Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

CU ADEVĂRAT HRISTOS A ÎNVIAT !

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


sâmbătă, 24 iunie 2017

SÂNZIENELE ANULUI 2017 (2): MESAJUL REAL AL IELELOR, SÂNZIENELOR


...şi nu numai referitor la Sânziene – ci la toate sărbătorile geţilor, la toate cele ce formează moştenirea noastră ancestrală... 
Despre sărbătoarea Sânzienelor ştim destule, dacă vrem să cunoaştem variantele oficiale – religioase şi laice: deschidem Google şi citim. Ceea ce vreau eu să scriu acum este o privire, şi o întărire din perspectiva celor mai curate şi profunde cunoaşteri pe care le aveau geţii: le aveau, le păstrau şi le răspândeau ca moştenire prin tradiţie din neam în neam, de mii şi mii de milenii...
Nu, nu este o greşeală să măsor timpul aşa, căci la fel cum sunt şi prin alte locuri, pe toate continentele lumii, aici suntem continuatori, păstrători ai neamului omenesc pe pământurile de naştere a oamenilor după ultima glaciaţiune. Dar şi mai mult înainte, căci continuitatea oamenilor pe acest pământ a fost neîntreruptă de cca. 80-90 milioane de ani – adică de la formarea speciei umane de către entităţile transcedentale în acest strat dimensional al universului. Suntem printre puţinele neamuri europene şi singurul neam care a rămas la nivel de popor întreg în Europa. La origini era o Europă a populaţiilor coborâtoare direct din liniile de transcendenţă locală, populaţii care în ultimile milenii au fost exterminate în cea mai mare parte de grupurile migratoare care au năvălit aici, chemate de reverberaţiile amintirilor străvechi atlante din sufletul lor sub puterea energiilor noi – dar şi de neajunsurile propriilor pământuri pe care ei nu mai aveau tăria de a le lucra şi prelucra, îmbunătăţindu-le calităţile prin propria lor muncă... Aşa au fost aproape exterminaţi celţii, din care au mai rămas bascii, o parte din irlandezi, o parte din nordici (finlandezi şi grupuri mici din Ukraina) precum şi rămăşiţe eline. Restul – cu tot respectul – sunt populaţii migratoare care şi-au pierdut în timp majoritatea caracteristicilor locurilor din care se trag: căci nu-şi trag seva neamului din pământul propriu, corpurile lor nu se mai întăresc din vibraţiile pământurilor, apelor şi cerurilor de neam, iar aici nu au multe în comun cu pămnturile, apele, cerurile, vietăţile şi entităţile locurilor pe care le-au apucat cu lăcomie, stârpindu-şi nemilos gazdele... Şi tot încearcă să distrugă în continuare, şi nu vor reuşi, de altfel, să ne desfiinţeze datinile, credinţele, esenţa de popor. 
Tocmai pentru că nu suntem singuri...
Legendele pe care le ştim au de regulă două aspecte:
– atitudinea severă a entităţilor şi chiar “pedepsirea” unor oameni: care însă nu este chiar pedepsire din exterior, ci un fel de autopedepsire prin durerea conştiinţei pe cale să se trezească, o răsucire dureroasă din frică, din spaimă de impunere subconştientă neconvenabilă a omului necăutător de schimbări spre înălţarea sa spirituală;
– dar şi ajutor oferit altora, celor cuminţi şi stăruitori în omenie: pentru împlinirea destinului lor – sănătate, încredere, căsătorie după destin şi nu după poftele trecătoare ale trupului.
“Pedepsirea” nu este aşadar ceva chiar 100% neadevărat, însă cu amendamentele de mai sus care aduc lumină, dacă sunt crezute bineînţeles, spre înţelegerea celor pe care le avem de realizat în vieţile pământene. 
Dacă omul trece prin necazuri, astralii (entităţile astrale, ajutătorii noştri astrali de destin) îl vor ajuta, ridicându-i vibraţia şi ajutându-l astfel să se încurajeze singur, să se întărească în credinţa în dumnezeire, cu care va răzbate în lumea greu de suportat. Care lume, însă, dacă e privită cu demnitate, respect, curaj, moralitate, dacă omul ajutat să se înalţe în sine însuşi va urmări să-şi îndrepte permanent calitatea celor realizate de el, va reuşi să nu o mai privească ca pe o greutate, ci ca pe o sarcină mereu de rezolvat, ca pe o şcoală ale cărei principii fundamentale le-a înţeles şi se străduieşte să le aplice consecvent, să le ţină mereu în sinea lui, chiar dacă:
– se va lupta din greu cu puterea obişnuinţelor proprii;
– se va lupta cu amprentarea societăţii în care trăieşte, începând cu familia, şcoala, serviciul, câmpul energetic orăşenesc (în general al aşezării în care trăieşte): o amprentare care îl va atinge permanent, dar pe care trebuie să se obişnuiască să o privească cu toleranţă. Căci dacă pentru el însuşi este atât de greu, el care este conştient de necesitatea propriei schimbări, care se străduieşte să se schimbe, luând idealurile ca pe ceva de atins – nu drept descurajare (“Ce să mă străduiesc atâta eu?! Că şi aşa n-a să ajung în veac acolo, ceee... a ajuns careva??”)... Atunci cât de greu îi poate fi altuia măcar să accepte să se gândească să schimbe ceva, când până şi aerul (câmpul energetic, volumul şi intensitatea vibraţiilor) pe care îl respiră pare că îl trage înapoi?!...
Oamenii stăruitori se simt ajutaţi de oricine, oameni sau entităţi, în confruntarea lor cu o lume care încă trăieşte după standarde învechite... în munca-lupta de înţelegere, de schimbare, de performanţe proprii mereu mai înalte. Chiar dacă pasul înainte înseamnă de multe ori alţi paşi înapoi – despre care descoperă la un moment dat că de fapt nu au fost mulţi paşi înapoi, ci el însuşi descoperă din ce în ce mai multe atitudini învechite pe care nu le observase anterior, sunt mulţi doar pentru că nu a înţeles mai devreme cum stau lucrurile şi s-a întărit mereu, fără să bănuiscă măcar, în agresiuni (mari sau mici), minciuni (chiar dacă au fost “minciunele nevinovate”), scăpări de calitate pe care le-a observat (“Dar... ceee?!... să facă altu’ dacă poate!” şi îşi spune astfel cu ricanările obişnuite...).
Este valabil pentru noi toţi... Ne automulţumim că suntem înteligenţi, isteţi şi putem da replică sprinţară, acidă, pe măsură, chiar şi în gând...
Şi în asemenea zile ale lumii noastre, când ne vine vremea să schimbăm, şi am tot adăstat de mult timp, o simplă ieşire în natura pe care mulţi încă o dispreţuiesc, în lumea senină a entităţilor pe care le dispreţuim chiar şi în gând aşa cum ne tot învaţă oficialii din societate, o simplă percepţie, măcar şi cu coada ochilor (privirea periferică) ne trezeşte conştiinţa de mult şi din greu pătată...
Da, legendele “modernizate” zic că ielele înnebunesc flăcăii – însă realitatea este că ele sunt purtătoare de idealuri de frumuseţe interioară pe care lumea le-a abandonat, dar la care a venit timpul să ne reîntoarcem, să redevenim cuminţi, frumoşi, virtuoşi şi viguroşi spiritual. “Sucirea minţilor” este de fapt exact acest lucru: REVENIREA ÎN MOD TREPTAT – DAR REPEDE TOTUŞI – LA IDEALURILE CELE MAI ÎNALTE DE PURITATE SUFLETEASCĂ ŞI TRUPEASCĂ PE CARE FIECARE OM – FEMEIE SAU BĂRBAT – TREBUIE SĂ LE AIBĂ, ŞI SĂ LE PĂSTREZE, ŞI SĂ LE DEA MAI DEPARTE URMAŞILOR SĂI... Dacă ar fi aşa, femeile ar deveni cu adevărat ca nişte ZÂNE!!! Dacă credinţele strămoşeşti au fost pângărite, legendele cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene nu au apucat să fie pângărite... Acele manifestări înalte ale geţilor străbuni – drumurile astrale prin care îşi cunoşteau profund lumea, universul – au fost atât de urât întinate încât să ajungem să credem că ei îşi aruncau tinerii în suliţe pentru a ajunge cu “mesaje” la “zeul” din cer. Lucru total neadevărat, căci Zalmoxis era în mijlocul poporului încă, popor îndrumat de dânsul, pe când tinerii învăţau cum să se stabilizeze vibraţional în călătorii astrale şi să înveţe îndrumaţi de propriile entităţi astrale cum să cerceteze lumea. 
Despre asta este vorba – despre pângărirea istoriei noastre... 

Despre rădăcinile diverselor obiceiuri vom discuta treptat, pe parcursul următoarelor articole. 

luni, 19 iunie 2017

SÂNZIENELE ANULUI 2017 (1): DIVERSE PERCEPŢII ÎN ZILELE MIJLOCULUI DE VARĂ

În prag de Sânziene, intuiţiile şi percepţiile noastre directe din toate nivelele de vibraţie ale planetei prind aripi, deşi multora dintre noi percepţiile de acest fel special nu le sunt chiar noi. 
Sunt mai multe lucruri pe care aş dori să le discutăm anul acesta. Dar să începem cu reflecţii asupra folosirii unor termeni care descriu percepţiile noastre mai ales în zilele solstiţiilor. Despre Sânziene vă reamintesc studiile:

ENERGII REGRESIVE
“Regresiv” şi “regresie” este un termen pe care eu le folosesc cu foarte multă atenţie, pentru că pot crea confuzii despre care vom mai discuta cu alt prilej. Nu folosesc această exprimare – dar am găsit-o de-a lungul timpului pe internet şi m-am gândit acum să explic aici, căci mai ales între Rusalii şi Sânziene mulţi oameni pot percepe diferite feluri de energii în spaţiile planetare – mai corect: fluxuri energo-materiale care ne hrănesc corpurile. Le putem percepe cu ochii minţii (percepţie mentală) sau chiar cu privirea fizică periferică în perioadele cu vibraţii planetare mai înalte: având nuanţe diferite de luminozitate: de la alb-strălucitor la alb-gri întunecat. 
Denumirea – aşa cum am observat-o – vine din percepţia acestor fluxuri în nuanţe de alb şi gri cu diferite intensităţi. Întrucât ideea era că ele sunt rele, grele, agresive – regresive în sens că ne influenţează în mod negativ, făcându-ne şi pe noi agresivi, răi, perverşi şi trebuie să ne ferim de ele. Este de comentat în primul rând că nu este un procedeu corect să ne ferim de orice ni se pare altfel decât este tiparul ideal în mintea noastră. Ne alimentăm permanent fricile, ne subminăm curajul de a face faţă unor evenimente de care chiar nu putem scăpa, în faţa cărora devenim complet (sau în mare parte) neputincioşi. 
Dacă mai şi cunoaştem câte ceva din rădăcinile fenomenelor cu care ne confruntăm şi scopurile pentru care ne ies în cale, poate ne vom întări mai mult în timp şi vom face faţă mult mai bine vieţii în toate aspectele sale. 
Ca imagine sunt de comentat culorile – dar şi formele sub care ne apar în drum. Recomand citirea articolului “ZÂNE, DUHURI, SPIRIDUŞI... ŞI ENTITĂŢI...”  (pct. “3. Circulaţia energetică fundamentală”). Pe scurt, cele alb-argintii sunt fluxuri eliberate în spaţiile planetare după curăţarea lor, dezamprentarea lor în structurile planetei, iar cele în nuanţe de gri sunt cele care sunt absorbite de planetă prin structurile sale, pentru a le dezamprenta şi apoi elibera în spaţiile exterioare. 
Acestea nu sunt aşadar energii care produc regresii de simţire şi apoi comportamentale, ca răspuns la agresiuni ale mediului înconjurător. Tocmai de aceea există aceste structuri planetare (există şi stelare, şi galactice) care menţin energetica planetară într-o stare de echilibru, fără să le anuleze – căci avem nevoie de multe dintre cele pe care nu le suferim, tocmai pentru a ne obişnui cu ele şi astfel pentru a neîntări. Este foarte adevărat că pe de altă parte suntem la finalul ciclului nostru de vieţi pământene, obosiţi şi mai ales dornici de a pleca cât mai curând – dar nu putem pleca până ce nu ne realizăm toate sarcinile pe care ni le-am asumat la începutul ciclului. 
Există însă şi un alt aspect, în faţa căruia, de asemenea, mulţi se dau înapoi, neştiind că orice lucru cu care ne confruntăm are şi aspecte pozitive şi aspecte negative, dar ele ne sunt lăsate pentru învăţături de mare valoare şi aici, pe Pământ, şi oriunde în univers ne vom duce în continuare.
Deşi exprimarea “energii regresive” lasă de dorit, anumite fluxuri energo-materiale pot fi numite şi aşa, cu unele amendamente. Sunt fluxuri energo-materiale care au trecut prin corpurile oamenilor şi apoi sunt atrase de corpurile altor vieţuitoare – de regulă mamifere, care au şi ele corpuri spirituale, chiar dacă nu atât de dezvoltate ca şi cele ale oamenilor: care trăiesc prin preajma oamenilor sau la marginea aşezărilor umane cu intrare periodică în aşezări: deci şi animale domestice, şi sălbatice (urşi, ratoni, porci mistreţi, canguri, etc.). Fluxurile energo-materiale necesare pentru vitalizarea corpurilor noastre, care circulă de la oameni la animale, circulă apoi şi invers, rămânând în câmpul energetic al aşezării până când ele nu mai pot ajuta corpurile speciilor aflate în tangenţă sau apropiere, şi se împrăştie în câmpul general planetar, intrând în alte fluxuri circulante şi apoi alte feluri de sisteme corporale. 
Dar pe de o parte ele sunt purtătoare de amprente de vibraţie normală a oamenilor: pe care le oferă animalelor la prima trecere amintită, ajutându-le să se obişnuiască cu câmpul complex al oamenilor. Pe de altă parte când sunt eliberate de corpurile animalelor, ele sunt amprentate cu amprente de viaţă naturală ale acestora, din acţiunile lor curente, ce ştiu ele ca spirite întrupate să facă mai bine: hrănire, odihnă, deplasare, apărare, comunicare infimă şi activitate sexuală. Prin toate acestea ele întăresc latura animalică a oamenilor – dar aici nu discutăm neapărat de agresivitate (dar care şi ea e inclusă în apărare şi alegerea partenerilor sexuali) însă oricum o asemenea plajă de acţiuni este simplistă şi ea nu trebuie să se dezvolte majoritar pentru oameni. În mod normal este bine ca omul să se preocupe de o viaţă în mijlocul naturii, asemănătoare cu celelalte vieţuitoare ale planetei, cu condiţia ca omul să-şi dezvolte prioritar viaţa creativă, aşa cum se petrec lucrurile în satele noastre. Tocmai acest lucru este susţinut şi de tradiţii, ca moştenire din străbuni, de la care nu ar trebui să se abată lumea. 
Aspectul relaţionar şi creator este azi în mare pericol prin industrializare şi dezvoltarea meseriilor bazate pe folosirea computerelor – deci aspectul de utilizator şi nu gânditor (programare, relaţii intelectuale în oameni şi evenimente, etc.). Dacă omul s-ar preocupa în egală măsură de un hobby (o pasiune creativă sau intelectuală colaterală meseriei din care câştigă bani) ar fi mult mai bine pentru evoluţia proprie pământeană. Chiar şi legat de meserie, dacă omul s-ar preocupa de dezvoltarea aspectelor creative sau intelectuale (de folosire în diverse domenii ale diverselor aspecte ale meseriei) ar fi mult mai bine. 
Desigur este de avut în vedere faptul că din Egiptul antic până în prezent societatea umană a încurajat legătura omului cu animalele, dincolo de domesticirea animalelor – prin folosirea animalelor agresive în acţiunile de pedepsire a celor care nu se opreau la nivelul impus de preoţii templelor (crocodili şi animale locale dintre cele mai agresive). Procedeul de acest fel a fost ridicat pe cele mai atroce vârfuri ale cruzimii umane de Imperiul Roman prin folosirea acestor vieţuitoare în arenele circurilor special amenajate pentru pedepsirea celor ce nu se supuneau impunerilor lor. 
Azi, animalele exagerat înmulţite şi crescute pentru consum alimentar nu sunt totuşi singura formă de păstrare a acestor influenţe, cărora li s-a luat chiar unul dintre cele mai elementare moduri de activitate: deplasarea (crescute în ţarcuri fără mişcare, pentru o îngrăşare rapidă): mă refer şi la creşterea animalelor de companie, în casă – foarte bună şi frumoasă, dar societatea uită să înveţe omul să se axeze pe manifestări cu specific uman: activităţi de întreţinere a vieţii (chestiunea menajerelor este atroce din acest punct de vedere) şi de creaţie măruntă ca meserie sau pe lângă meserie, meserie pe care ar face bine orice om să ajungă să şi-o iubească şi să-i sporească utilizarea în orice situaţii de viaţă. 
Excursiile în natură se adaugă de asemenea la această listă, pentru care relaţia om-natură ar trebui să se axeze pe relaţii interumane, pe extinderea cunoaşterii despre oameni (obiceiuri locale de manifestare, activităţi cu specific local), despre istoria şi geografia locală – lucruri excluse de regulă de oamenii care fac... exact ceea ce fac orice alte vieţuitoare locale: merg, mănâncă, socializează simplist, necalitativ în cea mai mare parte (bârfe, poveşti despre pofte umane).
În asemenea condiţii, influenţele pot fi numite pe drept cuvânt regresive prin circulaţiile fluxurilor amprentate cu energii şi materii cu nivele de vibraţie între cele medii şi joase. Desigur ţine de viaţa noastră oricare dintre aceste aspecte, doar limitarea la ele face ravagii în conţinutul cu adevărat uman al vieţii noastre. Ţine numai de noi să acceptăm să oferim vieţii noastre un nivel spiritual mult mai elevat, să-i schimbăm nota regresivă combinând cele simpliste cu cele umane de calitate, moralitate, creativitate (materială sau intelectuală) din ce în ce mai mare. Să extindem exemplele excursiilor din şcoală în viaţa noastră de oameni maturi, prin cunoaşterea unor obiective turistice şi geografice, cu informaţii bogate, şi amplu analizate, ridicându-ne mereu nivelul de cunoaştere, de aprofundare a însăşi vieţii omeneşti pe care avem obligaţia spirituală să ne-o dezvoltăm până în ultima clipă a ultimei vieţi pe aceste meleaguri universice. 

