Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(
Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



http://regasirea-interioara.blogspot.com/

La fel ca si filmele anterioare, si acesta este primit din partea prietenului blogurilor mele Gabriel , caruia ii multumesc din toata inima pentru suportul spiritual pe care ni-l ofera!!
Succes, Bucurie, Iubire si Lumina, Gabriel!!

joi, 12 martie 2015

Jurnal spiritual: OMUL – ÎNTRE SUPRAVIEŢUIRE ŞI ADAPTARE

Generalităţi despre supravieţuire şi adaptare, ca părţi, etape ale evoluţiilor noastre am scris în alte articole şi în plus multe alte postări respiră astfel de idei. Am luat hotărârea să public şi exemple concrete cu referire la studiile prezentate pe blog sau pe site – lucru pe care îl fac deseori pe facebook, dar rareori aici, concret. 
Azi am pornit de la un articol citit pe unul dintre siteurile care îmi aduc multe informaţii despre viaţa oamenilor – Web Cultura:
M-a durut faptul că renii sunt astfel hăituiţi, însemnaţi cu fierul roşu pentru a li se cunoaşte apartenenţa unui om din regiune... Dar sunt imagini asemănătoare cu multe altele, care se desfăşoară din nefericire pe întreg cuprinsul planetei. 
Este însă în mare un articol bun, frumos în felul lui, chiar m-a impresionat modul în care autorul descrie renii:
”...Priveliştea era nemaivăzută iar renii, ființe firave, aproape angelice, goneau în toate părţile. ...”
Zâmbesc... Acum înţeleg de ce Moş Crăciun este însoţit de reni !!! De fapt, nu prea ştim că fac parte cu toţii, Moş şi reni, din acel patrimoniu spiritual cu rădăcini pe jumătate astrale, pe jumătate fizice, care vine dintr-un trecut ce ne pare azi atât de îndepărtat încât nici nu-l mai credem a fi existat cu adevărat, la fel ca şi îngerii care ne veghează din necuprins...
Ceea ce însă mi-a atras atenţia, mai ales că de multe ori am avut discuţii pe această temă (în special despre oamenii deşerturilor, mai puţin ai gheţurilor) a fost însă altceva, legat de locuitorii unor ţinuturi în care viaţa se desfăşoară în condiţii extrem de grele, uneori chiar chinuitoare. Credem că pentru dânşii pare că nu este aşa, s-au obişnuit să trăiască aşa şi doar noi, cei care stăm confortabil în oraşe, credem că ne-ar fi imposibil să trăim în astfel de condiţii. Tocmai aici voiam să ajungem. Fiecare dintre noi, indiferent unde trăim, avem de dus, printre altele, şi o sarcină de adaptare acolo unde nu ne convine să credem asta. Viaţa fiecăruia ori ne arată că am putea, dar nu ne obligă, ori ne pune sever în faţa luării unei decizii care până la urmă ne-ar afecta sau salva chiar viaţa.

Cândva spuneam că... unde să se ducă bieţii oameni, stau acolo unde se nasc şi îşi duc lupta de supravieţuire... Azi însă spun că suntem cu toţii pe Pământ spre ADAPTARE, nicidecum tot timpul spre supravieţuire. În plus, înţeleg de ce nu sunt de loc tentaţi să se mute din acele regiuni în locuri care oferă condiţii de trai mai bune: în cea mai mare parte astfel de oameni sunt spirite întrupate obişnuite cu vibraţii joase din înseşi liniile de evoluţie de pe care vin pe Pământ, care au în destinul lor pământean de grup înţelegerea faptului un spirit elevat, aşa cum sunt ele în alte locuri din univers, cu vibraţia mult mai înaltă, are tăria interioară de a căuta locuri în care ar putea să trăiască mult mai complex, locuri propice traiului uman, menajând cât se poate de mult biosistemul planetar. În condiţiile grele ale nordului, viaţa oamenilor depinde efectiv de creşterea şi sacrificarea renilor. Oamenii ar putea avea nevoie, e drept, oricând şi oriunde, de sacrificat animale, dar una este să o facem rar, la nevoie stringentă, alta este s-o facem în mod curent de viaţă în condiţii comode personale. Suntem la finalul unei epoci pe care am trăit-o sălbatic, crud, agresiv, indiferent dacă a fost vorba să omorâm oameni sau animale, în numele luptei pentru supravieţuire. Multe grupuri s-au retras la marginea societăţii umane pentru că, spre exemplu, între frig şi răutatea oamenilor au ales frigul. Şi nu întotdeauna ne trebuie să facem aşa. Trăind o astfel de viaţă, la finalul ei, astfel de oameni care nu renunţă la condiţiile lor de trai oricât de rele pot fi acestea, vor înţelege că puteau să o facă, dar că au existat condiţii care i-au speriat cândva şi au fugit de ele. Pentru strămoşii lor, pentru ei personal în zilele noastre au fost: ieri – războaie sângeroase, azi – aglomeraţia din oraşe, vibraţiile grele emanate de acestea. Nu neapărat cele de foarte joasă vibraţie, căci cele mai joase sunt cele în care trăiesc ei, cât cele multe şi joase împletite în valuri care izbesc simultan, specifice marilor aglomeraţii; şi printre multe alte particularităţi ale acestor valuri de vibraţii, cele mai grele nu vin de la oameni – de la oameni vin vibraţii relativ medii, oricât de joase am crede că ar putea fi, cât de la împletirea vibraţiilor umane cu vibraţiile fizice materiale şi câmpurile electromagnetice de o mare densitate în zilele noastre atât de puternic industrializate... Nu înţelegem asta decât atunci când ni se deschid ochii şi înţelegem de ce bancurile de balene, delfini, peşti, eşuează dezorientate, la fel şi cârdurile de păsări călătoare... Cât de mult ne place să ne legănăm în iluzia (!!! tot vorbeam deunăzi de iluzii!!!...) că se schimbă magnetismul Pământului, ba chiar că ar fi ajuns deja la „0” (cei care susţin asta ar trebui să citească ceva elemente de fizică uşoară, obişnuită şi să înţeleagă ce ar însemna de fapt asta...). Doar ceea ce ne-ar arăta realitatea orgoliului nostru nemăsurat nu vrem să acceptăm. Încă. 
Toţi avem astfel de sarcini de destin , personale şi de grup spiritual: avem experienţa spirituală să ne dăm seama ce este de făcut pentru a înfrunta cu curaj greutăţile şi schimbările: schimbări de la cele mai mici la care nu renunţăm pentru că ne fac comoditatea plăcută, la cele mari cărora nu ne putem împotrivi, dar le putem înfrunta cu mult mai mult curaj, cu inteligenţă. Cu experienţă care se formează şi se întăreşte din, şi prin lucrările mărunte ale vieţii pe care ar trebui să le privim altfel. 
Şi nu este încă de loc timpul pierdut să reflectăm asupra unor asemenea idei şi să ne schimbăm treptat – dar repejor – atitudinea.
În condiţiile în care lumea caută azi comoditatea cu orice preţ, pare un non-sens să credem că una dintre sarcinile noastre de destin ar fi aşa ceva. Dar vrem să ajungem să ne cunoaştem personal, vrem să ştim CINE SUNTEM.... Acesta chiar este unul dintre motivele pentru care ar trebui să căutăm să ne înţelegem toate aspectele noastre, pe lângă originea spiritului care ne animă şi evoluţiile proprii, locurile din univers de unde venim pe Pământ, şi câte şi mai câte... Cunoaşterea de sine cuprinde nu numai acele aspecte de care ne place să vorbim, ci şi confruntarea cu noi înşine, cu tot ceea ce ne este propriu, din orice unghi de vedere. 

Post Scriptum: desigur, nu orice spirit întrupat în condiţii grele are sarcină de destin de natura căutării adaptării sale la alte condiţii de mediu. Eu m-am referit la cele care au asemenea sarcini, care constituie mare parte dintre cei care se nasc în condiţii grele: să caute alte locuri în care să ducă o viaţă frumoasă, armonizată cu natura, cu vieţuitoarele locului. Marile migraţii din mileniile trecute au fost astfel de grupuri spirituale, cu destin de căutare a unor locuri mai bune de trai planetar, care însă şi-au cunoscut deja limitele joase cu care au omorât, au schingiuit, au distrus: populaţii şi creaţiile lor. 
Dar despre acestea vom discuta pe larg în alte studii. 

luni, 9 martie 2015

8 MARTIE, O CELEBRARE SOCIALĂ MONDIALĂ

Am pornit aceste reflecţii de la articolul cu adresa: http://www.evz.ro/ziua-anti-femeii-gingasul-8-martie-este-manjit-cu-sange.html 
Ştim ce este o celebrare: sărbătorirea unor evenimente legate de trăirea umană în societate; se pune accent pe activitatea desfăşurată de unii semeni de-a lungul timpului, marcatorii de seamă ai mersului înainte pentru o parte sau întreaga umanitate. Şi astfel avem sărbători locale, sărbători naţionale şi sărbători mondiale – toate fiind la rândul lor de natură: socială, religioasă, politică. Voi veţi mai găsi şi alte particularităţi care să completeze acest sumar tablou. 

