Frumusețea florilor de toamnă...

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



SĂ ÎNCURAJĂM CERCETAREA EXTRASENZORIALĂ

Sigur că cele pe care le scriu sunt părerile mele personale, născute din cercetare personală, şi nu am pretenţia să fiu crezută, dar rog întotdeauna un singur lucru: cei care au oarece capacităţi extrasenzoriale să cerceteze cele scrise aici, pe cât posibil - în meditaţie (astral) sau direct mental. Să dezbatem, să conlucrăm, să ne împărtăşim experienţa fiind mereu gata să ne deschidem orizontul. Să contribuim cu toţii la cercetarea de acest tip, pentru ca să nu mai fim datori exclusiv site-urilor şi altor scrieri străine. Căci fiecare popor are calea sa - dacă preluăm calea altora fără să o avem marcată pe a noastră personală, conform tradiţiei poporului propriu, atunci ne împrăştiem forţele, în loc să ne îmbogăţim reciproc destinul. Comparaţiile ar trebui făcute abia după ce ne cunoaştem tradiţiile şi cunoaşterile, cât de cât, căci de aceea apar exagerări de genul: poporul român a fost primul care a civilizat Europa, a fost singurul popor autohton... lucruri pe care le vom descoperi neadevărate, cu ruşine şi regret pentru orgoliul împrumutat din exemplul altor popoare orgolioase, care ne-au impus încredinţările lor...

Cercetarea începe, e drept, cu confuzii, stângăcii, asocieri multiple, dar treptat lucrurile se limpezesc, legăturile între domeniile cercetate încep să se vadă cu efectele lor echilibrate la nivele din ce în ce mai înalte. Pe măsura trecerii timpului, pe măsura creşterii vibraţiei medii planetare (de fapt: stelar-galactice, zonale), puterile noastre vor creşte şi ne lămurim asupra aspectelor confuze, îmbogăţindu-ne cunoaşterea privind universul în care ne aflăm.

Încurajaţi şi voi, la rândul vostru... Să nu agresăm, ci să încurajăm.

Oamenii cu capacităţi extrasenzoriale sunt sensibili, fac primii lor paşi temători, nesiguri, într-o lume puţin cunoscută; a crede că un astfel de om este "tare", că ar trebui să fie insensibil şi să confunde echilibrul cu nepăsarea şi duritatea, este o mare confuzie...

Mulţumesc. Vă doresc toate cele bune şi frumoase!!

Pentru cei interesaţi !!

ACEST BLOG NU SE VA DESFIINŢA !!!
Anunţurile temporare ale Blogger - Google sunt false. Exprimarile lasă de dorit sau sunt create spre a induce in eroare pe cei care le folosesc. Probabil ca ne pregatesc astfel de taxarea spaţiului web, aşa cum s-a procedat si in cazul siteurilor bazate pe tehnologie ning .

Deşi am raportat că nu este corect cum se procedează, Google cere mereu verificarea parolei şi, până la reintroducerea ei, blochează întreg contul Google. Dacă nu sunt pe gmail in acel moment, blogurile sunt blocate pana ce deschid computerul. Nu mi se pare de loc corect... dar nu avem ce face!!
Să-i iertăm şi să ne revedem puţin mai târziu.
Pentru toti cei care se confruntă cu astfel de probleme, sfatul meu este urmatorul: priviţi des, chiar de 3 - 4 ori pe zi, în coltul de sus, dreapta, unde apare din cand in cand cuvântul AUTENTIFICARE. Click pe el, puneţi parola şi se redeschide totul. Este buna o adresă de gmail, căci se cere imediat reintroducerea parolei şi totul revine la normal.
Cristiana

http://regasirea-interioara.blogspot.com/

La fel ca si filmele anterioare, si acesta este primit din partea prietenului blogurilor mele Gabriel , caruia ii multumesc din toata inima pentru suportul spiritual pe care ni-l ofera!!
Succes, Bucurie, Iubire si Lumina, Gabriel!!

vineri, 26 septembrie 2014

O FILĂ DIN RELAŢIONĂRILE NOASTRE ACTUALE...

Şi eu am constatat, îmi spun mereu alţi şi alţi prieteni în ultima vreme că, pe măsura trecerii timpului şi a trăirilor noastre din ce în ce mai conştiente, ne întâlnim sau ne reîntâlnim cu oameni cunoscuţi în trecere doar, cu care nu am interacţionat la prima întâlnire sau întâlniri cu persoane publice, cu care nu ne-am gândit niciodată că ne-am putea întâlni.
În ceea ce privesc anumite contacte de destin, cu persoane publice spre exemplu, a venit vremea să înţelegem că persoanele de notorietate publică nu sunt neapărat persoane de maximă calitate, spiritualitate, pricepere, elevare pe orice plan – ci persoane care chiar şi pentru doar un moment sau pentru o lungă perioadă de timp devin de notorietate publică pentru completarea sarcinilor lor de destin, înafară de a crea condiţii pentru impulsionarea publicului lor, indiferent dacă este vorba despre un plan local, restrâns sau foarte larg. Sunt sarcini care necesită tangenţe cu toate felurile de oameni, şi ei înşişi devin apoi purtători de sarcină informaţională pentru alţii, impulsionându-le pe termen scurt sau îndelungat căile de manifestare în moduri pe care abia acum începem să le descifrăm. O întâlnire personală cu astfel de persoane nu ar trebui să fie catalogată neapărat ca fiind o mare cinste sau o mare realizare, o surpriză de proporţii pe care destinul i-o oferă unui om sau altul. Ci este întotdeauna un schimb de un volum informaţional de mare anvergură pentru cel necunoscut – şi nu neapărat pentru a trage un folos material, social, profesional sau spiritual, ci pentru un schimb de informaţii la nivel energo-material şi vibraţional, prin care cel cu poziţie înaintată în societate îşi completează cele necesare destinului său – de multe ori semnificative, fără ca vreunul să ştie – şi cel care pare neînsemnat să fie purtător de informaţie de evoluţie secundară (ajutător secundar cu sarcini planetare, stelare şi galactice) ceea ce înseamnă un întrupat foarte important pentru toate evoluţiile locale: în această perioadă însă acestea fiind lucruri foarte puţin cunoscute. Vom relua pe larg în studiile istorice însemnătatea purtătorilor consacraţi de informaţie în toate vremurile – fie ele etape de manifestare mentală a creatorilor conştienţi avansaţi, fie etape intuitive ale acestora: ei sunt legaţi în primul rând de cele mai avansate învăţături pe care le-a primit omenirea de-a lungul tuturor epocilor sale pământene, adică în aproximativ ultimele 60 milioane de ani. 

Personal m-am gândit la acest aspect rememorând şi analizând multe momente de acest fel, din adolescenţă sau de pe parcursul anilor maturităţii. La început nu am înţeles de ce am avut tangenţă cu oameni obişnuiţi, în faţa cărora nu simţeam că este cazul să le atrag atenţia în vreun fel, dar şi cu oameni de notorietate publică, arhicunoscuţi – de la decani şi rectori, oameni de artă şi de litere, preoţi înălţaţi, la miniştri şi chiar preşedintele ţării. Uneori chiar am vrut să mă eschivez total, însă nu am putut, viaţa m-a obligat practic să interacţionez direct cu mulţi oameni, în acest fel. 
Am înţeles la un moment dat că fiecare tangenţă directă, personală, de pe Pământ, prin manifestări de natură fizică, are o importanţă deosebită şi în legăturile noastre pământene, aşa cum scriam mai sus, prin schimburile de informaţii de naturi deosebite între noi, conştientizate mai mult sau mai puţin în vremurile noastre – dar profund conştientizate şi înţelese, apoi folosite integral în etapele mentale. Pe de altă parte trebuie să avem în vedere permanent şi desfăşurările de sarcini pe care le avem în astralul Pământului, în activităţile noastre desfăşurate în calitate de entităţi astrale (în timpul somnului). Să nu neglijăm, de asemenea, diverse feluri de ajutor interpersonal în viaţa curentă, dar mai ales pe cele care ne aşteaptă în viitorul călătoriilor noastre prin acest univers, prin alte universuri, coparticipări la diferite lucrări de o importanţă deosebită pentru noi înşine şi pentru întregul univers. 

Există un aspect însă pe care este cazul să-l dezbat acum. Este vorba despre o anumită formă a acelui „deja vu” despre care auzim şi pe care mulţi dintre noi îl cunosc deja: ne reîntâlnim cu întrupaţi actuali cu care am trăit în vieţile anterioare sub alte forme, cu oameni pe care îi cunoaştem din călătoriile şi lucrările noastre astrale curente, desfăşurate în timp ce ne doarme corpul fizic. Ne amintim de dânşii sub formă de vis, vis căruia nu îi dăm prea mare importanţă pe loc – dar de fapt desfăşurând cu ei trăiri mai mult sau mai puţin intense în calitate de entităţi astrale, în lucrări necesare destinului în curs. Sunt perioade planetare cu energii foarte puternice în creştere sau în diminuare în care visăm mult, dar nu ne amintim prea multe – sau nimic concret, ca acţiuni sau ca persoane: de fapt nu visăm mai mult, nu desfăşurăm activităţi astrale mai mult, ci sub imperiul vibraţiilor în schimbare bruscă, conştientizăm mai mult activitatea curentă pe care o avem în astralul planetar. Toate ne rămân undeva în memoriile corpurilor noastre fluidice, se transmit spre corpul fizic stocându-se în „buzunarele” de rezervă de la graniţele dintre subconştient şi conştient. Sunt gata să iasă la suprafaţă, şi chiar ies în momentul în care conştientizăm împreună că suntem faţă în faţă, în manifestări cu corpul fizic şi astfel avem posibilitatea să întărim fizic contactele noastre trecute nebăgate în seamă sau activităţile astrale desfăşutare împreună. 
Este sarcină de destin, şi undeva în sufletul nostru ştim asta.
Să înţelegem că, pe măsura creşterii vibraţiei medii planetare, se dezvoltă din ce în ce mai larg corpurile noastre fluidice, întărindu-se câmpurile lor. Vitalizate astfel ele oferă spaţiu din ce în ce mai larg manifestărilor noastre din ce în ce mai variate, mai bogate. Şi ştim asta, observăm zi de zi. Memoriile noastre se întăresc prin intrarea unor segmente de trăire din ce în ce mai bogate în conştienţa noastră şi rămân acolo. Mulţi oameni cred că, dacă vor memora mai mult, li se va strica creierul... Ceea ce este departe de adevăr şi este bine de reţinut asta, căci materialul informativ sau experenţial pe care îl memorăm se compactizează, făcând loc tuturor celor trăite de monadă, din momentul autoformării sale – în eternitate: practic ţinem minte tot, pe fiecare fel, nivel de vibraţie în parte şi rememorăm automat, scoatem din memoriile proprii, ale monadei ( http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/5.-memoriile-monadelor-.html ) ceea ce necesităm, în funcţie de impulsurile vibraţionale pe care le trăim. 
Pe de altă parte, de multe ori, dacă întâlnim o persoană nouă, avem senzaţia aceea de „deja vu” şi credem repejor că este unul dintre acele fenomene pe care le numim „paranormale”: având la bază o întâlnire cu cineva cu care ne-am întâlnit într-o viaţă anterioară, sau un vis de tip premoniţie. Ceea ce da, poate fi şi aşa cu siguranţă de multe ori, căci este din ce în ce mai normal să ne revină amintirile din vieţile noastre anterioare de pe Pământ, cu intuiţii largi despre amintirile de prin alte locuri din univers, să ne vină (şi să rămână în conştient) fragmente din derulările călătoriilor noastre astrale din timpul petrecut cu somnul – toate fiind evenimente rămase de fapt în subconştient, în memoriile latente ale altor corpuri decât cel fizic. Corpul fizic face legături, în plus printre altele cunoscute de noi, cu activităţile curente ale celorlalte corpuri, printre care percepţiile şi folosirea lor este doar una dintre aceste activităţi. Vibraţia planetară în continuă creştere determină din ce în ce mai des la trecerea frontierei, „barierei” (nu este barieră de fapt, dar o putem asemui cu aşa ceva, în lipsa unor cunoaşteri mai aprofundate, deocamdată) dintre subconştient şi conştient. Cele pe care le numim latente de fapt nu sunt în totalitate astfel, le credem noi în acest fel, latente, aflate diminuate undeva în subconştient: doar atenţia noastră este sustrasă de cele ce se petrec intens – chiar agresiv ni se pare nouă – în câmpul fizic al lumii în care trăim şi, datorită unei experienţe mai mici de manifestare prin corpul fizic, ne concentrăm în câmpul fizic pentru a duce la îndeplinire sarcinile din acest domeniu al vieţii noastre. De aceea, cele ce se petrec în alte câmpuri, de alte vibraţii, pierd din atenţia noastră, până la a le crede inexistente pentru o bună perioadă de timp. Aceste alte corpuri, funcţionările şi efectele lor, desconsiderate până acum în majoritatea popoarelor lumii, trec azi mai repede „frontiera” şi rămân în conştient. Dacă până acum nu le cunoşteam, de acum încolo memoriile devin aproape fotografice stocând chiar în conştient toate cele înregistrate de simţurile noastre, ajutându-se astfel să depăşim cu încredere ceea ce în trecut credeam că prea multă informaţie ne va... distruge creierul, ne va da dureri de cap... Se dovedeşte că lucrurile nu stau de loc în acest fel. 
Destinele noastre se împlinesc în detaliile cele mai mărunde şi profunde. Orice fel de tangenţe din acest ciclu de vieţi sunt conştientizate. Fiecare tangenţă de pe Pământ, aşa cum spuneam, are un corespondent cert în sarcinile pe care le avem dincolo de fruntariile galaxiei în care ne aflăm în acest moment. 
Memoriile noastre sunt mult mai active azi şi este doar începutul: se vor mări din ce în ce mai mult, fără de sfârşit pentru viaţa noastră pământeană şi a generaţiilor viitoare. Tot ceea ce trăim şi tot ceea ce se înregistra până acum în subconştient rămâne la purtător, rămân definitiv la poarta conştientului, şi nicidecum nu mai rămân „îngropate” în subconştient. Astfel ne vom aminti cu toţii (până acum oameni cu memorii prodigioase erau destul de rari) că am mai trecut, însă fără tangenţă (comunicare directă), pe lângă o persoană, sau ne întâlnim cu persoane despre care am auzit în trecere, fără să le fi cunoscut, sau venim în contact cu persoane publice cu care nu credeam că ne vom întâlni şi că vom relaţiona vreodată direct. Multe sunt pregătiri de evenimente, pre-contacte prin care subconştiententul nostru este pregătit pentru a lua direct contact cu persoanele în cauză. Doar atât va reţine un subconştient la început nepregătit, transmiţând reverberaţii care ne apar sub formă de intuiţii. Intuitivul se diminuează mult, etapa nu va mai merita să fie numită, în curând, intuitivă: pentru mulţi dintre noi deja lucrurile se petrec, intuiţiile devin cunoaşteri clare, acel „Eu ştiu” va întări încrederea omului în sine însuşi, în ajutătorii astrali şi legăturile cu ei, precum şi în cunoaşterile celor din jur preluate pe căile naturale, prin percepţii personale. Nu vom mai numi ego, orgoliu sau în alte feluri faptul că suntem siguri pe cele cunoscute direct, prin propriile noastre percepţii astrale şi mentale, pe lângă cele fizice. Ne vom aminti clar „visele” noastre – pe care nu le vom mai numi „vise”, ci „cercetări astrale şi mentale”, ne vom aminti lucrările pe care le facem în astral, oferind ajutor clar, direct, celor care îl necesită, .
Pe măsura conştientizării fenomenului, se împletesc liniile de destin mai repede, totul devenind mult mai activ cu timpul. Memoriile se descarcă rapid, un cuvânt, o imagine, o persoană ne aduce un şuvoi uriaş de înţelegeri, de amintiri: se deschid liniile de cunoaştere personală, iar ceea ce până acum am crezut că este de necuprins, de neatins sau, dimpotrivă: că ar fi în noi şi nu avem nevoie să ne mai preocupăm de ele, se dovedesc a fi fost înţelese greşit, şi purcedem la a le cunoaşte în liniile prezentului, în puterile prezentului nostru, în vibraţiile planetei actuale, în mijlocul stelelor noastre, din galaxia noastră actuală. 
Toate se dezvoltă azi în noi, întreg sistemul nostru corporal se dezvoltă, cu toţi senzorii lor care ne dezvoltă percepţiile într-un grad pe care nu l-am cunoscut, conştientizat în această viaţă, care ne impulsionează la mărirea sferei manifestărilor în feluri de care am auzit – dar nu le-am trăit personal până acum.
Nimic nu se mai uită, nu se mai degradează – dimpotrivă, toate cele care apar în conştientul nostru susţin memoriile, activităţile, derulările de sarcini, înţelegerile cu subtilităţi din ce în ce mai profunde şi mai ample. 