vineri, 16 iunie 2017

CÂTEVA ACCENTE PRIVIND CREAREA, NECESITATEA ŞI SENSUL TRADIŢIILOR

Aşadar, să reţinem câteva aspecte deosebit de importante, pentru că ceea ce numim tradiţie în mod curent a ajuns să fie orice obişnuinţă a oamenilor de pe un spaţiu mai larg, numită tradiţie prin chiar puterea obişnuinţei lor. Tocmai de aceea este necesar să delimităm tradiţia de obişnuinţă. Dar românul numea cândva tradiţia: datină: ceva dat şi luat în primire, luat în posesie – şi aceasta se poate referi la lucruri mai noi sau mai vechi, sub forme diferite, ale căror origini s-au pierdut în vâltoarea vremurilor. 
Aşadar nu obiceiul este datul. Nu în forma care se face în mod curent şi care este ceva schimbător, ci elementul de bază: spre exemplu – urzeala covoarelor este întotdeauna la fel, la toate covoarele, ţesătura este la fel în linii mari – dar ceea ce uneşte un covor de altul este existenţa lui ca atare pentru necesităţile omului. Tradiţia nu este forma – ci protecţia pe care o oferă, iar ţesăturile lui pot aminti subconştientului sau direct conştientului uman ceva din trecutul, din fundamentul cunoaşterii umane şi a modului de recuperare a unei cunoaşteri pierdute. Evidenţa, concretul păstrează ceva din subtil – cel mai important pentru om, chiar dacă azi este târât spre dispreţuirea cunoaşterii şi subtilităţilor ei. Să rămânem în exemplul nostru concret: aşadar avem:
1. Utilitatea covorului, pentru care se realizează toate formele de covoare, carpete, preşuri din lume; existenţa acelui “ceva”care foloseşte oricărui om într-un anume sens, protejându-i corporalitatea într-un anume fel, dar şi podeaua, la rândul ei;
2. Are o structură, o formă comună, care în exemplul nostru este urzeala, care păstrează ţesătura;
3. Componenta finală – ţesătura – care face ca orice asemenea covor aibă particularităţile sale şi în acelaşi timp să-şi atingă utilitatea. 
În subtilitatea cea mai profundă, toate evocă platforma pe care în trecut se construia întreaga aşezare, din care la un moment dat s-a păstrat doar platforma pe care se construia casa: care proteja omul creator pe de o parte – pe de altă parte pământul, viaţa din scoarţa pământului, păstrându-l curat, aerisit, afânat. 
Vom urmări, după aceste articole cu aspecte generale care urmăresc înţelegerile fundamentale ale tradiţiilor, câteva exemple concrete, generate ca tradiţie: în muzică, arhitectură, sculptură, obiecte de uz gospodăresc ca suport pentru pictură şi sculptură de o subtilitate care vine să completeze pe aceea a obiectului, obiecte de îmbrăcăminte pentru întreţinerea energetică a corpului fizic şi astfel a sănătăţii creatorului, etc. Muzica (şi dansul), arhitectonica şi sculptura au fost forţe redutabile pentru transmiterea unei cunoaşteri profunde şi a unei forme concrete de susţinere în perioada “întunecată”, precum şi de întărire a încrederii pentru vremea reîmprospătării energiilor, corpurilor, manifestărilor umane şi nu în ultimul rând cunoaşterii ancestrale. 
Să nu uităm că noi, cei de azi, am fost trăitorii acelor vremuri în care s-au pus bazele acestor tradiţii, la care fiecare spirit uman întrupat a participat, după felul şi complexitatea experienţei sale. 
Nu au fost puse în scenă de “iniţiaţi” care să fi impus ceva popoarelor – a fost însuşi poporul – toate popoarele lumii omeneşti. 
Nu a fost o muncă exclusiv intelectuală pentru preluarea unor idei ale unei minorităţi pentru a o impune unei majorităţi neştiutoare, nu s-a teoretizat ceva, nişte idealuri de pe alte coclauri ale universului (cum se tot doreşte a se impune în ultima vreme) şi încercat a se fi trasat ca linii de dezvoltare sau chiar şi numai de păstrare a celor care erau pe cale a fi pierdute. Este important de acceptat faptul că muzica, arhitectura aşa cum o cunoaştem azi, artele nu au existat în epoca mentală ca fantezii ale omului, ca obiective de relaxare, de admirat şi de copiat sau dezvoltat. Totul era ceva natural, perceput de om, trăit şi creat în modul cel mai simplu posibil. Ceea ce facem acum nu este altceva decât să aducem deja în viaţa noastră corespondenţe naturale pe care însă de abia de acum înainte începem să le percepem în diferite feluri. Atunci, la rădăcinile vremurilor de azi, ştiam cu toţii că va veni un fel de pauză în totalitatea simţirilor noastre – dar una superficială în felul său, care nu ar avea puterea să distrugă ceva definitiv. Şi avea să fie de scurtă durată, comparativ cu lungimea medie a vieţii umane de-a lungul întregii sale şederi a spiritelor umane pe Pământ. După care totul avea să revină în conştienţa omenirii – prin amintirile proprii, şi nu numai prin conştientizarea faptului că asemenea idealuri ale unora ar fi fost doar bune de pus în practică. Tot ceea ce există în viaţa noastră ne va întări, ne va încuraja să privim mult mai clar în direcţii concrete, desconsiderate în trecut sau doar privite ca o pierdere de timp. Reluarea activităţilor străvechi va fi întărită de o corporalitate care ni se dezvoltă de mult – dar nu am ştiut cum s-o folosim. Şi toate activităţile relativ noi pentru o epocă îngustă şi sărăcăcioasă în felul ei – de profunzimi, de înţelegeri, de subtilităţi – vor fi aduse la un nivel superior, înţelegând însă că fără a trece prin această perioadă nimic nu ar fi putut să fie dus la un asemenea nivel superior. 
Noi trăim acum epoca revenirilor, încurajării redescoperirii de noi înşine, a tuturor încrederilor pe care în vremurile imediat anterioare erau pe cale a fi total abandonate. Totul a fost într-o perfectă continuitate, astfel încât azi ne putem da seama că scopul a fost atins. Totul a fost transmis prin trăire, prin transmitere pe cale orală – rareori pe cale scrisă, de cele mai multe ori pe cale artizanală în toate cele create şi folosite de omenire. De fapt oralitatea nu se potriveşte tuturor transmiterilor, căci unele s-au perpetuat prin înseşi obiectele şi obiectivele vieţii şi creaţiei umane, de folosire curentă. În ce priveşte oralitatea, cunoaşterea care a stat la baza tuturor aspectelor vieţii şi creaţiei omului, ea este crezută azi drept unică formă de transmitere a cunoaşterii: dar de fapt lucrurile stau cu totul altfel, şi puţinele locuri în care s-a păstrat până de curând mostre din astfel de transmiteri sunt distruse sistematic, pentru ca nimeni să nu poată contesta că lucrurile ar sta altfel decât cele arătate în mod oficial. Dar odată văzute chiar şi de puţini oameni, ele îşi ating scopul şi întăresc pe cei cunoscători prin propriile cercetări, care la rândul lor întăresc pe cei care le calcă pe urme. Datul din strămoşi a primit la pieptul său căutătorii şi a găsit loc de păstrare în sufletul lor, de unde nimeni nu le mai poate şterge...
Trăim vremea în care înţelegem că nimic nu a fost realizat nici din disperarea celor care vedeau că îşi pierd simţuri şi cunoaşteri, fără să înţeleagă procesul, cu desfăşurarea şi efectele lui în timp: disperare cu care azi, necunoscând multe despre noi înşine, ca spirite în evoluţii complexe, dorim ca o asemenea revenire să se facă mult mai rapid – dar acum abia ne dăm seama că le dorim fără a fi înţeles sensul acestor faze care se derulează lent. Şi este aşa tocmai pentru că ele cuprind o complexitate uriaşă care se derulează acoperind o arie largă de manifestări, extrem de utile: şi pentru a zămisli altele noi, şi pentru a fi toate, rând pe rând, pătrunse din ce în ce mai profund:
– ca să trăim în continuare mult mai multe deschideri aici, pe Pământ, pe care azi nici măcar nu le bănuim;
– ca să prindem un anume fel de experienţă privind relaţiile dintre noi, oamenii, să ne ajutăm reciproc să ne echilibrăm acolo unde niciodată în trecutul nostru apropriat nu ne-am străduit să ne moderăm, să ne armonizăm cu cei şi cele din jur, cu toate derulările de pe planetă: uneori mai rapid, alteori mai lent, schimbările venind pe tăcute iar noi să încercăm să ne găsim un loc fără să deranjăm, un loc în armoniile împletirii tuturor formelor de viaţă de pe Pământ. Un asemenea loc în armoniile pământene şi universale ne va ajuta să le trăim într-un mod uman de maximă complexitate şi, prin pătrunderea lor, vom ajuta să se refacă întreg Pământul, intuind şi cunoscând direct marea lor importanţă. Apoi, când ne vom termina toate sarcinile fizice, vom înţelege complet rosturile adânci pe care acum nu le putem pătrunde bine, dar în acelaşi timp şi ale tuturor formelor de viaţă de oriunde, planetare şi celeste: va fi o muncă desfăşurată sub îndrumarea ajutătorilor şi coordonatorilor noştri: nevăzuţi azi – trăind efectiv împreună cu dânşii, clipă de clipă, nu peste mult timp. 
Să mai înţelegem ceva în plus: practica redescoperirilor, mai cu seamă a principiilor cunoaşterii şi protejării vieţii, nu înseamnă neapărat cunoaşterea ca scop final, ci cunoaşterea care ajută la perceperea lumii universale, care a fost creată cu forţe şi cunoaşteri mult mai mari decât poate fi orice realizat cu forţele spiritelor pământene, fără a se strica echilibrele lumii. De aceea, oricât ar trăi spiritele umane pe Pământ, ele nu vor avea nici un motiv de stagnare. Căutând mereu, ne dezvoltăm forţele individuale, ajutăm şi pe alţii care sunt pe acelaşi drum, ajungem cu toţii la întărirea forţelor noastre radiante şi, din dezvoltarea acestora – zămislirea altora, mereu noi. 
Iată aşadar cum tradiţia a fost creată ca menţinere a legăturii lumii universale – a cosmosului, a populaţiilor cereşti – cu omul, cu pământeanul mereu creator, pacifist de felul lui, înţelegător al acestei legături. Şi fiind, şi rămânând fiecare în parte mediator între diferite grupuri de spirite întrupate sub diferite forme. Nu a fost sarcina nimănui de a se erija ca mediator între cer şi Pământ, între om şi divinitate, căci omul obişnuit nu este capabil de a face ceva fără să strice armoniile deja existente între ele. O asemenea înţelegere va veni alături de aceea că fiecare om, fiecare vieţuitoare în felul său, are această legătură directă cu verticala spirituală ajutătoare şi coordonatoare a evoluţiilor noastre. Şi numai acceptând acest lucru se va aşterne pacea în sufletele tuturor oamenilor...
Vom înţelege cu toţii că sensul universal al tradiţiei este acela de a menţine şi întări cunoaşterea tuturor celor ce se derulează etern în infinit – nu numai a celor obişnuite aici, acum, pe Pământ. Este reflectarea tuturor evoluţiilor, din toate timpurile – din orice timpuri, de orice feluri – în cuprinsul timpului pământean, a tuturor forţelor spirituale în revenire, acceptarea îndrumării unor conduceri spirituale în sensul cel mai profund uman: conducători-îndrumători adevăraţi, care nu ne-au părăsit niciodată, ci doar ne-au lăsat spaţii existenţiale trăirilor noastre în orice circumstanţe. Iar acest pas vom înţelege că este cel mai important pentru noi, oamenii, în continuarea mersului nostru etern, în infinit... 

