Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(
Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



http://regasirea-interioara.blogspot.com/

La fel ca si filmele anterioare, si acesta este primit din partea prietenului blogurilor mele Gabriel , caruia ii multumesc din toata inima pentru suportul spiritual pe care ni-l ofera!!
Succes, Bucurie, Iubire si Lumina, Gabriel!!

vineri, 26 iunie 2015

CÂTEVA CUVINTE DESPRE CULORILE DRAPELULUI ROMÂNIEI

Câteva linkuri despre acest subiect, dvs. veţi găsi şi altele:

Înafară de informaţiile istorice oficiale pe care le putem citi azi despre tricolorul românesc, este bine să ştim şi următoarele:

Culorile tricolorului au apărut prima dată pe steagul dacilor - şarpele cu cap de lup. Ansamblul reprezintă calea către eliberarea de câteva clipe a sufletului care călătoreşte prin ceruri spre a şti din ce în ce mai multe despre lumea pământurilor, apelor lor şi apelor cerurilor. 
În anii din urmă, ai răspândirii deschise a cunoaşterilor ezoterice orientale şi în ţara noastră, am aflat că avem cu toţii cunoaşteri comune... 
Chakrelor despre care am aflat astfel că au rol determinant în energizarea corpului nostru fizic, despre care ştim acum că marchează drumul de întărire a ceea ce orientalii numesc “şarpele kundalini”, le corespund culorile: 
1. muladhara (plexul rădăcinii): roşu;
2. manipura (plexul solar sau central): galben;
3. vishuddha (plexul gâtului): albastru.
Este bine să ştim, în plus: dacii ştiau că din neamul lor, ajutat de pământul pe care nu şi l-au părăsit niciodată şi cerul de deasupra lor, au plexul coroanei (sau căciula de lumină) dezvoltat puternic, care ajută la dezvoltarea privirii peste munţi sau peste Soare.
Vestitele brăţări dacice erau instrumente pentru întărirea şi echilibrarea acestor plexuri (chakre) de mare putere energetică, la fel ca şi roţile create dintr-un conglomerat de pământuri şi pietre din situl arheologic al cetăţii Sarmisegetuza. 

Nu insist asupra acestor învăţături, căci nu a venit încă clipa dezvoltărilor lor. 
Dar va veni în curând. 

Mă bucur că se răspândeşte o astfel de cunoaştere – cu greu, dar totuşi...
Mergeţi cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni !!!

vineri, 19 iunie 2015

UNDE NE DUCE CUNOAŞTEREA?...

Am pornit de la o idee pe care am citit-o de mult timp prin scrierile care mi s-au perindat prin faţa ochilor şi, dacă la început mi s-a părut foarte stranie şi ne-adevărată, mi-am spus că nu cunosc eu suficiente lucruri pentru a accepta aşa ceva sau a nega, deci cel mai bine este să tac când vine vorba despre despre astfel de citate. 
“...În trecut omenirea a fost călăuzită întru totul de Ierarhiile Divine, fără să aibă o voinţă proprie În trecut omenirea a fost călăuzită întru totul de Ierarhiile Divine, fără să aibă o voinţă proprie  ...”
Între timp s-au schimbat un pic lucrurile pentru mine. 
Studiez de 20 de ani istoria străveche a omenirii. Noi, spirite evoluate, creatoare conştiente avansate, în curs de universalizare în cea mai mare parte – unde o parte sunt deja ajutători de mult universalizaţi – departe de a nu avea o voinţă proprie, departe de a fi oameni fără experienţă şi fără înţelegere, suntem tot în mare parte cei spiritele întrupate azi, pe Pământ, sau ca entităţi astrale în jurul Pământului. Pentru mine a fost cât se poate de clar faptul că toate cele studiate mi-au arătat o societate care era departe de a nu înţelege şi cerceta cele ale planetei, sistemului stelar, galaxiei, zonei universice şi universului în întreaga sa splendoare. Era o societate aflată departe de a nu avea o voinţă proprie, o cunoaştere proprie cu care veniseră din alte părţi ale universului, din alte universuri, care se îmbogăţea cu fiecare clipă petrecută în continuare, aici, pe Pământ... Era departe de a primi doar îndrumări despre cum trebuie să se procedeze pentru a crea ceva, pentru a se manifesta în vreun anumit fel, era departe de a nu avea o voinţă proprie. Era departe de a fi un grup de extratereştri veniţi întâmplător pe Pământ sau chiar cu scop materialist (că ar fi avut nevoie de aur sau de cristale) sau sclavagist. Faptul că azi nu mai ştim şi nu mai luăm în considerare multe cunoaşteri din vremuri îndepărtate este ceva cu care ne vom mai întâlni în evoluţiile noastre, periodic, în calitate de ajutători, învăţători spirituali ai multor popoare de spirite în evoluţii pe care noi le-am parcurs deja. Vom trăi astfel, dar cu experienţă din ce în ce mai multă şi profundă, atunci când, şi acolo unde vibraţia locurilor de întrupare va fi foarte joasă, trezindu-ne experienţa pe care o avem la acel nivel de vibraţie – a locului şi a momentului planetar de vibraţie, în ritmurile crescătoare sau descrescătoare ale sale. Dacă nu înţelegem acest lucru, nu vom accepta mai repede nici trecutul cu experienţa pe care la un moment dat o regăsim din memoriile noastre spirituale, în creşterea vibraţiei planetare, nici prezentul cu neînţelegerile şi confuziile lui, şi nici viitorul nostru, al omenirii pe Pământ sau oriunde în alte locuri din univers, sau în alte universuri.
Vom înţelege şi vom accepta multe lucruri atunci când vom da libertate manifestării intuiţiilor noastre, când ne vom pune întrebări de la care să aşteptăm cu tot sufletul un răspuns – nu întrebări retorice cu încredinţări că nimeni nu are de unde să ştie să ne răspundă, nu ar şti şi nici nu va şti vreodată să răspundă, nici măcar nu are pentru ce să încerce... Cu atât mai mult nu ne-am putea răspunde noi înşine, care nu avem de fapt acum încredere în noi înşine – dar ne-ar plăcea ca alţii s-o facă (să aibe încredere în noi) deşi sincer ne-am spune că nu ar avea nici un temei!... Dar ne-ar fi foarte plăcut să aibe alţii încredere în noi doar pentru că arătăm bine, ne îmbrăcăm frumos, curat, rafinat sau pentru cât de bine ne este epilat corpul... 
Când vom dori să ne cunoaştem cu adevărat, ne vom accepta puterile, talentele – chiar dacă nu ies bani din ele !!! – dar mai ales ne vom accepta neputinţele, defectele şi vom înţelege profund că nu ascunderea lor ne formează un prezumtiv talent, ci acceptarea lor ca început al remodelării comportamentelor noastre, atitudinii, nepriceperilor noastre, superficialităţii cu care privim lumea; şi care ne duc – toate la un loc – pe calea adevărului vieţii noastre. 
A ne cunoaşte şi a cunoaşte lumea, universul în care ne aflăm au toate la un loc o importanţă deosebită. Cunoaşterea ne simplifică viaţa, o curăţă, o echilibrează din orice punct de vedere, iar pe acest fundal echilibrat dezvoltarea corpurilor noastre mental şi astral va avea rezultatul cunoaşterii de un anumit fel, mult mai larg şi profund: prin forţele proprii ale spiritului, forţe pe care le numim astrale şi mentale. Recuperăm astfel tot ceea ce ştiam odată, de mult, în străvechimi, şi astfel constatăm că am adunat, în epoca contemporană, informaţii despre o realitate deformată, pe care le-am strâns într-un volum uriaş. Începem să înţelegem ce este cu entităţile astrale, ce e cu extratereştrii, cu relaţiile dintre noi şi ei, înţelegem de unde venim, ce căutăm pe Pământ. Răspunsul nu este că suntem pe Pământ ca să ne stoarcem creierii cum să plecăm mai repede de aici, cum să facem totul mai repede (mai fuşerai) minţind mereu pe cei din jur şi pe noi înşine în acelaşi timp. Alţii ne-au minţit – de ce n-am putea face şi noi la fel în continuare?!... Târziu ne vom da seama că ne-am minţit fără urmă de conştiinţă avansată, dar alţii nu... Alţii ne-au spus că vom fi pedepsiţi dacă adâncim cercetarea „misterelor”: şi aşa ajungem să ne minţim în continuare şi noi – pe noi înşine şi pe alţii la fel. Ne minţim că putem face o mulţime de lucruri, inclusiv că putem naşte universuri paralele şi dimensiuni paralele, şi alte asemenea realităţi alternative: zicem că, dacă noi nu ştim că nu le facem – cu atât mai mult altul nu are cum şti dacă le facem sau nu... Nu le vedem, nu ne susţin viaţa direct, nu ne-o lungesc, nu ne feresc de boli, de hoţi, agresiunile altora, de tot felul de alte necazuri... Ce fel de puteri ar fi acestea???... Fără să ştie cei din jur, ridicăm ochii spre un prezumtiv Cer ce ne ar fi nouă cumva îndatorat şi cerem arogant sau plângător răspuns la veşnica întrebare: „De ce?...”
Ei – iacă...
În fond avem la dispoziţie întreaga lume a corpurilor noastre, reală – dar noi vrem s-o credem iluzorie chiar dacă nu dispare dacă închidem/deschidem ochii să piară... Avem de descoperit o mulţime de lucruri noi – dar pe care le refuzăm ori pentru că ar fi nimicuri, ori pentru că provin de la vreun orgolios care le dă de pomană altora din ce a descoperit el, ori că spune prea mult, ori că spune prea puţin...
Şi lucrurile chiar nu stau aşa. Descoperim într-un târziu – dar de fapt niciodată nu e prea târziu!!! – că cel orgolios suntem chiar noi, care nu am vrut să ştim informaţia, clarificarea, descoperirea confuziilor... Eram frustraţi... voiam să ni se acorde atenţia, credeam că astfel avem putere asupra altuia... 
Ne vom lămuri cu toţii, fără urmă de îndoială. Cândva... În timp ce scriu, deja pe toate meridianele lumii s-au mai lămurit încă câţiva, pentru că e în firea spiritului uman să revină la ceea ce a fost odată, dar la care nu a putut avea încredere că are să revină...

duminică, 24 mai 2015

RELIGIA: ÎNTRE PRO ŞI CONTRA

Voi scrie câteva articole privind încredinţări proprii despre evenimente religioase, astfel încât mă simt oarecum datoare să punctez câteva lucruri care mie mi se par deosebit de importante. 