O nouă viaţă ne cuprinde deja, aproape pe nesimţite pentru majoritatea oamenilor azi: unii o numesc „trezire” sau „reconectare”, sau orice fel de altă formă de exprimare care cuprinde de fapt acelaşi fenomen: revenirea la ceea ce am fost cândva, înscrisă în Cartea Vieţii noastre pământene...
Să ne lăsăm fără teamă cuprinşi de ea, purtaţi pe aripile ei, încântaţi, minunaţi...
Să aşteptăm cu răbdare şi încredere asemenea creşteri, dezvoltări, mulţumind mereu divinităţii  pentru tot ajutorul cu care ne învăluie, mereu...

vineri, 19 septembrie 2014

CELE DE PE URMĂ VOR FI CELE DINTÂI...

Am fost deseori întrebată de ce privesc calmă, liniştită, marile evenimente spirituale, sociale sau politice. Cum a fost mai ales acel binecuvântat 21 decembrie 2012... sau alegerile care vin acum... 
Da, am o viziune asupra lumii şi omenirii care m-a determinat şi mă determină în continuare să privesc liniştită lucrurile, chiar dacă de cele mai multe ori mă dor durerile din familie, ale prietenilor sau a lumii... Una e durerea – fizică, sau emoţională, sau amândouă laolaltă – alta e panica prelungită, frământarea fără final de înţelegere, neacceptarea până la capăt: de care, mulţumesc lui Dumnezeu am scăpat. Chiar am la început clipa unei neacceptări, care duce ori la durere, ori la milă şi compasiune – dar ea este impuls pentru implicarea în orice fel de acţiune se cuvine să o pun alături de cele ale altora. Aşa e viaţa. Şi spuneam de curând cuiva care îşi dorea moartea: „Părerea mea este că trebuie să trăim intens, cu efort, ca să merităm o moarte...”

CĂDERILE MELE ... 
Oricum cred că pentru noi, oamenii, căderile sunt pe vârfurile munţilor de evoluţie, într-un şuvoi de spiritualitate necunoscută încă, care ne oferă locul de om în această lume. Suntem pe „platourile ei alpine” aici, pe Pământ, iar viziunea aceasta a fost una dintre primele pe care le-am avut şi le-am analizat – prin 1987... 
Azi cred multe despre aceste lucruri, iar ele îmi oferă stabilitate prin înţelegerea unor chestiuni care dau forţă, putere, altruism, drag de toate şi de toţi. 
Când cred că am o „cădere” – aşadar spiritualiceşte vorbind – eu cred că de fapt este o recuperare a altui element rămas în urmă. Şi dacă este o recuperare, este o echilibrare de fapt. Şi chiar mă simt echilibrată şi întărită, şi încerc să susţin cum pot şi pe alţii – care vor alege să creadă sau să nu creadă, dar îi rog să simtă, să analizeze, să caute să înţeleagă ei înşişi, să se lămurească după trecerea greului sau dezorientantului moment. 
Faptul că eu cred în astfel de „recuperare” vine din cunoaşterea faptului că razele din radiaţia spiritului, a monadei (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/4.-radiatia-monadica-spirituala.html), nu sunt egale, nu sunt egal dezvoltate – şi tocmai pentru acest lucru venim aici la întrupare, după ce am avansat mult în consolidări de evoluţii la nivele foarte înalte: din unele puncte de vedere avem puteri şi experienţă pe măsura lor – din altele nu avem, dar ne-o formăm. Razele noastre, puterile noastre nu sunt egale nici ca intensitate, nici ca lungime (şi astfel nu ajung departe), nici ca putere de pătrundere (nu răzbat şi nu pot fi folosite eficient la depărtare, şi nici timp îndelungat). Ceea ce avem de făcut este să le dezvoltăm pe toate cele care acţionează în acest loc din univers, apoi în altul, după cum consideră coordonatorii, îndrumătorii noştri plini de putere spirituală şi de experienţă: pentru că noi nu avem viziunea complexă a dezvoltărilor armonioase, nu cunoaştem încă bine nici modurile lor de dezvoltare, nici vitezele de înaintare, de pătrundere în mediile universice: căci la nivele de vibraţie joasă ale universului nu avem cunoaşteri consolidate privind necesităţile totale în care s-au format şi au crescut puţin câte puţin puterile noastre. 
Mai mult decât atât: numai îndrumătorii noştri pot ţine cont de dezvoltarea noastră în egală măsură cu a fraţilor noştri de pretutindeni – oameni sau orice fel de întrupaţi: de la viruşi la galaxii (cel puţin), ceea ce noi nu avem în vedere încă. Ar trebui să avem în vedere măcar dezvoltarea altor vieţuitoare spre susţinerea noastră, şi invers: noi care ajutăm şi susţinem pe alţii, pentru a ajuta şi ei la rândul lor, iar ceea ce ni se întoarce astfel devine fără să ştim însutit, înmiit... Nu conştientizăm asta, aşa cum nici ceilalţi nu conştientizează – dar prin efortul coordonărilor armonioase ale marilor noştri ajutători se fac toate, treptat, până când ajungem la conştientizări şi trăiri complexe oriune ne-am afla în univers, alături de semenii noştri...
Să reţinem că în astfel de trăiri, ajutătorii noştri nu ne împing din urmă, doar noi ne împingem unul pe altul: până obosim şi înţelegem şi rostul celor făcute, şi echilibrarea lor, şi rămânerea în echilibru mai departe... A ne împinge astfel la acţiuni bruşte, înainte de a avea puterea de a „merge pe propriile picioare” este ceva mecanic, din care se conştientizează doar greutatea care oboseşte. De aceea cele mai multe acţiuni, evenimente, manifestări şi trebuinţe umane ni se par grele şi de multe ori fugim de ele. Mai întâi trebuie să ne descoperim forţele, să le folosim cum putem, să le înţelegem dezvoltările, să le consolidăm în diverse condiţii – abia apoi vine rândul altora. 
Aşadar, nu degeaba suntem aici, acum, în astfel de conjuncturi planetare. Şi asemenea situaţii, în care o parte din populaţiile spirituale întrupate împreună cu noi se agită, se grăbeşte, agresând cealaltă parte, conduc la căderea civilizaţiilor: devreme au pornit – cel mai adesea pe drumul migraţiilor sau războaielor, grăbindu-se orbeşte în goana cailor, fără să-şi cunoască forţele, resursele – devreme şi contorsionat s-au dezvoltat, nefiind coapte suficient în însăşi esenţa lor, adică:
– nu s-au dezvoltat complet, ci doar în acele vârfuri care au supt puterea celorlalte popoare, privându-se între ele în avalanşă de multe ajutoare pierdute pe drum, distrugătoare sau cel puţin obositoare, rămânând multe în memoriile monadice ca emoţii şi sentimente: la reîntâlnirea cu diverse evenimente în viaţa de azi, sufletul îşi aminteşte doar greutatea, şi rareori ce a făcut pentru a depăşi totuşi greutatea care nu l-a omorât, ci doar la întărit cândva;
– nu au folosit resursele proprii materiale, neavând timp propice cercetării împletirii lor, din care să rezulte mereu altele folositoare; nu au avut timpul descoperirii modurilor de înlocuire, de împletire, de folosire multilaterală – într-un cuvânt de valorificare locală, în funcţie de necesităţile echilibrate (nu exagerate) ale populaţiilor locale: cu care nu s-au împrietenit spre conlucrare, ci s-au omorât orbeşte;
– în acest fel, nu au folosit resursele umane de înaltă valoare, oricât de mari sau de mici ar fi fost ele: de inteligenţă, de forţă fizică, de experienţă ancestrală, pe care uneori nici nu au fost lăsate să se dezvolte, să ia avânt, fiind dispreţuite doar pentru că conducătorii nu au avut răbdare pentru înţelegerea lor şi un timp necesar observării efectelor lor pozitive. Nu resursele au fost lipsă sau vinovate, ci doar cei care le-au evaluat superficial – indiferent de natura lor. 