duminică, 11 iunie 2017

SÂMBURELE ORIGINAR AL TRADIŢIILOR

Este necesar de accentuat diferenţa dintre acest sâmbure originar din care toate au plecat, care a cuprins urzeala pe care urmau să se ţeasă toate cele ale vremurilor următoare şi toate ţesăturile vremurilor pe această urzeală. Această urzeală era – este – chiar manifestarea oamenilor care au participat la formarea conştientă a sâmburelui cu toate formele sale interioare. 
Urzeala nu a fost aşezarea sau casa omului din aşezare, sau acţiunile de întreţinere a vieţii. Ele au fost întotdeauna necesare omului pe Pământ în orice vremuri, în orice condiţii. 
Sâmburele nu era totuşi capacitatea pierdută a omului de a percepe neperceputele cu corpul fizic: ele erau uneltele de cunoaştere şi apropiere de natura în toată complexitatea sa. Acest sâmbure a fost principiul suprem care s-a manifestat prin diverse forme – dar forme care păstrau nealterată tiparele de trăire umană pe Pământ. Pentru acest lucru era necesar ca orice formă să se creeze pentru apropierea omului de natură: şi natura reală, umană, şi natura pământeană, cosmică laolaltă cu ea. Omul a avut întotdeauna nevoie să o cunoască, şi nu de puţine ori în modul ei cel mai complex, pe care azi nu-l mai ştie: o pătrundere adâncă a complexităţii lumii. 
Este necesar să se înţeleagă faptul că atunci când s-au croit aceste baze omul cunoştea degenerarea viitoare a lumii, care nu se manifestase încă până atunci. Dar lumea voia să-şi cunoască profund toate cele ce ar fi contribuit la devieri atât de cumplite pe care deja ştia că le va avea, iar durerea lumii era profundă şi totală: nu o durere care ar fi dat, ca azi, o lamentare, o depresie nevolnică, ci o durere care zămislea curajul de a trăi pentru ca omul să se înţeleagă pe sine însuşi, precum şi puterea de a se analiza cândva, după ce toate aveau să treacă, pentru a se corecta în cele mai depline chipuri, după puterile ce aveau să crească cu fiecare altă venire după fiecare corecţie. 
Tocmai pentru că ştie, şi pentru a minimaliza efectele pe care planeta şi vieţuitoarele ei aveau să le suporte, mai mult sau mai puţin conştient, omul şi-a redus puterea de manifestare lăsând-o doar pe fizic – cel mai puţin atacant mod uman de a trăi pe Pământ, chiar dacă azi vedem cât de cumplit poate fi: tocmai pentru că revine conştiinţa cea veche a omului – mai întâi a spiritelor obişnuite cu călătoriile spirituale regresive şi au nevoie de cunoaşterea unor subtilităţi neluate în seamă anterior, la alte veniri anterioare. De aceea primii veniţi dintre cei care nu fac evoluţii aici, ci în alte locuri din univers dar nefiind totuşi foarte evoluaţi, au fost cei care finalizau trepte superioare de evoluţie individuală, având nevoie de subtilităţi de evoluţie pe care le necesitau în următoarele lor etape de evoluţie, de “acasă”: mult mai puţin prin manifestare fizică, şi mult mai mult mentală, de atitudine, de mişcare, de comunicare şi de creaţie mentală. Cunoaşterile lor reflectau diferenţa dintre ceea ce trăiau în acel moment şi ceea ce ştiau că avea să vină în viitorul lor – un viitor pentru care veniseră pe Pământ. 
Astfel privind lucrurile, crearea sâmburelui la care au participat se baza pe toată viaţa lor anterioară, pe toată experienţa lor din cele înţelese în evoluţiile lor şi din cele pe care le mai trăiseră, la alte călătorii regresive în această zonă a universului. Se bazau nu numai că tradiţiile aveau să îi ajute, şi pe ei, care aveau experienţă, dar şi pe alţii care erau fără nici un pic de experienţă în astfel de călătorii, fiind la prima lor călătorie regresivă: în egală măsură se bazau şi pe ordonările tradiţiilor, şi pe Moşii care îi coordonau, îi îndrumau şi ajutau direct, efectiv – şi în crearea tradiţiilor, şi să le fie în continuare sprijin chiar şi după ce majoritatea Moşilor aveau să se retragă din mijlocul lumii. Numai Moşii aveau puterea de a trăi, benevol, deplin conştienţi, la toată capacitatea forţelor umane de odinioară: echilibraţi, fără să aducă prejudicii naturii şi vieţii umane, fără să le consume hrana energetică şi subtil-materială, de vibraţii înalte, care mai rămăsese în lume. Moşii aveau să-şi facă lucrările şi apoi să se retragă, pendulând doar pentru lucrările de ajutor între stratul interdimensional al lor şi stratul nostru, în care facem noi evoluţii. În plus, această pendulare avea să creeze şi să păstreze în lume amprenta existenţei lor, ca şi a altor entităţi interdimensionale care aveau să ajute omenirea şi toată planeta. 
Tradiţia originară a fost aceea preluată de la transcedentalii creatori de specii planetare şi primul, şi cel mai important nivel al său se referea tocmai la această legătură între Ceruri şi Pământ: între entităţile din alte straturi ale universului, binecunoscute în trecut de întreaga omenire, şi noi, oamenii, alături de toţi întrupaţii din acest loc din univers care beneficiază mai mult sau mai puţin conştient de ajutorul lor. Un nivel inclus al moştenirii transcedentale se referea la organizarea vieţii oamenilor, aşa cum fusese lăsată de ei şi conlucrarea cu entităţile astrale, cele interdimensionale şi cele dimensionale, chiar dacă acestea nu trăiau în mijlocul lor, dar comunicând permanent mental şi astral cu ele. 
Chiar dacă omenirea a ajuns la excesele religioase de azi, majoritatea oamenilor au rămas fideli unei asemenea legături. Întrebările unora, care pun problema nonsensului păstrării credinţelor în divinitate, atestă faptul că sunt destule cazuri în care asemenea încredinţări au dispărut, deşi mulţi care se declară necredincioşi au în sufletul lor încredinţări privind o formă de Creaţie a universului şi omului de către entităţi care se relevă mult mai bune şi iubitoare decât felul în care sunt promovate de religii. 
A doua rădăcină – tradiţia rămasă după ultima glaciaţiune a fost păstrarea atitudinii de protecţie a viului, a vieţii, chiar în condiţiile grele actuale, pământene. O asemenea temă de încredinţare umană nu-şi avea rostul înainte de ultima glaciaţiune, întrucât nu exista nici un om pe Pământ care să distrugă intenţionat orice formă a viului. Entităţile transcedentale nu au omorât nici o vietate, omenirea care trăia şi se manifesta prin forţele mentale în principal se ferea să nu cumva să o facă: dar dacă în deplasare acest lucru era inerent pentru oameni – oamenii fiind în principal spirite umane rezidente întrupate – nu-şi făceau procese de conştiinţă pentru că se fereau în mod ideal pentru evoluţia lor: întotdeauna cu cea mai bună formă de atenţie din partea lor. Pădurenii – spirite mult evoluate, ajutători prin excelenţă – aveau însă toată grija şi dacă se petrecea ceva asemănător, chiar îşi făceau procese de conştiinţă, şi nu numai: învăţau profund să nu o mai facă – şi nu o mai făceau nicicând.
Cunoaşterea lumii însemna protecţia ei. Armonizarea cu întreaga lume, prin intuiţii, clar-intuiţii şi clar-simţuri (cum le numim azi, progresiv) însemna păstrarea vieţii în limitele puterilor şi greutăţilor vieţii pământene a omului, ajunsă într-un asemenea moment, a atitudinii de respect şi de protecţie a vieţii, din orice punct de vedere. În moştenirea de viaţă umană după ultima glaciaţiune, omul trebuia să aibă grijă, sub toate formele, să-şi modeleze, echilibreze acţiunile: oricât de multă nedreptate venea din partea celor care nu puteau ţine aşa ceva – dar foloseau, şi folosesc şi azi cunoaşterea pentru a controla şi stăpâni lumea la toate nivelele ei, încercând chiar să găsească Moşii şi să-i corupă în favoarea lor. Aşadar indiferent cât de greu ar fi fost şi cât de puţină cunoaştere ajungea la oameni din orice popor, fiecare om avea datoria spirituală să nu cedeze presiunilor şi să nu desconsidere viaţa ca atare. Dar nici un Moş nu a fost vreodată corupt – aşadar nu la dânşii se referă ideea îngerilor căzuţi, ci la cei veniţi “din cer” (din cosmos) şi întrupaţi ca oameni: care au fost ajutători extrem de buni, iubitori, altruişti înainte de ultima glaciaţiune, care au fost corupţi în noile condiţii, în vibraţiile extrem de joase ale ultimelor milenii. Au fost şi ajutători secundari veniţi pe Pământ după ultima glaciaţiune, cu sarcini puţin înţelese de ultimele generaţii ale vremurilor noastre, lăsând ca lucrurile să se petreacă, pentru ca oamenii să-şi cunoască neputinţele. Ei vor fi ajutătorii cei mai buni în viitor şi vor fi ultimii secundari care vor pleca de pe Pământ, înainte de revenirea transcedentalilor care au creat specia umană şi care au ca sarcină închiderea totală a acesteia. 
Aşa ar trebui să privim lucrurile şi să le analizăm, cunoscându-le devenirile. Toate cele care au urmat s-au realizat ţinând cont de acest principiu: al păstrării şi protecţiei vieţii, la care treptat se adaugă şi principiul transcedental – pe măsură ce se instalează revenirea omului la toate cunoaşterile sale, prin intuiţii, apoi prin clar-intuiţii şi prin clar-simţuri. În acest fel vom înţelege sensul pe care cu toţii trebuie să-l avem, oameni şi entităţi deopotrivă – acea grijă pentru a păstra atitudinea corectă faţă de complexitatea vieţii şi a lumii. 
Restul este umplere cu forme, pe diferite nivele, în funcţie de fiecare etapă în parte prin care a trecut omenirea. Dar analizând şi formele, şi percepţiile pe care le avem primind formele, ajungem să cunoaştem şi să respectăm lumea pe care o priveam înainte superficial – oricât ne-am fi străduit să nu o facem... 

marți, 6 iunie 2017

TRADIŢII FUNDAMENTALE: GENERALITĂŢI (2)

De la deschiderile despre care discutam în prima parte – Generalităţi (1): către ce ne îndreptăm de fapt? Căci este cât se poate de clar că asemenea deschideri spirituale, ale unor capacităţi omeneşti incredibile pentru mulţi dintre noi, nu sunt ţelul final. Tradiţiile ne-au păstrat cunoaşteri şi ne deschid calea către alte cunoaşteri noi şi profunde, ne-au însoţit pentru ca acum să ne întărească în încrederea în noi înşine şi în Făuritorii Lumii. 
Pentru ca noi SĂ NE REÎNTOARCEM ÎN FINAL CĂTRE NOI ÎNŞINE ŞI CĂTRE EI. 

Lumea trebuie să cunoască ceea ce a uitat sau a fost obligată să îndepărteze din cunoaşterea sa obişnuită din vremuri de mult apuse. Astfel ea va fi pregătită pentru vremurile care vor veni – chiar dacă acum, la începutul revenirilor, totul se face într-un mod mai mult sau mai puţin conştient. Dacă toate vor fi explicate păstrând o manieră profundă, cu clare direcţionări în viaţa proprie a fiecărui om şi tuturor oamenilor la un loc, oamenii se vor descoperi pe ei înşişi: se vor încredinţa că au avut o viaţă şi o activitate obişnuită elevată, curată, concretă, curentă, din care s-au format sâmburii tradiţiilor pretutindeni, în toate popoarele lumii. Care activitate a rămas apoi ca o amintire, apoi clar-intuiţii, apoi doar intuiţii prin care să accepte cele spuse de cei care au păstrat şi dezvoltat cunoaşterea străveche. 

Desigur, se pot pune multe întrebări pe marginea celor expuse în prima parte a acestor idei principale despre tradiţia fundamentală: o tradiţie care este în felul ei comună întregii umanităţi, indiferent de rasă sau popor de pe oricare continent, dincolo de rutina lumii. Exprimările au doar accente locale, dar toate aduc în faţă fenomenologia a cărei esenţă se transmite şi formează la un moment dat înţelegerea ei generală. Este trăirea multiplă, complexă a spiritelor umane, oriunde s-ar întrupa pe Pământ: nu numai trăirea fizică ale cărei limite devin astfel evidente. Asemenea trăiri umane, de multe feluri, au fost specifice unor îndelungi perioade de trăire umană, numite în fel şi chip, după cum fiecare popor şi-a format încredinţările. Dar descoperim legături profunde între asemenea încredinţări, care ne conduc la înţelegerea unei forme generalizate de trăire umană pretutindeni pe Pământ, din care toate au pornit. 
A fost epoca de aur (exprimare conform tradiţiei eline), sau Krita-Yuga (conform tradiţiei vedice) sau raiul: epoca mentală a omenirii, înainte de ultima glaciaţiune, epoca trăirilor preponderent mental-astrale pentru întreaga omenire, a creaţiei materiale mentale. O epocă care poate fi percepută în epoca contemporană prin observare mentală retrocognoscibilă: adică vizualizarea mentală a trecutului îndepărtat al omenirii. Numai astfel poate fi cunoscută azi, căci nu a mai rămas de la acea formă de civilizaţie umană nici un fel de urme materiale. Cele descoperite prin săpături arheologice cu vechimi mai mari de 11-12.000 de ani nu sunt decât vestigii ale unor subspecii ale speciei umane, cu corporalitate folosită de spirite aflate în alte feluri de evoluţii, de regulă evoluţii preliminare  pe Pământ, care şi-au încheiat trăirile pământene şi nu mai evoluează în acest fel, acum, aici. Grupuri de spirite în evoluţii preliminare au existat întotdeauna pe Pământ, dinainte de evoluţiile spiritelor umane. 
A fost epoca de argint (exprimare conform tradiţiei eline), sau Treta-Yuga (conform tradiţiei vedice) sau epoca Moşilor în limbajul de azi (a Bătrânilor, Patriarhilor, Vracilor, Şamanilor): epoca îndrumătorilor nemuritori ai omenirii (nemuritori la propriu, nu ca importanţă rămasă în memoria umanităţii – deşi sunt şi ei muritori, dar destinele lor sunt tot atât de lungi cât tot timpul omenirii de la ultima glaciaţiune până dincolo de vremea revenirii lor în viitor, în mijlocul oamenilor). A fost epoca rămasă doar a clarviziunii şi, treptat, a clar-intuiţiilor oamenilor de pretutindeni; epoca trăirilor fizice de înaltă elevare, cu clarificare proprie astrală şi mentală, cunoscând bine efectele fiecărei activităţi şi punând imediat corecţii în timpul propriei generaţii şi al generaţiei copiilor lor; epoca răbdării şi echilibrului emoţional, a înţelegerilor profunde ale trecutului, prezentului lor şi viitorului omenirii: de către absolut orice om de pe Pământ. Cu adaptări la schimbările care aveau loc permanent, îndrumate de Moşi şi bine înţelese de fiecare om, de fiecare popor în parte pentru sine şi cu cunoaştere amplă şi înţelegere a fiecărui alt popor în parte. S-a generalizat materializarea intenţiilor, prin punerea lor în practică fizică – în timp ce adevărata materializare mentală, în creaţie materială, s-a pierdut din puterea oamenilor, rămânând doar în puterea Moşilor pe care însă nu au mai folosit-o în acest strat dimensional al universului. 
A urmat epoca de bronz (conform tradiţiei eline), sau Dwapara-Yuga (conform tradiţiei vedice): epoca începutului plecării, retragerii Moşilor din societatea generală omenească, când toate au devenit greu de suportat pe pământurile devenite în multe locuri aride sau agresive, creând premizele marilor migraţii şi susţinând înclinaţii pe care oamenii nu şi le mai puteau stăpâni, indiferent de natura lor. A fost vremea începutului înlocuirii necesităţilor naturale cu plăcerile individuale, abandonarea treptată a autocorectărilor – deşi încă funcţionau obiceiurile vechi, conştient alese în funcţie de trăirile sub puterea unei planete care era şi ea în schimbare. Dar bazele tradiţiilor la care toată lumea lucrase la începutul perioadei, în deplinătatea conştienţei şi conştiinţei tuturor, încep să-şi facă efectele benefice, prelungind mult sălbăticirea omului. Distorsiunile sunt încă rare, majoritatea oamenilor ţin cu stricteţe obiceiurile, iar cei care – încă puţini la număr – nu iubesc ordinea şi armonia, respectul între oameni, cuminţenia şi simplitatea, fug din lume: se ascund, ascund elementele cele mai valoroase ale prezentului lor, despre care ştiu că vor putea să-i ajute să trăiască în formele dorite de ei în vremurile viitoare. Rămân popoarele cuminţi, în mijlocul cărora încă mai rămân o vreme Moşii, dar retraşi în marinea societăţii, având rol de îndrumători şi formând adevărate reţele de purtători ai cuvântului lor, cunoscători profunzi şi puternici, care pot să ducă îndrumările Moşilor în aşezările de pretutindeni. 
Ultima epocă, a fierului (conform tradiţiei eline), sau Kali-Yuga (conform tradiţiei vedice), epoca întunecării (sau epoca neagră) este vremea generalizării organizărilor omeneşti, după plăcerile şi dorinţele celor puternici – şi nu după ştiinţa străveche a Moşilor, dând astfel naştere la diverse forme de sclavie şi la pierderea calităţii vieţii, a calităţilor ei multiple: epocă din care încă nu am ieşit încă, formele de sclavie şi impunere căpătând forme subtile deşi nu ies din peisaj nici cele grosiere. Toate caracteristicile epocii, de la începuturi fără a pierde ceva, se împletesc în acest sfârşit de epocă. Trăim vremurile manifestărilor diametral opuse ale tuturor, indiferent de subtilitate şi de natura lor. Dar departe de a fi fost ceva greşit a fi trăit, epoca aceasta grea a materialismului exacerbat a avut rostul ei, din orice punct de vedere. Poate că sună ciudat, dar spiritele umane au venit tocmai pentru a trăi în această perioadă grea pe Pământ, pentru a se cunoaşte pe ele înseşi în toate formele proprii de percepţie, cunoaştere, înţelegere: trăire. Este în acelaşi timp epoca ce stă la baza corecţiei manifestărilor umane, conducând omul către regăsirea şi creşterea graţiei sale în trăirile sale curente. “Vaca sfântă” a hinduşilor stă doar pe un picior – dar dacă la începutul epocii stătea chinuită, la sfârşit ea stă cu graţie pe acelaşi picior, având toate premizele de a-şi găsi puterea să se înalţe, să plutească în epoca următoare, ce va veni, la suprafaţa pământurilor şi apelor: fiind de fapt personificarea omului îmbogăţit, şi nu îngreunat de toate cele ale lumii sale. Bogat – dar despovărat. 
Este foarte util să privim aceste epoci ale omenirii prin prisma raportării omenirii la relaţia cu moşismul, ceea ce chiar vom urmări, pe larg, în studiile viitoare. 
Contactul cu tradiţia străbună pare a fi fost mai slab pe măsura depărtării de acea epocă de aur sau de cea de argint, pe măsură ce ne apropiem de contemporan. Dar doar percepţia se estompează din cauza straturilor, “hainelor” care se înfăşoară pe sâmburele tradiţiei. Tradiţia rămâne – deşi cele care o compun şi rădăcinile ei nu se mai cunosc. Şi se poate observa acest lucru dacă nu observând sâmburii ei, atunci măcar comparând vestigiile descoperite sau dezgropate de arheologi, cu puţină atenţie (şi bunăvoinţă, desigur), având şi oarece cunoaştere azi: din scrierile vechi, dar şi din propriile simţiri, din experienţe mental-astrale mai mult sau mai puţin spontane, dar începând să le desluşim având acces tocmai la acele izvoare de cunoaştere veche şi analizele păstrătorilor serioşi. Se poate astfel înţelege astfel despre ce este vorba: sâmburele tradiţiei fundamentale şi straturile adăugate pe parcurs, care ne îmbogăţesc spiritual, în moduri la care nu ne-am gândit până acum. 