Multe discuţii am avut, şi am văzut pe internet cu prilejul acestor sărbători. De multe ori mi s-a cerut socoteală (blând spus...) referitor la faptul că ba acuz, ba scuz religia, religiile la modul general, religiile fiind dăunătoare, sau la ele aderând doar cei „fără carte”, care ar cade în capcana lor. 
Desigur, nu sunt religioşi, credincioşi practicanţi doar cei „fără carte”, mai ales acum că avem mai toţi carte, important fiind, cred eu, ce am făcut cu „cartea” noastră. Căci cunosc oameni orgolioşi care au „făcut” o facultate, dar după terminarea ei nu au mai făcut decât să aplice o metodologie de lucru, fără să se mai instruiască în continuare dar spunându-şi intelectuali cu mândrie: devenind însă meseriaşi cu mintea, exact la fel ca şi meseriaşii cu mâna, pe care mulţi dintre ei îi dispreţuiesc... Aceştia din urmă au dovedit însă de nenumărate ori că se instruiesc tot timpul, mai mult decât unii care doar aplică formule şi taie desene multiplicate după standarde vechi. 
Eu însă preţuiesc în egală măsură şi pe cei „cu carte” şi „fără carte”. Sunt oameni care în credinţa lor respectă omul: după creaţia lui Dumnezeu, dar şi după titlul profesional, chiar dacă nu conştientizează că nu titlul face omul, ci doar îi dă uneori şansa la un salariu mai bun. Doar uneori. 
Aşadar, referitor la religie, spun că nu au 100% dreptate, iar asta nu înseamnă nici 99%, nici 49%... Eu spun că oamenii simpli nu se sprijină integral pe cartea lor sau a altora, ci mult mai mult pe intuiţie – iar aceasta este forma cea mai bună, care ne poate purta către înaintarea spirituală rapidă, către viitor. 
Aş pune însă altfel tema de discuţie: depinde ce înţelege fiecare prin „religie”. Poate părea greu de crezut pentru unii, mai uşor pentru alţii, dar eu nu vreau să acuz religiile, ci doar să evidenţiez poziţia mea – analitică şi „severă” ar fi ceva echilibrat exprimat – faţă de acei oameni care s-au erijat, şi o fac continuu, generaţie după generaţie, de câteva mii de ani, drept conducători ai organizaţiilor care la un loc formează Biserica (să lăsăm schismele la o parte). Da, sunt analitic-severă faţă de cei care au modelat-o după propriile interese, care ştiu multe – dar nu vor să dea popoarelor cunoaşterea lor, cunoaştere pe care le-au dat-o însăşi religia pe care au îmbrăţişat-o; şi care cer contra cost credinţă oamenilor, numai în numele unui Dumnezeu care ar cere-o. Dumnezeu însă nu are nevoie să ceară ceva omului, căci oricum El ne va ajuta în continuare, altruist ... ALTRUIST... aşteptând cu infinită răbdare să ajungem la înţelegerile depline la care a ajuns şi El referitor la manifestările noastre...
Tot ce-i posibil ca azi puţini preoţi din popor să fi ajuns să ştie ceea ce le pune religia lor la dispoziţie, dar sus, la conduceri, se ştie precis – şi asta de mii de ani. Mi se pare falsă ideea că Vaticanul sau Patriarhiile ortodoxe să aibă depozite întregi de artefacte şi de documente de care să nu ştie ce conţin, când numai de 300 ani cel puţin oameni mulţi, inimaginabil de mulţi, cercetează astfel de documente secrete, maşinării, obiecte deosebite, provenind din timpuri cunoscute foarte bine, şi în plus se alocă sume enorme recuperării altora în plus, pentru acelaşi gen de studii, concomitent cu reţinerea lor din cunoaşterea lumii cărora de altfel i se adresează astfel de resurse, dar politica de menţinere în sclavie a popoarelor nu permite nici azi eliberarea lor de sub chei din ce în ce mai sofisticate. 
Se ştiu multe şi nouă nu ni se spun, sub ideea – neînţeleasă în profunzimea ei – că nici Iisus nu ar fi spus lumii înţelegerile pe care le-a dat apostolilor, şi în plus ar fi spus că nu trebuie să fie date mărgăritare la porci. Personal sunt încredinţată că aceasta este o idee smulsă dintr-un context mult mai larg, dar în acest mod ea devenea convenabilă celor ce au hotărât să fie pusă în cărţile pentru popor. 
Oricum, în alte părţi scrie negru pe alb (sau maron pe bej) ceea ce a spus Iisus: „Poporul meu moare din lipsă de cunoaştere” (citez din memorie). 
Am reflectat mult la aceste lucruri.
De fapt, Dumnezeu lasă lucrurile să curgă nu pentru că ar da dreptate unuia, altuia, sau tuturor la un loc, ci pentru că ne lasă, pe parcursul unui întreg ciclu de vieţi, să ajungem singuri la anumite concluzii în faţa celor desfăşurate pe parcursul ultimului milion de ani, indiferent de felul întrupării. Avem diverse feluri de sisteme corporale cu care studiem drumurile prin univers până în acest punct – Pământul, apoi sisteme corporale cu care studiem în orice fel de întrupare ceea ce ne înconjoară. Să ni le amintim pe scurt din articole anterioare:
– corpuri de călătorie - corpuri spirituale, cu care am venit pe Pământ şi cu care ne-am făcut primele impresii, trăiri, studii şi aprofundări de cunoaşteri despre realitatea profundă pământeană;
– cu corpuri astrale, cu care studiem permanent toate aspectele vieţii pământene: de la stea şi planetă la toate vieţuitoarele, inclusiv oamenii, semenii noştri;
– cu corpuri fizice, din perspectiva omului cu sistem corporal pământean complet, care foloseşte percepţiile sale cu accent pe mental, astral şi fizic, simultan sau consecutiv, în perioade diferite de timp planetar.
Adică avem şi experienţă, şi posibilităţi să ne facem o viziune complexă în toate condiţiile planetare la un loc, pentru ca această imagine, înţelegere să fie completă. Nu truncheată, aşa cum credem acum, doar fizic – şi doar de la ultima glaciaţiune încoace. 
Multe ar fi fost posibil să fie cercetate în societăţile omeneşti deschise relaţiilor între toate grupurile de spirite care intră rând pe rând al întrupare. Dar cei care şi-au arogat dreptul de a deţine şi reţine cunoaşterea spre a nu ajunge la îndemâna popoarelor nu sunt numai conducătorii religioşi, ci şi cei laici din toate timpurile: timpuri în care religia a desprins din ea însăşi grupuri de conducători sociali, organizatori ai vieţii creative a oamenilor, spre a se despovăra de astfel de coordonări, dar rămânând prin ameninţări subtile sau grosiere stăpânii absoluţi ai sufletelor de pretutindeni, ştiind bine că prin ceea ce fac lasă să fie confundate întotdeauna dorinţele, patimile şi hotărârile proprii cu voinţa divinităţii, fără să creadă vreodată că ei ar fi pedepsiţi pentru ceea ce fac. 

Mulţi oameni spun că religia nu va muri niciodată. Eu fac parte dintre cei care sunt încredinţaţi că în viitor nu va mai fi nici religie, nici şcoală şi nici serviciu după regulile de acum, absotut toţi oamenii învăţând din cercetarea proprie a micro- şi macro-universului, din amprentările rămase în câmpurile fluidice ale galaxiei tot ceea ce s-a creat, gândit, vorbit şi înfăptuit de la ultima glaciaţiune încoace, precum şi din propriile amintiri: tot ceea ce înseamnă întreaga istorie a omenirii. Înainte de ultima glaciaţiune, fiecare om a ştiut şi memorat totul, inclusiv că fost un adevărat suflet înălţat, cu toate calităţile la maximul lor posibil planetar, trăind şi radiind în jur atitudinea unei societăţi în care înţelegerea, toleranţa, înalta calitate a creaţiei, a moralităţii erau la maximul lor omenesc. 
Mulţi oameni confundă religia cu credinţa omului într-un cumul de fiinţe superioare care ne ajută şi ne coordonează drumurile înaintărilor în evoluţii, având experienţă uriaşă şi ştiind astfel fiecăruia ce i se potriveşte şi de unde poate învăţa să caute cel mai eficient mod să-şi urmeze căile proprii. Şi ştiind de asemenea că se poate sprijini pe un ajutor de nădejde acolo, şi atunci când are nevoie, înţelegând perfect modul în care condiţiile de întrupare lucrează pentru astfel de căi eficiente de evoluţie. 
Vremurile actuale, grele încă pentru noi, ne-au adus treptat la uitarea faptului că suntem ajutaţi. Dar ajutorul a venit întotdeauna chiar şi fără să ştim că îl primim. Odată cu trecerea timpului, şi cu relaxarea trăirilor noastre, am înţeles în linii mari şi ajutorul pe care îl primim în fiecare moment al vieţilor noastre, dar şi creaţiile uriaşe – de la universuri la propria corporalitate de specie, care facilitează o manifestare fără oboseală şi fără o consolidare a neînţelegerilor. Aceeaşi corporalitate ne facilitează o deschidere puternică a înţelegerilor – o formă de înţelegeri de tip sferic, atot-cuprinzătoare, alături de învăţături de acordare de ajutor şi de primire de ajutor conform fiecărei etape proprii de evoluţie. 
Acesta este Dumnezeu, care ne ajută nemijlocit, direct, fără să fie nevoie neapărată de implicarea bisericii ca instituţie; dar existenţa ei se leagă de destinele unor oameni care sunt încă temători în aceste locuri din univers, aşa cum de asemenea învaţă oamenii să se ajute reciproc, la nevoie, până când ori vor pleca de pe Pământ, ori se vor întări treptat şi vor ajunge să nu mai aibă nevoie de toiagul religios. 
Religia după principiile de azi cu siguranţă va dispare – dar va rămâne şi se va consolida rădăcina celei de azi: credinţa în existenţa unor coordonatori de evoluţii, unor ajutători pricepuţi care ne ajută mereu, lăsându-ne totuşi LIBERTATEA DE ACŢIUNE, DE MANIFESTARE DIN CARE SĂ NE CONŞTIENTIZĂM PROPRIILE SIMŢIRI ŞI SĂ NI LE DEZVOLTĂM TREPTAT ÎN DIRECŢIILE CONSERVĂRII VIEŢII ŞI RESPECTULUI RECIPROC: PENTRU MANIFESTĂRILE ŞI CREAŢIILE DE ORICE FEL ALE TUTUROR CELOR DIN JUR. 
Vom înţelege curând că nici un Dumnezeu nu se întinde cu prioritate asupra altuia, asupra oricărei forme de viaţă, arogându-şi o întâietate de fapt efemeră. Căci Dumnezeu este o exprimare sintetică a acelor monade care au supravieţuit, la începutul tuturor timpurilor, primelor forme de manifestare mai mult sau mai puţin conştientă, mai mult sau mai puţin agresive şi astfel supravieţuitoare dintr-o multitudine de monade care au pornit pe acelaşi drum cândva, cu valuri de eternităţi în trecut, care au creat în timp posibilităţi de nemurire, adică de conservare a vieţii proprii şi a celor din jur, pe scurt posibilităţi de viaţă eternă. Prin intermediul corporalităţii, orice monadă poate supravieţui etapei începuturilor, de inconştientă agresivitate, izvorâtă din neînţelegerile vieţii ca atare. Acele prime monade care au supravieţuit şi au creat corporalitatea, au creat de asemenea și universuri relativ separate între ele, dar aflate în relaţii complexe permanente unde, şi prin care alte monade să se manifeste prin corpurile lor: în acest fel să crească în putere energetică interioară şi în experienţa folosirii ei. Ele sunt azi coordonatorii evoluţiilor noastre, care au ajuns să înţeleagă, mai presus de înţelegerile noastre actuale, esența energiei fundamentală şi cum poate fi ea folosită pentru susţinerea propriei vieţi şi propriilor activităţi ale fiecărei monade în parte. Au ajuns să perceapă viaţa la justa ei valoare şi să ajute în eternitatea vieţii monadice astfel protejate să evolueze şi alte monade, în număr practic infinit, şi ele  la rândul lor autoformate înafara acestei „case” a universurilor, în mijlocul oceanului infinit de energie fundamentală. 
De fapt acesta este drumul Celor Dintâi Făuritori, a căror viaţă eternă ne este dedicată în întregime, care ne învaţă să devenim şi noi ceea ce sunt chiar ei. Chiar dacă viaţa corporală este trecătoare ca formă existenţială, ea este însă mereu constructivă:
– creatoare de experienţă, întăritoare, îmbogăţită la infinit, în eternitatea vieţii ce ne este astfel dată;
– formatoare a conştienţei de sine pentru fiecare monadă în parte, prin care, la un moment dat al evoluţiilor, ajunge să devină propriul căutător de experienţă, împletindu-şi constructiv trăirile cu cele ale Celor Dintâi învăţători şi protectori – care însă ne vor rămâne mereu: şi învăţători şi protectori în eternitate;
– formatoare de conştiinţă a alegerilor drumurilor de conservare a vieţii, experienţei şi posibilităţilor infinit fecunde de existenţă a energiei fundamentale însăşi. 
La toate acestea se adaugă tot ceea ce au construit pentru noi: structurile universice create de ei, interacţiunile dintre ele, legăturile universice şi interuniversice, structurile dimensionale energetice care fac legături de o complexitate uluitoare pentru noi, cei mărunţei: toate trebuiesc cunoscute. Nu numai că este dreptul fiecărui întrupat să le cunoască, ci şi obligaţia de a le face cunoscute mai departe, totul stând la baza dezvoltărilor spirituale eterne. La începutul evoluţiilor noastre, ceea ce nu înţelegem noi nu încurajăm, ci dimpotrivă. Ajungem să conservăm doar pentru propriul uz, la fel cum un animal ascunde prada sa de alţi semeni. Dar devenim conştienţi de necesitatea unui drum comun, de necesitatea încurajării conlucrării, înţelegerii necesităţii altora, altruismului şi iubirii întregii lumi, pe măsură ce noi înşine creştem şi ne alăturăm celor asemenea nouă. 