Dacă am avea o societate liniştită, calmă, curată, pe măsura evoluţiei medii a grupurilor spirituale care ne formează lumea umană de azi, grupuri conduse, îndrumate şi învăţate de spiritele cele mai înaintate întrupate în lume, celebrarea unor evenimente ar trebui să fie moment de învăţătură pentru copii – spiritele care s-au întrupat în ultimul an de zile şi învaţă să se adapteze treptat la viaţa socială planetară. 
O asemenea societate o putem numi societate tipică, căci marea majoritate a societăţilor creatorilor conştienţi avansaţi – cum sunt oamenii pe Pământ – au standardul cel mai ridicat al devenilor lor spirituale. Rostul lor este să creeze condiţii pentru învăţătură, consolidare şi îmbogăţire a experienţei care se desfăşoară mereu progresiv, întotdeauna către foarte bine (bun, calitativ înalt, spiritual înalt) şi de la foarte bine către un bine superior. 
Dar aşa cum atrăgeam atenţia deseori, o astfel de societate este una tipică, normală pentru evoluţiile din zona universului unde se află galaxia noastră, în timp ce noi trăim într-o societate atipică, în care conducerile sunt la un moment dat lăsate celor care pot să ajungă în funcţii sociale înalte prin forţele umane brute, supuse supravieţuirii animalice: distrugătoare în esenţa lor, indiferent dacă este vorba despre oameni, creaţiile lor sau idei, sau sentimente; uneltele de ajungere sunt brutalităţi sau/şi perversităţi: iar prin perversităţi de acest fel înţeleg afişarea normelor umane superioare, cunoscute de ei dar faţă de care nu au decât dispreţ şi intoleranţă, considerându-le slăbiciuni umane. Omul superior în accepţiunea lor nu a fost şi nu este încă decât cel care poate fi în stare de orice crimă inspirată celor credincioşi lor, fără ca ei înşişi să-şi mânjească mâinile de sânge, profitând de neputinţele emoţionale ale unei lumi dezorientate: căreia încearcă continuu să-i păstreze ideea de rezolvare, de orientare, de siguranţă, în timp ce acţiunile le sunt mereu căutări de perpetuare a situaţiei dezorientante. 
Noi, cei „păcăliţi”, învăţăm astfel să fim ajutători în orice situaţii, chiar şi într-o astfel de lume pe care o putem întâlni oriunde în această zonă a universului, pentru tot felul de începători ai urcuşului spiritual conştient. Iar ceea ce avem de învăţat noi, cei care nu mai suntem în stare de astfel de perversităţi căci ne-am învăţat lecţiile de acest fel, este înţelegerea lor, înţelegerea etapei lor de evoluţie, concomitent cu atitudinea fermă, deşi calmă, de a păstra normele înălţătoare ale societăţii: prin legi şi obişnuinţe, prin îndepărtarea de abateri, fără însă să pretindem şi altora. Dacă pot – vor lua exemplul nostru, dacă nu pot – vor avea de învăţat şi consolidat, ulterior acestei vieţi, să o facă şi ei. 
Rostul acestor societăţi atipice este acela de a ne cunoaşte personal şi puterile, dar mai ales neputinţele în condiţii atipice ele înseşi: prin trăiri în vibraţii joase, în condiţii de aglomeraţii planetare uriaşe – nu numai aglomeraţii de semeni, ci şi aglomeraţii vegetale şi animale pe aceeaşi planetă. 
Nimeni nu trece mai departe de lecţia numită Pământ, indiferent dacă ea se învaţă şi consolidează acum, ori după terminarea vieţii. Ceea ce avem de făcut trăind astfel de vieţi este să ne confruntăm cu propria neputinţă, să ne-o cunoaştem, să o conştientizăm – abia după care conştientizare vom putea purcede la schimbarea de atitudine, de comportament, la înălţarea şi ajungerea pe treptele superioare ale evoluţiilor noastre. 
Rareori ne confruntăm la începutul evoluţiilor noastre cu astfel de societăţi atipice, în rest învăţăm şi aprofundăm, consolidăm tot ceea ce poate fi mai calitativ, curat, profund, altruist, iubitor, înţelegător. De aceea unii dintre noi au puterea de a-şi îndrepta rapid comportamentul, în lumina unor astfel de norme înalte, pe măsura creşterii rapide a vibraţiei planetare; alţii nu au această putere, fiind mai aproape de începuturile drumului conştient şi conştiincios al spiritului creator şi păstrător al valorilor elevate spiritual. Unii sunt mai aproape de momentul ruperii de animalitate, de perioada începuturilor necreatoare ale evoluţiilor, în timp ce alţii sunt bine instalaţi pe acest drum al elevărilor, dar şi ei având neobişnuinţe încă în păstrarea lor la nivele de vibraţie joasă, în mijlocul unei planete cu biosistem extrem de bogat animal (agresiv) şi vegetal (static), supuşi astfel influenţelor lor puternice. Avem intuiţii puternice: ori elevate, ori animalice, avem înclinaţii formate astfel care însă aşteaptă să fie manifestate, pentru ca spiritele să-şi releve lor înseşi felul de comportament cel mai bine consolidat cu care au rămas după o bună parte de evoluţii. Din când în când sunt şi asemenea momente evolutive de conştientizare proprie a obişnuinţelor în diferite locuri, timpuri, vibraţii: evoluţiile ne formează perioade lungi de consolidare a celor mai înaintate atitudine de viaţă, de manifestare, în mod progresiv, după care vin situaţii asemănătoare celor pe care le trăim pe Pământ, azi: în mod regresiv din punct de vedere vibraţional, trăind în mijlocul unui ocean de vibraţii joase, sau în scădere puternică – dar şi în creştere puternică şi rapidă, aşa cum trăim acum. 
Acestea sunt obişnuinţe din drumurile evoluţiilor de ajutător, pe care le vom împleti în eternitate cu elemente de evoluţie proprie. Vom fi mereu întăriţi de înălţarea înclinaţiilor pe care evoluţiile anterioare ni le-a format în vibraţii joase. 
Ne este necesar să înţelegem că alternanţa de manifestări specifice vibraţiilor joase cu manifestări specifice vibraţiilor înalte sunt mereu prezente pe orice planetă din orice zonă a universului, iar acesta este un proces amplu pe care fiecare dintre noi îl va analiza şi înţelege chiar din întrupările pământene pe care le desfăşurăm acum. 

Revenind la subiectul nostru, treptat vom ajunge cu toţii să înţelegem că putem celebra, sărbători, în cazul unor mari aglomeraţii planetare – aşa cum trăim în acest moment – multe fapte bune, evenimente remarcabile din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al omenirii, de care ne amintim, le intuim în sinea noastră, le dorim, le formăm ca ideal de manifestare şi încercăm prin obişnuinţe şi legi să formăm cărări până la ele. Putem înţelege că vom ajunge efectiv la ceea ce intuim a fi normal înalt-omenesc fiecare la rândul lui, cunoscând lumea universurilor în care ne întrupăm pentru a ajunge cândva noi înşine creatori şi întreţinători de universuri, cunoscându-ne pe noi înşine pentru a ne înţelege înaintările şi a ne croi cele mai alese căi de înaintare spirituală eternă. 
Pornim de la micro-universul trăirilor noastre curente ca să ajungem la macro-universul în care ne desfăşurăm trăirile, ajutând generaţiile care vin să facă şi ele acelaşi lucruri, chiar dacă fiecare în felul său, îmbogăţindu-ne reciproc. De aceea scriam la început despre faptul că celebrările trebuie să fie repere ale învăţăturilor noilor generaţii, şi nicidecum prilej pentru toţi membrii societăţii de exagerare cu mâncare, băutură, droguri pentru crearea unor momente în care să uităm de neghiobiile curente. Mă întrebam cândva de ce oamenii cu bani mulţi fac din astfel de sărbători prilej de trăiri exagerate în locuri exagerat alese şi mi-am dat seama foarte târziu că undeva conştiinţa unor asemenea oameni se simte plină de greşeli, cu nelinişti, frici, dar şi cu pofte mari, pe care nu şi le pot învinge: un cerc vicios care se alimentează din propriile neputinţe, pe care îşi doresc să le învingă iluzoriu cu băutură, mâncare pe măsură, sexualitate exacerbată în locuri care să le amintească de „paradisul pierdut” dintr-un subconştient care îşi trimite mereu săgeţi dureroase. 
Doar că un astfel de „paradis” nu se aseamănă câtuşi de puţin cu adevăratul paradis al vieţilor trecute, lemuriene şi atlante – şi ele desconsiderate din confuzii ale începuturilor activităţii noastre mentale (nu vreau să mă gândesc că a fost intenţionat, chiar dacă Edgar Cayce îşi avea un pat în cabinetul de lucru al unui conducător american). Viaţa omului străvechi nu era câtuşi de puţin nelucrativă, nu era petrecăreaţă, nu avea nimic din ceea ce mulţi dintre noi cred despre aşa ceva – dacă ei ar crede într-o perioadă lemuriană sau atlantă. Dar va veni un timp în care ne vom aminti despre ele şi le vom cunoaşte în întreaga lor realitate, şi mai ales valoare. 
Ceea ce se poate adăuga acum la aceste gânduri despre sărbătorile noastre cred că mulţi dintre dvs. au ajuns deja să înţeleagă şi să intuiască: faptul că fiecare zi va ajunge să ne fie o sărbătoare a sufletului nostru bun, cald, iubitor, altruist, iar atunci când va fi aşa nu vom mai avea nevoie de sărbătoriri din când în când, care să ne odihnească doar o clipă sufletele flămânde de frumos, dreptate, adevăr, iubire... Avem nevoie de iubire în fiecare clipă şi o vom simţi în primul rând din partea semenilor noştri, fără ca ea să fie însă exprimată ocazional... O vom simţi ca pe dragostea dintotdeauna REALĂ a divinităţii, oglindită în fiecare clipă şi fărâmă a universului scăldat în necuprinsa sa iubire...

joi, 5 martie 2015

ÎNTOTDEAUNA SUNTEM PE DRUMUL CEL BUN...


NOTĂ:  Voi recupera timpul în care nu am putut publica, chiar dacă pentru aceasta voi face și articole mai scurte, de tip idei principale. 
Pe site am abordat o deschidere pentru câteva subiecte importante, în articolele cu adresa:
Și
Urmează o continuare la aceste două articole, de care mă voi ocupa după ce voi avansa puțin și aici, pe blog.