Profund privind lucrurile, avem toate condiţiile necesare recuperării cunoaşterii şi folosirii forţelor necunoscute de noi, posesorii. Dezvoltarea unor forţe s-a făcut uneori în detrimentul altora, şi nu pentru a sprijini pe cele nedezvoltate încă – dar am fost lăsaţi un timp pentru a ne descoperii singuri la un moment dat existenţa lor şi felul în care putem acţiona cu ele, în mod echilibrat şi mai ales moderat. 
Şi dacă ne raportăm la Pământ, tot ceea ce s-a petrecut şi se petrece în continuare, într-un continuu prezent, este şi valabil, dar şi trist: că în special resursele umane au fost, şi sunt încă în această situaţie a unei folosiri precare, dezechilibrantă şi pentru noi, şi pentru planetă. Nici resursele materiale, nici cele umane nu sunt valorificate suficient pentru ca întreaga omenire să ajungă măcar intuitiv la o inteligenţă suficient de avansată pentru a recunoaşte valoarea tuturor şi a modului de a le folosi eficient. Şi atunci totul devine previzibil sau măcar nu poate mai nimic să ia prin surprindere pe cel care înţelege astfel: el poate accepta tot ceea ce se petrece, poate astfel să primească totul drept impulsuri de orientare şi de adaptare din vreme, pentru a contracara, pe cât posibil, efectele negative la nivel personal şi al celor din jur, care sunt dispuşi să accepte.

Când forţele, resursele sunt însă echilibrat dezvoltate, percepute şi folosite ca atare, se poate observa clar cele dezvoltate la final, cu cele dintâi susţinându-le pe cele din urmă, proaspete şi întărite fără oboseli extreme ale altora; cum cele de pe urmă devin susţinătoare ale celor dintâi, obosite de eforturile făcute, în zborul lor către noi orizonturi, care vor lucra către o nouă epocă de dezvoltare ale tuturora la un loc.

Toate se petrec aşa – de la membrii unei familii la un popor întreg, la un set de popoare şi la nivelul întregii umanităţi. Este un mecanism care, dacă este cunoscut şi acceptat cu virtuţile sale întregi, ne ajută – printre altele – să înţelegem orice eveniment social-politic contemporan. Rădăcinile celor care se petrec acum ar trebui căutate în rădăcinile şi mlădiţele ceva mai vechi, pornind de la marile migraţii de acum două milenii – ca să nu ne ducem totuşi prea departe: deşi chiar mult mai departe sunt cele mai profunde şi subtile cauze. Dar cum ele nu sunt cunoscute şi aprofundate, chiar şi numai mozaicul neputinţelor de folosire a resurselor şi cunoaşterilor proprii mai apropiate poate conduce la orice înţelegere a evenimentelor contemporane. Totul este de fapt o transpunere a celor vechi în condiţii care se schimbă mereu, determinându-ne să ne cunoaştem limitele şi să înţelegem limitele altora: chiar dacă le înţelegem – nu înseamnă că le acceptăm spre a ne fi exemplu de urmat, exemplu de oferit altora. Doar de înţeles. 
Atât.
Şi astfel lumea se poate schimba: în sufletul nostru cel puţin...

miercuri, 17 septembrie 2014

FIECARE PAS ARE TIMPUL LUI, ARE VALOAREA LUI ÎN SUFLETUL UNUI OM


De-a lungul vieţii m-am agăţat de multe lucruri sau oameni, dar am şi întors spatele multor oameni; am rejectat şi idei pe care le-am avut şi eu, precum şi idei pe care le-am primit din partea celor din jur. Şi, întâlnind oameni care se agăţau de ceva cu spaimă (să nu trăiască diferite feluri de evenimente) sau cu disperare (să nu piardă ceva sau pe cineva), mi-am dat seama la un moment dat că refuzam să las omul în apa sufletului său, insistând să-l duc „pe calea cea bună, reală, adevărată” (pentru mine...). Dar acest lucru însemna de fapt a-l deranja – până la a-l jigni sau chinui, cu toate cele cuprinse între asemenea limite sau chiar şi mai largi, în funcţie de moment: mai ales pe cel care crede că clipele lui sunt numărate. Eu aveam conştiinţa mărită a vieţii după viaţa trupească, după trecerea vieţii omului formal şi îmi doream din tot sufletul să le ştie şi cel ajutat de mine în acele clipe... 
Deformare religioasă de la acel „măcar pe patul morţii”... 
Şi la un moment dat am început să înţeleg alte lucruri... Că, dimpotrivă, îl ajutam real primind doar momentul cu înţelegere şi cu căldură sufletească la adresa omului, chiar dacă se vedea clar că el nu este nicidecum în faţa pasului plecării, ci doar frica în faţa acestui pas îl determina s-o creadă. Nu-l ajuta nicidecum refuzul meu (chiar indignarea mea) faţă de neînţelegerea lui cu privire la continuarea vieţii dincolo de trup. Ci ajutor adevărat în asemenea clipe grele pentru el era numai primirea felului lui propriu de simţire şi încredinţare, cu căldură umană, înconjurarea lui sufletească cu sufletul meu. Abia după trecerea greutăţii, durerii trupeşti sau/şi sufleteşti avea să fie suficient timp pentru a-i arăta că treburile stau altfel, că este treaba viitorului dacă el acceptă sau nu alte noutăţi care îl pot linişti, dacă va fi să mai treacă prin astfel de momente grele; sau dacă sunt necesare alternative la explicaţiile confuze în care omul s-a scăldat până atunci, sau alte moduri de abordare, în funcţie de vremuri şi de oameni. Dar în momentul greutăţii sale, omul s-a simţit înţeles şi durerea sa, înconjurat cu căldură sufletească: de dragul lui ca om, şi nu de dragul cunoaşterii diferitelor părţi ale adevărului. 

Am înţeles atunci eu personal că există un timp al cunoaşterilor şi un timp al trăirilor cu sau fără cunoaştere aprofundată a realităţii înconjurătoare. Disperarea cu orice preţ a da omului orice fărâmă de cunoaştere chiar şi pe patul morţii nu dă, nici nu ia valoarea cunoaşterii în sine. Valoarea este în sufletul privitorului, al primitorului...

... La fel ca orice primire: dacă e primire – numai omul poate să o facă. Nu poţi da omului mai mult decât poate primi, în orice moment al vieţii lui. Îi poţi dori să primească ceva, iar dorinţa este un dar în sine – este lucrătoare în felul ei, îl ajută subconştient să-şi umple o călimară cu cerneala cu care doar sufletul lui va scrie filele eternităţii înţelegerilor sale...

Şi ajutătorul înţelege, la rândul său că este primit – el şi ceea ce îi poate aduce celui ajutat – doar când acesta din urmă este pregătit să primească. Aceasta nu ştirbeşte existenţa celor reale dar necunoscute de alţii, nu ştirbeşte frumuseţea realităţii, nici fiinţarea, nici rostul care are şi îi oferă valoare pe lângă frumuseţe... Nu pierde din binele pe care-l poate da căutătorilor-lucrători... 
Şi apoi – cât de frumoase pot fi amintirile de pe drumul înălţărilor spirituale, şi cât de frumos va fi pentru oricine să aibă asemenea momente de împărtăşit cu alţii asemenea lui, cândva... 
Cei care nu le pot vedea sau înţelege acum, o vor face altă dată şi îşi vor da seama de tot ceea ce au pierdut scăldându-se în inerţii comode, şi ce au câştigat în viaţă, cu adevărat, părăsindu-le... Fiecare om apreciază clipele vieţii în felul lui, iar echilibrele se formează treptat prin inerţii necunoscute la început şi părăsirea lor prin înţelegerea proprie a valorii înaintărilor, înălţărilor spirituale: pentru sine – dar şi pentru toţi cei din jur...

Toată viaţa trecem prin tot felul de evenimente. În clipa fricii de eveniment (cel mai adesea probabilitate de deces) omul se poate deschide total – sau nu... Şi ne formăm încet-încet experienţa de a înţelege exact ceea ce suntem pregătiţi să primim, să înţelegem: şi noi, şi cei ajutaţi – fiecare pentru nivelul său spiritual, nici mai mult şi nici mai puţin. 
... Căci fiecare drum şerpuieşte în felul său la fiecare pas... 
Şi în fiecare clipă drumul ne atinge... în timp ce şi noi atingem drumul... Nu ştim ce formăm, pe cine ajutăm, de cine suntem ajutaţi, cum se împrăştie reverberaţiile trăirilor noastre în lumea pe care o cunoaştem mai mult sau mai puţin, dar care ne aşteaptă cu răbdare să o cuprindem, să o înţelegem, să o îmbrăţişăm... să o iubim...

luni, 8 septembrie 2014

CINEVA CARE A AJUNS LA ADEVĂR (3): REFLECŢII PE BAZA ARTICOLELOR ANTERIOARE...

Discuţiile avute pe baza articolelor anterioare au condus la mai multe concluzii, dintre care una relevă o încredinţare extinsă: că înălţarea spirituală este bazată pe excludere. De fapt mi-am adus aminte că am citit deseori, şi am avut multe alte discuţii anterioare din care rezulta aceeaşi încredinţare: că omul ar trebui să excludă din viaţa sa manifestări diverse, cum ar fi (câteva exemple mai des întâlnite): persoanele cu care nu mai poate comunica nemaiavând multe puncte comune, evenimente la care nu mai are bucuria, frenezia de a participa, exclude un anumit gen de discuţii ((politice, sociale, de afaceri, etc.) şi, nu în ultimul rând, îşi caută serviciu pentru a câştiga existenţa pe baza noilor înclinaţii, renunţând la meseria anterioară. Am mai scris pe aici despre faptul că nu văd nimic rău în această formă de câştig din cunoaşterea şi aplicaţiile de tip ezoteric, căci mulţi, majoritatea celor la care mă refer nu se pot concentra de la început şi pe calea nouă, şi pe cea veche. Este necesar un timp îndelungat pentru obţinerea unei stabilităţi în gândirea cu sensuri noi, de aplicare a cunoaşterilor noi la cele vechi, cu discerneri multiple, cuaprofundări de înţelegeri şi altele asemănătoare. Se formează noi abilităţi însă doar în timp mai lung pentru unii, în timp la scurt – dar folosind intensiv toate momentele vieţii pentru a ajunge la transpunerea înţelegerilor în forme relativ noi de gândire, altfel are loc în timp realizarea unui fond de informare asupra unor subiecte noi – însă cu greu sau de loc se poate forma un timp pentru cercetare, aplicare proprie. Iar o meserie (acţiune din care pot veni câştiguri băneşti) poate fi şi o aplicaţie, şi o consolidare în acelaşi timp, dacă omul este deschis în continuare oricăror înnoiri pe care le presupune calea cea nouă. 
Din nefericire, asemenea hotărâri, de a exclude meserie cea veche din calendarul curent, conduc azi repejor spre înţelegerea faptului că deja s-a umplut de mult un segment de posibilităţi de meserii legate de practici ezoterice, NLP, şamanism, yoga, qi gong, reiki: nu pentru că am avea deja mulţi specialişti de anvergură internaţională – ci pentru că cei din alte ţări, cu experienţă veche în asemenea direcţii, descoperă noi posibilităţi de extindere a culoarelor meseriilor de acest fel, practicate în lume, deschise de popoare care intră mai târziu în anumite ramuri de cunoaştere umană;este un fel de experienţă deja formată pentru acapararea unor pieţe de desfacere în domeniu, lucru pe care noi abia acum îl descoperim. Astfel apare necesitatea menţinerii unei meserii „vechi” pentru a-şi găsi de lucru, încă, în zilele noastre. Şi îşi mai dau repede seama că a ne preocupa doar de practici ezoterice nu este la îndemâna oricui şi mai ales că locurile sunt ocupate de prea puţini oameni CU HAR în domeniu, ci mai mult de afacerişti care au găsit o cale de speculă – aşa cum sunt şi multe altele, laice şi religioase deopotrivă. Faptul că mulţi sunt veniţi şi puţin rămaşi este real prin forţa lucrurilor – nicidecum prin puterea adevărului şi muncii cu seriozitate, cu dăruire, altruism şi iubire – toate de multe ori doar trâmbiţate, aşa cum sunt multe practici formate de la egiptenii antici coborâre...
Da, confundăm încă meseria cu harul, nu ne orientăm pentru că nu prea ştim – dar Doamne fereşte să ne spună asta cineva...Ar fi cazul însă să reflectăm asupra unor chestiuni biblice: 
– şi Iisus a continuat să practice meseria de tâmplar, moştenită de la tatăl său, iar în restul timpului propovăduia;
– uităm că nu trebuie să încurcăm lucrurile, el însuşi spunând clar: Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

Asiaticii de la care luăm azi un anumit fel de viziune generală asupra vieţii şi ajutorului oferit celor care se preocupă de spiritualitate, au un anume fel de a privi lucrurile de acest fel. Ei îşi ajută cu abnegaţie semenii care ajung în faza de retragere, în primul rând cu mâncare – dar ei au experienţa de a înţelege seriozitatea celui pe care îl hrănesc cu drag, cu o pioşenie pe care noi nu o înţelegem încă: 
– sunt oameni care se retrag în ashramuri pentru învăţăturile de bază, oameni care nu sunt familiarizaţi cu retragerea, cu solitudinea: ei o numesc singurătate şi nu-i înţeleg căile de la bun început – sau de loc încă, în această viaţă, ei având sarcina de retragere parţială din societate, sub astfel de forme;
– cei care nu se retrag în ashramuri sau pleacă din ashramuri, precum şi cei din apropierea lor înţeleg foarte bine că acesta este un moment avansat în drumul căutărilor lor spirituale, moment în care omul căutător nu mai simte singurătatea ca atare şi nevoia de social în viaţa sa, ci chiar caută CU DRAG retragerea, iar ceea ce numim singurătate devine solitudine, prilej de extindere a meditaţiilor ACTIVE – nicidecum un fel de leneşă auto-legumizare... El tace pentru a-şi extinde conştientul dincolo de social – dar cuprinzându-l, nici decum excluzându-l: pentru a-şi împlini căutările către propria prezenţă, sine, către acel binecunoscut al nostru „Sunt aici, acum”, AICI, ÎN ACEASTĂ LUME. El doar foloseşte în plus, tocmai pentru această extindere de cunoaştere, alte „unelte”: conştientizate ca fiind cât se poate de umane – doar altele decât cele folosite de omul-industral. Azi ele sunt cele aflate în extindere globală, adică la nivel de umanitate chiar dacă acum insular, dar „insulele” cresc şi se vor face adevărate „continente”, după care va deveni treptat, dar foarte repede, mod unanim cunoscut şi folosit de întreaga omenire. Mă refer concret la cercetarea de tip mental şi călătoria astrală (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/7.-calatorii-astrale.html ).