Omul care creează, munceşte, studiază şi aplică rezultatul studiilor sale, care oferă mai departe cunoaşterea sa, care oferă exemplu pe sine şi din opera sa, este cel mai vrednic să fie numit: religios... 
Omul religios iubeşte şi ocroteşte viaţa sub toate formele sale, de la stele şi planete – la orice vietate din lumea sa, cu respect infinit pentru toate entităţile astrale, ajutătoare, dimensionale, coordonatoare de evoluţii întregi de la prima la ultima treaptă... Acesta este omul cu adevărat numit: evlavios...
Religia ar fi trebuit să nu distrugă nicicând şi să nu obosească omul, reţinându-l de la a respecta la rândul său viaţa, cunoaşterea de orice fel, creaţia ca rod al muncii pentru el însuşi şi pentru semenii lui... Religia ar fi trebuit să pună accent pe IUBIRE – nu pe frică, iar biserica să nu fie acoperiş aurit asupra capetelor conducătorilor religioşi, ci să întărească BISERICA DIN SUFLETELE OAMENILOR... comuniunea sufletelor lor...

Drept e... religia nu va dispărea pentru nedreptăţile ei, intoleranţele obişnuite, acaparările şi altele de acelaşi fel, ci pentru că oamenii de pretutindeni – preoţi şi laici – îşi vor aminti tot adevărul din ei, realitatea, rădăcinile religiei ca ştiinţă a vieţii, ca un cumul uriaş de ştiinţe ale universului întreg... Ştiinţe care stau la baza unei construcţii ferme a viitorului, cu etapele sale de înălţare spirituală sublimă... Vom descoperi tot ceea ce aparent se „pierduse” în focul bătăliilor pentru supravieţuirea în lunga perioadă a „Luminii Întunecate”. Nimic nu ar fi posibil în lumea noastră de azi fără această înnoire rapidă a energiilor nevăzute, ne-simţite de corpul nostru fizic – dar prin care toate corpurile noastre, inclusiv cel fizic se înnoiesc fără încetare. Sub influenţa vibraţiilor joase, spiritul nu ştie deocamdată decât manifestarea de vibraţie joasă. Legea Vechiului Testament arată de fapt înţelegerea Dumnezeului bun, iubitor pentru omul neputincios. Dar tot El scurtează zilele suferinţelor omului şi îi creează condiţii doar să-şi vadă neputinţele – pentru a îmbrăţişa apoi conştient învăţăturile viitoare... pentru a participa el însuşi mult mai conştient la propriile evoluţii ulterioare. Spiritul şi le vede, şi apoi pleacă: remodelările de anvergură pe loc, aici, pe Pământ, sunt pentru foarte puţini întrupaţi. Şi nu înţelegem asta, credem că omul nu vrea să se modeleze pe el însuşi – dar numai Dumnezeu ştie că de fapt el nu poate. Încă. Dar tocmai pentru că există aceste vieţi se va putea. La fel cum a fost şi pentru cei ce azi pot. Desigur există o formă de putere spirituală care se poate manifesta între două lumi: pe „patul de moarte” să ne conştientizăm greşelile, aşa cum ne îndrumă preoţii noştri, pentru că avem puterea acestui minim efort în acele momente de trecere, părăsind una şi întrevăzând-o pe alta: CONŞTIENŢA NOASTRĂ POATE FI ATÂT DE ACCENTUATĂ ÎNCÂT SĂ CREEZE CONŞTIINŢA BINELUI ŞI RĂULUI ÎNFĂPTUIT...
Iar acest este primul pas către remodelarea viitoare.

joi, 21 mai 2015

LA MULŢI ANI !!!


LA MULŢI ANI PENTRU SĂRBĂTOAREA SFINŢILOR ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA 
ŞI 
LA MULTĂ ÎNŢELEGERE PENTRU FENOMENOLOGIA ÎNĂLŢĂRII CHRISTICE
Chiar dacă sunt în fel şi chip acuzată de ezoterişti că o scald între religie şi metafizică - întrucât nu ar exista nici o legătură curată între ele (LUCRU PE CARE ÎL CONTEST, nu numai că m-aş îndoi...) - eu continui să spun că religia propovăduieşte lucruri adevărate şi bune, chiar dacă de multe ori acoperite de mistere de care se îndoiesc azi chiar mulţi preoţi cu har... Sau propovăduite cu seninătate contra cost, şi aici oricine poate spune că este "serviciu" ("divin" nu-şi are rostul aici, cred eu) şi orice serviciu trebuie plătit. 
Şi aici pun punct.
Dar aşa cum am mai spus, voi dezbate felul în care înţeleg eu religia, chiar dacă am mai scris despre asta şi chiar dacă nici acum nu voi fi înţeleasă: căci nu să fiu înţeleasă urmăresc de fapt, ci dezbaterea unui subiect care poate conduce la înţelegeri pe unii dintre cititori. 
În această zi – în care se împletesc două sărbători: aceea a sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena – urez LA MULŢI ANI PLINI CU SĂNĂTATE, BUCURII ŞI PUTERE SPIRITUALĂ PENTRU ÎMPLINIREA SARCINILOR PROPRII DE DESTIN tuturor celor care îşi sărbătoresc ziua numelui !!! 
Şi tuturor oamenilor, şi mie alături !!!... :) 

În vremurile împăraţilor Constantin şi Elena s-au petrecut multe lucruri ciudate, interesate şi cu efecte în timp dintre cele mai controversate - zic eu că pe bună dreptate, dar nu este vrerea mea să-i judec, nici măcar deocamdată să le analizez intenţiile şi acţiunile. Aştept creşterea vibraţiei planetare pentru a face asemenea lucru cu linişte sufletească. 
DAR ÎNĂLŢAREA ESTE CEVA CU TOTUL DEOSEBIT, SPECIAL, DUMNEZEIESC în vremurile noastre ŞI ASTA TREBUIE REAMINTITĂ MEREU, FĂRĂ ÎNCETARE, PÂNĂ LA SCHIMBAREA TOTALĂ A VREMURILOR !!!
Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile ce vor veni !!!

marți, 21 aprilie 2015

CÂTEVA GÂNDURI DESPRE NOI, OAMENII...

Eu nu mă zbat să conduc, să ies în faţă, să-mi impun părerile, dar alţii da – la orice nivel al societăţii, de la familie la naţiuni întregi. Accept să nu fiu înţeleasă, dar alţii nu. 
La fel ca şi mine sau ca şi ei sunt foarte mulţi, ai zice că suntem pe o parte şi pe cealaltă parte a unei baricade. Dar nu este nici o baricadă, ci suntem pe acelaşi drum, dar în momente diferite ale lui. Când vom înţelege acest lucru, ne vom sprijini să mergem pe drum, fiecare după puterile lui şi nu ne vom mai obliga să mergem toţi într-un ritm mai alert sau într-un ritm mai lax, mai relaxat până la leneş sau la stat pe loc. 

...Oamenii nu sunt iraţionali - ci doar nu-şi înţeleg raţiunile unii altora, dar măcar unii încearcă...
...Ei nu sunt de neînţeles, ci doar se înţeleg după interese şi afecţiuni comune. Şi se unesc definitiv atunci când descoperă că nu există decât un singur ”interes” - viaţa... Faţă de care ar trebui să ne manifestăm întreaga afecţiune...
...Oamenii nu sunt egoişti, ci simt doar nevoia imperioasă să se protejeze, după fricile, temerile şi deznădejdile sau nădejdile pe care le au. Cu cât ne unim mai mult, cu atât înţelegem că protecţia ne este necesară şi mai ales, contribuim activ la protecţiile pe care deja le avem din evoluţiile noastre...
Să ne iubim şi mai ales să ne ajutăm reciproc să ne cunoaştem pe noi înşine: şi în neputinţele, şi după puterile noastre, ale tuturor...

miercuri, 15 aprilie 2015

DA, ŞI MIE MI-E FRICĂ DE URŞI !!!