...Da, ar trebui să nu ne fie teamă de neputință și de eșec, dar să facem tot ceea ce ne stă în putere pentru a atinge scopul. Toate ne sunt necesare, formatoare de idei, experiență proprie și, în rădăcinile lor, întăritoare de puteri, de înțelegeri, construind etape de evoluție pe care le vom conștientiza treptat, în eternitatea vieții noastre monadice. Ceea ce acumulăm ca experiență putem folosi pentru noi înșine și le putem folosi ca ajutor oferit altora, ca îndrumare, ca sfătuire. Toate se transformă treptat în conlucrare, detașându-ne astfel treptat de obișnuirile concurenței – rezultate din lupta animală de supraviețuire: dar nu prin înlăturare cu furie, dispreț, ci înțelegând că ideea de supraviețuire rămâne, transformându-se în muncă, creație, lucrare, conlucrare, unindu-ne puterea cu aceea a semenilor, folosind chiar condițiile aspre de multe ori pentru a găsi expresia cea mai bună a locului și timpului pentru a supraviețui în astfel de condiții. 
Toate ne sunt necesare, toate ni se desfășoară pe rând și le putem folosi deplin cu cât le conștientizăm mai repede existența, nuanțele, atributele, cu cât acceptăm mai repede existența lor; căci crește astfel timpul de acțiune pozitivă concretă, precum și de orientare, adaptare proprie folosindu-le în cât mai multe situații posibile. Sunt daruri – dar de cele mai multe ori nu le înțelegem în acest fel. Multe ne vin pe nepregătite, multe ni se par greutăți – dar numai pentru că nu suntem obișnuiți cu ele, nu suntem obișnuiți să le vedem decât partea de greutate, de nagativitate înrădăcinată prin cultură, prin educație primită: și în această viață, și în parte din viețile anterioare. 
Despre alegeri vom discuta cândva pe larg, în acest context să înțelegem că tot ceea ce alegem să facem – să facem cu drag, oricare ar fi forma, drumul necunoscut care ni se așterne în față. De-a lungul drumului sunt multe răscruci, alegem mai departe drumul care ni se pare ...nu neapărat cel mai accesibil, mai comod, ci mai apropiat de tot ceea ce putem învăța, trăi, pentru a deveni mai puternici, mai curajoși, mai omenoși. Bunătatea, omenia, modestia, echilibrul să ne fie mereu țel pe drumul pe care mergem cu încredere și cu drag: drag de toți și drag de toate. Toți semenii, toate ființele, toate lucrurile, fenomenele, evenimentele. Un exemplu ar fi să ne dăm seama cât de des folosim, sau folosesc alții expresiile: Urăsc ploaia! ...mocirla... Urăsc să-mi fie foame, sau frig... Urăsc oamenii mincinoși! Sau fricoși... Sau murdari...
În spatele fiecăruia în parte stă însă ceva ce ne poate releva omenia, bunul simț, dragostea de oameni, de planetă, de tot ceea ce ne înconjoară... Desigur, putem spune și asta, putem alege să ne fie silă de ploaie, mocirlă, murdărie, frig, minciună, frică. Orice alegem în viață ne va arăta cândva că poate fi depășit, ajungând și depășind chiar ceea ce în acest moment am ales ca fiind calea cea mai bună, și nu pentru că ar fi devenit mai rău decât ne-am fi așteptat, ci pentru că am aflat că există întotdeauna un ”mai bine” pentru orice ”bine”. Dacă nu am avut încotro și am ales cel mai mic rău dintre cele rele posibile, va veni un moment în care ceva va fi corectat și vom intra pe drumul lui ”bine” care duce spre ”mai bine”: pentru că suntem în evoluție și nu suntem doar simple cărămizi ale unui univers care ori ne folosește, ori legile fizicii se echilibrează sau se dezechilibrează pentru a-și găsi prin altele echilibrul următor. 
Ne aflăm pe drumul unor evoluții spirituale prin care, orice am face acum, suntem pe un drum corect pe care nimic nu ne îndepărtează, ci totul ne apropie de pasul următor, mereu mai înălțat. Vom afla că pe drumuri asemănătoare, pe diverse alte linii de evoluție – altele decât cea pe care o urmăm noi acum, alte spirite fac evoluțiile lor și, de pe liniile lor, din drumurile lor, vin pe drumurile noastre, sau mergem noi pe drumurile lor, sau ne întâlnim în spații cu caracteristici bune pentru toți laolaltă deși diferite și de obișnuințele lor, și de ale noastre. Într-un astfel de loc universic suntem acum, iar viața noastră este formată din clipe trăite alături de oameni care se manifestă diferit de noi, noi – diferit și de ei, și de alții care au fost sau cu care ne vom întâlni în viitor. Numai în acest fel, trăind împreună aici, pe spațiul neutru al Pământului care ne găzduiește acum, ne cunoaștem unii pe alții, fiind împreună pe un drum pe care, orice vom alege ne va releva că suntem în stare să facem alegeri. Și învățăm astfel că:
– ceea ce noi nu considerîm a fi rău pentru noi, poate fi rău pentru alții;
– ceea ce credeam a fi ușor de făcut prin forțe proprii nu putem să facem decât prin conlucrare, prin învățătură comună, prin îndepărtare de dușmănie, concurență, perversitate;
– ceea ce credeam că este prea minunat să ne fie dat și nouă – primim, putând să facem lucruri minunate la rândul nostru; ce credeam a fi prea greu de accesat o facem cu ușurință la un moment dat, ceea ce este prea frumos este de fapt normal să fie pentru noi și pentru alții din jur asemenea nouă...
Într-un cuvânt ne cunoaștem limitele maxime și minime, le cunoaștem și pe ale altora, începem să înțelegem că lumea nu este de speriat, că nu suntem singuri, că totul poate fi deosebit de frumos, iar noi în mijlocul ei participăm alături de mulți alții la creația splendidă a ajutătorilor noștri, a coordonatorilor evoluțiilor noastre. 
Cunoaștem astfel că nu există limite de conștiință avansată și conștiență profundă, dar conștiința ne limitează acțiunile distrugătoare, disprețuitoare, perverse – chiar dacă ele pot fi în același timp admirate de alte spirite și căutate ca fiind singurele în stare să le asigure supraviețuirea. Ceea ce nu acceptăm rămâne momentul în care altcineva ne-ar obliga la fapte reprobabile din unghiul nostru de vedere: ceea ce însă alegem să facem în astfel de situații ne arată nouă, personal, locul unde suntem pe scara pe care conștientizăm că urcăm, pe drumul pe care îl parcurgem conștient. Ceea ce alegem este bun pentru pasul pe care îl facem, și el este un punct de echilibru între treapta de pe care am urcat – considerată depășită, și treapta următoare – arătată de către oamenii cu manifestare superioară din unghiul nostru de vedere. Suntem totodată centrul unei sfere în care nu numai comportamentele sunt în vederea noastră, ci orice fel de trăire, plăcere, durere, acțiune, alegere în sine – fiecare are termen concret de comparație: numai acea nuanță de verde îmi place, numai acea muzică mă reconfortează, doresc mai mult marea decât muntele, mai curând oamenii veseli decât cei serioși, un scaun cu spătarul curbat decât unul cu spătar drept, un film de știință decât o comedie oricât de spumoasă ar fi, religia creștină decât brahmanică, și tot așa mai departe. 
Toate sunt creatoare de înțelegere a tuturor celor care se află alături de noi: care vin de pe linii de evoluție diferite, fiind pe o treaptă sau alta de evoluție. Învățăm despre toate, toate fiind baza de înțelegere a faptului că suntem deopotrivă și evoluanți, și ajutători în același timp: cu manifestare fizică, sau astrală, sau spirituală, sau inter-dimensională, sau inter-universică, prin folosirea directă, nemijlocită de corporalitate, a radiației monadice sau chiar prin corporalitate. Sau toate la un loc, folosind în spații diferite, în ritmuri diferite, raze din radiația noastră personală: la astfel de putere, de evoluție, de experiență vom ajunge cândva, acesta este de fapt idealul nostru, deși știm că dincolo de el mai este altceva pe care nu putem imagina acum. De aici, de pe Pământ. Dar abstractul zilei de azi ne arată că putem conștientiza pe acel ”dincolo” mereu activ, mereu constructiv. 
Chiar dacă încetinim o clipă, nimic nu se închide, întotdeauna pasul înapoi este avânt și nicidecum cădere. Nimic nu este involuție: totul devine înțelegerea necesității de creștere a experienței noastre și a celor din jur deopotrivă. Totul cârmește către creșterea conștiinței alegerii noastre viitoare, pasului nostru următor. Devenim stăpâni pe noi înșine cu fiecare pas pe drumurile eternității noastre și înțelegem din ce în ce mai bine, mai profund pe cei care se străduiesc – chiar dacă aparent nu arată asta – să facă PASUL LOR...
PASUL LOR ÎN COMPANIA NOASTRĂ...
AȘA CUM FACEM PASUL NOSTRU ÎN COMPANIA LOR.
Înțelegem că suntem asemănători, mergem pe drumuri asemănătoare, DAR nu suntem ”ei” și ei nu sunt ”noi”. Înțelegem că așa am crezut și de fapt lucrurile nu stau chiar așa, iar tocmai diversitatea creează mereu experiență, bogăție de manifestare, de abilitate în orientare, de flexibilitate. De înțelegere proprie, de înțelegerea universurilor, a celor văzute și nevăzute ieri, sau azi, sau mâine, sau poimâine... Înțelegem că există destine, că există puteri și că există posibilități de folosire sau nefolosire a puterilor noastre: în spații și timpuri diferite, în conjuncturi diferite. Înțelegem că destinele nu înseamnă nicidecum o mașinărie cu programe fixe, ci doar o planificare, și o realizare a unor condiții în care vom încerca să facem cele mai bune alegeri în fiecare moment: chiar și a nu face alegeri. Și vom înțelege că tocmai acestea construiesc STAREA NOASTRĂ ACTIVĂ DE CONȘTIENȚĂ. 
Care, pusă alături de conștiința cu care am făcut sau nu alegerile, formează obișnuința de a răspunde stimulilor interiori și exteriori care ne vor conduce către înțelegerea fiecărui pas pe care îl facem, fiecărui pas pe care alții îl fac, din ființa lor, cu puterile și experiența lor. 
Și nu ne va mai fi nici teamă, nici silă, înțelegând că bucuria de viață și de cunoaștere a ei vine din puterea echilibrului și a iubirii de tot și toate. 

duminică, 4 ianuarie 2015

SUB SEMNUL SOLSTIŢIULUI: MOȘTENIREA ÎNTĂRITOARE PENTRU NOI, AZI...

Unii spun că strămoşii noştri nu şi-au putut imagina unde am ajuns noi azi...
De fapt...
‎...azi trăim într-o vreme pe care strămoşii noştri o ştiau bine de tot, căci o vizualizau corect, cu multă ştiinţă, cu precizie, fără confuzii. Călători pe aripile timpului, cunoscând perfect trecutul, prezentul şi viitorul planetei, omenirii, începutul şi sfârşitul universului, legăturile dintre universul nostru şi alte universuri, ale celor aflate între universuri şi având strânse legături cu entităţile trăitoare în ele, între ele şi cu noi deodată, ei nu-şi „imaginau” nimic ce nu ar fi putut să fie negândit bine dinainte (azi spunem: neplanificat), neîndrumat (azi spunem: necoordonat) şi neajutat de Făuritorii universurilor (azi spunem: ţările Moşilor). Azi ne imaginăm noi tot felul de lucruri despre spaţii şi timp, de fapt facem speculaţii asupra spaţiilor şi timpului care le leagă existenţele între ele şi ele de ale noastre. Ei aveau imagini corecte ale timpurilor trecute, ale timpului pe care îl trăiau ei şi ale viitorului pe care îl priveau cu calm, din perspectiva momentului trăirilor lor – dar şi din perspectiva celor ce trăiseră de mult, care nu avea mare legătură cu perspectiva din care priveau ei vremurile, locurile şi oamenii: şi ştiau bine că alţii gândeau greşit, şi că în viitor se va gândi şi mai greşit – dar era normal ca fiecare să-ş vadă propriile lui greşeli, dacă voi să nu le mai facă vreodată. Dar aveau în acelaşi timp multă compasiune, milă, înţelegere şi nădejde. Ştiau bine că trebuie fiecare om să-şi cunoască forţele şi obişnuinţele sufletului lui, trăind concret neputinţele proprii, iar la timpul potrivit să părăsească aceste meleaguri ale cerului pentru a se întoarce acasă, în acele locuri din depărtări care ne sunt date tuturor doar o vreme pentru tot felul de trăiri, pentru ca apoi, la rândul nostru să facem loc altor fraţi, generaţie după generaţie de suflete eterne... 