Trebuie de asemenea să înţelegem clar faptul că totul s-a petrecut pe baza schimbărilor în vibraţia planetei: ea a fost numitorul comun al acţiunilor Moşilor şi al restrângerii treptate a puterilor umane străvechi. Nu a fost ceva dorit ca primă intenţie, de Moşi, dar a fost vremea despre care cu toţii au ştiut că va veni şi că îi va ajuta pe toţi oamenii să-şi dea seama în ce stadiu al cunoaşterilor, al atitudinilor, al formelor de relaţionare se află după ultimele evoluţii efectuate şi în alte părţi ale universului, şi pe Pământ. 

Tot cu atenţie se poate urmări firul comun tuturor: al sâmburelui şi al straturilor, hainelor; şi mai ales se poate înţelege importanţa fiecărui strat în parte. Fiecare om care are bunăvoinţă şi curiozitate la un loc înţelege ce poate face, şi ce pot face şi alţii în diverse direcţii:
– analizarea surselor, scrierilor vechi – în formele lor cele mai pure, chiar şi religioase, dincolo de dogmatismul lor exagerat;
– analizarea experienţelor proprii, cu percepţiile mentale care se deschid acum şi se întăresc, având sprijinul real al tradiţiilor, al cunoaşterii doctrinelor – indiferent dacă există un acces direct, personal, la ele sau un ajutor din partea analiştilor consacraţi în studiul unor asemenea doctrine, serioşi - nu a celor care doresc să transpună părticele din ele în formele materialiste actuale (căci dacă le numeşte “cuantice” ele tot merg pe linia materialistă, fizică: doar având o oarecare aură ştiinţifică, dar nu şi valoarea unei ştiinţe spirituale autentice). 
De ce sunt studiate tradiţiile am înţeles acum: pentru că ele ne aduc aminte de ceea ce aveam în trecut, ne pregătesc pentru revenirea noastră la trăirile multiple ale spiritelor umane şi mai ales pentru că această revenire a început să fie vizibilă în proporţie din ce în ce mai mare pretutindeni în lume. 
De ce este bine totuşi să acceptăm şi să studiem straturile depuse de-a lungul timpului peste nucleul, sâmburele tradiţiei fundamentale? Este necesar să înţelegem şi să acceptăm cu o importantă condiţie: să ajungem la sâmbure şi să studiem sâmburele, apoi straturile, „hainele”, căci şi ele au importanţa lor indiscutabilă. Aşadar să ştim clar care este esenţa, ideea sau ideile principiale, datul din vechimi, apoi şi adaosurile: fiecare adaos în parte, bun sau rău, deviere sau obişnuinţă stângace, constituie o cunoaştere a manifestării umane: de urmat sau nu, de generalizat sau nu, de folosit doar atunci când este cazul – dar oricare caz este cunoaştere a unor momente umane pentru care ne reunim rar, dar cu deosebită importanţă, pe aceste meleaguri ale universului. 
Studiul speculaţiilor şi apariţiei lor în jurul nucleului curat, originar, arată modul în care iniţializatorii speculaţiilor ori îl sesizează şi îl evită ca nefiind acceptat în concepţiile sincer-materialiste, recunoscute, de care se simt atraşi, ori îl ascund în mod pervers cunoscându-i importanţa pentru a abate atenţia doritorilor de eliberare şi de aplecare asupra dezvoltării spirituale proprii şi a semenilor lor de bună-credinţă. Aceştia din urmă simt că tot ceea ce descoperă îi conduce la întărirea încrederii în această moştenire. Şi astfel ei pot răspunde la întrebarea: de ce să avem încredere în acest sâmbure.
Pentru că el s-a format în perioada în care omul avea cunoaşterea cea mai pură, detaliată şi profundă a lui însuşi, a tuturor celor care ţineau de lumea întreagă, nu numai de lumea pământeană, aveau cunoaşterea propriilor evoluţii şi a tuturor evoluţiilor care se desfăşurau în univers, legăturile între universul nostru şi alte universuri, erau îndrumaţi de coordonatori şi ajutători altruişti şi iubitori, deosebit de pricepuţi, cei mai buni cunoscători ai trecutului: pe care majoritatea spiritelor umane nu-l trăiseră pentru că veniseră foarte târziu la întrupare pe Pământ, când epoca mentală a omenirii era deja pe sfârşite, dar îi cunoşteau efectele asupra evoluţiilor proprii. Îndrumătorii spirituali pe care îi aveau erau de asemenea buni cunoscători ai prezentului de atunci şi din fiecare moment al vremurilor viitoare, cu sarcinile de realizat ale tuturor oamenilor la un loc şi ale fiecăruia în parte. Erau cei mai buni cunoscători ai viitorului nu numai în perspectiva pământeană, ci şi în toate direcţiile viitorului, ei înşişi fiind ajutători pretutindeni ai tuturor: şi pe Pământ, şi oriunde în alte părţi ale universului şi în alte universuri. Bazele activităţilor coborâtoare din sâmburele tradiţiilor, numite şi în esenţa lor, şi în derivatele ce aveau să se formeze:: acţiuni, percepţii, cunoaşteri s-au pus într-o perioadă în care toată lumea era conştientă de necesitatea lor pentru întreaga perioadă ce avea să vină pentru ei, prin care aveau să-şi susţină propriile trăiri în vremuri grele şi astfel având cel mai puţin interes de a se minţi pe ei înşişi. Minciuna, perversiunea, omorul în general, erau tot ceea ce fiecare participant se străduise mult timp evolutiv să scape, să elimine din manifestări, dar având acum conştienţa că toate negativităţile vor reveni, ascunse în memoriile spiritului lor sau născute din neputinţe cu care nu se confruntaseră conştient niciodată sau de prea puţine ori pentru a şi le putea corecta. Şi că aveau să lupte mult şi din greu pentru a înlocui obişnuinţa ce se va forma, de a folosi astfel de manifestări cumplite cu noi obişnuinţe: cele pe care le obţinuseră în locurile de unde veniseră pe Pământ, care construiau elevarea întrupaţilor şi nicidecum nu mai favorizau decăderea lor. 
Toate erau ştiute şi toate erau folosite pentru a nu cădea mai mult decât ar fi avut s-o facă dacă ceva le va străluci, sau numai luci în „ochii” sufletului, măcar din când în când.
Toate cele existente în perioada de formare a acestui sâmbure formau zestrea naturală a omului, care irumpe în conştient chiar de-a lungul vremurilor grele, întunecate, în anumite perioade ale ritmurilor biologice proprii în vârfurile vibraţiilor lor, ale ritmurilor vibraţiei planetei şi ale tuturor celor ce formează lumea în care trăim. Chiar dacă aveau să fie repede uitate, revenirile permanente aveau să sape la rădăcinile omenirii, aerisindu-le şi lăsând cerurile să le stropească cu apa vie a eternităţii binelui universal.
Aşadar, această zestre naturală a omului este ceea ce vom conştientiza că ne aparţine, că suntem noi cu adevărat, răspunzând astfel acelei întrebări la care azi avem doar răspunsuri limitate: Cine sunt eu? Toate sunt ale noastre şi chiar dacă ne spune cineva tot nu ne vine să credem, căci azi, oricât ne-am strădui, uneltele sufletului care ne pot ajuta să ne menţinem la înălţime spirituală nu revin doar la simpla noastră dorinţă – dorinţă care tinde să ascundă sarcinile spirituale actuale, dorinţă care presupune abandonarea ultimelor sarcini fizice pentru care am venit pe Pământ. Vrem să le avem pe toate, ne incită, dar deocamdată trebuie să ne păstrăm doar atitudinea noastră înălţată faţă de viaţă, faţă de adevăr şi virtuţile lui, şi ne trebuie până când ne finalizăm sarcinile fizice, specifice acestei perioade. 
Ne trebuie să ştim clar că revenirea acestor simţuri latente, acestor unelte ale sufletului nostru, până acum nu este punctul principal al schimbărilor, dar este calea de autodescoperire şi de descoperire a lumii dincolo de puţinul conştient – cel fizic, cu care omul a fiinţat o vreme. O cale care conduce la trezirea conştiinţei profunde de om elevat, de ajutător al tuturor formelor de viaţă ce trebuiesc respectate, ajutate, îndrumate. O cale a ajutătorului după cât poate fiecare şi cât se pricepe după experienţa sa. O cale care duce către restabilirea armoniei ideale pe care omul a purtat-o întotdeauna cu sine, dar poftele şi neputinţele l-au ademenit pe o cale inversă: doar pentru că se putea, pentru că se puteau face şi bune, şi rele, iar cele rele, distrugătoare, pedepsitoare puteau ajuta pe oricine să profite de puţinele resurse planetare ştiute. 
Drumul acesta nu promite ceva dincolo de vieţile pământene, dar arată folosul în eternitatea vieţii oricărui spirit. Nu despică realitatea în rai etern şi iad etern, pe care cercetătorul cinstit cu el însuşi le descoperă a fi deviante, din motive lesne de înţeles acum, de noi. Creează dezvoltări multiple ale vieţii curente, întăreşte intuiţiile sănătoase ale omului şi încrederea de sine. Omul descoperă înţelesuri noi ale propriilor trăiri, cu îmbunătăţiri reale în viaţa curentă, căci este o transmisie pe flux fizic ţinând cont de toate cunoaşterile care vin din câmpurile fluidice ale lumii, la fel ca şi propriile amintiri din vieţile anterioare şi eternitatea din care venim. 