Pentru omul societăţii „vestice”, faţă de orientali, lucrurile se complică oarecum, iar acesta este un moment de răscruce în drumurile căutărilor lor – dacă nu se mulţumesc doar cu bani câştigaţi de pe urma primelor lor descoperiri, înţelegeri. Cei care descoperă căile noi, descoperă şi faptul că urmărindu-le se trăieşte greu după regulile vieţii de până atunci (o viaţă dedicată câştigului de bani pentru sine şi familie), şi au de ales una din două:
– ori îşi continuă viaţa şi munca în domeniul în care a activat până atunci, rămânând la o informare generală curentă, susţinută, îmbogăţindu-şi cunoaşterea cea nouă cu noile descoperiri ale altora, întrucât nu poate să se concentreze suficient la mai multe căi deodată: meserie cu câştig şi cercetare proprie mental astrală;
– ori se concentrează la amândouă, trăgând un folos extins, spiritual, din fiecare clipă trăită în lume; când poate, când are timp mai mult, se va retrage spre meditaţie şi cercetare, spre lărgirea prin forţe proprii a cunoaşterii sale în permanentă dezvoltare, sfătuindu-se cu alţii aflaţi în aceeaşi situaţie, preluând mereu noi exemple din jur spre îmbogăţirea experienţei sale generale, împărtăşind rezultatele experienţei proprii, spre bucuria tuturor. 

Sunt paşi ai unui drum comun în general, dar fiecare spirit îşi face paşii potriviţi la momentul potrivit, cu volumul şi intensitatea care trebuiesc înţelese de către cei care, la rândul lor, au trecut deja mai devreme prin aceleaşi etape: chiar dacă formele sunt/au fost mai mult sau mai puţin asemănătoare.

Aşadar, în orice direcţie am privi, viaţa omului care caută spiritualitatea avansată nu trebuie să se bazeze pe excludere decât momentan prin retragere punctuală spre odihnire, după eforturi anterioare intense, pentru întărire şi pentru consolidarea folosirii unor metode noi, negeneralizate încă la nivelul acceptării societăţii noastre. Să simtă că „se aşează” totul acolo unde trebuie, cum spunem noi, românii... Iar în rest, încă mai trebuie să mergem la şcoală, să învăţăm o meserie, simţim nevoia să ne întemeiem o familie – şi cei care simt această nevoie sunt în majoritate încă azi. Încă avem nevoie să îngrijim bătrâni şi bolnavi care nu s-au îngrijit de dezvoltarea spiritului şi întreţinerea pe cale fizică, trupească a propriei sănătăţi – din diverse motive pe care, uite! le putem discuta altă dată, ca să nu mai acuzăm lumea de „netrezire” (deşi am mai discutat despre acest aspect, dar accentele la adresa bătrânilor şi bolnavilor încă nu sunt înţelese, datorită acuzării lor în ultimele milenii de „păcate” mai vechi şi mai noi, „karme” şi alte unelte izvorâte cândva din interesele egoiste ale conducătorilor din epocă). 
Încă mai avem azi, aşadar, „Cezari” cărora trebuie să le dăm „obolul” şi să înţelegem că nu este karmă sau păcat de „ars” (o exprimare preluată fără profunzime tot de la orientali, elemente rupte de un context pe care occidentalii nu l-au înţeles şi l-au răspândit ca atare, mai departe...).

Analizând cele care ne sunt la îndemână şi rămânând în „lumea” lor, drumurile noi cuprind de fapt toate elementele lumii vechi, pe care omul nu ar trebui să le dispreţuiască, excluzându-le din viaţa lui. Ci dimpotrivă, să le preţuiască valoarea, să le ofere o nouă valoare: aceea de a completa şi a oferi stabilitate omului în orice perioadă de trecere de la o etapă la alta, căci din ele a rezultat experienţa şi întărirea sa. Da, unele rămân în stare oarecum latentă, nemaifiind practic folosite cu intensitatea anterioară – ale epocii manuale în plenul ei. Intuitivul actual se transformă în cunoaştere completă la nivelul Pământului, şi nu în mod miraculos, ci pentru că  avem această cunoaştere proprie, cu toţii, dinainte de a veni aici, în acest ciclu de vieţi pe Pământ. Iar acele lumi din care venim îşi trimit mereu reverberaţii spre noi, declanşând – mai rar la început, apoi din ce în ce mai des, amintiri de pe multe meleaguri ce ne-au fost cândva natale... Ne amintim rosturile generale şi personale ale călătoriilor noastre, şi iarăşi cele ce erau înainte doar intuiţii se transformă în conştientizări precise şi înţelegeri ale modurilor în care fiecare clipă trăită acum pe Pământ devine utilă pentru crearea unui viitor în care nu vom mai avea teamă de necunoscut, de necuprins... Dar chiar şi în locurile din univers din care venim, de la nivele vibraţionale foarte înalte comparativ cu Pământul, unde doar efectele cele mai înalte ale manifestărilor noastre pământene ajung ca reverberaţii interioare pasagere – dar influenţând local înaintările noastre spirituale, după o vreme efectele statusului actual pământean se estompează în imperiul unor alte decopertări de noi necesităţi vechi, care ne încetinesc din nou mersul mai departe, dincolo de limitele depăşite prin ultima călătorie în locuri de vibraţie joasă. Căci înţelegem din ce în ce mai clar acum faptul că sunt treptat, pe măsura înaibtărilor noastre, noi limite de depăşit, pe care nu le-am perceput anterior, din cauza celor pe care ne concentram atenţia pe Pământ, la ultima călătorie. Sunt mereu alte lucruri, manifestări pe care le-am iubit cândva, pentru care ne-am frământat, am luptat, am biruit sau nu. Înţelegem şi acceptăm mereu faptul că toate stau la baza unor noi călătorii, în care vom câştiga noi roade spirituale, asemenea celor pe care le culegem – şi le vom culege până la sfârşit – din călătoria şi trăirile îndelungate de pe Pământ, de acum. 

Trăim astfel la nivel macrocosmic spiritual o permanentă universalizare, din care se formează atitudinea noastră generală de deschidere personală către orizonturi infinite, în timpuri eterne, de care devenim din ce în ce mai conştienţi. Reînvăţăm în mediul pământean să valorizăm din nou capacităţile spaţialităţii, temporalităţii, calităţii, volumizărilor micro- şi macro-cosmice, materiilor şi energiilor de joasă frecvenţă care formează în acest loc patul fundamental al unei zone a universului cu toate ritmurile lui ameţitoare – un mediu pe care nu l-am apreciat până acum aici, ci doar privindu-l dintr-o uriaşă depărtare de Pământ... Despre care înţelegem că mai are foarte multe să ne descopere, să ne înveţe să folosim, ieşind treptat ori din confuziile adaptării intuiţiilor de pe alte meleaguri universice, ori din atitudinile învechite ade stare vegetativă (statică) sau animalică (agresivă), specifice acestor subzone universice, formate de un biosistem care are puterea – prin volumul său imens – de a ne influenţa puternic, nedorit de puternic... 
Înţelegem mereu, la mereu alte dimensiuni: materiale, mentale şi sufleteşti în aceeaşi măsură, particularităţile energiilor fundamentale din toate locurile universului, căpătăm o experienţă din ce în ce mai profundă, mereu pe măsura creşterii forţelor noastre radiante spirituale. 

Şi înţelegem tot mai des şi mai profund că totul formează o experienţă pe care o răspândim în calitate de ajutător, fiecare monadă în parte, noilor generaţii de monade care intră în evoluţii spirituale, care au nevoie şi ele de îmbogăţirea experienţei proprii, asemenea ajutătorilor-învăţători înşişi. 
Pare greu la început, dar greutatea în sine este doar o perioadă de învăţătură proprie, chiar din timpul aplicărilor. Se alimentează tot timpul, reciproc, şi ajutători, şi ajutaţi, împletindu-şi obişnuinţele, încredinţările, încercările, ratările şi depăşirile lor. De aceea pare mult, şi greu. Experienţa înseamnă nu numai informare şi aplicarea lor, ci mai ales armonizarea noutăţilor cu elementele vechiului cunoscut, arhi-cunoscut, împlinit prin rutina care, dacă este doar momentană, îi oferă insemnele de consolidare, de fluidizare comportamentală, de abilitate a folosirilor în orice loc şi timp; şi tocmai de aceea această rutină, a vechiului, fiind exact pe linia de depăşire: un fond vechi, pe care noul însă îl remodelează şi căruia îi oferă mereu prospeţime. Însă ele trăiesc mai departe împreună, se împletesc doar în proporţii diferite, exploziv sau latent, după cum cere mediul de trai, după cum cer societăţile celor ajutaţi. Toate la un loc formează fondul principal de încredere în:
– forţele proprii, în orientarea la faţa locului în orice condiţii de întrupare vor găsi fiecare în parte şi toţi laolaltă, oriunde şi oricând;
– în coordonarea şi ajutorul pe care îl primeşte orice monadă: permanent, chiar dacă mai mult sau mai puţin conştient, în funcţie de dezvoltarea proprie. 
Este însă o dezvoltare pe care începe să o conştientizeze ca fiind în continuă mişcare, eliberare de orizonturi cândva strâmte şi întunecate, o mişcare sprijinită de şuvoaie de puteri nebănuite de sine, care se relevă spre înţelegere şi pătrundere, până atunci înţelese doar de coordonatorii evoluţiilor proprii, ai poporului spiritual propriu. 
Este exact ceea ce aceşti înalţi coordonatori ai evoluţiilor noastre doresc să înţelegem, să acceptăm, să folosim, să urmărim ca efecte în comportamentele proprii, precum şi modul radiant în care se răsfrâng toate asupra întregului mediu ambiant. 
Indiferent dacă conştientizările sunt la nivelul personal, sau familial, sau planetar, sau universal, ele sunt moştenirea pe care trebuie să o lăsăm mai departe urmaşilor, pentru care învăţăm să facem orice sacrificiu pentru ca totul să fie predat mai departe. 
Şi astfel reînvăţăm să oferim alte noi calităţi sacrificiului în sine, să înţelegem cum coordonatorii evoluţiilor noastre nu se retrag departe de noi, ci vin ÎN MIJLOCUL NOSTRU pentru a ne ajuta, indiferent de societatea în care se întrupează. 
Şi, treptat, însăşi ideea de „indiferent cum” sau „indiferent dacă” îşi deschide larg porţile subtile şi arată concret condiţiile în care apare, se dezvoltă, creşte, dă roade fiecare mlădiţă în parte; se întăreşte intuiţia că, de la un moment la altul, se poate deschide orice spaţiu, în orice situaţie trăită, care arată în mod real, concret, cum poate fi folosită orice formă de trai, în orice loc, cum îmbogăţesc condiţiile de trai, concret, experienţa totală a spiritelor. Şi mai ales deschide dorinţa de a transmite semenilor această capacitate de a accepta cu adevărat condiţiile de întrupare, fără o pregătire prealabilă neapărat, adică aşa cum se derulează primele evoluţii ale tuturor monadelor. Abia în asemenea condiţii monadele descoperă ceva pur personal, propriu, cu înţelegeri profunde – nu informaţional, nu religios (care presupune ceva politică), nu neapărat social (adică de grup mai mult sau mai puţin extins), nicidecum simbolist sau cu înţelesuri ascunse. Se înţelege mai clar sensul acelui „nici n-ajunge, nici nu trece” ca fiind ceva real, concret, dar o stare interioară, o stare proprie a celui care aşteaptă mereu o noutate de la viaţă, un sens nou al lui „infinit” şi „etern”, în care nimeni nu a ajuns la un final absolut, ci i se relevă mereu subetape ale lui „nelimitat” pe loc, oriunde ar fi, cuprinzându-se pe sine şi locul, timpul în care este: un loc şi un timp făcând parte din spaţii şi ritmuri universice fără de sfârşit. Simte chiar din spaţiul limitat: infinitul spaţial, chiar din măsurarea solară a timpului: eternitatea... Este conştient de tot ansamblul ale cărui margini nu i se găsesc, căci spiritul liber simte asta. 
Şi experienţa acumulată astfel creează siguranţa flexibilităţii de sine, a puterii de adaptare, o siguranţă cu care poate să se adapteze la orice fel de viaţă pe care o găseşte pe orice planetă. De la atitudinea deschisă, care formează baza de pornire către înţelegerea cuprinsurilor la început nedefinite, se formează şi consolidează trăirea concretă în aceeaşi lume – nicidecum „în altă lume” – cum spunea textul analizat. Este aceeaşi lume, chiar dacă este privită altfel, în profunzimea ei nepătrunsă până atunci, nepătrunsă de mulţi alţii exact în acelaşi timp. 
Deşi înţelegem asta la modul general, vine vremea înţelegerii modurilor fine, subtile, care formează volumul uriaş al acestei „generalităţi” în care se înglobează tot ce vine şi tot ce este deja venit... Şi, foarte important, care nu mai exclude nimic, care foloseşte totul în proporţiile necesare timpului şi spaţiului de întrupare... 