Iată aşadar că strămoşii noştri ştiau foarte bine unde aveau să ajungă urmaşii lor, în mijlocul cărora ştiau iarăşi cât se poate de bine că se vor întrupa şi ei din nou – dar acesta nu a fost niciodată un motiv egoist pentru a-şi lăsa lor înşişi moşteniri pe care numai ei le-ar fi putut înţelege. Şi este bine să ştim asta, căci dacii – sau geţii, sau ramura mare a tracilor – nu fuseseră nicidecum singurii astfel-cunoscători ai vieţii şi ai universului. Spre deosebire de ei, preoţii egipteni făcuseră tot posibilul să-şi moştenească Pământul, mărind mult mai mult sfera pământurilor şi popoarelor aflate sub jugul, sau măcar influenţa lor unidirecţionată către putere şi avere: şi au reuşit din multe puncte de vedere, dar aşa cum scrie şi în Noul Testament, li s-a dat puterea să o gestioneze – ei însă nu au învăţat mare parte din lecţii aici, pe loc, pe Pământ. De aceea analiza şi dezvoltările înţelegerilor, precum şi învăţăturile ulterioare vor fi realizate la întoarcerea lor „acasă” la ei, în vibraţiile înalte în care spiritul ajuns creator se ştie întrutotul pe el însuşi, se cântăreşte cu unităţi de măsură mult mai severe decât ar face-o însuşi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ştie ce este iubirea – pe când ei: încă nu... Tocmai de aceea munca-lupta lor va fi dură, asiduă, severă dar funcţională până la pătrunderea spiritului în sfera uluitoare pentru ei a iubirii altruiste din ce în ce mai adânci. 

Geţii au lăsat moştenire o bogăţie uriașă de teme spirituale necesare revenirii oamenilor locului, şi altor popoare în egală măsură, la dezvoltarea corporală, multiperceptivă și multicognoscibilă pe care ştiau bine că o va trăi, fără urmă de dubiu, întreaga omenire în viitorul apropiat. Au făcut totul conștienți de cunoașterilor lor profunde, coordonați, îndrumați, ajutați în acțiunile lor de Moșii poporului lor. În acest fel au păstrat în viața lor mult timp, prin destin, liniile principale de echilibru fizic, emoţional, mental, cauzal şi spiritual și l-au transmis generațiilor viitoare, conștienți că totul va fi de un real ajutor în perioada de revenire la cunoașterile pe care orice om le-a avut în trecut. Dacă noi spunem azi că această revenire se va petrece curând, ei spuneau tot aşa, că se va petrece curând – dar priveau lucrurile, oamenii şi timpurile cu altă măsură: măsura vieţii de atlant – de „urieş”, de „moş” – conform căreia toate timpurile grele nu trebuiau să dureze decât o viaţă medie de atlant: cca.10000 de ani de la ultima glaciaţiune. Ştiau că vieţile oamenilor s-au scurtat atât cât să nu le obosească spiritul deodată, în vibrațiile joase ale acestor timpuri, şi mai ales să beneficieze toată mulţimea spiritelor, venite de pe toate coclaurile cerurilor, special pentru a trăi omeneşte, şi nu moşeşte, în scurta vreme a Luminii Întunecate... (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/735/4.-variatia-vibratiei-medii-medii-zonale.html ).
Şi iată că azi trăim sfârşitul unei lumi care, chiar dacă şi-a numărat mai mult războaie, greutăţi, atrocităţi fără număr, perversiuni politice, sociale, profesionale şi sexuale în egală măsură, a fost măsura rămânerilor noastre în urmă şi cândva ne vom bucura de faptul că ni le ştim şi avem un material bogat pentru îndreptare. 
Dar să vedem câte ceva despre moştenirile rămase cu privire la cele ce au rolul de a ne susţine ridicarea în această perioadă grea şi în cele ce vor veni: din ce în ce mai uşoare, tocmai pentru că avem nu numai îndrumare, ci şi orientare...

Ştim ce înseamnă tradiţii, dar mulţi dintre noi cred că tradiţiile sunt legate de obiceiurile de muncă, de mâncare, de îmbrăcăminte, de acţiuni diferite, de distracţii sau de păstrarea unor relaţii de bună vecinătate în aşezare; sau, la polul opus, obiceiurile religioase – dar este necesar de spus: în mod artificial ele sunt numite tradiţii, căci ele nu sunt foarte vechi pe de o parte, iar pe de altă parte au fost impuse de-a lungul mileniului II d.Ch., în urma unor bătălii socio-politice greu de imaginat pentru noi, azi. Adevăruri clare au fost ascunse cu grijă să nu ajungă la generaţiile următoare; iar bătălia ar fi fost pierdută dacă nu ar fi foat tenacitatea poporului român de a-şi păstra moştenirea spirituală proprie, oarecum rătăcită, amestecată cu ritualurile altor popoare. De aceea, în vremurile pe care le numim secolele X – XVII, tot ceea ce nu s-a putut realiza pe cale impusă a fost remodelat, ”adaptat” folosindu-se de adevăratele noastre tradiţii. 

Este necesar de amintit faptul că în anii 90 am dus, împreună cu alţi înţelegători din jur, bătălia pentru înțelegerea faptului că avem nevoie să departajăm în istoria poporului nostru, grupurile de migratori de populaţiile tradiţionale ale pământurilor: cele pe care oamenii le numeau cândva Cuibul Munţilor (numiţi mai târziu Carpaţi, după surse exterioare poporului get). Deja începem să ne „luminăm”, înţelegând că aceste locuri nu au fost nicidecum goale şi „acoperite” prin valurile de migraţie, că toate artefactele nu şi-au avut originile înafara munţilor, aduse de migratori – deşi dăm în diametral-opusa încredinţare eronată că noi am fi cei care am născut acele populaţii de migratori, răspândind în lume o cultură, o civilizaţie care de fapt era deja comună popoarelor de pe toate continentele: doar numirile fiind diferite, în funcţie de formarea sunetelor, proprie fiecărui continent în parte. Este de asemenea necesar să înţelegem că religiile nu s-au format aici, că geţii (sau gheţii cum se numeau pe ei înşişi) cunoşteau bine structurile universului, cunoşteau bine Făuritorii lumilor şi creaţia făurită de ei, îi respectau ca pe cei mai iubiţi învăţători ai tuturor lumilor, se considerau lucrători şi cercetători spre învăţătura folosirii lumilor create de Făuritori... 
Migratorii au fost aceia care au născut religiile: şi-au pierdut mai întâi pământurile, apoi cunoașterile, tradiţiile, pe drumurile migrațiilor pline cu greutăţi cu care nu credeau să se întâlnească, sălbăticindu-se rapid din cauza diminuării drastice a vibraţiei lumii, mai ales că nu mai erau întăriţi de vibrațiile pământurilor lor, din care li s-au născut cândva trupurile... Numai împletirea liniile genetice i-au salvat de la pieire: sunt destui cei care au studiat diferenţele matriceale eterice dintre rase şi ştiu că orientalii au altă structură eterică decât occidentalii (diferenţele dintre lemurieni şi atlanţi, dintre necesităţile de evoluţie ale lemurienilor şi ale atlanţilor). Personal nu am întâlnit înţeleasă această diferenţă decât la dna Valentina Gârbea de la Iaşi – dar puţini ştiu să aprecieze ceea ce spune această doamnă a neamului nostru, dincolo de interesele lor de altă natură. De aici provin şi confuziile urâte privind faptul că unii occidentali ar fi posedaţi de extratereştri astrali (de văzut văd mulţi, de înţeles se pare că înţeleg prea puţini oameni şi mai ales înţeleg prea puţine lucruri legate de noi înşine). Păstrarea elementelor proprii corporale au rămas mai ales acolo unde liniile genetice au fost păstrate cât de cât nemodificate, urmărite de fapt de biserică și regalități pentru scopuri obscure al căror loc de discuţie nu este aici. 
Vom înţelege treptat că nu ne tragem din maimuţe, nici din extratereştri, că nu facem evoluţii ale corpurilor noastre şi ale spiritelor care animă corpurile noastre, că nu suntem nici supuşii adevăraţilor noştri părinţi dimensionali, ci doar copiii maturi pe care încă îi ajută ei în mod altruist, chiar din acest loc şi nicidecum de pe alte planete de pe care ar da buzna aici cu nave grosiere circulând pe bază de combustibili. Epoca de azi, a imaginaţiei omeneşti a avioanelor şi rachetelor nu poate naşte altceva azi – deşi procedeele reale de deplasare universică sunt cunoscute în plan ideatic de mult. Dar se consideră inutil ca oamenii de rând să ştie mai mult decât ceea ce se zbenguie pe cer şi tocmai de aceea multe elemente nepuse în accent în lume sunt folosite pentru dezinformări: cât ţine - ţine, între timp se pot găsi altele care „să ţină” ...