duminică, 4 iunie 2017

RUSALIILE ANULUI 2017

Am discutat despre Rusalii de-a lungul ultimilor ani în mai multe articole:

Este bine ca Rusaliile să fie percepute ca un fenomen natural care, la fel ca şi altele, a fost accentuat de Iisus ca lucrare condusă din straturile dimensionale în care s-a retras dânsul după ieşirea din întruparea fizică, cu corp fizic. Şi a fost o lucrare bazată pe fenomenologia naturală a planetei, urmare a acelor lucrări pe care le-a realizat în continuare între Înălţare şi Rusalii, începute de fapt din momentul întrupării sale omeneşti: lucrări asupra corporalităţii omeneşti în general – nu numai asupra apostolilor. Dar este tot atât de adevărat că a efectuat lucrări asupra corporalităţii apostolilor, pentru ca ei să reziste mult timp în preajma dânsului, chiar dacă numai atunci când se retrăgea în rugăciune lucra spre întărirea întregii planete. 
O asemenea lucrare a fost realizată însă nu numai asupra corporalităţii umane: era absolut necesară, pentru ca toate vieţuitoarele planetare să reziste schimbărilor ce aveau să vină: nu lent – aşa cum se petrec lucrurile în mod obişnuit pe toate planetele din galaxie, ci rapid, sub puterea schimbărilor pe care Iisus le aducea pe Pământ. Astfel, Iisus a lucrat asupra planetei în primul rând, lărgind canalele ei esenţiale, a căror structură interioară era restrânsă din cauza perioadei îndelungate de fiinţare în vibraţii foarte joase. Iisus a activat structuri largi, care să vehiculeze fluxurile noi, cu vibraţie foarte înaltă, atrase de dânsul din barierele subzonei noastre. Fără o asemenea modificare ele nu ar fi putut prelua fluxurile noi, care ar fi trecut pe lângă planetă fără ca aceasta să se poată aproviziona din ele. De regulă, toate structurile corporale se deschid lent, revenind la starea lor normală de dezvoltare pe măsura creşterii naturale a vibraţiei întregii subzone. De aceea doar anumite planete preiau fluxurile noi, trase – la fel ca şi Iisus pe Pământ – de alţi coordonatori de evoluţii: sunt acele planete care susţin evoluţii atipice, cu aglomerări planetare extrem de mari de spirite cu evoluţii foarte diferite şi lipsite de experienţa trăirilor aici. Asemenea situaţii se desfăşoară în perioade relativ scurte de timp – dar deosebit de importante pentru toţi întrupaţii galaxiei. Dacă planetele cu evoluţii atipice sunt ajutate prin scurtarea timpului de revenire a vibraţiei lor în astfel de situaţii, restul planetelor îşi vor deschide structurile în mod natural, lent, pe măsură ce fluxurile energo-materiale traversează subzona până la fiecare galaxie în parte: la fel ca şi Pământul, atunci când nu adăposteşte vremelnic blocuri spirituale piramidale  în evoluţii regresive  - situaţie pe care am descris-o pe scurt.
La fel ca şi planeta însăşi, nici corpurile oamenilor şi ale celorlalte vieţuitoare planetare nu ar fi putut să preia asemenea fluxuri noi dacă Iisus, împreună cu Moşii popoarelor în perioada tinereţii lui, nu ar fi lucrat pentru deschiderea corporalităţii tuturor vieţuitoarelor şi planetei însăşi: Iisus a început însă această lucrare, lent, treptat, lăsând organismele să se adapteze schimbărilor, încă de la naşterea dânsului. De atunci, în plus, o serie întreagă de oameni – cei vizaţi în termenii înţelegerilor avute dinainte de întrupările pe Pământ, cu toţii, ca sarcină de destin de prim rang pentru spirite umane răspândite pe toate continentele şi de pe unele insule, au fost ajutaţi ca, prin anumite tipuri de vibraţii, emise simultan de Iisus şi de Moşi prin toate corpurile lor (nu numai de corpurile de manifestare obişnuită umană) să se dezvolte încet, treptat, pe timpul a cca.10 ani. Aşadar avem în vedere corporalitatea spiritelor umane cu sarcini speciale, dar concomitent toate felurile de corporalitate, toate corpurile vieţuitoarelor şi planetei, pe lângă corporalitatea celor care aveau să fie îndrumaţi direct de Iisus în cei trei ani de trăire împreună. 
Au fost în jur de 500 de oameni care s-au adunat permanent în jurul dânsului. Această deosebire între cei afiliaţi lucrării hristice şi restul vieţuitoarelor, constă în primirea unui anume fel de amprente care radiau oriunde se duceau, prin vibraţiile corpurilor proprii. Nu am intrat în studii mai profunde – dar avem timp, în anii care vin!...
De aceea nu numai apostolii au simţit puterea schimbării din zilele Rusaliilor – zile cu putere energetică şi vibratorie foarte mare, care prefigurează vibraţia înaltă dar foarte echilibrată pe toate câmpurile planetare care susţine vârful vibraţional al zilelor Mijlocului de Vară. Mult mai mulţi oameni au simţit atunci, imediat după plecarea (prin Înălţare) a lui Iisus, schimbări puternice în forţele lor spirituale, conştientizând că li s-au deschis puteri despre care unii auziseră, şi alte puteri despre care încă nu auziseră: fiecare după experienţa şi puterea pe care o avea în acel moment. 
Mai mult: animalele şi planeta au avut acelaşi fel de deschidere, dar după formele lor de manifestare, de fiinţare, şi mai ales după necesităţile lor: pentru că aveau nevoie absolută de astfel de deschideri, pentru preluări de fluxuri noi, care conferă putere corpurilor, pentru a putea vieţui în continuare în etapa industrială care avea să vină, fără să iasă obosite din asemenea evenimente planetare. Asemenea schimbări au creat adevărate protecţii şi pentru cele mai evoluate vieţuitoare – mamiferele mai ales – dar şi pentru cele mai mărunte vieţuitoare, mai plăpânde. Adică spirite care cu timpul nici nu au mai putut să se apropie de sursele lor de hrănire – este vorba despre viruşi, bacterii până la insecte inclusiv. La început ele s-au dezvoltat, ajutate de lucrările hristice şi moşeşti, dar imediat ce a apărut prima formă de industrializare au ieşit din evoluţii urmând ca volumul lor să crească permanent după ce vor pleca primele blocuri piramidale: ale celor mai agresive spirite umane care sunt acum întrupate pe planetă. Toate spiritele vieţuitoarelor mărunte vor intra din nou la întrupare în regiunile planetare care vor fi recuperate în viitorul apropiat: prin eliminarea deşerturilor, pe măsura formării treptată, din nou, a plafonului ceţos (existent înainte de ultima glaciaţiune: care asigură echilibrarea atmosferică, protecţia faţă de creşterea radiaţiilor ultraviolete); apele oceanului planetar se vor retrage din nou de la marginea continentelor, redând din nou continentelor lărgimea dinainte de ultima glaciaţiune (potop în regiunile calde ale planetei). Toate vor asigura o echilibrare a vieţii, o revenire normală a întrupărilor şi mai ales, în ceea ce priveşte omenirea – intrarea rezidenţilor din nou la întrupări cu corp fizic de manifestare şi continuarea evoluţiilor mentale ale omenirii. 

miercuri, 24 mai 2017

TRADIŢII FUNDAMENTALE: GENERALITĂŢI (1)

Această nouă etichetă: TRADIŢII a apărut ca necesitate în momentul în care am promis pe facebook că voi scrie un articol cu o paralelă între Tradiţional şi Popular. Dar pornind la drum mi-am dat seama că pot scrie mult mai mult decât un articol. În plus, o prietenă m-a întrebat, chiar în acele zile – urmare a unor studii şi discuţii mult mai vechi – dacă sunetul de caval (instrument asemănător fluierului https://ro.wikipedia.org/wiki/Caval_rom%C3%a2nesc şi 
Https://www.youtube.com/watch?V=vhjggpbqtkm : La caval după Grigore Leşe) este unul dintre sunetele fundamentale ale planetei – atunci m-am gândit că avem mult mai multe de discutat decât a atrage atenţia asupra diferenţei dintre tradiţional şi popular şi felului în care ele se împletesc în vremurile din urmă. Tradiţionalul a menţinut o demnitate şi o profunzime deosebită şi în arte, dar şi în viaţa curentă de-a lungul timpului, şi chiar dacă el este îngăduit cu destul de mult dispreţ azi, sunt destule semne – dincolo de cunoaşterea tendinţelor vremurilor – că el va prelua bagheta dirijorală în vremurile care vor veni.
Iar dacă ne îndoim de acest lucru, este ceva normal, căci nu am fost îndrumaţi să vedem deosebirea între natura profundă a unei moşteniri milenare şi spontaneitatea unor creaţii emoţionale, ale laturii de aspect, de frumuseţe sufletească a omului din toate timpurile... Ambele deosebit de importante în orice vreme...
Tocmai despre aceste lucru este necesar să discutăm acum. 