sâmbătă, 30 august 2014

CINEVA CARE A AJUNS LA ADEVĂR (2): DACĂ IISUS AR FI TĂCUT…

MOTTO: Încă nu e timpul adevăratei şi profundei tăceri pentru întreaga omenire. Când va fi vom şti – aşa cum am ştiut şi am tăcut cu toţii, cu multe mii de ani în urmă...

În prima parte a acestei expuneri: http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2014/08/cineva-care-ajuns-la-adevar-1.html am pornit de la un citat preluat de pe internet: 
"Cineva care a ajuns la adevăr nu mai spune nimic, doar tace. Deja trăieşte în altă lume, în care nu mai există timp, yantre, Shiva… Există doar Dumnezeu care ESTE… CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA…" 


DACĂ IISUS AR FI TĂCUT...
… atunci ar fi însemnat că Iisus nu ar mai fi fost Iisus. Dacă mulţi îl contestă azi, şi îi contestă nu numai lucrarea, ci chiar existenţa, este treaba lor. Eu discut despre dânsul şi lucrarea uriaşă pe care a realizat-o în lumea noastră, pentru lumea noastră. Rămâne sarcina fiecăruia dintre noi să descopere adevărul, acum sau altă dată. 
Concret, el a adus aici Adevărul Ajutătorului Pământean Etern: pământean, al acestui loc – căci fiecare loc din univers are specificul său de evoluţie şi posibilităţile locale de manifestare. Evoluând perioade largi de timp în locuri depărtate de acest punct din univers, la început uităm ce este particular fiecărui loc, care sunt specificităţile manifestărilor evoluanţilor cu mai puţină experienţă în locurile pe care le-am cunoscut bine la un moment dat, în trecutul evoluţiilor noastre. Tocmai pentru a ne aminti am venit aici. Ne adaptăm destul de repede, dar la un moment dat - când vibraţia locală este scăzută sau variaţiile de vibraţie sunt mari, confuziile şi neînţelegerile se amestecă cu amintirile din alte locuri, din alte spaţii apropiate de vibraţia medie de aici - dar particularităţile de înaintare în evoluţii sunt altele. Treptat însă ajungem să le înţelegem, să trăim luând în considerare toate amănuntele care azi ne plictisesc, ne enervează, ne tulbură şi ne determină să nu ne concentrăm forţele şi energiile în direcţiile proprii Pământului: adică mai profund gândind – să ne străduim să ne armonizăm folosirea razelor noastre spirituale cu radiaţiile şi vibraţiile locale. 

Aşadar, avem în faţă persoana christică, individualitatea care oferă învăţătură directă şi ajutor: oricât ar fi dânsul de înălţat, se întrupează, trăieşte omeneşte, lucrează, mănâncă, doarme. Trăieşte complet, chiar şi ca entitate astrală care poate trăi după ce a murit: exact ca orice om - şi orice om a trebuit să ştie asta, sub o formă sau alta. Să ştie că orice entitate astrală poate să se manifeste ca orice om, dar alege să nu o facă, lăsând acţiunea doar ca un ajutor subtil, salvator sau chiar numai încurajator, atunci când cerinţele de dezvoltare o cer, iar spiritul întrupat se bazează în învăţăturile sale pe autorul necesar la momentul necesar. Ajutătorul înălţat se odihneşte în timp ce lucrează mental sau astral: noi ştim doar de rugăciune, orice altceva ar fi "barbar" - adică străin de ceea ce am învăţat despre Iisus. Şi el se ruga – odihnindu-se în urma oboselii de acţiune fizică, indiferent sub ce formă se desfăşoară ea (mers, hrănire, muncă, socializare). 
Conştient că este departe de a fi terminat evoluţiile sale - pe care chiar observă că …abia au început de fapt... – ajutătorul înălţat se află permanent în învăţătură, în dezvoltarea capacităţilor sale în diverse planuri, direcţii, vibraţii, se află permanent în consolidare a unor elemente cunoscute deja, pregăteşte realizarea unei sarcini sau chiar a mai multora simultan, totul presupunând o tăcere prin concentrare.
Această tăcere spre concentrare, spre acţiune, despre care el nu vorbeşte decât pentru a descrie ceva doar prin formele de comunicare cunoscute în societatea vremii sale de întrupare, nu presupune nefolosirea vorbirii, dimpotrivă. Căci lumea spiritelor umane are încă de finalizat ceva foarte important - vorbirea, înlănţuirea comunicării prin sunete articulate: şi în gând, spre orientarea şi planificarea (spunem noi azi) celor pe care le avem de făcut. Şi nu numai: cei de atunci nu credeau că lumea întreagă va beneficia de învăţătură, cunoaştere, indiferent cât de mult sau de puţin ar fi aşa ceva... Şi mai ales nu ştia lumea de „ieri” – la fel ca şi multă lume „de azi” că totul ne pregăteşte pentru un alt fel de „tăcere”: lumea mentală a viitorului foarte apropiat, revenirea de fapt la acea lume mentală a străvechimilor, a lemurienilor şi atlanţilor, în care omul va păşi din nou – însă mai întărit, mai puternic, cu puterea obţinută prin trecerea prin „epoca gândirii şi vorbirii”. 
Ne pregătim pentru această revenire, iar maeştrii înălţaţi ai lumii noastre au avut sarcini specifice acestei perioade de trecere. 
Dacă sarcinile oamenilor sunt desfăşurate într-o societate mentală - vorbirea fizică nu se foloseşte, deşi omul o ştie bine. Spiritele umane îşi desfăşoară învăţăturile cu entităţile astrale, cu care îşi întăresc comunicarea astrală şi mentală în acest punct al universului: având conştienţa experienţei lor totale, concretă şi intuită în profunzimile la care fiecare poate ajunge treptat. Pentru asta nu este nevoie de vorbire, de comunicare prin posibilităţile corpului fizic. Comunicarea astrală şi mentală, cu entităţile ajutătoare, rămâne la demonstraţii detaliate ale posibilităţilor oferite de Pământ, urmate de lucrări de creaţie complexe, realizate împreună: pe un mic eşantion de lucrare la început, apoi la scară naturală, după necesităţile personale ale omului creator care este în acelaşi timp şi utilizator. Într-o asemenea etapă nu se pune problema de atitudine sau de comportament, fiecare om fiind comportamental la nivelul idealurilor celor mai înalte ale societăţii noastre actuale. Din multe alte puncte de vedere societatea mentală omenească este încă mult mai înalţată decât societatea fizică omenească, aceea pe care o cunoaştem bine azi. 

FOARTE IMPORTANT DE REŢINUT…
Pentru societatea omenească de tip fizic-intuitiv, cu creaţie manuală (ajutată treptat de cea industrial-tehnologică, extensie a abilităţilor fizice ale omului) aşa cum o cunoaşte azi majoritatea oamenilor, asemenea ajutători astrali (şi nu numai) sunt însă deosebit de importanţi din cel puţin două puncte de vedere, tocmai pentru că ei chiar sunt în această lume a noastră, doar având alte „haine”, alte corpuri - şi nicidecum nu sunt "în altă lume", fără a avea tangenţă cu lumea noastră:
– pe loc, aici, ei sunt foarte puternic-radianţi: acest fel de trăire radiantă este proprie fiecărei fiinţe, unde fiecare fiinţă reprezintă un spirit întrupat: cu corp de manifestare fizic ori cu corp de manifestare astral. Doar că, datorită faptului că entităţile astrale nu au corp fizic de manifestare, radiaţia lor în lumea noastră de întrupare este mult mai mare. Radiaţia monadică/spirituală se împrăştie dincolo de "graniţele" corpurilor şi câmpurilor lor aferente, iar celelalte fiinţe din jur sunt beneficiarele radiaţiilor lor: mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin voluminos (ca volum de informaţie). Prin trăirea şi ajutorul lor personal, şi înalt-conştient, ei ne ridică vibraţiile, echilibrându-ne permanent după eforturile noastre sau dându-ne puteri să trecem prin evenimente viitoare care ne cresc experienţa proprie;
– când discutăm despre ajutătorii oamenilor – dar de fapt ale tuturor vieţuitoarelor de pe planetă, avem în vedere nu numai entităţile astrale, ci şi oameni: spirite cu evoluţie şi experienţă avansată faţă de majoritatea oamenilor de pe planetă, precum şi ajutători întrupaţi cu sisteme corporale omeneşti cu vibraţii mult mai mari, cum sunt cei pe care îi numim Moşii popoarelor. Asemenea ajutători sunt spirite care se întrupează oriunde – în dimensiunile structurale paralele cu dimensiunea noastră, în alte straturi de legătură între dimensiunile structurale paralele, sau chiar alături de noi, în corpuri asemănătoare cu ale noastre – dar pe care ei ştiu când, şi cum să le schimbe vibraţia, astfel încât să ajute din orice moment cosmic şi din orice punct de vedere: şi entităţile astrale, şi cele dimensionale, şi oamenii şi toate vieţuitoarele planetei. Ştim asta de la momentul biblic numit „schimbarea la faţă” – eveniment real şi normal pentru marii ajutători ai tuturor celor întrupaţi în toate structurile dimensionale locale. 

Astfel de ajutători sunt de fapt păstrătorii cunoaşterilor străvechi, cunoscute însă neconsolidate pentru majoritatea oamenilor actuali de pe planetă. Permanent sunt spirite care fac un anume fel de evoluţie, fiind în trecere sau realizând întrupări rare, având necesitatea unor cunoaşteri mai profunde, a unor concentrări pentru cunoaşteri pe care sarcinile altora nu le pot susţine în condiţiile de azi. Doar cei care au ca sarcini de destin astfel de nuanţe urmează în diferite timpuri, diferite forme de "iniţieri", după care vor veni alţii şi vor avea şi ei nevoie de astfel de susţineri: mai întâi informative, apoi lucrative, după puterea lor de susţinere, la diferite nivele de concentrarea şi de pătrundere. Tăcuţii iniţiaţi au şi lucrarea implicită de a formata radiant, adaptativ, bazele de susţinere a lucrărilor care se vor desfăşura în rândurile omenirii. Până atunci de fapt ei formatează câmpurile cu amprente ale activităţilor viitoare, având în sarcină şi susţinerea unor generaţii de oameni care devin „elevii” lor: care vor avea sarcina de a duce sau nu în lume cunoaşterea. Depinde de perioada de trăire: dacă este perioada de creştere a vibraţiei planetare, înseamnă pregătirea maselor largi pentru revenirea la activitatea mentală – şi ei vor deveni scânteia care aprinde vâlvâtaia „focului” şi se va pierde în „focul” (noul mod de viaţă) care va cuprinde planeta. Unii nu se vor afla în lume decât prea puţin pentru a lucra efectiv, sau alţii chiar vor lucra efectiv, chiar dacă la marginea lumii, neştiuţi de mase, pierduţi fiind din vederea celor pe care le-a ajutat, fără ca ele să ştie.
Iar acesta este un lucru deosebit pentru astfel de ajutători: în timp ce lumea primeşte, formează şi desfăşoară lucrări, trăiri, percepţii, într-o spirală proprie, doar după exemplul care îi ajută să revină la ceea ce a fost de mult uitat, ajutătorul merge mai departe, îşi face alte lucrări, ajută alţi formatori de lume, adaptează cunoaşterile lumii la formele pe care el ştie bine că vor veni, şi le oferă în continuare celor care vor lucra mai departe în lume. 
În zilele noastre, lumea nu va şti multe despre sarcinile lor. Va crede că a tăcut, pentru că aşa este el, sau va înţelege că o face pentru societate, sau va crede că este prea înalt pentru această lume nepricepută, rea şi râncedă... Dar de fapt el nu este de loc pe altă lume, el ajută în felul lui lumea. O linişteşte şi îi ridică vibraţia, echilibrând agresiunile din lume. 