Să înţelegem bine că toate acestea erau cunoscute de străbunii noştri din orice neam, inclusiv ceea ce am ajuns să facem azi: ştiau bine că vom ajunge să folosim ceea ce azi numim autoturisme (pe şosele netede, drepte sau vălurite), vapoare, rachete, avioane, toate se pot vedea fără probleme din călătorii astrale în care viziunile planificării viitorului omenirii sunt mult mai curate, clare; iar dacă se pot cunoaşte – şi s-au cunoscut – liniile generale ale dezvoltare pământeană ale creatorilor avansaţi (oamenii), se pot înţelege utilizările unor asemenea creaţii. Știau încă foarte bine că generațiile viitoare se vor preocupa de cunoaștere rece – dar nu de omenie, bunătate, cumințenie, modestie, altruism, iar iubirea va fi un cuvânt de amintire, și nu o stare... Dar știau că totul va fi doar pentru scurt timp, după care fiecare spirit va ști ce să facă pentru a nu mai uita nicicând așa ceva...
Şi geţii, ca şi alte popoare, au cunoscut absolut tot: la nivel de popor întreg – nu numai la nivel de ”inițiați”, cum spunem azi, căci nici un conducător nu ascundea nimic de nici un om de pe Pământ. Conducătorii egipteni, sau iudei, sau romani le-au cunoscut şi ei, dar le-au ferit de cunoaşterea poporului şi popoarelor din propriile imperii; puterile acestor conducători creşteau prin folosirea intensă a puterilor mentale şi astrale – în egală măsură cu dezvoltarea armatelor ce foloseau materialitatea și agresivitatea fizică. 
Întrucât geţii nu s-au preocupat de astfel de direcţii de dezvoltare agresivă, ci de cu totul alte direcţii de cunoaştere şi aplicare, azi ne bucurăm (atât cât putem deocamdată, mai mult în viitor) de o astfel de moştenire aflată la îndemâna noastră, chiar dacă semnificaţiile s-au pierdut şi încredinţările multora sunt departe de a alege realitatea. Geţii nu s-au preocupat de religii denaturante ale adevărului: ştiau bine Calea, Adevărul şi Viaţa, iar Zalmoxis nu s-a dat niciodată drept Dumnezeu sau orice alt Mare Zeu, ci simplu şi modest împuternicit al ajutătorilor de neam, de lume şi de planetă. 
Religiile impuse cu timpul au înlănţuit spiritul căutător al omului creator, iar dorinţa de adevăr a fost treptat diluată prin interdicţia dialogului direct între om şi divinitate, ceea ce a atins foarte greu geţii în ansamblul lor, geţii tradiţionali, care nu credeau în zei după cum credeau alte popoare, cele migratoare: știau bine cine sau ce sunt – şi nu credeau în rugăciuni, ştiind bine că fiecare om îşi cunoştea destinul şi ştia clar că este ajutat dacă se ajută singur pornind deja pe calea rezolvărilor, în punctele esenţiale ale cărora primea sfătuiri de la ajutătorii săi direcţi. În noua religie impusă, zburătorul astral tradiţional se transforma în înger-copilaş neştiutor, aşa cum trebuia să rămână şi omul, Făuritorul Căii mulţimilor de lumi din ceruri, care ajuta piramidal, din treaptă în treaptă, era numit Fiu de Dumnezeu, adunarea Făuritorilor de lumi şi ceruri era numită Dumnezeu... Mijlocul dens, şi numai de Făuritori pătruns, al lumii (mijlocul universului) era iadul, viaţa eternă între popoarele fericit-lucrătoare din zările necuprinse de ochii trupului omului era Raiul – din care majoritatea spiritelor oamenilor veniseră cândva, urmând să se întoarcă după cuminţirea simţurilor lor pentru o ”clipă” aprinse... 
Şi tot aşa mai departe...
În plus multe sărbători au fost – ca peste tot în lume – impurificate: remodelate astfel încât să se estompeze sau să se denigreze adevăratele tradiţii, pentru a nu încuraja găsirea adevărului de către orice om ar fi dorit să-l cunoască: prin dialogul direct dintre om şi ajutători săi astrali, care aduceau cuvântul Făuritorilor până la urechea omului. Un dialog pe care toți îl cunoşteau și mulți îl practicau, sub forma zborului conştient al sufletului pe căile de cunoaştere a lumilor (călătoriile astrale), iar pentru cei care aveau nevoie de colaborări mai strânse între ei şi ajutători, astfel de călătorii în mijlocul nopţilor sau în mijlocul zilelor deopotrivă erau facilitate de lucruri meșteșugit făurite de străbuni: brăţările de aur sau argint – de loc magice, omul cunoscând valoarea lor de utilizare lăsată de Zalmoxis şi Călătorii dânsului, cu care omul cunoscător se putea lesne arunca în „suliţele” Soarelui, ale Lunii sau ale oricăror stele... Întăreau puterea sufletului, claritatea minții, blândețea spiritului și sănătatea trupului. 
Brăţările getice spiralate, create pentru putere şi echilibru au fost ascunse, căci alte obiecte cu destinaţie de cunoaştere fuseseră furate sau stricate, crezându-se a fi obiecte de cult, de adoraţie a unor zeităţi cu care geţii tradiţionali nu avuseseră de-a face nicicând... Alte obiecte au fost denigrate, deşi erau o moştenire profundă pe care o aveau şi alte popoare, dar multe dintre ele trebuiau să şi le ascundă rând pe rând: ori în vârful munţilor, ori pe insule, ori în codrii nepătrunşi de piciorul omului. Tot ceea ce a fost reper de cunoaştere străveche a fost pervertit sau interzis, dacă nu a putut fi măsluit sau distrus: de proprii semeni hrăpăreți, care au luat treptat locul îndrumătorilor atotputernici prin măreția spiritului lor... 
Dar așa trebuia să fie și așa a și fost... Aşa au fost vremurile şi nu s-au petrecut alte evenimente prin alte popoare. Cei care au sustras de multe ori obiecte de cunoaştere cu gând iniţial de păstrare, au făcut din ele obiecte de uz personal sau de grup restrâns. S-au creat societăţi ascunse popoarelor care s-au erijat în conducători de-asupra tuturor altor conducători, doar pentru că trăiesc conjunctura întunecării spirituale a lumii şi au în mâna lor ustensile ale ridicării în lumină. Au dat lumii – şi dau permanent – unelte şi direcţii de dezorientare, arborând tot timpul ceva ce doar pare a fi luminos, dar nu este, dacă nu oferă acele cunoaşteri pe care ei le ascund în continuare lumii noastre. Desecretizarea tuturor elementelor de acest fel ar duce nu la pierderea puterii lor personale – aceea oricum va fi – cât la respectul pe care la început îl pot crea celor profunzi şi care s-ar lărgi permanent, odată cu lărgirea rândurilor celor care trec „graniţa” înţelegerilor tot mai profunde cu care absolut toată lumea se va confrunta mai devereme sau mai târziu. 

Importanţa căutată, conştientă care curge din existenţa moştenirilor despre care putem vorbi (muuult! Dar avem tot timpul din lume !!!) trebuie înţeleasă cel puţin pe două direcţii:
1. Pe de o parte din utilitatea fondului general purtat de moştenirile rămase în lume: toată lumea munceşte, creează, utilizează părţi din această moştenire, folosind cu precădere corpul fizic. În astfel de situaţie, moştenirile au o dublă utilitate: şi permanentă, şi momentană cu particularităţi menite să atragă implicarea omului în lumea creată special pentru toate vieţuitoarele lumii, oferind exemple de creaţie utilă oricui – cum ar fi casele, porţile, obiectele de folosire interioară familială: ele vor fi întotdeauna utile omului și pot fi purtătoare de ornamente bogate cu care sufletul omului va rezona mereu, căci toate îi vor spune despre realitatea celor sculptate, ţesute, pictate. De asemenea, omul are nevoie de muzică – căci este obişnuit din vremuri imemoriale să o asculte în natură şi să îşi odihnească sufletul în valurile unduitoare sau săltăreţe ale cântului cerurilor şi pământurilor de sub ceruri: şi fiecare instrument de creat muzică îi va aduce aminte omului de câte ceva, îi va sădi dragostea de pământuri, de codri, de ape, de ceruri, de toate vieţuitoarele Pământului... 
Şi lista nu este câtuşi de puţin terminată...
Toate timpurile pe care le traversăm se formează pe linia schimbărilor către revenirea simţurilor noastre mentale și astrale, cu care vom percepe din nou viaţa şi universul înconjurător, având orientarea la îndemână şi ajutorul îngerilor noştri care ne vor îndruma permanent pe calea ce ne este dată din formarea lumilor... 
Mai este un pas până la începutul re-folosirii pe scară extinsă a corpului astral şi corpului mental, până la revenirea Moşilor-coordonatori-spirituali în mijlocul popoarelor şi reluarea trăirilor conştiente şi universal-cunoscătoare. Unde „universalul” se referă în egală măsură şi la universul nostru, cu profunzimile pe care le refuzăm azi, la universurile conexe şi toate structurile inter-universice pe care străbunii noştri le cunoşteau bine, extins şi profund – dar şi acel tip de „universal” care cuprinde oamenii de pretutindeni, indiferent de popor, sex, experienţă spirituală. 
Când discutăm despre muncă – ştim că acest tip de muncă va fi folosit de orice om de bun-simţ, care nu impune altuia să muncească pentru sine atâta vreme cât el însuşi poate să facă aşa ceva, chiar dacă îi era scârbă cândva de munca fizică producătoare de sudoare, murdărie, praf, dar şi de lungile, obositoarele faze şi subfaze care determină calitatea ridicată a lucrurilor duse la bun sfârşit. Nu munca trebuie s-o înveţe spiritul uman, ci atitudinea elevată faţă de muncă, pentru care a venit cândva pePământ;
2. Cât despre creativitate, aici este atât de mult de discutat încât nu putem decât să deschidem discuţii şi să le continuăm când vine vorba !!! Trebuie să avem în vedere în primul rând marile obiective de arhitectonică crezute (impuse a fi crezute...) a fi imaginaţie bogată, „artistică”... De fapt, ARTA de a pune în creaţiile noastre ceea ce este cunoaştere deosebită, profundă, privind viaţa de orice fel, planeta, steaua şi întreg universul de care ele se leagă strâns, denotă abilitatea spiritului uman de redare deosebită a vieții universale, iar acesta este o nuanţă deosebit de importantă asupra căreia avem de reflectat... Nuanţele: artistic, elegant, rafinat – arată o adâncă cunoaştere, o vibrare a sufletului, a subconștientului nostru, de altfel specifică tuturor popoarelor: apar acolo unde au rămas în lume, necunoscute pentru că nu mai suntem obişnuiţi să le pricepem doar când le vedem în jur. Iar acesta este un punct de plecare în multe direcţii de analiză, pentru a ne echilibra şi noi, la fel cum şi alte popoare s-au echilibrat, s-au MODESTIT treptat, de-a lungul timpului... Simboluri astfel păstrate sunt peste tot, doar că ne-am obişnuit să le privim cu nemăsurat dispreţ, din varii motive... Decoraţiunile poartă peste tot simboluri ale unui univers deosebit de complex, pe care ochii minţii le aduce în faţa ochilor trupului: dacă ochii trupului nu le vede asta nu înseamnă că ele nu există... Dar odată descoperită existența și importanţa lor, vedem altfel arcadele caselor, bisericilor, clădirilor de orice fel, percepem clar profilul celulelor de autostabilizare vibraţională (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/743/6.-substructuri-ale-sistemului-matriceal-planetar-celule-de-stabilizare-vibrational.html ): azi le numim portaluri, pentru că nu se percepe de regulă decât întăritura profilului lor longitudinal pe cerul verilor sau iernilor noastre. În profilele unora se pot percepe multe alte amănunte, mai ales în perioadele solstițiilor, când au loc accentuări ale multisenzorialului în viaţa umană: unele dintre ele sunt simple, altele – foarte rare – sunt de o complexitate aparte, care apare doar celor care li se explică parte din funcțiunile universului, de către ajutătorii dimensionali care ne ajută permanent să nu ne uităm cunoașterile străvechi și să le purtăm cu modestie mai departe; iar apariţia celor simple și celor complexe în acelaşi plan arhitectural descoperă cât se poate de clar cunoaşterea diferenţelor dintre celulele simple, obişnuite, folosite de toate viețuitoarele pământurilor, apelor și aerului, pentru stabilizare vibraţională proprie, şi cele rare, care sunt puncte de apropiere între dimensiuni (straturi) structurale paralele ( http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/728/6.-dimensiuni-structurale-paralele-ale-universului-fizic.html ) : tocmai pentru a fi puse în piatra așezămintelor retrase au fost arătate celor serioși și modești, să lase și ei moștenire lumii, la rândul lor, întreaga lor cunoaștere. 