Mi-a plăcut articolul, sincer, deşi e cam dur...
http://totb.ro/mi-e-frica-de-ursi/#more-119689 
Am şi eu nişte experienţe............
Mi-e frică de urşi de când mă plimbam pe la Lăptici (e undeva la ieşirea din Padina pe drumul spre Cheile Tătarului) fotografiind flori şi, întorcându-mă să ies din pădure, acolo unde credeam că este o stâncă mare cu muşchi pe ea (sunt peste tot în Padina) mi-am dat seama că "stânca" a întors capul după mine... 
Asta a fost prin 2009... Şi era începutul...
Fugind de urşi mi-am dat seama că dădeam de câini. Urşi nu erau la început, dar câinii erau reali, acolo, cu colţi şi mârâind, lătrând... M-am obişnuit să iau abonament la munte - Sinaia pt. vremea rea (are străzile spre munte asfaltate!!!) şi Buşteni pentru vreme bună. Ca să nu-mi mai fie frică de câini, am luat biscuiţi şi am început să împart cu gentileţe. Aveam o duzină de prieteni acum. În fiecare sâmbătă mă aşteptau cu o bucurie nebună. De obicei mergeam pe drumuri spre Stâna Regală sau de la Cota 1400 în jos ...splendide drumuri, nu le voi uita în veci. Uitasem de urşi, dar de fiecare dată cineva oprea maşina şi spunea că ursoaica cu 2-3 pui era la o cotitură mai sus. Ok, luam catrafusele şi mă întorceam, dar oricum eram cu câinii după mine. Nu se deslipeau de mine. Eram doar cu ei şi cu veveriţele şi nu-mi mai era frică. Dar într-o bună zi eram singură - prietenii mei blănoşi erau la masa lor de prânz - şi am luat-o spre telegondolă pe o şosea splendidă, prin spatele Cabanei Schiorilor, pe marginea pădurii. Plecasem de fapt din drumul spre Cotă de unde venea un urs, mi-a zis cineva care cobora cu maşina. Şi deodată, tot fotografiind trunchiuri de copaci ce semănau cu urşi, din faţă m-am trezit cu o ursoaică cu 2 pui. Nu puteam fugi, am angină pectorală. Şi totuşi am fugit, nu mă văzuse, dar mi-am văzut moartea cu ochii şi ncii nu mai port nitroglicerină cu mine de prin 2005... 
Pe drumurile Sinăii nu mai ai pe unde merge, vin urşi şi la Castelul Peleş... 
De data aceea am scăpat. Trei zile mai târziu eram în maşina unor prieteni când fix de la Hotel Alpin traversa şoseaua o altă ursoaică cu pui: alta rasă, prima fusese neagră cu bot ascuţit, asta era superbă, toată pe rotund cu blana roşcat aurie în soare... Zeiţa urşilor !!!... Dar eram în maşină, iar dânsa i-a dat o gheară puiului peste funduleţ de l-a trimis direct în frunze şi a dispărut după el. 
Am conştientizat că şi ei au frici de noi...
Noi am intrat în "ţara" lor... Şi ne mirăm că şi ei intră într-a noastră...
Pe Jepi sunt urşi... Ohooo... Acum 2 ani din telecabină povesteau oamenii cum vedeau că ursul servea dintr-un om şi ei, sus, nu puteau să facă nimic... Acum, eu nu intru mult în pădure, e minunat, feeric, superb, uluitor de frumos săptămână după săptămână să vezi cum se schimbă haina codrilor, şi aerul, şi florile, şi fluturii... Mi-e frică de urs, dar citeam zilele trecute că altora le e frică acolo de o potecă care s-ar deschide din Jepi şi te duce ori la nebunie, ori la dispariţia completă. 

Sincer este uluitor, da, uluitor de bine acolo şi cunosc oameni care s-au dus la doctor pentru că... se simţeau anormal de bine când ei socoteau că, fiind la birou, trebuiau să se simtă prost... mă rog, rău... Aşa că nu vreau să acuz pe unul şi pe altul, dar m-aş mira ca un asemenea om să nu tremure de frică dacă nimereşte pe potecuţa mea zen !!! Aia chiar există, nu apare, nu dispare din senin... Şi o piatră pe care serveam masa acolo, săptămână de săptămână... Mi-e dor de ea, acum nu mai pot merge la munte. Oricum găsesc eu bănci prin parcuri, peticuţe de iarbă ici şi colo prin Bucureşti...
Dar nu ai frici în Bucureşti. Sau ai dacă le vrei. E bine însă să ai nişte biscuiţi în buzunar, pentru câini sau pentru porumbei. I-aş da şi unui hoţ, cred că l-ar pufni râsul să audă de la mine că sunt pe talon de pensionar fără bani prin Cişmigiu, dar îi dau un biscuit, doar unul sau doi, ca să mai rămân şi eu cu ceva !!!
Să auzim numai de bine !!!.................

sâmbătă, 4 aprilie 2015

ESENŢA ECHILIBRULUI SPIRITUAL

Am discutat frecvent despre echilibru într-o lume în care multe par a fi dezechilibrate şi de aceea dezorientante. Mulţi dintre noi înţeleg cu greu diferite aspecte ale evoluţiilor spirituale ale oamenilor, cum ar fi: oamenii buni se îmbolnăvesc adesea, cei răi par sănătoşi tun şi în deplină putere să facă rău în jurul lor până în clipa morţii. 