Suntem în perioada în care lumea trece de la necunoaşterea puterilor sale mentale – la alt fel de cunoaştere, care de fapt cuprinde şi cunoaşterea lumii intuitive, fizice şi manual-industriale, precum şi cunoaşterea mentală care cuprinde azi lumea ca o vâlvătaie, cu o frenezie specială: care (avânt, dorinţă, impuls) va cuprinde mai întâi spiritele cu experienţă în astfel de treceri. Ei sunt înaintaşii spirituali ai grupurilor din marile blocuri spirituale întrupate actual pe Pământ, pregătiţi în mod special pentru a oferi ajutor prin propriul lor exemplu. Apoi treptat, această adevărată „febră” va cuprinde şi grupurile spirituale care se află în etape de evoluţie ce trebuiesc ajutate: mai întâi cele care sunt mai înaintate – care vor deveni la rândul lor ajutători ai grupurilor care au evoluţie, şi implicit experienţă mai puţină decât ei de aceea numim astfel de blocuri spirituale: piramidale. Ajutorul îl primeşte astfel fiecare grup spiritual de la cei cu experienţă mai multă, din propriul bloc, apoi din alte blocuri – tot umane, învăţând unii de la alţii, diversificând astfel manifestările, după obişnuinţele fiecăruia. 
Fiecare om este astfel ajutătorul altuia, apoi fiecare grup devine ajutătorul altui grup şi, la final, cu toţii îşi dau seama că, la nivel planetar, fiecare bloc spiritual a fost ajutător pentru alt bloc spiritual, în fel şi chip, după cum au fost necesităţile fiecăruia în parte. 

Cu toţii vom trece, mai devreme sau mai târziu, prin astfel de etape: vom înţelege şi ce s-a petrecut în spatele unor aparenţe, şi care este deosebirea între:
– a ascunde o cunoaştere;
– a păstra cunoaşterea spre conservare atunci când grupuri spirituale sunt refractare momentan la împărţirea cunoaşterii tututor semenilor lor;
– a lăsa la îndemâna evoluanţilor doar idei subtile, împletite cu metafore, aluzii, iluzii, asocieri - din care fiecare evoluant în parte are sarcina de a decela deosebirile, pentru a-şi consolida prin înţelegere proprie, prin căutare subtilă, prin asocierea lucrului său cu al semenilor săi, tot ceea ce are nevoie pentru a evolua, a se adapta schimbărilor, a despărţi elemente specifice planetei de elemente care vin de-a valma în sufletul său, dar specifice altor evoluţii, din alte timpuri, de pe alte planete, din alte cicluri de vieţi. 
Căci memoriile monadice/spirituale (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/5.-memoriile-monadelor-.html ) reţin perfect absolut totul, cu aceeaşi claritate şi intensitate, dar trecerea de la intuiţie la ştiinţă se face mai uşor sau mai greoi, mai devreme sau mai târziu, după experienţa fiecăruia. Conştientizarea noastră se conturează cu viteze diferite, cu intensităţi diferite, în forme mai bogate sau mai simple, mai devreme sau mai târziu, mai profund sau mai superficial; poate fi mai mult sau mai puţin clară, avem experienţa de a o folosi mai rapid sau mai lent. Prin trăiri de diferite forme, la diferite nivele de vibraţie, în compania diferitelor grupuri spirituale, ne îmbogăţim însă fiecare cunoaşterea şi ne întărim orientările în aplicarea lor.

Toate ne sunt de folos, toate ne sunt formatoare de tot felul de experienţe: în comunicare, relaţionare, experienţă de căutare, de armonizare... după care ajungem în acea fază de tăcere… Ceva se aşează în sinea noastră, îşi caută locul, îşi caută „vecini” subtili cu care să se împletească, să formeze noi dorinţe, noi tendinţe... Valuri de tăcere fără durere, fără singurătate, ci doar tăcere în solitudine... Şi după „aşezare” – iar valuri de profunzime a înţelegerilor, de mişcare, de ieşire în lumea lumilor şi a dorinţelor pure de ajutor din ce în ce mai dăruitor, mai altruist, mai iubitor, purtător al mugurilor altor profunzimi ale înţelegerilor lumii şi ale puterilor spirituale fără de sfârşit… 

Şi numai astfel înţelegem rolul ajutătorului aplecat la sufletul primitivului - după cum numim noi acum, pe care însă ajutătorul nu-l mai poate numi decât "ajutat", nicidecum altfel... care de fapt îl ajută pe el însuşi să-şi îmbogăţească priceperea, cunoaşterea, să-şi consolideze rolul universal de ajutător: 
– de om care la un moment dat nu mai are nevoie de retragere, de meditaţie ca să ajungă la percepţii extrasenzoriale rapid şi profund; dar el înţelege că alţii au nevoie de retragere din viaţa curentă pentru pregătire să intre în starea aceea cerebrală pe care azi o numim "alfa"; viziunile sale se petrec pe stradă în plină zarvă şi poluare, zborurile sale astrale se petrec după simplă dorinţă, fără neîncrederea că s-ar putea pierde în cosmos sau că va avea de suferit comva corpul său fizic;
– este un om care nu mai are nevoie la un moment dat de YANTRE, MANTRE, ZODIAC, căci orice mişcare, vieţuitoare, om, lucru, sunet îi este ajutător, conducându-l către o viziune, o înţelegere, către alte simţuri ascuţite, variabile ele înseşi de la un moment la altul, care duc către înţelegerea proprie şi înţelegerea celor din jur care nu au putut - şi nici nu vor putea înţelege lumea în acest fel, în aceeaşi viaţă: adică atingerea scopului înţeles – dar nu final – al fracţiunilor de trăire care se desfăşoară pe Pământ, în această dimensiune structurală a universului, în acest univers atât de diferit de la un pas la altul, de la o clipă la alta; nu mai are nevoie de reprezentarea unor profunzimi de cunoaştere şi simţire de tipul: zei-stăpâni şi zei ajutători deopotrivă, icoane, sculpturi reprezentative ale lor, bazoreliefuri, orice ar aminti de trecut, prezent şi viitor – devine pictor, sculptor, scriitor, orator, după necesităţile societăţii sau unui grup specializat după particularităţile sale de evoluţie. Ştie că nu este doar cu Dumnezeu sau universul, căci deja înţelege cine este Dumnezeu creatorul, ce este universul: creaţia sa; ştie că este sub formă de om (întrupat) care lucrează pentru sine doar pentru îmbogăţirea experienţei şi aprofundarea cunoaşterii în vederea contribuţiei sale la Creaţia uriaşă a unor spirite uriaşe, cu o iubire concret-infinită pentru toată viaţa pe care o protejează, învaţă şi ajută etern;
– de om care nu mai are nevoie de SPAŢIU, pe care însă îl preţuieşte uriaş faţă de cel mai materialist om de pe planetă: fiind însă o preţuire a acelui tip de creator care cunoaşte necesitatea spaţiului formator de echilibru şi stabilitate, pentru orice monadă din spaţiile organizate special pentru a proteja infinitatea adevărată, în care se spaţializează particule de infinit în forme mereu remodelabile, pentru crearea conştiinţei de sine şi de tot, precum şi protecţiei vieţii tuturor monadelor care se formează şi altfel s-ar pierde, fără a şti să-şi apere viaţa şi semenii săi, ca şi ştiinţa de a transmite cunoaşterea prelungirii vieţii în eternitate;
– de om care nu mai are nevoie de TIMP, însă nu este nicidecum înafara timpului – pe care el doar îl percepe altfel, în esenţa lui în acelaşi timp trecătoare şi absolută, formatoare şi modelatoare în esenţialitatea şi eternitatea lui: el se supune în pacea lui interioară, în liniştea, în tăcerea lui tuturor ritmurilor planetare şi cosmice, propriilor sale ritmuri biologice, iar energiile sale curg liniştit astfel în faţa vieţii şi a morţii unui trup, dar hrănind în mod echilibrat alte corpuri care lucrează liniştite mereu, concentrat - dar odihnitor şi pentru sine şi pentru cei din jur; nu mai este supus legilor FOLOSIRII timpului, oricând putând face orice, suprapunând momente de trăire fizică cu momente de trăire astrală sau mentală: unii spun că trăieşte între două lumi, sau că nu mai trăieşte de loc în acest univers - ceea ce este de fapt o necuprindere a fenomenului totalităţii manifestării vieţii ca atare: dar percepţia aceasta este în felul său pregătitoare subtilă pentru ceea ce va trăi necunoscătorul privitor din exterior: în alte vremuri, pentru care toate cele aflate din tăcerea altora îi sunt profund formatoare;
– ştie ce este cu adevărat Calea, Adevărul şi Viaţa - simplu şi cuprinzător totodată: nu pentru că ar fi, ci pentru că el chiar conştientizează că se află pe Calea trăirii (nu numai cunoaşterii, dar cuprinzând-o) şi nu-i doreşte plin de curiozitate capătul, căci ştie că un astfel de capăt nu există de fel. Este pe calea Adevărului în eternitatea Vieţii: calea iubirii altruiste, care trăieşte prin ea însăşi, creează şi foloseşte totul, în infinitatea care ne înconjoară, etern. Pentru că nu există de fapt nici un fel de limite dacă ele înseşi - Calea, Adevărul şi Viaţa nu devin ţeluri, limite, dacă sunt astfel protejate şi ajutate: pentru că se poate… CHIAR SE POATE...

luni, 25 august 2014

CINEVA CARE A AJUNS LA ADEVĂR (1)

De pe internet:

"Cineva care a ajuns la adevăr nu mai spune nimic, doar tace. Deja trăieşte în altă lume, în care nu mai există timp, yantre, Shiva… Există doar Dumnezeu care ESTE… CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA…" 