Am apelat pentru îndrumare şi coordonare la ajutătorii mei astrali, care mi-au spus în primul rând că nevoia de îndrumare (eu nu am prea discutat despre îndrumările pe care le primesc de la dânşii, deşi nu uit să le mulţumesc din tot sufletul pentru ajutorul oferit, cu orice ocazie) nu apare neapărat ca nesiguranţă, ci ca nevoie de completare la formele deja cunoscute, sau chiar de corectare – binevenită întotdeauna în situaţia complexă din punct de vedere vibraţional pe care o trăim în acest vremuri. Totuşi lucrurile nu pot fi cuprinse acum în complexitatea lor totală, ci doar discutate anumite aspecte care vin în asociere cu evenimente sau păreri ale altor persoane. 
În consecinţă discutăm acum despre tradiţional – şi vom discuta şi despre popular în paralel cu tradiţionalul: unde popular poate fi şi compoziţie spontană cu prilejul unor tipuri de evenimente omeneşti, cu toată sensibilitatea pe care omul o are din ataşamentul lui universal la adresa vieţii în general şi trăirilor umane în special; dar poate fi şi transmiterea unor idei principale ale unor forme de cunoaştere – popularizarea unor ştiinţe, de exemplu, sau a unor opere de artă (pictură, sculptură), ale unor opere de artă muzicală sub formă de arii – părţile cele mai frumoase, mai “populare”, mai uşor de fredonat de omeni încântaţi de frumuseţea surprinsă de artist... Nefiind complet înţelese, ele însă se deformează în timp, de la un grup uman la altul şi de la un individ la altul. Dar schimbările vin şi din alte mari sau numeroase mici motive, pe care le vom studia la momentul oportun. 
Dar ceea ce se poate numi cu adevărat tradiţional – fără a avea pretenţia de a face o analiză a termenului acum – se poate numi ceea ce ne vine din moşteniri de cunoaştere străveche, din cunoaşterea şi din arta=priceperea de redare cât mai reală, surprinsă de populaţiile cu rădăcini locale ancestrale. Şi trebuie accentuat acest lucru mai ales, căci despărţim aici elemente tradiţionale de elementele care au ajuns la noi influenţate de migraţii, de impuneri ale politicilor vremurilor indiferent dacă este vorba despre politici laice sau religioase. Dar desigur, luând în seamă rădăcinile celor aduse sau impuse, se pot găsi elemente comune: dar tocmai ceea ce diferenţiază cele ale fiecărui popor în parte creează un ajutor particular, specific desfăşurărilor proprii de activităţi, de trăiri în diverse perioade – mai grele, mai uşoare. Toate ajută la uşurarea activităţilor umane prin tot ceea ce oferă pământul, apele, aerul cu vieţuitoarele locului, păstrând omul conştient de tot ceea ce trăieşte în mijlocul lor. 
Tradiţionalul este firul de apă vie ce coboară pe albia vremurilor... Este ceea ce s-a lăsat moştenire cu formare din vechimi de cel puţin 6-7.000 de ani, când nici marile migraţii nu începuseră încă, nici vremurile nu ajunseseră în nevoi mari pentru oameni. Cei pe care azi îi numim migratori trăiau pe pământurile naşterii poporului lor şi aveau propriile tradiţii născute din împletirea omului cu natura din locurile lui de baştină. Fiecare popor trăia în pământurile despre care un scriitor, cândva, a înţeles sau a cules din înţelegerea strămoşilor lui, că zilele te întăresc, nu te doboară... 
(J.R.R. Tolkien, Trilogia inelelor, Vol.I)
Desigur oamenii şi-au căutat la un moment dat alte pământuri, alte izvoare, atunci când cele vechi nu le-au mai putut da tot ceea ce necesitau în vremuri tulburi... De altfel nici aşezările de azi nu sunt decât mult prea rar vatra strămoşească în care oamenii au trăit de la origini neîntrerupt, generaţie după generaţie. Oamenii împinşi de împinşi de nevoi momentane au plecat o perioadă din diferite motive (calamităţi naturale, grupuri de migratori din alte regiuni ale lumii, războaie) şi s-au întors din refugii aşezându-se ori mai aproape de locurile de refugiu, ori mai aproape de fostele vetre, ori pentru că au găsit locuri pe alte cărări, având în vedere aspecte care nu existau înainte, dar apărute şi dezvoltate între timp: aspectul comercial de exemplu – determinând aşezări pe malul apelor curgătoare sau lacurilor, sau mărilor şi oceanelor: un aspect de neconceput cu 6-7000 de ani înainte în societăţile străvechi, cu adevărat tradiţionale, când aşezările îşi realizau necesităţile proprii în sânul lor, adaptându-se cu încredere locului moştenit prin tradiţie, adăugând sau estompând câte ceva în funcţie de schimbări survenite în timp. Întotdeauna au apărut necesităţi de schimbare, care au fost momente de creştere a experienţei comunităţilor, de-a lungul timpului: în prezentul lor şi în viitorul croit pentru ei şi copiii lor, păstrând însă drept moştenire aspectele trecutului – care veneau să le ofere întotdeauna reperele temeinice ale vieţii oriunde s-ar fi aflat. Alături de experienţe noi, cele vechi se împrospătau şi de îmbogăţeau, duse mai departe ca tradiţie. Toate se învăţau în familie şi se oglindea mai departe în activităţile proprii, comune familiei şi comune întregii aşezări. Şi erau încredinţaţi că orice om din generaţiile viitoare le va folosi oriunde ar merge şi oriunde s-ar opri: de la tradiţiile de hrănire, de comunicare, de deplasare la creaţia de obiecte de uz casnic general şi de protecţie (îmbrăcăminte, încălţăminte) până la construcţii de case , de drumuri şi poduri peste ape şi peste locuri greu accesibile. 
Dacă la început fiecare om avea o cunoaştere clară a viitorului – chiar şi numai în linii mari – mai târziu totul avea să rămână doar o intuiţie, pe măsura înăspririi vremurilor. Dar o intuiţie clară şi pe termen scurt, şi pe termen lung, oamenii ajutându-se şi întărindu-se reciproc. Şi tocmai de aceea păstrau totul, toată moştenirea de idei, planuri de idei urmate în creaţie cu stricteţe pentru a rămâne nealterate de-a lungul timpului, cu două scopuri clare:
1. Pentru a fi de folos celor care aveau de transmis cunoaşterea din generaţie în generaţie, amintind permanent că o asemenea cunoaştere trebuie urmată şi aplicată consecvent pentru menţinerea stării de sănătate spirituală şi socială a oamenilor, precum şi implicare în toate aspectele vieţii: nu numai umane, ci a tuturor vieţuitoarelor pământurilor, aerului şi apelor, precum şi a macrocosmosului care întreţine viaţa tuturor vieţuitoarelor, a planetei, a stelelor şi planetelor puternic radiante: adică tot ceea ce ştiau clar că există dincolo de cele vizibile, sprijinindu-le tuturor viaţa, în modul cel mai activ. 
2. Pentru a fi de folos, chiar şi numai ca intuiţie, generaţiilor care urmau să trăiască epoca întunecată a lumii: perioada care urma să vină, indubitabil pentru orice om, în care nu numai omenirea – ci toate vieţuitoarele şi planeta însăşi avea să suporte şi vitregiile unei naturi agresive, dar şi agresivitatea umană ucigătoare sau cel puţin perversă şi răuvoitoare: în numele unei supravieţuiri comode pe o planetă care putea oferi tuturor ceea ce necesitau, dar setea de ucidere consuma tot ceea ce putea omul să folosească pentru binele său personal şi al semenilor săi. 
Dar intuiţia trebuia să fie susţinută de amprente şi rămăşiţe într-o lume care putea renaşte chiar şi înainte ca vibraţia omului să crească după cum îi crea planeta condiţii. Cu alte cuvinte, intuiţia în natura bună a omului trebuia să se păstreze ca o făclie pentru bunătatea omului, prin întunericul timpului, sprijinindu-se pe moştenirea deosebită pe care o purta fiecare om învăţat de părinţii săi, în fiecare gospodărie cu toate cele pe care familia şi le putea crea, în lumina celor cunoscute. 
3. Pentru a fi de folos celor care, odată cu schimbarea vremurilor, de la întuneric şi greutate – din nou la lumină şi seninătate, prin ceea ce azi umim creşterea vibraţiei planetei – aveau să se deschidă din nou clar-intuiţiilor şi clar-simţurilor, aveau să dea drumul conştiinţei proprii să lumineze cerurile şi pământul, sub lumina mereu vie a bunătăţii şi cuminţeniei umane. 
În toate timpurile au existat oameni care au putut să reunească, prin puterea spirituală proprie, cele trei categorii, în toate manifestările lor: ajutători din vremuri de mult uitate, care însă aveau sarcina de a nu lăsa oamenii să se sălbăticească complet, de a nu lăsa întunericul să pătrundă definitiv în suflete şi de a nu se întări atitudinea de răzbunare la adresa celor care voiau să distrugă lumea. Pe de altă parte, asemenea ajutători au creat în continuare alte puncte de sprijin, idei şi lucruri pierdute din lume, prin dispariţia populaţiilor prin ele înseşi tradiţionale: de mâna migratorilor şi urmaşilor lor doritori să fie şi stăpâni, dar şi nevinovaţi de fărădelegile lor. Astfel s-au pierdut multe din cunoaştere şi aşa ar fi rămas dacă nu ar fi fost asemenea oameni puternici, care să reziste tentaţiilor lumii şi să-i ofere din nou cunoaşterea înscrisă în amintirile lor. În acest fel s-a împrospătat permanent memoria oamenilor de pretutindeni, prin activităţi aparent banale sau cu căutare de artă, de nivel deosebit de avansat în calităţi multiple, care să susţină cunoaşteri de tot felul – conştientizate sau nu. Permanent a existat un suflu înnoitor, pe măsura reintrării Pământului în fluxurile noi de energii şi materii proaspete, dar şi sub influenţa radiaţiilor cu vibraţii mereu crescute ale stelelor şi planetelor din univers. 
Toate cele discutate, privite din acest unghi de vedere, pot fi numite tradiţii fundamentale: fundamentul, temelia pe care se croiesc şi cresc alte aspecte, adăugări de experienţe umane în vremurile următoare realizării celor fundamentale, transmise şi ele din generaţie în generaţie. Dar fundamentul a avut în vedere absolut toate cunoaşterile, cu toate acele capacităţi umane care, în perspectiva creatorilor, fondatorilor, aveau să se estompeze, lăsând loc liber numai manifestărilor cu corpul fizic, chiar dacă şi celelalte capacităţi aveau să rămână – dar în stare latentă. 
Şi toate s-au întărit prin “tresăriri”, în anumite perioade – ale săptămânilor, ale lunilor, ale anilor sau ale unor perioade mai lungi care să le susţină pe cele scurte. Adică ieşiri spontane din acea stare de latenţă, când ritmurile cosmice şi planetare se află la valorile lor maxime sau când ritmurile biologice ale unui om se armonizează cu cele cosmice şi planetare, indiferent dacă unele sau altele se află în faze maxime sau intermediare. Momente în care omul “vede” sau “aude” – cu alte simţuri decât cele fizice, pentru că ele nu se derulează în planul fizic, ci în celelalte planuri: astral, mental sau cauzal. Şi atunci crede ceea ce a aflat de la alţii care au trăit acelaşi fel de experienţe în alte situaţii, alte vremuri, oriunde în lume. 
Activităţile fizice nu au fost câtuşi de puţin dispreţuite însă de gânditorii multi-perceptivi care au fost străbunii noştri, îndrumaţi direct de Moşii popoarelor lor. Mulţi dintre ei am fost tot noi – întrupaţi ca ajutători în această muncă titanică, începută cu cca.9-10.000 ani în urmă. O muncă ce s-a materializat în creaţii realizate cu corpul fizic, percepute cu senzorii corpului fizic, deşi ele nu apar în mod normal în existenţa fizicului planetar decât ca efecte mai mult sau mai puţin perceptibile, datorate funcţionărilor naturale ale corporalităţii planetei şi vieţuitoarelor. Vederea entităţilor astrale, de exemplu, sau auzul unor muzici “cântate” fără instrumente muzicale sunt doar palide exemple ale unor asemenea situaţii. Situaţia muzicii este mai specială, de aceea am ales-o prima dintre elementele tradiţiilor noastre. 
Dar chiar dacă a fost atât de migăloasă şi totodată profundă, realizarea celor dorite s-a derulat având la bază o experienţă de milioane, chiar miliarde de întrupări care lasă urme indestructibile în memoriile noastre ca spirite întrupate. Ştim bine ce trebuie să facem, ajunşi în asemenea situaţii de ajutători – dar munca cea mai mare este de a acorda experienţa spiritului cu particularităţile de fiinţare a planetei şi a biosistemului ei, sub cerurile mereu schimbătoare.
Azi avem puterea de a ne sonda propriul subconştient având atât de mult ajutor – atunci doar o parte din oameni putea s-o facă, chiar dacă participau absolut toţi oamenii la această lucrare, fiecare după puterea şi priceperea proprie. 
Azi avem întrebări pe care predecesorii noştri le-au intuit corect încă din vremurile muncii lor, care trebuie să ne impulsioneze să descoperim noi înşine răspunsurile, fiind doar puţin – dar bine fundamentat, ajutaţi în percepţiile noastre, de moştenirea pe care o avem. Pentru că nu avem nevoie să ni se dea totul mură-în-gură, ci să ni se îndrepte atenţia şi să ne susţină această moştenire în gândirile, căutările, înţelegerile noastre. Să ne dăm seama de greşeli, apoi să acceptăm din nou, ca pe vremurile străvechi, conlucrarea cu ajutătorii noştri astrali şi interdimensionali, de la care să primim corecţii, apoi să facem noi sondări, căutări, evaluări ale gândirii noastre faţă de subtilităţile realităţii; apoi să analizăm noile rezultate şi să mergem mereu mai departe. Pentru că vom fi şi noi ajutători astrali cândva şi tot atât de subtil va trebui să ajutăm şi noi, la rândul nostru, alte noi generaţii de spirite, în evoluţii atât de complexe, aşa cum ni le redescoperim acum...
Avem putere şi avem dorinţă de revenire din ce în ce mai mulţi oameni, chiar dacă acum nu ştim bine ce ne aşteaptă. Avem frici – pentru că societatea în care trăim aşa ne-a învăţat, să ne alungăm din noi înşine, să ne sprijinim numai pe materie, pe industrializare, pe fizic, pe percepţiile exclusiv fizice, alungând orice altceva ca fiind în cel mai bun caz iluzii şi în cel mai rău caz demonic... 
Dar noi ne întărim unii pe alţii, sub impulsurile emoţionale şi mentale care ne vin acum de pretutindeni, intuindu-ne complexitatea propriilor noastre destine. Chiar dacă avem la un moment dat senzaţia de cădere, de pierdere, ne ridicăm sprijinindu-ne unul pe altul, doritori să mergem mereu mai departe. 