FOLOSIREA ŞI RESPINGEREA LUMII
Nu putem atinge în discuţii, analize toate aspectele legate de echilibrul/dezechilibrul lumii şi al nostru personal, dar treptat îi putem atinge câte un aspect în timp ce acumulăm experienţă, reflectând la fiecare în parte şi la toate la un loc, fără să vedem în asta o povară – ci o uşurare a înţelegerilor vieţii şi astfel a trăirii ei. 
Putem azi să pornim de la înţelegerile trăirilor noastre pe Pământ - rădăcini din care se vor dezvolta trăirile noastre în viitor: indiferent dacă ele se vor desfăşura în continuare pe Pământ sau dacă se vor petrece în alte părţi ale universului. Trăirile noastre de acum îşi au rădăcinile în ceea ce numim idealurile noastre spirituale, pe care le păstrăm în suflet şi credem că ele nu au fost atinse vreodată, dacă suntem încredinţaţi că ne tragem din regnul animal pământean, din maimuţe: de fapt le-am trăit cu toţii la modul absolut al unui superlativ pe care îl credem limita realului, dincolo de care credem că s-ar întinde imaginarul unui om care îşi croieşte singur viitorul. Dar de fapt venim dintr-o existenţă concretă superioară cu mult acestui ideal croit doar din superlativele existenţei noastre pământene. 
Şi trăim azi ajutaţi de corpurile noastre actuale, cu percepţiile lui, cu tarele lui, crezând într-o conştiinţă apărută sub forma unui efect al unui chimism evoluat de la animal la om în decursul câtorva milioane de ani... 
Dar de fapt nu este aşa. Rădăcinile noastre spirituale nu sunt în corpurile animalelor de pe Pământ, ci în spiritul care a schimbat multe feluri de corpuri de-a lungul unor evoluţii îndelungate pe miliarde de planete, de-a lungul unui „timp” universal care numără trecerea noastră prin infinite galaxii ce s-au trecut în nefiinţă... Toate cele pe care le putem numi azi „rădăcini” ale manifestărilor noastre curente, au de fapt rădăcini mult mai adânci, mai lungi, mai puternice, mai ramificate, din care se trag idealurile noastre curente, sublime şi de aceea crezute a fi atinse doar de un Dumnezeu intangibil pentru majoritatea noastră, a oamenilor. Pe care idealuri le purtăm în noi, iar dintr-un anumit punct de vedere da! ele au aspecte care ating etapele de evoluţie ale animanelor şi plantelor pământene... Purtăm astfel în noi – pentru că avem mai multă evoluţie decât orice alte vieţuitoare de pe Pământ – idealurile tuturor plantelor de pe Pământ – dar şi din univers, cu o natură miraculos regenerabilă, plină de frumuseţe, pace infinită, parfum, lumină şi culoare... Purtăm în noi idealurile lumii animale, cu idealuri culinare de la carne crudă la delicatese rafinate ce par nu se mai sfârşi într-o artă mereu fecundă... Idealurile virusurilor de a acapara toată planeta fără ca ea să se distrugă, dar şi dacă se distruge să poată călători prin cosmos şi să cucerească planetă după planetă... Idealurile insectelor, reptilelor, rechinilor de a înţepa, tortura, chinui, fără ca chinuitorul să simtă regret pentru durerile pricinuite altora... 
Şi câte, şi mai câte... 
Prezentul nostru, cu vibraţie din ce în ce mai înaltă – dar totuşi nu foarte repede ajunsă la acele valori care să ne protejeze de multe „caracatiţe” irumpte din adâncuri de nefiinţe, estompează însă treptat idealurile vegetal-animale, pentru a lăsa locul idealurilor raţiunii, politicilor savante dar mercantile, dispreţului, sclaviei de orice fel, de orice subtilitate – proprii creatorului conştient pentru care, la limita animalităţii, transformă lupta de supravieţuire într-o luptă de distrugere ca ideal pentru toate idealurile la un loc... 
Dar mulţi cred azi, din fericire din ce în ce mai puternic convinşi, că tocmai această creştere a vibraţiei planetare ne conduce către profunzimi, subtilităţi din ce în ce mai adânci. Descoperim noi şi nebănuite nuanţe; abia acum începem să înţelegem ce înseamnă cu adevărat faptul că rădăcina sublimului este perversitatea. Atât de urâtă de oameni pe Pământ: sau dimpotrivă, îmbrăţişată de atât de mulţi oameni pe Pământ. Ştim bine că există oameni care urăsc perversitatea de orice fel, dar tocmai de aceea o practică cu pofte din ce în ce mai mari, mai mult sau mai puţin conştienţi. Este normal, dar dacă nu ar urâ-o, ar putea s-o părăsească relativ repede – sau cel puţin s-ar afla acum pe o cale de ieşire fără foarte mult zbucium. Ni se spune să nu urâm nimic – şi ne tot frământăm şi tulburăm cum să nu o facem ca să trăim cu conştiinţa împăcată... Cum să nu urâm minciuna ??!... ne întrebăm... dar crima, adulterul, hoţia... Nu înţelegem că ura naşte ură la rândul ei – credem că este vorba despre a urâ oameni şi fapte concrete, nu înţelegem că emoţia, sentimentul ca atare întăreşte orice fel de ură... Ne întrebăm însă cum să facem altfel diferenţa între ele şi adevăr, cinste, onoare, altruism şi iubire??!!... 
Scrierile religioase spun despre oameni sfinţi care aveau câte un „ţepuş” pentru păstrarea modestiei pe drumul susţinerii lucrărilor lor dumnezeieşti. Alţii, care nu se deosebesc de lume, dar prin puterea dată de „Tatăl” şi-au împletit relativităţi de aceeaşi natură cu o sarcină sacrificială prin care generaţii umane de-a rândul au fost susţinute în marile greutăţi prin care au trecut... Adică ceva a echilibrat altceva şi astfel au rămas modeşti – umili spun scrierile – ducându-şi sarcinile la bun sfârşit. 
Tema noastră este echilibrul în manifestare şi nu absenţa manifestării. Pentru că trăim într-o lume în care toate formele de viaţă, vieţuitoarele, recirculă prin corpurile lor energii şi materii pe care le amprentează puternic; ele ajung şi la oameni: pe de o parte circulaţiile prin corpurile umane le dezamprentează – dar nu înainte ca ele să îşi pună amprenta pe câmpurile corpurilor şi pe corpuri deopotrivă. Oamenii au o experinţă bogată în manifestări pozitive şi negative în egală măsură, cuprinzând absolut toate cele specifice treptelor de evoluţie ale vieţuitoare lor planetare: numai prin acest mod de a privi lucrurile omul a fost făcut „stăpân” peste celelalte vieţuitoare planetare – aşa cum arată scrierile religioase. Omul este acum spiritul cel mai evoluat pe Pământ, dar să reţinem că în alte timpuri nu a fost (înainte de venirea spiritelor umane pe Pământ) şi în viitor nu va fi (după ce spiritele umane vor părăsi Pământul). Într-o astfel de calitate spirituală, el trebuie să cunoască, să protejeze şi să trăiască cunoscându-le potenţialul dătător de viaţă spirituală: căci toate celelalte vieţuitoare îi aminteşte omului permanent că are o bogăţie interioară cu totul specială, pe care trebuie permanent să o reîmprospăteze, să o regenereze, să o remodeleze ridicându-şi astfel nivelul vibraţional, de care el poate să fie conştient – dar celelalte vieţuitoare încă nu... Memoriile monadei sunt mereu astfel activate de impulsurile unei varietăţi impresionante, practic infinite de vibraţii venite din jur. Aceleaşi memorii ale monadelor întrupate ca oameni pe Pământ facilitează revărsarea în univers a unor valuri imense de energii cu vibraţii asemănătoare lumii în care s-a întrupat. Toate vibraţiile provenite de la oameni se împletesc cu vibraţiile venite din cosmos, şi astfel noi valuri de vibraţii acţionează asupra tuturor spiritelor întrupate pe planetă şi în jurul planetei:
– asupra celorlalte vieţuitoare pământene, determinând un volum mic şi nu prea variat de manifestări – pentru că spiritele celorlalte vieţuitoare nu au multă experienţă, asemenea spiritelor umane. Doar anumite manifestări li se activează şi lor – şi acelea uneori de-a valma, încă, ceea ce conduce deseori la blocaj emoţional şi, mai departe: ori fugă, ori agresiune crescută, în funcţie de înclinaţiile lor spirituale; frica va genera frică, agresivitatea lor o va creşte pe aceea a animalelor – dar şi a plantelor deopotrivă (lucru recunoscut oficial azi);
– asupra oamenilor înşişi, trăitori şi creatori conştienţi avansaţi, cunoscători ai unei multitudini de moduri de trăire universică. Volumul experienţei de trăire şi de primire a noutăţilor, de folosire a lor împletind mereu noul cu vechiul, determină manifestări în plus, născute din împletirile manifestărilor cu diferite grade de vechime, din împletirile ideilor venite din modul de trai alături de celelalte vieţuitoare: şi de regulă ne gândim la chestiuni negative venite din parte biosistemului, dar ele ne oferă şi idei bune – şi este necesar să echilibrăm permanent cele negative cu cele pozitive provenite din exemplul lor inconştient. 
NOI suntem cei conştienţi de tot ceea ce putem să preluăm, inspiraţi, din jurul nostru, din corporalitatea şi manifestările lor – ajutorul acesta fiind de o importanţă covârşitoare pentru cei care devin conştienţi de adevărata umanitate din ei. O importanţă care numără manifestări proprii vechi, izvorâte din memoriile proprii şi remodelate mereu spre înălţare, spre sublimare, alături de manifestări vechi pozitive care se consolidează astfel şi ajută la îmbunătăţirea, înălţarea, sublimarea celorlalte. Devenim repede conştienţi de toate acestea, chiar dacă unele nu ne plac la început – dar ar trebui să ne placă numai prin prisma înţelegerilor superioare de acest fel. Împletirea celor vechi cu cele noi venite din mediul de trai, din câmpurile amprentate puternic (chiar dacă la început nu sesizăm) de propriile noastre manifestări din epoci trecute, în care întreaga umanitate – necunoscută şi chiar neacceptată azi de mulţi dintre noi – se manifesta atunci la cote aflate dincolo sau dincoace de orice ideal uman cunoscut şi acceptat de majoritatea oamenilor de azi. Folosite în mod echilibrat, la momentul şi evenimentul oportun, toate devin înălţătoare pentru spiritul uman. 
De multe ori unele manifestări pozitive pe care le observăm la animalele din jurul nostru ni se par mult mai pozitive decât cele ale unor semeni umani, dar aceasta se petrece datorită fondului propriu uman care se revarsă din noi înşine, activat de manifestarea acestor vieţuitoare. Un om echilibrat nu va desconsidera nici animalul – dar nici omul cu care a făcut comparaţia, crezând că omul nu este atât de loial precum un câine, nu este atât de dispus să se sacrifice precum un delfin... Ei doar ne scot în faţă ceea ce avem de accentuat în noi înşine şi au şi semenii noştri – dar de multe ori uităm... Cu timpul începem să apreciem, să valorizăm, să evidenţiem ceea ce fiecare dintre noi avem – dar nu am fost sau nu suntem încurajaţi s-o facem. Măcar să fim noi cei care, dacă tot ne considerăm „treziţi”, să încurajăm pe cei din jur să-şi dezvolte cele mai frumoase, bune, morale, calitative atitudini şi comportamente. 
Adică să echilibrăm balanţa sirituală a umanităţii.
Dar dacă am avut în vedere şi ideea că toate formele de viaţă emit impulsuri, vibraţii care se răspândesc în lume şi scot din memoriile monadelor întrupate manifestări pe măsură, să facem un pas mai departe. Monadele (în cazul mamiferelor), spiritele întregi (în cazul vieţuitoarelor pământene până la mamifere) le manifestă spontan, în general fără alegere; în cazul oamenilor – cu alegere, cu înţelegere, cu gândire. Este drept că în majoritatea cazurilor şi omul are multe impulsuri manifestate spontan, dar prin educaţie poate să ajungă rapid să se înfrâneze în faţa unor manifestări pe care nu şi le doreşte. În societatea actuală, cele înfrânate prin educaţie de obicei sunt necesare formării unei imagini care nu corespunde prea mult realităţii; în acest fel totul conduce la denaturarea manifestărilor totale pe o planetă pe care ne aflăm tocmai pentru a scoate o parte din manifestările acumulate în memoriile monadice. O asemenea situaţie, în care impulsurile interioare ies dar nu sunt folosite în vreun fel, ci ascunse, fără a fi folosite, va lăsa impulsurile energetice (căci asta sunt de fapt) libere să funcţioneze fără ţintă – de fapt să roadă corporalitatea proprie fără folos, până ce se sting: dar până atunci ele chiar se alimentează automat cu cele care încă mai vin din mediul de trai: exact ca şi atunci când se formează o ruptură într-un baraj şi pe acolo năvălesc tot mai multe ape, rupând total construcţia, făcând ravagii. 
Şi nu sunt puţine elementele reprimate pentru un spirit uman. Ne obişnuim să reprimăm multe din cele care ne impulsionează – venite din partea biosistemului, din partea semenilor care se lasă „duşi de val”. Dar cel ce urmează conştient dezvoltarea personală nu va dispreţui nici cele ale răului, nici cele al binelui, ci va lua în considerare toate cele cu care interacţionează în fiecare moment al vieţii sale, va avea în vedere mereu tot ce poate fi mai bun ca atitudine care poate să înalţe ORICE comportament. Astfel, dacă ar zice: „Nu fur decât un ou!” cândva chiar va fura un bou – găsind şi acordându-şi circumstanţe atenuante mai mult sau mai puţin false, pe măsura faptelor sale. Dacă însă nu fură nimic, dar înţelege raţiunea pentru care un sărman a furat o bucată de pâine, sau chiar şi raţiunea unui bogat care fură de la toţi – aceasta este o putere spirituală pusă în slujba umanităţii adevărate ce sălăşluieşte în profunzimea sufletului său. Şi va avea roade treptat, chiar dacă va fi un început greu, căutând soluţii rare însă reale care, datorită hotărârii sale elevate, nu vor întârzia să apară. 
Şi va fi un exemplu mereu pozitiv, care pot schimba cu siguranţă termenii vieţii umane. 
Şi mai ales foloseşte fără teamă termenii emoţionali ai vieţii cu orice prilej. Nu-i ascundem, nu-i ocolim, înţelegem de ce fiecare om alege dintre multe variante: să se abţină dar să rămână încredinţat că un aspect imoral era mai plăcut, să-i treacă prin minte că poate face ceva imoral, dar alege să nu facă, să înţeleagă de ce cineva face ceva imoral, incorect, antisocial, crimnal – dar să nu-i urmeze nicidecum exemplul. 
TOTUL RĂMÂNE ACEL YING/YANG CARE ECHILIBREAZĂ BALANŢA PROPRIEI JUSTIŢII SPIRITUALE. 
Pentru echilibru nu este neapărat nevoie să fac „câte puţin din toate”, ci să-mi urmăresc faptele, vorbele şi gândurile pentru a accepta că, chiar dacă am fost tentat să fac ceva reprobabil – nu am făcut. Sau am făcut. Să nu mă feresc să-mi exprim cu curaj că am avut gândul, dar nici măcar nu am stat la propria-mi tocmeală să fac sau să nu fac, să-l urmez sau să nu-l urmez.... Sau am stat... chiar şi numai o clipă?... Sau mai mult decât o clipă?... Mă analizez cu curaj, nu-mi reprim nimic pentru a nu mă scârbi de propria mea atitudine... sau pentru a nu mă descuraja să fac ce-mi convine, urmând interesul pervers, sau pentru a nu-mi strica propria-mi imagine, sau orice mi-ar strica falsul echilibru – căci da! şi acela poate fi un echilibru, instabil observat cândva, dar pe moment dând speranţe false – dar speranţe! – că aşa vor rămâne, în echilibru şi gata! Totul poate merge şi aşa mai departe ...
Ne furăm sau nu ne furăm căciula, o ascundem de noi sau de alţii – este clar acelaşi lucru, mai devreme sau mai târziu, iar repercusiunile pot fi foarte neplăcute până la îngrozitoare: tocmai acel „îngrozitor” ne determină pe moment să băgăm repede căciula în dulapul cu lucruri murdare..
Folosesc gândul pentru analize, folosesc propria vorbă, să văd „cum sună” pe fizic, nu numai pe mental... 
Fizicul, tocmai fizicul face şi desface în lumea noastră...
Exprimarea „Nici nu vreau să mă gândesc!!!” nu ne pregăteşte nici pentru viaţă, nici pentru schimbare. Şi suntem în miezul schimbărilor din lumea noastră, suntem pe ultima sută de metri înainte de FINISH, de plecarea „acasă” cum ne place să spunem, dar ferindu-ne să credem că avem ceva de realizat până la o astfel de plecare: aşteptată deseori doar ca modalitate de „scăpare” din condiţiile planetare şi sociale în care ne aflăm acum. DAR tocmai aceste condiţii planetare ne ajută mult să ne folosim curajul interior (şi cel exterior, dar mai întâi cel interior) de a ne recunoaşte abaterile de la propriile noastre standarde: desigur – nu ale altora, dar cele mai joase şi cele mai înalte comparativ cu ale noastre sunt întotdeauna repere ale propriei noastre spiritualităţi. Iar cu timpul, dacă ne-am dat voie să ne analizăm, să ne comparăm şi cu unele, şi cu altele, ajungem periodic la concluzia că am virat către ceva inferior sau superior, sau când spre una puţin şi când spre alta puţin însă linia generală a fost asecendentă sau descendentă. Şi ajungem la concluzia că am fost labili sau am fost flexibili, iar labilitatea ne-a obosit şi ne-a târât înapoi, ca un val care se retrage, pe când flexibilitatea ne-a condus la înţelegeri noi, orientări, dezvoltări care ne-au ajutat să ne folosim de următorul val pentru a ajunge pe ţărmul solid şi acolo să ne înfigem adânc alte rădăcini... Chiar dacă ne-am aplecat în stânga şi în dreapta ca o trestie mlădie în bătaia celor mai aprige vânturi, am constatat zâmbind că... vânturile trec – trestiile rămân... 
Aşadar, revenind şi la sănătoşii criminali, imorali, neînţelegători etc., să înţelegem că ei sunt sănătoşi pentru că nu-şi fac probleme legate de propria moralitate, nu le e de loc ruşine, nu-şi fac procese de conştiinţă, fac ce vor, ce gândesc, ce văd şi vor. Ei sunt în cel mai instabil echilibru posibil – dar deseori nu vedem şi ne lăsăm – măcar un piiiiicuuuuţ tentaţi... Şi ei au un gând, un firicel de gând bun, moral, altruist – şi de multe ori este chiar firicelul de impuls al îngerului ce ne veghează din nevăzut – dar încredinţarea lor este că într-o lume de felul celei de azi nu poţi ajunge „sus” decât făcând maximul acelor fapte care îl vor duce sus: adică pe de-asupra capetelor tuturor sau câlcând pe mormintele lor. La „mijloc”, ori „jos” numai cu gânduri, fapte, vorbe de mijloc sau de jos vor reuşi, cu curajul de a face orice, dar ORICE, inclusiv crime, îndemnuri perverse către alţii pentru a-şi „mânji” acei „alţii” – nicidecum ei, cu crime, furturi şi obscenităţi. Şi ei speră întotdeauna că vor ajunge sus numai pentru a mânca, a bea, a porunci şi a se distra.
Ca să nu ne facem procese de conştiinţă noi, cei ce iubim adevărul, altruismul, iubirea de toate şi de toţi, ar trebui să ne alegem calea prin a-i înţelege pe cei ce găsesc şi aleg o altă cale, şi în acelaşi timp să mergem neabătuţi pe calea noastră, ajutând pe oricine să facă o faptă bună, să aibă o gândire pozitivă, să nu urască. Să vorbim cu îngăduinţă de ură, de mânie, de intoleranţă, fără frică că ne va afecta cu ceva vorba analizei noastre, în vreun fel. Iar aici, pe scurt, să mai adăugăm ceva. Moşteniri din vremuri apropiate ne spun că o vorbă rea ne poate amprenta – cum spunem azi – cu puterea ei, la fel un gând rău, la fel chiar şi acceptarea înţelegeriii celui ce a făcut o faptă rea. De aceea lumea nu tolerează, nu vrea să discute, nu vrea să înţeleagă – de frica propriei vorbe, propriului gând. Cu certitudine cred că mai avem cu toţii în suflet o undă de reţinere a celor scrise mai sus, cu frică pentru o cădere în faţa înţelegerii omului şi ale lui, chiar dacă avem încredinţarea că faptele, gândurile şi vorbele lui nu sunt de urmat. Dar vremurile se schimbă şi, cum spuneam, ele înseşi ne ajută din ce în ce mai mult. Cu atitudine severă la adresa celor reprobabile, dar cu înţelegere pentru sufletul omului, suntem ajutaţi de însăşi creşterea vibraţiei planetare, care şterge amprentările ce nu au avut timp să se întărească, în timp ce în trecut vibraţia joasă întărea orice fel de amprentare de vibraţie doar cu puţin mai joasă. Azi propriul exemplu de a nu folosi mânia, chiar dacă vorbim despre mânie şi mânioşi, creează amprenta doar analizei care conduce către remodelare în pozitiv, înălţare spirituală: şi nicidecum nu întăreşte mânia ca atare. Şi asta ne întăreşte pe drumul înaintărilor noastre spirituale, astfel putem să întărim şi noi pe alţii, mai departe.
... Ceea ce nu este de loc puţin... 

