt reprezentate în multe feluri: dacă le cunoaştem se percep imediat chiar şi în structurile roase de vremuri. De regulă apar în planul construcţiilor bisericeşti, dar în unele locuri avem moşteniri vechi de lăcașuri,, preluate şi transformate în așezăminte religioase de oamenii vremurilor mai apropiate; au aceeaşi valoare chiar dacă sunt clădiri de cult religios – exemplu biserica veche de la mânăstirea Corbii de Piatră, unde altarele interioare (altar dublu) au fost create după exemplul portalurilor săpate în pereţii laterali de la intrare. Cercetătorul deja cât de cât cunoscător îşi poate da seama că portalurile de pe pereţi au fost primele săpate în piatra muntelui datorită unor amănunte care se pot pierde în semiobscuritatea încăperii: din portal pornesc legături clare – repetate la fiecare portal în parte, cu alte structuri universice locale, căile de deschidere a unora dintre portaluri pentru lucrări care presupun transferuri inter-dimensionale de entităţi ajutătoare: lucrări proprii de ajutor oferit oamenilor și viețuitoarelor de pretutindeni. 


Şi portal inter-dimensional dublu:


Şerpi, frânghii, împletiri de „crengi” sau ceva asemănător conduc cunoscătorul către înţelegerea faptului că cei trăitori în astfel de locuri cunoşteau bine canalele energetice continentale şi transcontinentale:

 Fotografie realizată la mânăstirea Dragomirna din Moldova

Aş dori să nu deranjeze pe cineva faptul că dau exemple din mânăstirile, din bisericile noastre vechi, căci spuneam la început că ar fi fost cel mai bine să se fi împletit cunoaşterile noastre cu cele ale altor popoare – iudeu de exmplu, dar şi ale celţilor, ale orientalilor şi ale popoarelor de sorginte toltecă. Din nefericire, azi se distrug şi la noi, aşa cum a fost cândva şi în alte părţi din lume, acele bazoreliefuri care păstrau cunoaşteri ale poporului nostru asemănătoare cu cele ale altor popoare – exemplul Templului Ursitelor de la Şinca Veche, unde s-a distrus diagrama Yin-Yang din interiorul „Stelei lui David”: nici diagrama ”Yin-Yang” nu este proprie doar cunoașterilor orientale, dar nici steaua nu era ”a lui David” – dânsul doar a preluat un străvechi simbol existent pretutindeni în lume. 
Să lucrăm cu noi înşine pentru a ne învinge orgoliul, să lucrăm spre explicarea fără ocolire a necesităţii de împletire a muncii şi cunoaşterii omului în orice condiţii de întrupare. 

Să mă opresc deocamdată aici, sper încă că au fost concludente aceste puţine exemple: voi relua toate fotografiile făcute personal în ţară, explicând pe îndelete capacitățile multisenzoriale ale omului cunoscător – nicidecum fiind urme ale unor vizite ale extratereștrilor pe Pământ, preluate şi expuse în diferite locuri care azi sunt pentru noi situri arheologice în lume. Toate de fapt atestă cunoaşteri astral-mentale ale unei omeniri care, în ciuda vicisitudinilor vieţii, a lăsat urme concrete ale unei științe nepieritoare, pe care le vom „recunoaşte” fiecare dintre noi, când îi va veni timpul, când îşi va fi terminat sarcinile de destin fizic şi va face trecerea către un mental-astral concret, normal, binecuvântat de toţi ajutătorii noştri astrali şi spirituali, precum şi de oameni deopotrivă.