sâmbătă, 6 mai 2017

ALEGERILE DINAINTEA ALEGERILOR NOASTRE DE FIECARE CLIPĂ...

Cineva se întreba – dar aşteptând să i se dea dreptate: l-a întrebat cineva dacă este de acord cu cele pe care le face societatea restrânsă în care trăieşte: oraş, ţară?... Pentru că într-adevăr, în felul său, revoltatul utilizator de facebook avea dreptate, nu l-a întrebat şi nici nu-l va întreba vreodată cineva “de sus” dacă e de acord cu ce hotărăsc “ei”. Ei – oricine sau nu contează cine; poate zice că nici Dumnezeu nu l-a întrebat dacă e de acord cu astfel de greutăţi pe care le întâmpină în viaţă, cu lucrurile nemulţumitoare, cu oamenii haini, şi câte şi mai câte: dar toate grele. 

De aici aş porni o gândire – proprie, nu e nimeni obligat să fie de acord, sau măcar să citească mai departe (!!!) de felul celor pe care mă sprijin în viaţa mea. 
Mă bazez în primul rând pe faptul că am depăşit atitudinea omului care îşi închide viaţa cu afirmaţii de tipul “Nu ştiu!” – de fapt spune asta nu cu rugămintea de a-i explica cineva ceva, să vină cu o idee – ci o spune cu un soi de revoltă, cu ranchiună chiar, la adresa celor care ştiu sau au oricum o gândire proprie, orientativă, în faţa oricărui eveniment. Nici afirmaţia “Ştiu totul!” nu m-ar caracteriza, pentru că am ajuns de mult la concluzia că poţi folosi ce mai ştii, ieşind din dezorientările vieţii, dar cu cât afli şi analizezi mai mult, cu atât descoperi că toate cele neştiute se amplifică uriaş. Şi nu este uşor să ieşi din dezamăgirea că nu poţi şti totul sau din durerea orgolioasă că cineva a pus o problemă, o întrebare, şi nu ai putut răspunde. 
Doar atât ştiu şi asta mă echilibrează mult: că trăim azi calea omului deschis către cunoaştere şi aplicarea, punerea în practică a cunoaşterii, calea omului care trebuie să ştie că poate face orice, dar a ales dinainte de începerea timpului pământean ce să trăiască pe Pământ o vreme, iar între limite rezonabile ale acestor trăiri, face alegeri la tot pasul. Tocmai pentru că avem o mulţime de libertăţi de alegere, este necesar să le conştientizăm: pentru că da! le facem, dar nu suntem obişnuiţi să gândim că facem permanent de fapt alegeri simple – dar extrem de importante pentru întreg prezentul nostru şi pentru viitorul care se deschide infinit şi etern mai departe. 
Am înţeles că fondul principal de alegeri a fost făcut cândva în funcţie de:
– necesităţile pentru care am venit pe Pământ: nu le vom putea cunoaşte integral, pentru că “acasă” sunt alte feluri de trăiri ale întrupaţilor şi acolo se prefigurează oricum şi multe altele care au nevoie de conştientizarea rădăcinilor lor, ale rădăcinile evoluţiilor: un adevărat balast pentru înaintările spirituale de acolo. Putem intui că este nevoie să trăim aici, în condiţiile pe care ni le oferă DOAR Pământul – nu le vom găsi în alte părţi ale universului. Învăţăm să ne înălţăm, prin remodelare, manifestările noastre principale, primare, să ne ridicăm standardele de comportament, de calitate a creaţiei noastre, de la care vom porni să facem lucruri încă mult mai complexe şi mai profunde mai departe;
– posibilităţile pe care le are aici orice spirit uman: de a alege căile prin care să lucreze pentru acele necesităţi de mai sus. Spre exemplu, curajul de a alege şi de a ne asuma alegerile le învăţăm aici, iar reverberaţiile lui le necesităm la un nivel extrem de profund în alte părţi ale universului, pe alte trepte viitoare de evoluţie; puterea de a nu ne lăsa influenţaţi de alţii sau de alte evenimente se capătă prin strategii proprii în prezenţa oamenilor care numai aici pot fi răi, meschini, orgolioşi, perverşi;
– deschiderea altor căi conştientizând ce facem greşit, din obişnuinţe vechi, şi ce nu facem de fel, din împotrivirea proprie sau a altora din jur, având alte standarde, car vor încerca să ne influenţeze. Avem de trăit conştienţa că putem face schimbări, mai devreme sau mai târziu, chiar şi în alte timpuri, când vom avea alte puteri, dar importantă este o astfel de conştientizare, încercând totuşi să facem tot ce poate mai bine acum, cu forţele şi posibilităţile pe care le avem aici şi acum. 

Aşadar, alegerile fundamentale le facem în alte părţi; ar trebui să acceptăm asta încă de pe acum, dacă simţim cea mai vagă undă de înţelegere a unei astfel de idei: 
– alegem Pământul pentru ce ne poate oferi, având în vedere pentru ce am venit aici: învingerea fricilor, selectarea influenţelor altor semeni – atât cât conştientizăm, influenţele atmosferice, cosmice, telurice, ale biosistemului în mijlocul căruia trăim; dar şi formarea de abilităţi de trăire, adaptare generală, de comunicare, relaţionare şi nu în ultimul rând: de mărire a abilităţii de creaţie şi de folosire a ei, cu ceea ce viaţa ne pune la dispoziţie;
– alegem blocurile spirituale cu care vom trăi pentru soluţionările noastre în fiecare viaţă dintr-un ciclu întreg;
– alegem conjuncturile din fiecare destin: locul naşterii, timpul în ritmurile planetare şi cosmice, locurile în care vom trăi schimbându-le după puterile noastre. 
Toate ne modelează şi ne aduc la conştientizare tot ceea ce putem face: şi ori facem, ori nu facem – observăm că avem mai mult sau mai puţin de lucrat cu noi înşine, în condiţiile de viaţă care variază mereu.

Dacă cineva se întreabă dacă ne-a întrebat şi pe noi cineva dacă suntem de acord cu toate schimbările pe care le trăim – părerea mea este că da, am luat toate hotărârile în deplină conştienţă, şi mai ales ştiind foarte clar că toate ne vor ajuta infinit de mult faţă de ceea ce vom crede trăindu-le efectiv: tocmai pentru că nu conştientizăm toate acestea acum este răspunsul că ele CHIAR NE TREBUIE...

Trăim complex, şi strângem material bogat de analiză pentru toate remodelările noastre înălţătoare prezente şi viitoare: şi pentru continuarea vieţii aici, pe Pământ – şi pentru trăirile de oriunde şi oricând în eternitatea vieţii noastre şi în infinitul care ne-a zămislit...
Şi vom reveni cu puteri noi, cu consolidări făcute şi în alte locuri, care se vor aduna formând o diversitate pe care acum nu o putem decât intui. O diversitate imensă care ne ajută să ne facem paşii spre înălţare, spre îndumnezeire: aşa numim acum, aici, drumul avansării noastre permanente.
Revenirea conştientizării totale: şi a noastră, şi a altora care ne-au influenţat (şi ne influenţează în continuare, sau măcar încearcă acum, dar nu mai pot odată ce ne-am scuturat de ei) echilibrează balanţa între:
– a nu şti: şi ni s-a numit impropriu “mister”, să ne scăldăm copilăreşte în ignoranţă, cu naivitate, cu credulitate; 
– a şti “totul”: cu aroganţă mai mult sau mai puţin conştientizată pe loc. Între ignoranţă şi aroganţă nu este o distanţă chiar aşa de mare, chiar dacă aroganţa va dispreţui ignoranţa întotdeauna. De fapt nici nu ştim ce este acest “tot”. Aroganţa presupune o parte însemnată de suficienţă de cunoaştere, care ascunde o lipsă de cunoaştere tot neconştientizată - la fel ca şi ignoranţa. Amândouă au o parte de naivitate aici, care va ajuta pe cel ce nu este nici ignorant, nici arogant să nu întoarcă spatele celor aroganţi, dar să şi accepte că nu poate să umple singur golul ignoranţei.
Şi să înţelegem, în gândire mai profundă, că ignoranţa nu este întotdeauna o alegere însă. Este o alegere doar pentru aroganţii plini de suficienţă. Să învăţăm să facem diferenţa.
Dezvoltarea noastră actuală este revenire la toleranţă: MARE ATENŢIE! toleranţă în sens complex de acceptare cu înţelegere chiar cu drag, dacă se poate!... Chiar dacă ne dor atitudinile, manifestările celor vizaţi. Aşadar nicidecum altfel: cu dispreţ, aşa cum înţeleg mulţi astăzi, din nefericire, mai ales pentru elitişti... Este o revenire la înţelegerea rostului nostru pământean, la croirea unei societăţi în care oamenii au descoperit lucruri grave şi grele despre ei înşişi, făcând alegerea să nu le mai facă, să-şi folosească încredere în ei înşişi nu pentru a alege puterea asupra semenilor, ci puterea asupra lor înşişi. De a ne menţine cu graţie în limitele conştientizărilor noastre, ştiind că suntem pe calea dezvoltărilor – nicidecum la finalul lor. 
Astfel ţinem calea deschisă şi aplicăm tot ceea ce putem, fără revolte, ci doar cu hotărâri, cât mai liniştiţi şi mai discreţi posibil, fără a ne impune alegerile noastre, dar şi fără a ne modifica propriile schimbări de dragul altora: doar remodelându-ne fin şi lin în raport cu societatea pe care o ajutăm astfel.