joi, 12 martie 2015

Jurnal spiritual: OMUL – ÎNTRE SUPRAVIEŢUIRE ŞI ADAPTARE

Generalităţi despre supravieţuire şi adaptare, ca părţi, etape ale evoluţiilor noastre am scris în alte articole şi în plus multe alte postări respiră astfel de idei. Am luat hotărârea să public şi exemple concrete cu referire la studiile prezentate pe blog sau pe site – lucru pe care îl fac deseori pe facebook, dar rareori aici, concret. 
Azi am pornit de la un articol citit pe unul dintre siteurile care îmi aduc multe informaţii despre viaţa oamenilor – Web Cultura:
M-a durut faptul că renii sunt astfel hăituiţi, însemnaţi cu fierul roşu pentru a li se cunoaşte apartenenţa unui om din regiune... Dar sunt imagini asemănătoare cu multe altele, care se desfăşoară din nefericire pe întreg cuprinsul planetei. 
Este însă în mare un articol bun, frumos în felul lui, chiar m-a impresionat modul în care autorul descrie renii:
”...Priveliştea era nemaivăzută iar renii, ființe firave, aproape angelice, goneau în toate părţile. ...”
Zâmbesc... Acum înţeleg de ce Moş Crăciun este însoţit de reni !!! De fapt, nu prea ştim că fac parte cu toţii, Moş şi reni, din acel patrimoniu spiritual cu rădăcini pe jumătate astrale, pe jumătate fizice, care vine dintr-un trecut ce ne pare azi atât de îndepărtat încât nici nu-l mai credem a fi existat cu adevărat, la fel ca şi îngerii care ne veghează din necuprins...
Ceea ce însă mi-a atras atenţia, mai ales că de multe ori am avut discuţii pe această temă (în special despre oamenii deşerturilor, mai puţin ai gheţurilor) a fost însă altceva, legat de locuitorii unor ţinuturi în care viaţa se desfăşoară în condiţii extrem de grele, uneori chiar chinuitoare. Credem că pentru dânşii pare că nu este aşa, s-au obişnuit să trăiască aşa şi doar noi, cei care stăm confortabil în oraşe, credem că ne-ar fi imposibil să trăim în astfel de condiţii. Tocmai aici voiam să ajungem. Fiecare dintre noi, indiferent unde trăim, avem de dus, printre altele, şi o sarcină de adaptare acolo unde nu ne convine să credem asta. Viaţa fiecăruia ori ne arată că am putea, dar nu ne obligă, ori ne pune sever în faţa luării unei decizii care până la urmă ne-ar afecta sau salva chiar viaţa.

Cândva spuneam că... unde să se ducă bieţii oameni, stau acolo unde se nasc şi îşi duc lupta de supravieţuire... Azi însă spun că suntem cu toţii pe Pământ spre ADAPTARE, nicidecum tot timpul spre supravieţuire. În plus, înţeleg de ce nu sunt de loc tentaţi să se mute din acele regiuni în locuri care oferă condiţii de trai mai bune: în cea mai mare parte astfel de oameni sunt spirite întrupate obişnuite cu vibraţii joase din înseşi liniile de evoluţie de pe care vin pe Pământ, care au în destinul lor pământean de grup înţelegerea faptului un spirit elevat, aşa cum sunt ele în alte locuri din univers, cu vibraţia mult mai înaltă, are tăria interioară de a căuta locuri în care ar putea să trăiască mult mai complex, locuri propice traiului uman, menajând cât se poate de mult biosistemul planetar. În condiţiile grele ale nordului, viaţa oamenilor depinde efectiv de creşterea şi sacrificarea renilor. Oamenii ar putea avea nevoie, e drept, oricând şi oriunde, de sacrificat animale, dar una este să o facem rar, la nevoie stringentă, alta este s-o facem în mod curent de viaţă în condiţii comode personale. Suntem la finalul unei epoci pe care am trăit-o sălbatic, crud, agresiv, indiferent dacă a fost vorba să omorâm oameni sau animale, în numele luptei pentru supravieţuire. Multe grupuri s-au retras la marginea societăţii umane pentru că, spre exemplu, între frig şi răutatea oamenilor au ales frigul. Şi nu întotdeauna ne trebuie să facem aşa. Trăind o astfel de viaţă, la finalul ei, astfel de oameni care nu renunţă la condiţiile lor de trai oricât de rele pot fi acestea, vor înţelege că puteau să o facă, dar că au existat condiţii care i-au speriat cândva şi au fugit de ele. Pentru strămoşii lor, pentru ei personal în zilele noastre au fost: ieri – războaie sângeroase, azi – aglomeraţia din oraşe, vibraţiile grele emanate de acestea. Nu neapărat cele de foarte joasă vibraţie, căci cele mai joase sunt cele în care trăiesc ei, cât cele multe şi joase împletite în valuri care izbesc simultan, specifice marilor aglomeraţii; şi printre multe alte particularităţi ale acestor valuri de vibraţii, cele mai grele nu vin de la oameni – de la oameni vin vibraţii relativ medii, oricât de joase am crede că ar putea fi, cât de la împletirea vibraţiilor umane cu vibraţiile fizice materiale şi câmpurile electromagnetice de o mare densitate în zilele noastre atât de puternic industrializate... Nu înţelegem asta decât atunci când ni se deschid ochii şi înţelegem de ce bancurile de balene, delfini, peşti, eşuează dezorientate, la fel şi cârdurile de păsări călătoare... Cât de mult ne place să ne legănăm în iluzia (!!! tot vorbeam deunăzi de iluzii!!!...) că se schimbă magnetismul Pământului, ba chiar că ar fi ajuns deja la „0” (cei care susţin asta ar trebui să citească ceva elemente de fizică uşoară, obişnuită şi să înţeleagă ce ar însemna de fapt asta...). Doar ceea ce ne-ar arăta realitatea orgoliului nostru nemăsurat nu vrem să acceptăm. Încă. 
Toţi avem astfel de sarcini de destin , personale şi de grup spiritual: avem experienţa spirituală să ne dăm seama ce este de făcut pentru a înfrunta cu curaj greutăţile şi schimbările: schimbări de la cele mai mici la care nu renunţăm pentru că ne fac comoditatea plăcută, la cele mari cărora nu ne putem împotrivi, dar le putem înfrunta cu mult mai mult curaj, cu inteligenţă. Cu experienţă care se formează şi se întăreşte din, şi prin lucrările mărunte ale vieţii pe care ar trebui să le privim altfel. 
Şi nu este încă de loc timpul pierdut să reflectăm asupra unor asemenea idei şi să ne schimbăm treptat – dar repejor – atitudinea.
În condiţiile în care lumea caută azi comoditatea cu orice preţ, pare un non-sens să credem că una dintre sarcinile noastre de destin ar fi aşa ceva. Dar vrem să ajungem să ne cunoaştem personal, vrem să ştim CINE SUNTEM.... Acesta chiar este unul dintre motivele pentru care ar trebui să căutăm să ne înţelegem toate aspectele noastre, pe lângă originea spiritului care ne animă şi evoluţiile proprii, locurile din univers de unde venim pe Pământ, şi câte şi mai câte... Cunoaşterea de sine cuprinde nu numai acele aspecte de care ne place să vorbim, ci şi confruntarea cu noi înşine, cu tot ceea ce ne este propriu, din orice unghi de vedere. 