Desigur că avem multe adevăruri de descoperit de-a lungul vieţii şi putem discuta în orice moment despre adevărul descoperit de fiecare dintre noi în parte. Oricum nu este nici ultimul - supremul - adevăr nici personal, nici societar, nici măcar planetar: dar putem discuta despre diferite aspecte din perspectiva noastră, azi, în calitate de pământean. Şi să nu uităm că această perspectivă se schimbă frecvent.
Perspectiva ni se schimbă permanent, important este să înţelegem situaţiile aşa cum fiecare dintre noi, în fiecare etapă a timpului trăit, le poate percepe. Şi mai ales să înţelegem astfel că cei din jurul nostru le poate percepe în mod diferit de noi. Atitudinea noastră este, astfel, importantă: şi cu privire la fenomen, şi cu privire la descoperirile altora. Din perspectiva evoluţiei fiecărui spirit, experienţa fiecăruia vorbeşte prin gândurile, vorbele şi faptele sale, şi ar trebui să nu ne acuzăm reciproc de necuprinderi, chiar dacă ne percepem reciproc limitările după atitudinile şi manifestările noastre. 
Ştim sau nu ştim că trecem printr-o perioadă scurtă, dar foarte concentrată în manifestări care variază de la o clipă la alta, de la o perioadă mai lungă sau mai scurtă la alta. Nu ştim toţi că de fapt venim din manifestări cu totul deosebite faţă de ceea ce ştim azi că poate face omul şi chiar dacă am avea repere pe care ne putem sprijini, nu o facem din cauza încredinţărilor pe care le avem prin formaţia actuală social-cultural-religioasă, din care lipsesc chiar şi încrederile în intuiţiile noastre. Ne este frică: punct. Nu ne ştim istoria – a poporului propriu, a omenirii întregi, nu ştim de unde venim şi încotro ne ducem – chiar dacă mulţi ştiu şi profită de moştenirea primită de la generaţiile anterioare privind partea falsificată sau/şi ascunsă a acestei istorii: depinde de fenomenologia abordată şi unghiul de vedere din care este privită istoria omenirii. Astfel se poate spune că istoria străveche a omenirii a fost cu totul alta comparativ cu ceea ce ştim azi, iar ceea ce unii dintre noi acceptă ca fiind o istorie a atlanţilor, spre exemplu, este de fapt o istorie confuză, neînţeleasă tocmai din cauza lipsei de departajare a celor cunoscute azi faţă de realitatea altor moduri de trai din străvechimi. 
În acest fel, ceea ce numim Adevăr este cunoscut, dar nu este credibil: ori pentru că a fost ascuns, şi aşteaptă să fie descoperit, ori pentru că oamenii au fost forţaţi să accepte cândva alte adevăruri - cu rădăcini sănătoase, dar cu ramuri distorsionate, cu fructe rare şi viermănoase. Ceea ce avem de descoperit este faptul că, dacă recunoaştem pomul şi fructul, putem să facem în aşa fel încât să-l însănătoşim şi să-l determinăm să ne hrănească sănătos, după cum devine şi el. 
Să înţelegem că adevăruri sunt multe, le avem, dar nu le înţelegem total - toţi. Fiecare poate aduce o părticică şi, cu toţii împreună, putem să înţelegem măcar în linii generale, care ne vor ajuta să ne orientăm mai precis în viaţă. Dar nu avem încredere unii în alţii, altfel ne-am "ierta" chiar dacă am greşi, dar asta presupune efort, studiu, putere pentru a oferi sprijin altora, presupune înţelegerea confuziilor şi a celor care le fac, îndreptarea cărărilor despre care vorbea Ioan Botezătorul...
Căci stă în puterea noastră să o facem. Doar să ne permitem reciproc, doar să vrem să o facem...
Oricine poate întreba: bine, dar cum ştim că facem cărările astea drepte?...
Întrebarea este bună, la fel ca şi răspunsul generalist contemporan: simţi cu inima asta. Dar între un răspuns generalist de acest fel şi lămurirea profundă referitoare la căi şi dreptate este nevoie de o cunoaştere complexă. Ne limităm însă la a spune că simţim că ar fi drept ceea ce a spus altul: considerăm asta suficient şi astfel ne lăsăm pe umerii altora… Spunem că adevărul este în noi, dar considerăm asta cam în felul următor: dacă este în noi, nu mai trebuie să căutăm altceva, e undeva în sac şi nu ne trebuie efort pentru a căuta în sac sau a mai pune ceva în acel sac, ar fi normal să stăm şi să aşteptăm ca ceva să ne scoată din sac totul: numim asta iluminare. şi aşteptăm iluminarea, care vine sau nu vine, dar avem de „făcut ceva”: să aşteptăm pur şi simplu iluminarea – meserie nouă şi stabilă, plină de aşteptări, dorinţe, încredinţări şi, diametral opus: respingerea celor ce vin din exterior şi demulte ori chiar a celor care vin din interior. Dar pentru că nu suntem obişnuiţi să acceptăm ca atitudine în sine, nu sesizăm nici ce vine din exterior, nici ce vine din interior. Aşteptăm ceva fulminant, uluitor, extraordinar... Iar ceea ce nu ştim este că totul vine ca înserarea dulce, blândă, ce aduce stelele de-asupra capului, iar pentru a ne orienta cu ajutorul lor, avem nevoie de multă cunoaştere... 
Sigur că va veni vremea să dorim cu toţii să cunoaştem tot ceea ce este sub soare, sau sub stele, sau printre stele!!! iar acesta este un lucru deosebit de încurajator…

Dar să revenim la text. 
1. Dacă vrem să ne referim strict la text, am putea să analizăm din anumite puncte de vedere, cam în felul următor:
Explicaţiile pe care un astfel de om (ajuns la "Adevăr") le oferă (şi le-a oferit de-a lungul timpurilor din urmă, supuse necunoaşterii prin obstrucţia învăţăturilor la nivelul întregii noastre societăţi) se vor situa la nivelul de înţelegere al celor care primesc orientările; se vor sprijini pe cunoaşterile de nivelul mai scăzut al celorlaţi care pot înţelege că există şi altceva, care încep să simtă că nu trebuie să se limiteze la ceea ce au cunoscut până acum. De aceea textele cuprind astfel de elemente legate de cunoaşterile vechi, care nu au constituit de fapt unicul drum, ci doar un drum, printre altele, de adaptare la vibraţia joasă a planetei. De străbatere a unei perioade. Căci ar trebui să acceptăm că omul vine de fapt din cunoaştere multă şi profundă, a tot ceea ce ţine de planetă şi grupul stelar local, lucruri pe care nici nu le-am gândi că ar putea exista. Este o cunoaştere extinsă, chiar o putem numi totală, comparativ cu tot ceea ce este cunoscut şi recunoscut de societate în acest moment. 

Nevoile de măsurarea timpului, de folosire a yantrelor, mantrelor, se bazează pe faptul că puterile spiritelor umane sunt mult mai mari şi general-constante. Este drept că ele sunt supuse ritmurilor biologice prorpii fiecărui om, după biofizica fiecărui corp în parte: dar nu ştim că avem corpuri la nivele diferite de vibraţii, vibraţii ale materiilor care le constituie şi energiilor care le hrănesc. Nu numai cei care le cunosc le simt variaţiile normale: pentru cei care nu le cunosc sunt agresive, rele, grele – pentru cei care le cunosc ele nu sunt deranjante, ci din contră: constituie variaţiile necesare abordărilor diferite ale vieţii, din unghiuri diferite de vedere, ajutând la cunoaşterea de sine, la desfăşurarea simţirilor şi înţelegerilor din acele diferite unghiuri de vedere. Şi toate la un loc fac un întreg – unde viaţa şi cunoaşterea se dezvoltă mai departe sferic, echilibrat, constant. 

Shiva reprezintă tematica zeilor rămaşi în lume: cel care a scris nu cunoştea prea mulţi alţi zei şi a oferit un exemplu cunoscut de el. Apare şi în mitologia altor popoare, dar în general tematica zeilor a fost strangulată în bazinul mediteranean de apariţia religiilor abrahamice, derivate din religia iudaică - singura de altfel care nu a fost impusă: putem spune de fapt că la iudei religia are un sâmbure de cunoaştere transcendentă, care a răspuns necesităţii de sintetizare şi de răspuns la cunoaşterile generale şi intuitive a tuturor popoarelor răscolite şi amestecate de Imperiul Roman. Rămâne pentru altă dată studiul acetui punct de vedere. 
Tematica zeilor şi dumnezeului rămâne de înţeles mult mai profund pentru cei care cred că nu mai există nimic decât dumnezeul-univers şi atât - ceea ce este de fapt total neadevărat, poate fiind vârful piramidei celor neadevărate. Dar ceea ce cred că ar fi perfect adevărat este faptul că folosind asemenea gândire dispar deosebirile de înţelegeri între spirite de diferite evoluţii, între întrupaţi cu corp fizic de manifestare, sau astral, sau spiritual (budhic) de manifestare curentă. 
Pentru cel care ajunge să conştientizeze un astfel de adevăr - ajunge şi să-l folosească ca atare: a trecut deja de consolidările unei astfel de manifestări, se universalizează constant, astfel atenuând până la dispariţie încredinţările inerţiale de tip stăpân-sclav, învăţător-învăţat (atitudini de supuşenie fricoasă): rămâne doar respectul şi înţelegerea modului în care poate fi ajutat de semeni cu experienţă mai mare şi mai multă, rămâne încrederea faţă de coordonatorul care ştie foarte clar ce-i trebuie pentru evoluţie, rămâne învăţătura de ajutător prin care poate oferi etern sprijin şi îndrumare, pe principiul ajutătorului-coordonator şi creator care l-a îndrumat şi şi pe el, şi care îl îndrumă fără încetare... 

2. Dacă discutăm …creştineşte, dar într-un anumit fel de creştinism care nu este religios prin impunere, ca de la stăpân la rob, fără căi de mister şi interdicţii, ci învăţător-înălţător prin cunoaştere universală şi nădăjdea ajungerii la exemplificarea realizărilor christice prin acţiune mental-emoţională înalt spiritualizată faţă de întreaga fire, nu numai prin evlavie faţă de Dumnezeu: totul prinde volum imens prin analiza şi înţelegerea elementelor de spiritualitate înaintată care deschid calea, adevărul şi viaţa înţeleasă ca atare ca fiind fără sfârşit. 

Acum ştim bine că schimbăm doar hainele (corpurile), dar mai sunt multe alte elemente de acceptat, derivate din inerţiile impunerilor generale vechi, din cele învăţate în familie: care nu sunt întotdeauna înţelepte, iertată să fiu... Sau în şcoală: cu atât mai puţin... Cele vechi sunt necesare la un moment dat, dacă nu se bazează pe panică, frustrare, mânie, agresivitate, şi ele sunt bune pentru a alege între bine şi rău, între vechi şi nou, pentru a înţelege pe cei care nu pot ieşi din imperiul dualităţiiexacerbate. Dar multe aspecte ale societăţii noastre, cum este parte din religie, parte din şcoală, ne impun rămânerea în limitele unui dogmatism dual – în religie, de exemplu, sublim prin vorbe despre dumnezeire, însă întunecat prin sclavagismul fizic şi ideatic care oblică stingerea multor intuiţii care vin azi în mod natural: din înaintarea evolutivă a spiritului şi complexitatea uluitoare a sistemului corporal transcedent. Sclavia religioasă a şters un anumit aspect al transcedentalităţii spiritului şi sistemului corporal de manifestare – de altfel amândouă creaţii dumnezeieşti. Creştinul a fost obligat să-şi dispreţuiască trupul şi să-şi întreţină dispreţul sau măcar ne-preţuirea de acest fel (şi nu numai) prin transmiterea aceluiaşi fel de atitudine urmaşilor săi. Nu a mai contat decât spiritul dumnezeiesc, spiritul uman a fost desconsiderat prin omitere (nu explicit), iar faptul că Dumnezeu reprezentat biblic nu ar avea un corp fizic de manifestare a condus la dispreţuirea totală a corpului uman: fără să mai discutăm despre alte corpuri din sistemul nostru corporal. 

Creştinismul - mai mult decât alte religii - pune în valoare nu neapărat apostolatul spiritual, profeţii, etc., cât ideea ajutătorului înălţat, care lucrează şi altfel decât trupeşte, dar fără să-şi renege trupul: el poate la un moment dat să să lucreze mental şi astral, lucru binecunoscut de preoţii vremurilor când a avut loc alegerea, răspândirea şi consolidarea în lume a scrierilor religioase. Este drept că majoritatea celor care merg pe această cale parcurg etapa de început a interesului personal, a răzbunării, chiar dacă teoretic dogma creştină preamăreşte altruismul. Dar orice cunoaştere, care ar fi putut ajuta la înaintarea mai rapidă pe calea altruismului, a fost ascunsă. Ascunderea a fost preluată din practica egipteană, faţă de care practica iudee s-a întărit folosind aceleaşi feluri de acţiuni mental-emoţionale şi materiale. Alte religii, încredinţări spirituale au fost, cum ştim, înfierate de ei, îngrădite şi demontate piesă cu piesă, înlocuite cu creştinarea tradiţiilor proprii fiecărui popor, a legendelor, miturilor şi povestirilor transmise din generaţie în generaţie. De fapt ar fi fost bine ca fiecare popor să-şi urmeze calea încredinţărilor proprii, ele fiind, pe locul destinat poporului, învăţături transcedentale în esenţa lor. Adică de la Dumnezeu până la urmă, doar că ele erau şi pure, şi personalizate locului şi rolului poporului în globalitatea omenirii. 