Fotografia este realizată la mânăstirea Miclăuşeni din Jud. Botoşani: portalurile din partea superioară a faţadei arată structura complexă a celor cu posibilitate de apropiere, legătură inter-dimensională: valabil pentru orice reprezentare cu cel puţin 4 arcade suprapuse (o arcadă cu 7 suprapuneri mai există încă la Muzeul de Etnografie din Târgovişte, creată în sec. XVI – dar nu am putut eu să umblu prea mult prin ţară, cu siguranţă se regăsesc şi prin alte locuri elemente asemănătoare); cele din partea de jos sunt simple, folosite pentru stabilizarea vibraţională a vieţuitoarelor planetare. 

Legăturile inter-dimensionale sunt reprezentate în multe feluri: dacă le cunoaştem se percep imediat chiar şi în structurile roase de vremuri. De regulă apar în planul construcţiilor bisericeşti, dar în unele locuri avem moşteniri vechi de lăcașuri,, preluate şi transformate în așezăminte religioase de oamenii vremurilor mai apropiate; au aceeaşi valoare chiar dacă sunt clădiri de cult religios – exemplu biserica veche de la mânăstirea Corbii de Piatră, unde altarele interioare (altar dublu) au fost create după exemplul portalurilor săpate în pereţii laterali de la intrare. Cercetătorul deja cât de cât cunoscător îşi poate da seama că portalurile de pe pereţi au fost primele săpate în piatra muntelui datorită unor amănunte care se pot pierde în semiobscuritatea încăperii: din portal pornesc legături clare – repetate la fiecare portal în parte, cu alte structuri universice locale, căile de deschidere a unora dintre portaluri pentru lucrări care presupun transferuri inter-dimensionale de entităţi ajutătoare: lucrări proprii de ajutor oferit oamenilor și viețuitoarelor de pretutindeni. 


Şi portal inter-dimensional dublu:


Şerpi, frânghii, împletiri de „crengi” sau ceva asemănător conduc cunoscătorul către înţelegerea faptului că cei trăitori în astfel de locuri cunoşteau bine canalele energetice continentale şi transcontinentale:

 Fotografie realizată la mânăstirea Dragomirna din Moldova

Aş dori să nu deranjeze pe cineva faptul că dau exemple din mânăstirile, din bisericile noastre vechi, căci spuneam la început că ar fi fost cel mai bine să se fi împletit cunoaşterile noastre cu cele ale altor popoare – iudeu de exmplu, dar şi ale celţilor, ale orientalilor şi ale popoarelor de sorginte toltecă. Din nefericire, azi se distrug şi la noi, aşa cum a fost cândva şi în alte părţi din lume, acele bazoreliefuri care păstrau cunoaşteri ale poporului nostru asemănătoare cu cele ale altor popoare – exemplul Templului Ursitelor de la Şinca Veche, unde s-a distrus diagrama Yin-Yang din interiorul „Stelei lui David”: nici diagrama ”Yin-Yang” nu este proprie doar cunoașterilor orientale, dar nici steaua nu era ”a lui David” – dânsul doar a preluat un străvechi simbol existent pretutindeni în lume. 
Să lucrăm cu noi înşine pentru a ne învinge orgoliul, să lucrăm spre explicarea fără ocolire a necesităţii de împletire a muncii şi cunoaşterii omului în orice condiţii de întrupare. 

Să mă opresc deocamdată aici, sper încă că au fost concludente aceste puţine exemple: voi relua toate fotografiile făcute personal în ţară, explicând pe îndelete capacitățile multisenzoriale ale omului cunoscător – nicidecum fiind urme ale unor vizite ale extratereștrilor pe Pământ, preluate şi expuse în diferite locuri care azi sunt pentru noi situri arheologice în lume. Toate de fapt atestă cunoaşteri astral-mentale ale unei omeniri care, în ciuda vicisitudinilor vieţii, a lăsat urme concrete ale unei științe nepieritoare, pe care le vom „recunoaşte” fiecare dintre noi, când îi va veni timpul, când îşi va fi terminat sarcinile de destin fizic şi va face trecerea către un mental-astral concret, normal, binecuvântat de toţi ajutătorii noştri astrali şi spirituali, precum şi de oameni deopotrivă. 

joi, 1 ianuarie 2015

Liniște în libertate sufletească și loialitate nouă înșine și celor din jur !!!


Anul Nou 2015 să ne aducă puterea de a face ceva bun și frumos pentru planeta noastră, pentru toți cei care râd și cei care plâng sub soare și stele, pentru tot ceea ce ne cheamă pe drumul vieții și pentru tot ce ne distrage atenția de la el în egală măsură... Să ne lăsăm mângâiați de doruri neîmplinite, sărutați de raze blânde și de ploi mărunte, mușcați de ger și purtați de vânturi rebele... Să ne lăsăm sufletul să zboare, trupul să cânte și spiritul să se înalțe !!! 
Să fim oameni buni și cuminți... și să nu ne pară rău că am încercat să fim și așa !!!
Liniște în libertate sufletească și loialitate nouă înșine și celor din jur !!!

LA MULȚI ANI PETRECUȚI DUPĂ DORINȚELE FIECĂRUIA ȘI DUPĂ DRUMUL DAT DE DUMNEZEU !!! 
La bună regăsire !!!
Cu mult drag, Cristiana

sâmbătă, 27 decembrie 2014

SUB SEMNUL SOLSTIŢIULUI : CA ÎN FIECARE AN, ÎN ZILELE MIJLOCULUI DE IARNĂ

Se spune că începând cu noaptea solstiţiului încep cele 10 nopţi magice ale „cerurilor deschise”. Este corect – cu amendamentul celor pe care le spun de fiecare dată când vine vorba: cerurile sunt „deschise” tuturor, fără încetare, în toate clipele timpurilor... În anumite perioade însă percepţiile oamenilor sunt mai slabe, lăsat fiind să fie aşa pentru ca intuiţiile lor să crească, să se întărească, să se dezvolte, să funcţioneze treptat în orice loc din univers, în orice condiţii – oricât ar fi ele de grele...
Dar... ceea ce trebuie să reţinem în plus este faptul că, pe de o parte, această perioadă creşte mereu – şi ajunge azi pe timpul iernii cam de pe la jumătatea lunii noiembrie până pe la 20 ianuarie, pentru unii chiar mai mult – după experienţa proprie şi corpurile puţin deteriorate în curgerea vremurilor. Pe de altă parte, dacă înainte puţini oameni aveau puterea de a percepe (în special a vedea) ceva dincolo de obişnuinţele vieţii curente, în mod nativ, după puterile spiritului şi curăţenia trupului lor, azi asemenea graniţe timp să se estompeze şi, indiferent de condiţii, tot mai mulţi oameni percep tot mai multe fenomene iar, cu pregătire specifică dezvoltării multisenzoriale, rapid şi ireversibil li se instalează astfel de simţuri, în plus faţă de cele ale corpului lor fizic. Dacă tradiţia spunea cândva că fără exerciţiu asemenea caracteristici se pierd, azi din ce în ce mai mulţi oameni conştientizează că, deşi o perioadă nu au putut să se consacre unor asemenea activităţi, la reluare totul irumpe, dezvoltat parcă fără oprire în tot timpul considerat „pierdut”...
Azi călătoriile astrale sunt obişnuinţă pentru mulţi dintre cei care fac meditaţii ţintite sau active, mentalizările sunt obişnuinţe pentru cei care nu s-au lăsat înfrânţi de sistemul învăţământului obligatoriu – considerând că, asemenea religiei, toate pot merge împletite dacă „îşi ţin gura”, iar românii sunt obişnuiţi de mult cu astfel de înţelegeri, de pe vremea sistemului politic comunist, când fiecare făcea ce voia în spatele celor pe care accepta să le facă în mod obligat...

În fiecare an, cu prilejul sărbătorilor de iarnă, scriu despre acest fenomen de „deschidere a cerurilor” – despre fenomenologia solstiţiului de fapt şi modul în care ea se reflectă în cunoaşterea populară sub forma tradiţiilor de toate felurile. Şi nu mă refer neapărat la creştinism: în spatele lui se află puternica moştenire de cunoaştere strămoşească, de natură străveche, sprijinită pe natura transcedentală a locului, pe care nimeni nu a putut-o rupe, chiar dacă încercări au fost fără limită de omenie până în sec. XV – XVI : adică până când vrând-nevrând conducătorii religiei impuse în plan european au trebuit să lase tradiţiile străvechi să curgă, dar au fost adaptate la religia europeană din care orice conducător trăgea speranţe să-i curgă foloase. Începând cu Mihai Viteazul şi perioada imediat următoare, oamenii de bună credinţă au ajuns la concluzia că astfel de foloase nu veneau însă la cererea disperată a luptătorilor şi supravieţuitorilor pentru dreptate şi libertate, iar lumea nu avea să se îndrepte atât de repede pe cât sperau ei... De aceea vitejii cunoscători ai neamului nostru s-au retras din lume, ducând mai departe o luptă de un alt fel – nu o luptă cu armele: lupta-muncă de susţinere şi îmbogăţire a tradiţiilor care ascundeau în mod metaforizat cunoaşterile neamului, pe care le-au menţinut indiferent de situaţiile politice. Istoria mileniului al II-lea d.Ch. va fi cândva înţeleasă corect şi mult mai profund decât o ştim azi: ceea ce nu înseamnă că este lipsită de importanţă bătălia pentru glie şi libertatea poporului, însă ea ar trebui să se împletească cu istoria cunoaşterilor poporului român, alături de cunoaşterile altor popoare: din care va rezulta fără urmă de tăgadă că orice cunoaştere, a oricărui popor, are un fundament comun, fără ca vreunul să-şi mai poată aroga întâietatea pe vreun plan. Pe acest suport, se va înţelege rapid şi se va refolosi ceea ce a fost ascuns de principiul sabiei sau de principiul unui Dumnezeu al altor neamuri: un Dumnezeu răzbunător şi pedepsitor al unora sau mecanicist-orgolios contemporan al altora. 