Post Scriptum: desigur, nu orice spirit întrupat în condiţii grele are sarcină de destin de natura căutării adaptării sale la alte condiţii de mediu. Eu m-am referit la cele care au asemenea sarcini, care constituie mare parte dintre cei care se nasc în condiţii grele: să caute alte locuri în care să ducă o viaţă frumoasă, armonizată cu natura, cu vieţuitoarele locului. Marile migraţii din mileniile trecute au fost astfel de grupuri spirituale, cu destin de căutare a unor locuri mai bune de trai planetar, care însă şi-au cunoscut deja limitele joase cu care au omorât, au schingiuit, au distrus: populaţii şi creaţiile lor. 
Dar despre acestea vom discuta pe larg în alte studii. 

luni, 9 martie 2015

8 MARTIE, O CELEBRARE SOCIALĂ MONDIALĂ

Am pornit aceste reflecţii de la articolul cu adresa: http://www.evz.ro/ziua-anti-femeii-gingasul-8-martie-este-manjit-cu-sange.html 
Ştim ce este o celebrare: sărbătorirea unor evenimente legate de trăirea umană în societate; se pune accent pe activitatea desfăşurată de unii semeni de-a lungul timpului, marcatorii de seamă ai mersului înainte pentru o parte sau întreaga umanitate. Şi astfel avem sărbători locale, sărbători naţionale şi sărbători mondiale – toate fiind la rândul lor de natură: socială, religioasă, politică. Voi veţi mai găsi şi alte particularităţi care să completeze acest sumar tablou. 

Dacă am avea o societate liniştită, calmă, curată, pe măsura evoluţiei medii a grupurilor spirituale care ne formează lumea umană de azi, grupuri conduse, îndrumate şi învăţate de spiritele cele mai înaintate întrupate în lume, celebrarea unor evenimente ar trebui să fie moment de învăţătură pentru copii – spiritele care s-au întrupat în ultimul an de zile şi învaţă să se adapteze treptat la viaţa socială planetară. 
O asemenea societate o putem numi societate tipică, căci marea majoritate a societăţilor creatorilor conştienţi avansaţi – cum sunt oamenii pe Pământ – au standardul cel mai ridicat al devenilor lor spirituale. Rostul lor este să creeze condiţii pentru învăţătură, consolidare şi îmbogăţire a experienţei care se desfăşoară mereu progresiv, întotdeauna către foarte bine (bun, calitativ înalt, spiritual înalt) şi de la foarte bine către un bine superior. 
Dar aşa cum atrăgeam atenţia deseori, o astfel de societate este una tipică, normală pentru evoluţiile din zona universului unde se află galaxia noastră, în timp ce noi trăim într-o societate atipică, în care conducerile sunt la un moment dat lăsate celor care pot să ajungă în funcţii sociale înalte prin forţele umane brute, supuse supravieţuirii animalice: distrugătoare în esenţa lor, indiferent dacă este vorba despre oameni, creaţiile lor sau idei, sau sentimente; uneltele de ajungere sunt brutalităţi sau/şi perversităţi: iar prin perversităţi de acest fel înţeleg afişarea normelor umane superioare, cunoscute de ei dar faţă de care nu au decât dispreţ şi intoleranţă, considerându-le slăbiciuni umane. Omul superior în accepţiunea lor nu a fost şi nu este încă decât cel care poate fi în stare de orice crimă inspirată celor credincioşi lor, fără ca ei înşişi să-şi mânjească mâinile de sânge, profitând de neputinţele emoţionale ale unei lumi dezorientate: căreia încearcă continuu să-i păstreze ideea de rezolvare, de orientare, de siguranţă, în timp ce acţiunile le sunt mereu căutări de perpetuare a situaţiei dezorientante. 
Noi, cei „păcăliţi”, învăţăm astfel să fim ajutători în orice situaţii, chiar şi într-o astfel de lume pe care o putem întâlni oriunde în această zonă a universului, pentru tot felul de începători ai urcuşului spiritual conştient. Iar ceea ce avem de învăţat noi, cei care nu mai suntem în stare de astfel de perversităţi căci ne-am învăţat lecţiile de acest fel, este înţelegerea lor, înţelegerea etapei lor de evoluţie, concomitent cu atitudinea fermă, deşi calmă, de a păstra normele înălţătoare ale societăţii: prin legi şi obişnuinţe, prin îndepărtarea de abateri, fără însă să pretindem şi altora. Dacă pot – vor lua exemplul nostru, dacă nu pot – vor avea de învăţat şi consolidat, ulterior acestei vieţi, să o facă şi ei. 
Rostul acestor societăţi atipice este acela de a ne cunoaşte personal şi puterile, dar mai ales neputinţele în condiţii atipice ele înseşi: prin trăiri în vibraţii joase, în condiţii de aglomeraţii planetare uriaşe – nu numai aglomeraţii de semeni, ci şi aglomeraţii vegetale şi animale pe aceeaşi planetă. 
Nimeni nu trece mai departe de lecţia numită Pământ, indiferent dacă ea se învaţă şi consolidează acum, ori după terminarea vieţii. Ceea ce avem de făcut trăind astfel de vieţi este să ne confruntăm cu propria neputinţă, să ne-o cunoaştem, să o conştientizăm – abia după care conştientizare vom putea purcede la schimbarea de atitudine, de comportament, la înălţarea şi ajungerea pe treptele superioare ale evoluţiilor noastre. 
Rareori ne confruntăm la începutul evoluţiilor noastre cu astfel de societăţi atipice, în rest învăţăm şi aprofundăm, consolidăm tot ceea ce poate fi mai calitativ, curat, profund, altruist, iubitor, înţelegător. De aceea unii dintre noi au puterea de a-şi îndrepta rapid comportamentul, în lumina unor astfel de norme înalte, pe măsura creşterii rapide a vibraţiei planetare; alţii nu au această putere, fiind mai aproape de începuturile drumului conştient şi conştiincios al spiritului creator şi păstrător al valorilor elevate spiritual. Unii sunt mai aproape de momentul ruperii de animalitate, de perioada începuturilor necreatoare ale evoluţiilor, în timp ce alţii sunt bine instalaţi pe acest drum al elevărilor, dar şi ei având neobişnuinţe încă în păstrarea lor la nivele de vibraţie joasă, în mijlocul unei planete cu biosistem extrem de bogat animal (agresiv) şi vegetal (static), supuşi astfel influenţelor lor puternice. Avem intuiţii puternice: ori elevate, ori animalice, avem înclinaţii formate astfel care însă aşteaptă să fie manifestate, pentru ca spiritele să-şi releve lor înseşi felul de comportament cel mai bine consolidat cu care au rămas după o bună parte de evoluţii. Din când în când sunt şi asemenea momente evolutive de conştientizare proprie a obişnuinţelor în diferite locuri, timpuri, vibraţii: evoluţiile ne formează perioade lungi de consolidare a celor mai înaintate atitudine de viaţă, de manifestare, în mod progresiv, după care vin situaţii asemănătoare celor pe care le trăim pe Pământ, azi: în mod regresiv din punct de vedere vibraţional, trăind în mijlocul unui ocean de vibraţii joase, sau în scădere puternică – dar şi în creştere puternică şi rapidă, aşa cum trăim acum. 
Acestea sunt obişnuinţe din drumurile evoluţiilor de ajutător, pe care le vom împleti în eternitate cu elemente de evoluţie proprie. Vom fi mereu întăriţi de înălţarea înclinaţiilor pe care evoluţiile anterioare ni le-a format în vibraţii joase. 
Ne este necesar să înţelegem că alternanţa de manifestări specifice vibraţiilor joase cu manifestări specifice vibraţiilor înalte sunt mereu prezente pe orice planetă din orice zonă a universului, iar acesta este un proces amplu pe care fiecare dintre noi îl va analiza şi înţelege chiar din întrupările pământene pe care le desfăşurăm acum. 

Revenind la subiectul nostru, treptat vom ajunge cu toţii să înţelegem că putem celebra, sărbători, în cazul unor mari aglomeraţii planetare – aşa cum trăim în acest moment – multe fapte bune, evenimente remarcabile din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al omenirii, de care ne amintim, le intuim în sinea noastră, le dorim, le formăm ca ideal de manifestare şi încercăm prin obişnuinţe şi legi să formăm cărări până la ele. Putem înţelege că vom ajunge efectiv la ceea ce intuim a fi normal înalt-omenesc fiecare la rândul lui, cunoscând lumea universurilor în care ne întrupăm pentru a ajunge cândva noi înşine creatori şi întreţinători de universuri, cunoscându-ne pe noi înşine pentru a ne înţelege înaintările şi a ne croi cele mai alese căi de înaintare spirituală eternă. 
Pornim de la micro-universul trăirilor noastre curente ca să ajungem la macro-universul în care ne desfăşurăm trăirile, ajutând generaţiile care vin să facă şi ele acelaşi lucruri, chiar dacă fiecare în felul său, îmbogăţindu-ne reciproc. De aceea scriam la început despre faptul că celebrările trebuie să fie repere ale învăţăturilor noilor generaţii, şi nicidecum prilej pentru toţi membrii societăţii de exagerare cu mâncare, băutură, droguri pentru crearea unor momente în care să uităm de neghiobiile curente. Mă întrebam cândva de ce oamenii cu bani mulţi fac din astfel de sărbători prilej de trăiri exagerate în locuri exagerat alese şi mi-am dat seama foarte târziu că undeva conştiinţa unor asemenea oameni se simte plină de greşeli, cu nelinişti, frici, dar şi cu pofte mari, pe care nu şi le pot învinge: un cerc vicios care se alimentează din propriile neputinţe, pe care îşi doresc să le învingă iluzoriu cu băutură, mâncare pe măsură, sexualitate exacerbată în locuri care să le amintească de „paradisul pierdut” dintr-un subconştient care îşi trimite mereu săgeţi dureroase. 
Doar că un astfel de „paradis” nu se aseamănă câtuşi de puţin cu adevăratul paradis al vieţilor trecute, lemuriene şi atlante – şi ele desconsiderate din confuzii ale începuturilor activităţii noastre mentale (nu vreau să mă gândesc că a fost intenţionat, chiar dacă Edgar Cayce îşi avea un pat în cabinetul de lucru al unui conducător american). Viaţa omului străvechi nu era câtuşi de puţin nelucrativă, nu era petrecăreaţă, nu avea nimic din ceea ce mulţi dintre noi cred despre aşa ceva – dacă ei ar crede într-o perioadă lemuriană sau atlantă. Dar va veni un timp în care ne vom aminti despre ele şi le vom cunoaşte în întreaga lor realitate, şi mai ales valoare. 
Ceea ce se poate adăuga acum la aceste gânduri despre sărbătorile noastre cred că mulţi dintre dvs. au ajuns deja să înţeleagă şi să intuiască: faptul că fiecare zi va ajunge să ne fie o sărbătoare a sufletului nostru bun, cald, iubitor, altruist, iar atunci când va fi aşa nu vom mai avea nevoie de sărbătoriri din când în când, care să ne odihnească doar o clipă sufletele flămânde de frumos, dreptate, adevăr, iubire... Avem nevoie de iubire în fiecare clipă şi o vom simţi în primul rând din partea semenilor noştri, fără ca ea să fie însă exprimată ocazional... O vom simţi ca pe dragostea dintotdeauna REALĂ a divinităţii, oglindită în fiecare clipă şi fărâmă a universului scăldat în necuprinsa sa iubire...

joi, 5 martie 2015

ÎNTOTDEAUNA SUNTEM PE DRUMUL CEL BUN...