Deocamdată să discutăm puţin despre calea ajutătorului înălţat, care descoperă adevărul din perspectiva pământeanului. 
Un astfel de ajutător tace la începutul drumului propriu prin nesiguranţă, dacă cunoaşterea s-a efectuat relativ apropiat. În timp, folosirea şi exemplul prin demonstraţie sunt căi spre consolidare şi adaptare la tot felul de situaţii planetare, în variaţiile locale, dar şi de la o regiune a universului la alta. Ulterior se folosesc toate căile folosite anterior, în funcţie de situaţie şi puterea manifestă a ajutătorului, pentru realizarea unei lucrări de înaltă calitate, în toate părţile sale, fără deosebire. Aceasta este universalizarea manifestărilor spiritului, oriunde s-ar afla întrupat, în orice punct al universului. Şi învaţă mereu să adapteze cunoaşterea sa, directă sau intuită, la realităţile locale. 
După descoperirea oricărei părticele de adevăr - căci adevărul (fie el şi doar din perspectiva întrupatului undeva în univers, şi în funcţie de puterile pe care i le permit corpurile şi vibraţia medie planetară) este de o complexitate din care descoperă mereu părticele, fără oprire. Şi întrupatul îşi dă seama treptat că a descoperit doar părţi din bazele adevărului, pe care nu el - ci întreaga fire clădeşte o infinitate de forme existenţiale pe care el nu mai poate să le nege sub nici o formă. Dar care nu pot fi înţelese de către cineva care a rămas în limitele unui dogmatism - necesar pentru un anume fel de trăire, şi ea consolidantă pentru ceva, dar nu pentru eternitate în aceleaşi baze, pe care să nu se mai construiască nimic. Numai cel care a înţeles şi acceptat bazele existenţiale, poate merge mai departe să clădească şi el de acum încolo, conştient însă. Până la un moment dat fiecare evoluant clădeşte pentru sine, pentru familie, pentru societatea sa strâmtă, limitată. Înţelegerea faptului că fiecare sâmbure poate da - şi chiar trebuie să dea - naştere unui copac uriaş, iar seminţele fructelor lui duc specia mai departe pe o planetă întreagă, deschide orizonturi uriaşe, ajutând la crearea unui întreg front de orizonturi pentru toţi semenii de pe planetă. Şi nu numai. 
Dar chiar o astfel de expansiune a înţelegerilor creează o consolidare, întărire a stabilităţii sale în timp şi spaţiu, căci din cele anterioare, şi bazându-se pe ele, se formează cele ulterioare. Se formează o întărire şi o stabilitate a încredinţărilor în orice fel de situaţie, în orice fel de vibraţii, însă cu flexibilitatea necesară înţelegerii şi noutăţilor, şi a celorlalţi din jur care încă mai au nevoie de aspecte mai vechi. 
După consolidare, o trecere lină către o varietate mereu crescândă de tipuri de ajutor transformă descoperitorul într-un ajutător universalizat, puternic şi mereu dezvoltator în fiecare formă de societate în care trăieşte. 
Odată înţelse toate acestea, nu mai este timpul tăcerii, timpul tăcerii sale a trecut, altruismul şi dorinţa de ajutor, aşa cum a înţeles că şi el a fost la rândul său ajutat, prinde contur şi putere. Este timpul să sprijine cât mai multe forme de evoluţii, direct sau numai radiant: tocmai această formă radiantă a înţeles-o din timpul tăcerii sale, aşa cum a înţeles că pentru unii este încă nevoie de ajutor concret, iar pentru alţii doar radiant. Acum foloseşte orice, atunci când este cazul, învăţând să tacă din multe puncte de vedere: pentru a se odihni, pentru a lăsa locul ne-tăcerii altora - indiferent de priceperea lor, căci priceperea se formează prin permanentă acţiune, greşeală, corecţie, orientare şi dezvoltare pe baza aceloraşi principii sau altora conexe sau diferite. Tace în faţa politicilor societare de orice fel, tace în faţa dreptăţilor sau nedreptăţilor exagerate sub orice aspect, înţelegând că trebuie să treacă fiecare spirit prin toate fazele de cunoaştere în creşterea, paroxismul şi descreşterea fiecărei simţiri şi acţiuni posibile: în eternitatea evoluţiilor sale. 

sâmbătă, 23 august 2014

NESIGURANŢA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE...

Poţi să ştii multe – neprevăzutul îţi va cere întotdeauna orientare şi adaptarea celor ştiute la cele nou-venite. Ai senzaţia că nu foloseşti cele învăţate, că eşti într-un gol şi te întrebi la ce ţi-a folosit să ştii atâtea... Şi mulţi spun într-un asemenea moment al vieţii lor că nu avem nevoie să ştim nimic, că ...Dumnezeu nu ne-a creat să ştim, ci dacă el ştie pentru noi, e suficient, noi doar trebuie să aşteptăm să ne dea el... Cu tot respectul faţă de cei care cred asta, dar chiar sunt încredinţată că aceasta este doar o aparenţă, chiar dacă e sănătos să te întrebi dacă totul poate fi adevărat... cât e de adevărat... poate nu e chiar adevărat... Şi zbori către a înţelege mai multe, care să te întărească şi care îţi naşte şi mai multe întrebări, dar şi mai multe cunoaşteri... Mai multă înţelegere şi tot atât de multe întrebări, cărora le întrevezi răspunsuri... Şi căutarea nu are sfârşit, chiar dacă viaţa umană pe care o cunoaştem noi azi chiar are un sfârşit...
Dincolo de limitele umane – fie ele corporale sau nu, sufletul se înalţă pur şi luminos, mereu către alte căutări şi alte înţelegeri... 

Îmi aduc aminte una dintre primele mele viziuni în lume, în aglomeraţie, departe de liniştea şi confortul locului meu de lucru. Eram prin apropiere de Piaţa Romană şi avea multe treburi de rezolvat – acte pe la primării, chestii de serviciu. Deodată imagini mentale au început să se suprapună peste furnicarul străzii şi m-am văzut pe mine din profil, mergând repede pe stradă; apoi alte imagini succesive s-au derulat, trecând dintr-una în alta:
– imaginea corpului meu fizic, cum mergeam hotărâtă, concentrată asupra celor necesare de rezolvat;
– apoi, în locul imaginii mele de femeie apărea un bloc solid şi translucid, ca de cristal, care se termina la partea superioară cu o porţiune – cam de ¼ din masa totală – cu aspect gelatinos, care se mişca pe partea solidă cu un fel de aspect de instabilitate, deşi era clar că făcea corp comun cu restul blocului tare, ca de cristal. Cumva ca şi cum partea de la suprafaţă şi-ar fi căutat poziţia pe blocul de cristal.
Ceea ce am înţeles atunci era că partea aceasta superioară reprezenta ceea ce rămăsese nesigur, căutător cu frică, neînţelegând lumea în uluitoarea ei complexitate pe care începusem timid să o descopăr... O lume a conştienţelor noastre vădit nesigure...
Un an mai târziu mi-am amintit de această viziune şi am vrut să văd cât am înaintat în „întărirea mea”, cum spuneam deseori: căci ştiam multe, mă echilibrasem enorm comparativ cu ceea ce simţeam că fusese anterior, simţeam cu alte cuvinte o înaintare reală pe drumul meu. Dar viziunea nouă mi-a arătat ceva cu totul neaşteptat: „blocul de cristal” era acum în proporţie de cca. 60% „gelatinos”, iar mişcarea lui era graţioasă, lină, un fel de balet pe toate direcţiile. Vedeam cum partea cristalină şi dură avea astfel la partea ei superioară un fel de urme de proces de „înmuiere” şi astfel am înţeles că partea aceea „cristalină” nu era de fapt suma încredinţărilor şi puterilor mele consolidate, întărite – ci suma împietririlor mele, în timp ce partea „gelatinoasă”, pe care o simţeam cu o subtilitate nouă, era de fapt suma flexibilităţilor mele, a abilităţilor de adaptare, a îndrăznelilor de căutare, de aplecare cu dorinţa de a înţelege din ce în ce mai profund lumea în care mă aflam: pe care o simţisem de copil – câteodată rece, dură şi distantă... şi evitasem conştient să o asimilez aşa, fugind pe acoperişul cald al casei, de unde lumea părea vastă, impersonală la adresa mea, lăsându-mă să trăiesc cum vreau eu dacă o las şi eu pe ea să fie aşa cum e...
Se pare că învăţasem câte ceva între timp! Mai ales că trecusem de la o lăsa cu indiferenţă şi, pe alocuri, cu un fel de dispreţ neagresiv („Eu am altă treabă – treaba ta cum eşti”) – la a o accepta cu un fel de căldură sufletească chiar dacă nu eram de acord şi în prima parte a dezacordului mă scuturam chiar cu furie mai mult sau mai puţin reţinută, când lumea voia să-mi impună ceva ce nu vibra în mine. Dar mă străduiam să nu abandonez ceea ce făceam din cauza unor condiţii grele, fie ele umane sau materiale, chiar străduindu-mă să fac ceea ce alţii nu voiau să facă, fără să mă gândesc că nu întotdeauna făceam un serviciu real celorlalţi: pe de o parte ei rămâneau fără experienţa de a fi încercat măcar să se implice, să facă ceva, iar pe de altă parte eu mândrindu-mă cu ceea ce am făcut... Profesori, apoi şefi, directori, profitau de situaţie, mă încărcau mereu, de abia mai respiram de oboseală, dar ridicam capul sus cu alură cutezătoare şi, cu ultimele puteri şi ultima ţigară în mână, la 12 noaptea plecam acasă povestind de toate tatălui meu – dragul de el, drumul lui de noapte era să-şi ia fata de la serviciu...

Asta era încă stânca de cristal din sufletul meu. Suma împietririlor mele, durerilor înăbuşite cu perna tare a mândriei, ciocanul cu care îmi dădeam singură în cap ori de câte ori auzeam vocea interioară a îngerului nevăzut care însă şoptea clar: „Opreşte-te, nu mai fugi cu vântul în faţă, ajută-te singură altfel, nu aşa!” Făceam cruce şi spuneam „Doamne ajută!” auzind iar şi iar, în disperare mea: „Ajută-te singură!!!”...

Partea aceea dintre „cristal” şi „gelatină”, adică partea care începea să se înmoaie – chiar dacă intuiam că de fapt se înmuia, apoi iar se întărea şi tot aşa mereu – îmi spunea că pot să mă fac mai departe aşa cum voiam, flexibilă şi echilibrată în acelaşi timp; pentru că simţeam clar ce trebuie să fac pentru a-mi găsi drumurile viitorului meu. Eram din nou pe „Calea Victoriei” şi deodată mi-am dat seama, cu lacrimi pe obraji că, da! dacă eram mai înţeleaptă, acela de fapt era drumul VICTORIEI MELE ASUPRA MEA...

Dar...
Aspectul acela de monolit, despre care iniţial credeam că mă sprijin pe tăria lui şi mai credeam că trebuie să transform totul din mine în ceva asemănător, nu era nici întrutotul adevărat, nici întrutotul neadevărat. Închistările, împietririle noastre până la urmă formează o sumă a experienţei noastre în domeniile vieţii anterioare din diferite spaţii universice, din diferite timpuri universice, asemănătoare vibraţional cu vibraţia Pământului – şi toate sunt susţinute de suma experienţelor noastre în toate celelalte spaţii şi timpuri ale evoluţiilor noastre, tot anterioare Pământului. Tuturor li se adaugă experienţa formată şi consolidată acum pe Pământ şi în celelalte vieţi anterioare din acest ciclu de vieţi pământene. Important este ca aceste încredinţări să nu le pietrificăm definitiv ci, în măsura în care simţim siguranţa înţelegerii şi folosirii fluide a unor experienţe, să învăţăm să le folosim fluid, abil, cu acel fel de flexibilitate care a depăşit de mult sfera labilităţilor – bune şi ele cândva, la începuturile oricăror învăţături, dar cu care nu trebuie confundată flexibilitatea. Flexibilitatea este dată de puterea rădăcinilor şi adaptarea în orice direcţii, în orice condiţii şi în orice timpuri. Unde timpurile se măsoară în variaţiile vibraţiilor şi sunt funcţii ale etapelor de evoluţie care se împletesc peste tot în universuri... Să avem în vedere un anume fel de flexibilitate care ne ajută la orientarea în orice fel de mediu de trai, în mulţimi umane, în mulţimea evenimentelor, a schimbărilor de locuri cu vibraţii diferite faţă de cele cu care suntem obişnuiţi, a variaţiilor bruşte de vibraţii cosmice şi planetare care ning asupra noastră permanent, de la o zonă la alta, de la o clipă la alta. 
Desigur, simţim clar nesiguranţe şi tocmai acest lucru – când nu este lătrător de panică, de frică permanentă, ne pune în mod sănătos să ne întrebăm asupra realităţii în care trăim, să cercetăm pentru a descoperi confuzii, să acceptăm noutăţi în faţa cărora nu avem încă obişnuinţe, creând din nou, din cele cunoscute înainte şi bine consolidate, noi file de experienţă proprie, cu care vom putea ajuta în continuare mereu alte spirite: care au nevoie de ajutor în evoluţiile lor, aşa cum şi noi primim ajutor, la rândul nostru. 
Numai înaintarea în profunzimile conştiinţei proprii ne va spune treptat, dar repede, când am depăşit limita dintre consolidarea unor manifestări – lucrări, comportamente, atitudini – şi împietrirea în ele, împietriri conform cărora nu vrem să acceptăm că există şi alte feluri de manifestări din aceeaşi gamă spirituală, dar deocamdată strângem informaţii, ascultăm păreri, uneori reflectăm asupra lor, alteori ne depărtăm de ele, după puterile şi înclinaţiile momentului. Toate se fac în ritmurile noastre biologice şi/sau ritmurile cosmice, planetare, care ne obligă când să ne odihnim, când să ne avântăm pe noi culmi ale spiritualităţii universale, vârfuri care ni se profilează în zările eternităţii, atunci când ne deschidem către ele...