Despre ceea ce caracterizează această perioadă a anului în care ne aflăm acum am făcut prezentări ample (în articolul http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2014/01/sub-semnul-solstitiului-4-deschiderea.html ) şi reţinem ceea ce este cel mai important lucru: tocmai astfel de perioade determină percepţii mult mărite ale oamenilor, când ei pot – şi au putut întotdeauna, de-a lungul vremurilor – să conştientizeze că ceea ce au moştenit din bătrâni nu erau simple poveşti spuse la gura sobei, izvorâte dintr-o imaginaţie neconsumată, ci atenţionări clare asupra realităţilor unui univers pe care omul îl poate percepe, dar nu întotdeauna în mod egal; că percepţiile se pot estompa în timp, dar revin în forţă altcândva; că omul are putere de percepţie, dar nu are putere asupra cerurilor de unde vin schimbările, iar folosirea acestor percepţii nu este spre acţionarea asupra lor, ci asupra propriei persoane a cercetătorului. Cel care dovedeşte profunzime în gândire şi simţire poate fi îndrumat, condus atent şi corect, cu un anumit alt-fel de conducere care să încurajeze intuiţiile proprii, prin care omul îşi poate descoperi propriile evoluţii, propria cale, îşi poate aminti clar că a ştiut totul cândva: mai ales să „asculte” cerurile, lumea, Pământul, apele, stelele... Că a ştiut cum cerurile au „ochi” şi „urechi” care pot întări pe vecie „ochii” şi „urechile” omului-spirit-căutător în lumile create pentru el... Că poate înţelege mai departe:
– cum unii oameni pot avea intuiţii puternice într-un anumit an dintr-o perioadă mai lungă de ani: şi în acel an va cunoaşte şi el astfel ceea ce au cunoscut alţii, anterior lui; că în orice an vine rândul unuia sau altuia, după cum îi sunt puterile, înclinaţiile, învăţăturile. Iar aceasta se petrece datorită faptului că fiecare om are ritmurile lui proprii de puteri interioare, cu ritmurile corpurilor lui, fiecare cu puterea şi suflul lui; care rareori se poate împleti cu al altuia, rareori poate fi în pas simultan cu alţii, chiar dacă toate merg în timpuri apropiate şi cu paşi apropiaţi; de aceea în fiecare an vie rândul altuia să perceapă ceea ce alţii au putut în anii anteriori; şi nu există astfel om care să nu poată înţelege toate acestea – doar îndrumătorul şi semenii lui să aibă răbdare şi putere de lucru cu fiecare om în parte;
– cum copiii, de regulă, sub puterea energiilor proprii şi ale mamei lor, pot să le perceapă pe toate, permanent, formându-şi un fond perceptiv şi intuitiv propriu; dar, pe măsura creşterii şi integrării lor în societatea de naştere, cu obiceiurile şi obligaţiile ei, acest fond are tendinţa să se estompeze, însă spiritul are obligaţia evolutivă să le păstreze pe toate şi să se orienteze cu ele în momentele folosirii – autonome sau împletite – în lumea sa. Astfel fiecare om contribuie la ridicarea societăţii sale pe toate planurile, indiferent de gradul de conştienţă a lucrării pe care trebuie s-o realizeze el şi semenii săi;
– cum toate cele de până acum, departe de a se sfârşi în imperiul tehnologiilor actuale şi imediat viitoare din ce în ce mai rafinate, iau amploare doar până la generalizarea treptată a percepţiilor multisenzoriale ale tuturor oamenilor, pe măsura finalizării sarcinilor fizice pentru care au venit pe Pământ în principal. Din acel moment, fiecare spirit de om: ori se retrage din viaţa pământeană, plecând spre alte „zări” ale universului, de unde a venit pe Pământ cândva, ori se retrage din oraşul care l-a sprijinit până atunci, dar rămâne pe Pământ în continuare, părăsind viaţa urbană definitiv, luând calea naturii. În mijlocul ei, sarcinile sale vor lua amploarea necesară continuării în ritm alert spre trecerea de la trăirea exclusiv fizică la aceea mental-astrală. Astfel de oameni vor trăi la început, ca perioadă de trecere, în aşezări mici, dar puternice ale mentalilor îndrumaţi de Moşii reveniţi în mijlocul oamenilor, apoi vor ieşi din orice fel de societate şi vor trece în rândurile pădurenilor, tot sub îndrumarea Moşilor, cu sarcini de refacere a planetei după epoca manual-industrială trecută. De aceea avem nevoie să cunoaştem istoria străveche cu tot ceea ce ţine de viaţa, lucrările pădurenilor şi a Moşilor de pretutindeni. 

S-a înţeles, de asemenea, de către mulţi oameni – totuşi puţini comparativ cu întreaga omenire – că societatea a încurajat o vreme evoluţia virtuasă a oamenilor, sub coordonarea spirituală a unor semeni cu foarte multă experienţă de viaţă în condiţiile pământene curente; după această perioadă de consolidare a vieţii fizice echilibrate, oamenii au fost lăsaţi să vadă ei înşişi cât de puternic sau cât de slab poate să le fie semnalul interior, din sinea lor – comparativ cu impunerile exterioare, venite din societate. Treptat, oamenii între ei nu s-au mai încurajat, nu s-au mai ajutat, nu au mai conlucrat: astfel de situaţii nu sunt specifice numai oamenilor între ei, peste tot în univers sunt locuri şi condiţii dure care despart întrupaţii şi fiecare dintre ei trebuie să se descurce pe cont propriu, doar cu ajutor şi întărire din partea entităţilor ajutătoare astrale proprii: dar ţinând cont să folosească întotdeauna pe cele mai altruiste şi iubitoare fapte, gânduri – manifestări care să arate elevarea permanentă a spiritului. 
Tocmai de aceea este nevoie să ne întărim cu orice prilej, să ne consolidăm încrederea de sine în orice situaţii de evoluţie am ajunge, să ne manifestăm în cel mai bun şi profund mod posibil, în eternitatea vieţii noastre monadice. 

Despre percepţiile noastre trecute, prezente şi viitoare vom discuta pe îndelete în fiecare an, la vremea potrivită, iar între două solstiţii de iarnă sau de vară – cum vine vremea – vom discuta pe larg despre felurile de percepţii din care suntem coborâtori, cum s-au derulat schimbările lor, astfel încât să înţelegem cu toţii – mai întâi prin informare, apoi prin cercetare proprie multisenzorială, înaintând încet dar sigur pe această cale – de ce lucrurile minunate, splendide, vădind cunoaşteri profunde ale unui univers în totalitate dezvăluit pământeanului – nu au fost nicicând „”daruri” ale extratereştrilor care ar fi venit cu nave pe Pământ pentru a schimba cursul unor evoluţii normale în lumea lor sau a noastră... Vom înţelege treptat miezul ascuns al moştenirilor noastre ancestrale, pe care nimeni şi nimic în lume nu ni le-au putut distruge, chiar dacă au fost cosmetizate să arate altfel decât au fost ele pogorâtoare din vechime. O cosmetizare realizată de oameni care nu au au înţeles – sau au fost interesaţi să nu dezvăluie înţelegerea lor – că există multe feluri de a privi viaţa şi universurile, sub bagheta creatorilor lor, iar până la urmă nimeni nu poate împiedica spiritul uman să se dezvăluie, atunci când îi vin vremurile. Că eternitatea şi infinitatea pe care creatorii lumilor ni le-au dezvăluit au îndrumări clare la tot pasul pentru a cerceta tot ce ne înconjoară, nicidecum să primim fără responsabilitatea concluziilor, analizelor, înţelegerilor rezultate din conlucrări adunate mileniu după mileniu... Cele două feluri de cunoaştere care s-au împletit pe teritoriul ţării noastre: creştinismul şi zalmoxianismul, puteau aşadar să coexiste în acelaşi spaţiu, în aceleaşi suflete, căci erau cu adevărat coborâtoare din aceeaşi aripă a spiritualităţii umane: dar nici sufleteşte, nici materialiceşte nu s-a dorit acest lucru...
Şi, la fel ca la noi – oriunde în lumea largă, oriunde puteau fi folosite omenia şi iubirea, fără impunere cu biciul pentru o pungă de „arginţi”...

joi, 25 decembrie 2014

CRĂCIUN FERICIT !!!

CRĂCIUN FERICIT TUTUROR VĂ DORESC DIN TOT SUFLETUL !!!

SĂ VĂ FIE SUFLETUL CALD, INIMA FERICITĂ ŞI MINTEA FRUMOASĂ !!!

LA MULŢI ANI !!!

marți, 23 decembrie 2014

VENEAU ODINIOARĂ COLINDĂTORII-CĂLĂTORI AI MOŞILOR...