NOTĂ:  Voi recupera timpul în care nu am putut publica, chiar dacă pentru aceasta voi face și articole mai scurte, de tip idei principale. 
Pe site am abordat o deschidere pentru câteva subiecte importante, în articolele cu adresa:
Și
Urmează o continuare la aceste două articole, de care mă voi ocupa după ce voi avansa puțin și aici, pe blog.

...Da, ar trebui să nu ne fie teamă de neputință și de eșec, dar să facem tot ceea ce ne stă în putere pentru a atinge scopul. Toate ne sunt necesare, formatoare de idei, experiență proprie și, în rădăcinile lor, întăritoare de puteri, de înțelegeri, construind etape de evoluție pe care le vom conștientiza treptat, în eternitatea vieții noastre monadice. Ceea ce acumulăm ca experiență putem folosi pentru noi înșine și le putem folosi ca ajutor oferit altora, ca îndrumare, ca sfătuire. Toate se transformă treptat în conlucrare, detașându-ne astfel treptat de obișnuirile concurenței – rezultate din lupta animală de supraviețuire: dar nu prin înlăturare cu furie, dispreț, ci înțelegând că ideea de supraviețuire rămâne, transformându-se în muncă, creație, lucrare, conlucrare, unindu-ne puterea cu aceea a semenilor, folosind chiar condițiile aspre de multe ori pentru a găsi expresia cea mai bună a locului și timpului pentru a supraviețui în astfel de condiții. 
Toate ne sunt necesare, toate ni se desfășoară pe rând și le putem folosi deplin cu cât le conștientizăm mai repede existența, nuanțele, atributele, cu cât acceptăm mai repede existența lor; căci crește astfel timpul de acțiune pozitivă concretă, precum și de orientare, adaptare proprie folosindu-le în cât mai multe situații posibile. Sunt daruri – dar de cele mai multe ori nu le înțelegem în acest fel. Multe ne vin pe nepregătite, multe ni se par greutăți – dar numai pentru că nu suntem obișnuiți cu ele, nu suntem obișnuiți să le vedem decât partea de greutate, de nagativitate înrădăcinată prin cultură, prin educație primită: și în această viață, și în parte din viețile anterioare. 
Despre alegeri vom discuta cândva pe larg, în acest context să înțelegem că tot ceea ce alegem să facem – să facem cu drag, oricare ar fi forma, drumul necunoscut care ni se așterne în față. De-a lungul drumului sunt multe răscruci, alegem mai departe drumul care ni se pare ...nu neapărat cel mai accesibil, mai comod, ci mai apropiat de tot ceea ce putem învăța, trăi, pentru a deveni mai puternici, mai curajoși, mai omenoși. Bunătatea, omenia, modestia, echilibrul să ne fie mereu țel pe drumul pe care mergem cu încredere și cu drag: drag de toți și drag de toate. Toți semenii, toate ființele, toate lucrurile, fenomenele, evenimentele. Un exemplu ar fi să ne dăm seama cât de des folosim, sau folosesc alții expresiile: Urăsc ploaia! ...mocirla... Urăsc să-mi fie foame, sau frig... Urăsc oamenii mincinoși! Sau fricoși... Sau murdari...
În spatele fiecăruia în parte stă însă ceva ce ne poate releva omenia, bunul simț, dragostea de oameni, de planetă, de tot ceea ce ne înconjoară... Desigur, putem spune și asta, putem alege să ne fie silă de ploaie, mocirlă, murdărie, frig, minciună, frică. Orice alegem în viață ne va arăta cândva că poate fi depășit, ajungând și depășind chiar ceea ce în acest moment am ales ca fiind calea cea mai bună, și nu pentru că ar fi devenit mai rău decât ne-am fi așteptat, ci pentru că am aflat că există întotdeauna un ”mai bine” pentru orice ”bine”. Dacă nu am avut încotro și am ales cel mai mic rău dintre cele rele posibile, va veni un moment în care ceva va fi corectat și vom intra pe drumul lui ”bine” care duce spre ”mai bine”: pentru că suntem în evoluție și nu suntem doar simple cărămizi ale unui univers care ori ne folosește, ori legile fizicii se echilibrează sau se dezechilibrează pentru a-și găsi prin altele echilibrul următor. 
Ne aflăm pe drumul unor evoluții spirituale prin care, orice am face acum, suntem pe un drum corect pe care nimic nu ne îndepărtează, ci totul ne apropie de pasul următor, mereu mai înălțat. Vom afla că pe drumuri asemănătoare, pe diverse alte linii de evoluție – altele decât cea pe care o urmăm noi acum, alte spirite fac evoluțiile lor și, de pe liniile lor, din drumurile lor, vin pe drumurile noastre, sau mergem noi pe drumurile lor, sau ne întâlnim în spații cu caracteristici bune pentru toți laolaltă deși diferite și de obișnuințele lor, și de ale noastre. Într-un astfel de loc universic suntem acum, iar viața noastră este formată din clipe trăite alături de oameni care se manifestă diferit de noi, noi – diferit și de ei, și de alții care au fost sau cu care ne vom întâlni în viitor. Numai în acest fel, trăind împreună aici, pe spațiul neutru al Pământului care ne găzduiește acum, ne cunoaștem unii pe alții, fiind împreună pe un drum pe care, orice vom alege ne va releva că suntem în stare să facem alegeri. Și învățăm astfel că:
– ceea ce noi nu considerîm a fi rău pentru noi, poate fi rău pentru alții;
– ceea ce credeam a fi ușor de făcut prin forțe proprii nu putem să facem decât prin conlucrare, prin învățătură comună, prin îndepărtare de dușmănie, concurență, perversitate;
– ceea ce credeam că este prea minunat să ne fie dat și nouă – primim, putând să facem lucruri minunate la rândul nostru; ce credeam a fi prea greu de accesat o facem cu ușurință la un moment dat, ceea ce este prea frumos este de fapt normal să fie pentru noi și pentru alții din jur asemenea nouă...
Într-un cuvânt ne cunoaștem limitele maxime și minime, le cunoaștem și pe ale altora, începem să înțelegem că lumea nu este de speriat, că nu suntem singuri, că totul poate fi deosebit de frumos, iar noi în mijlocul ei participăm alături de mulți alții la creația splendidă a ajutătorilor noștri, a coordonatorilor evoluțiilor noastre. 
Cunoaștem astfel că nu există limite de conștiință avansată și conștiență profundă, dar conștiința ne limitează acțiunile distrugătoare, disprețuitoare, perverse – chiar dacă ele pot fi în același timp admirate de alte spirite și căutate ca fiind singurele în stare să le asigure supraviețuirea. Ceea ce nu acceptăm rămâne momentul în care altcineva ne-ar obliga la fapte reprobabile din unghiul nostru de vedere: ceea ce însă alegem să facem în astfel de situații ne arată nouă, personal, locul unde suntem pe scara pe care conștientizăm că urcăm, pe drumul pe care îl parcurgem conștient. Ceea ce alegem este bun pentru pasul pe care îl facem, și el este un punct de echilibru între treapta de pe care am urcat – considerată depășită, și treapta următoare – arătată de către oamenii cu manifestare superioară din unghiul nostru de vedere. Suntem totodată centrul unei sfere în care nu numai comportamentele sunt în vederea noastră, ci orice fel de trăire, plăcere, durere, acțiune, alegere în sine – fiecare are termen concret de comparație: numai acea nuanță de verde îmi place, numai acea muzică mă reconfortează, doresc mai mult marea decât muntele, mai curând oamenii veseli decât cei serioși, un scaun cu spătarul curbat decât unul cu spătar drept, un film de știință decât o comedie oricât de spumoasă ar fi, religia creștină decât brahmanică, și tot așa mai departe. 
Toate sunt creatoare de înțelegere a tuturor celor care se află alături de noi: care vin de pe linii de evoluție diferite, fiind pe o treaptă sau alta de evoluție. Învățăm despre toate, toate fiind baza de înțelegere a faptului că suntem deopotrivă și evoluanți, și ajutători în același timp: cu manifestare fizică, sau astrală, sau spirituală, sau inter-dimensională, sau inter-universică, prin folosirea directă, nemijlocită de corporalitate, a radiației monadice sau chiar prin corporalitate. Sau toate la un loc, folosind în spații diferite, în ritmuri diferite, raze din radiația noastră personală: la astfel de putere, de evoluție, de experiență vom ajunge cândva, acesta este de fapt idealul nostru, deși știm că dincolo de el mai este altceva pe care nu putem imagina acum. De aici, de pe Pământ. Dar abstractul zilei de azi ne arată că putem conștientiza pe acel ”dincolo” mereu activ, mereu constructiv. 
Chiar dacă încetinim o clipă, nimic nu se închide, întotdeauna pasul înapoi este avânt și nicidecum cădere. Nimic nu este involuție: totul devine înțelegerea necesității de creștere a experienței noastre și a celor din jur deopotrivă. Totul cârmește către creșterea conștiinței alegerii noastre viitoare, pasului nostru următor. Devenim stăpâni pe noi înșine cu fiecare pas pe drumurile eternității noastre și înțelegem din ce în ce mai bine, mai profund pe cei care se străduiesc – chiar dacă aparent nu arată asta – să facă PASUL LOR...
PASUL LOR ÎN COMPANIA NOASTRĂ...
AȘA CUM FACEM PASUL NOSTRU ÎN COMPANIA LOR.
Înțelegem că suntem asemănători, mergem pe drumuri asemănătoare, DAR nu suntem ”ei” și ei nu sunt ”noi”. Înțelegem că așa am crezut și de fapt lucrurile nu stau chiar așa, iar tocmai diversitatea creează mereu experiență, bogăție de manifestare, de abilitate în orientare, de flexibilitate. De înțelegere proprie, de înțelegerea universurilor, a celor văzute și nevăzute ieri, sau azi, sau mâine, sau poimâine... Înțelegem că există destine, că există puteri și că există posibilități de folosire sau nefolosire a puterilor noastre: în spații și timpuri diferite, în conjuncturi diferite. Înțelegem că destinele nu înseamnă nicidecum o mașinărie cu programe fixe, ci doar o planificare, și o realizare a unor condiții în care vom încerca să facem cele mai bune alegeri în fiecare moment: chiar și a nu face alegeri. Și vom înțelege că tocmai acestea construiesc STAREA NOASTRĂ ACTIVĂ DE CONȘTIENȚĂ. 
Care, pusă alături de conștiința cu care am făcut sau nu alegerile, formează obișnuința de a răspunde stimulilor interiori și exteriori care ne vor conduce către înțelegerea fiecărui pas pe care îl facem, fiecărui pas pe care alții îl fac, din ființa lor, cu puterile și experiența lor. 
Și nu ne va mai fi nici teamă, nici silă, înțelegând că bucuria de viață și de cunoaștere a ei vine din puterea echilibrului și a iubirii de tot și toate.