...Oamenii din aşezare ştiau că vin Călătorii... 
Odinioară nu intrau în sat, ci se opreau ceva mai departe de marginea satului unde, într-o căsuţă de Călători special creată, se întâlneau cu Învăţătorul satului, dându-i lui toată puterea pe care o aveau de dat, care la rândul lui Învăţătorul o ducea oamenilor din sat, împărţindu-le sfaturile de drept pentru tot anul ce avea să vină. Pe atunci Călătorii nu intrau în sat căci erau purtătorii unor foarte complexe lucruri ştiute, pe care trebuiau să le ofere multor aşezări: dar fiecăreia după tipicul său, după cum aşezarea era de la munte, de la şes, de deal, de la marginea râurilor, de la marginea mării... Oamenii erau atât de puternic ştiutori încât nu puteau aştepta să le facă pe toate rând pe rând: nu aveau încă răbdarea pe care o aveau trimişii Moşilor, sau a Învăţătorului, sau a Măiaştrilor care îi învăţau toate meseriile de pe lume. De aceea ştiau bine că va trebui să se schimbe un noian de ceruri până ce vor ajunge şi ei să aibă o asemenea răbdare să despice firele timpurilor, locurilor, cerurilor, până ce vor putea culege esenţa pentru fiecare aşezare în parte din lumea aceasta. Până atunci vor avea nevoie neapărată de toţi cei care au ajuns deja acolo. 
Azi lumea nu mai era atât de simţitoare şi nici lumea dinafara satelor nu mai era atât de cuminte încât să fie primit fiecare om, aşa cum fusese cu multe valuri de vremuri înainte. De aceea Călătorii colindau la zile fixe şi drumurile prin ierburi – vara, şi cele dintre nămeţi – iarna. Oamenii din sate ştiau bine când vor veni, de aceea erau pregătiţi cu toţii de primire: cu casele lor curate şi frumos împodobite cu scoarţe călduroase, curţile frumos luminate, frumos mirositoare, cu uneltele pentru muzica proprie fiecărei familii gata să întărească muzicile pâmântului însuşi, pe care se află gospodăria şi gospodăria însăşi, întreagă. Uneltele de muzică erau moştenite din bătrâni în fiecare familie după felul ei: după cum era pământul de sub casă, casa cu acareturile ei, cu oamenii de un anumit fir după naştere împletind cununa familiei şi nu alţii, cu animalele care li se potriveau să le crească şi înmulţească, cu livada special întocmită pentru toate sufletele din gospodărie... Toate aveau luminile lor clare, sunetele lor clare, răspândeau valuri de miros cuminte şi frumos... Şi aerul tremura simplu şi scânteietor în jurul lor, ducând mai departe ceea ce îi era normal în fiecare fel de vreme care o străbătea familia. 
Hainele, portul necesar familiei susţinea viaţa fiecărui membru în parte, după cum îi cerea firul vieţii în fiecare an. Şi sufletul omului se înnobila după curăţenia trupului, a hainelor cu cusături care lăsau aerul să curgă după cum îi era purtătorului mai bine, mai sănătos şi mai bucuros...
Luminile casei şi ale oamenilor, după puterile şi sarcinile tuturor, erau întreţesute într-o frumoasă armonie, aşa cum erau toate pe acest pământ, cu lumina dată de un anumit fel de copaci din faţa prispei, până la poarta gospodăriei: muzica ascunsă izbucnea din toate la un loc şi din fiecare în parte. Pentru ca toate să fie întregite, bărbatul şi femeia – părinţii copiilor şi susţinătorii bătrânilor – aduceau puterea muzicii izvorâtă prin uneltele primite spre folosinţă ca moştenire din generaţie în generaţie, de pe vremea în care Moşii se aflau zilnic în sinea oamenilor şi în faţa minţii lor. Toată feeria de lumini şi sunete se împletea cu glasul copiilor, în sunetele muzicii părinţilor lor, terminânu-se în notele grave, dar armonioase, ale bătrânilor care punctau viaţa familiei, aducând toate cele necesare din experienţa vieţii lor trăite...

Aşa îi aşteptau oamenii pe Călătorii Moşilor...

Cel care le simţea de departe sosirea era învăţătorul satului, la fel ca şi odinioară, prin legăturile lui speciale, de destin, cu Moşii şi Călătorii. Învăţătorul numea din timp în timp, tot sub îndrumarea Călătorilor, oamenii special simţitori pentru a anunţa momentul apropierii Călătorilor: la îndemnul Învăţătorului, venea momentul în care ei se îndreptau încet spre marile buciume aşezate în cerc, pe toată marginea satului, pentru ca acordurile lor blânde să cuprindă tot satul, toate pământurile lui în valurile care aveau să-l scalde... Pornirea buciumaşilor spre marginea satului era momentul în care orice activitate înceta în sat, oamenii se linişteau profund, lăsând sufletele să le fie în cântare cu bucurie şi lumină... Încet, în fiecare gospodărie, fiecare om păşea cu respect spre poarta larg deschisă, cântând încetişor, fiecare familie în parte cu muzica ei, cu cântările ei, cu portul, lumina, mirosul şi iubirea ei oferită lumii...

Când ajungeau la porţi, buciumaşii ajungeau şi ei la buciumele lor... Călătorii se apropiau pe drumul ce ducea spre sat... Sufletele împletite se regăseau surori şi îşi găseau fără greş armonia între ele...
Toată suflarea era în aceeaşi respiraţie...

În ritmul pământurilor de sub ceruri, buciumele îşi începeau încet, unduitor şi alinător cântarea...

Peste întreaga fire se revărsa deodată lumina trupurilor şi sufletelor Călătorilor... Simfonia luminilor, culorilor se ridica spre ceruri şi cuprindea pământurile, apele, casele cu tot ceea ce aveau în ele, cu oameni şi animale deopotrivă... Simfonia luminilor se împletea când suav, când puternic şi senin cu simfonia muzicilor propriilor lor trupuri, în cascade înalte, fără de sfârşit...

Din curţile caselor se revărsau şi se întăreau în puterea Călătorilor trecători valuri de lumină şi cânt mângâietor – când de muzică, când de glasuri umane, în care voci subţiri se împleteau cu voci bătrâne şi cu vocile cântătorilor care-şi simţeau deja inspiraţiile aprinse...

Destinele înfloreau în viziunea minţii şi fiecare îşi ştia locul pur şi bun în sat şi în lume, în anul care avea să vină...

Feeriile de lumină şi cânt ale Călătorilor treceau lin prin mijlocul drumului drept, curat şi luminos, luminând şi scuturând oameni şi animale deopotrivă, copaci, pâraie şi poteci din spatele caselor. Fiecare om îşi simţea viaţa binecuvântată de Moşii de sub Munţi, a căror prezenţă îndepărtată – şi totuşi atât deapropiată – umplea tot satul şi toate împrejurimile lui...

Aşa veneau... aşa treceau şi plecau Colindătorii Moşilor în vremurile de odinioară...
Lumina lor nu se stingea, doar se pierdea în depărtări, pentru urechile şi sufletele oamenilor, până când alte suflete, din altă aşezare, se pregătea să-i primească cum se cuvine...

duminică, 14 decembrie 2014

DE LA REACTIVITATE LA LINIŞTIRE (2): LINIŞTIRILE...

Am scris destul de mult asupra acestui subiect, nu voi bate apa în piuă acum. Principalul sens al vieţii noastre viitoare, care se prefigurează încă de pe acum, este liniştirea noastră complexă – şi faţă de felul în care trăim acum se poate adăuga: completă, liniştre completă... Poate câteva repere pot fi urmărite de dvs. în articolul cu adresa: http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2011/09/viata-traita-ca-o-meditatie-1-perceptii.html , http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2012/05/o-viziune-proprie-asupra-schimbarii.html şi http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2010/12/intermezzo-pe-calea-celor-3l-linistea.html; în timp, vom mai reveni asupra subiectului. 

A atrage atenţia asupra unor lucruri care pot fi schimbate sau înţelese altfel, pe măsura trecerii timpului, este ceva normal atâta vreme cât nu este vorba despre o încercare în exces. În categoria celor tipic reactivi intră şi cei care se înverşunează să schimbe ceea ce ei consideră a fi rău – cu ceva ce ei consideră a fi bine: de fapt ei îşi consolidează propria lor încredinţare, luptând împotriva celor care le creează premiza ratării scopului lor. Este o etapă – ca multe altele, pe care trebuie să o privim cu toţii ca fiind şi a celorlalţi, şi a noastră personal, şi ea ar trebui să fie trăită cu înţelegere şi răbdare, căutând să se valorifice situaţii în care pot fi date drept exemple personale de rezolvare, de dezvoltare, de echilibrare – după cum devine cazul. 
Toţi avem destinul de a ne cunoaşte moduri distructive de manifestare, rămase din vremea învăţăturilor altor etape vechi de evoluţie. Ele au fost bune la vremea lor, acum însă pe lângă ele avem în plus multe alte moduri de manifestare, conform învăţăturilor pe care le-am primit între timpul evoluţiilor vegetal – animale şi învăţăturile de creator conştient avnsat, care ar trebui să înveţe să creeze ţinând cont de viaţa şi înţelegerile celor din jur. Dacă suntem pe Pământ, planetă cu un biosistem atât de numeros, aceasta înseamnă că avem în noi rămăşiţe de tip vegetal, animal – dar şi ale altor grupuri spirituale întrupate tot sub formă umană, care sunt supuşi mai grosier sau mai subtil influenţelor acestui tip de biostem. 
Aşa cum scriam şi în alte articole, fazele următoare de evoluţie, în continuarea Pământului, după ce ne cunoaştem şi după ce ne depăşim aceste manifestări distructive, cuprind direcţii de reunire a celor care au manifestări înălţătoare asemănătoare: pentru a ne dezvolta astfel de manifestări sau pentru a supravieţui împreună în condiţii potrivnice vieţii, dezvoltării societăţii, adică: calamităţi naturale, condiţii dificile generale vieţii după modul local de întrupare (hipersensibilitate corporală pe unele planete, sau în faţa unor diverse condiţii de trai). Pe Pământ, schimbările vor fi în aceeaşi manieră: atitudinea concurenţială se vede înlocuită cu atitudinea conlucrativă şi vechea tendinţă a manifestării de turmă se înlocuieşte cu dragostea de toţi întrupaţii de pe planetă sau de pe grupul de planete care se dezvoltă sub puterea aceleiaşi stele. Dragostea de toţi şi toate, îngrijirea tuturor celor care se află în jur, altruismul sunt numai câteva dintre cele cunoscute pe Pământ, dar evoluţiile viitoare ne vor dezvolta în continuare tot felul de atitudini, de înclinaţii către tot ceea ce poate fi mai constructiv şi mai frumos în lumile care astfel înfloresc sub puterea creatoare a întrupaţilor. 

Tematica liniştirii ar trebui să fie privită şi din alt unghi de vedere pentru a înţelege de fapt de unde provine ne-liniştea. Şi aici discutăm despre corporalitate alături de biosistemul planetar dinspre care vin permanent impulsuri către corpurile noastre deosebit de sensibile. Şi nu numai către corpul nostru fizic: de aceea este necesar să înţelegem că avem mai multe corpuri decât ştim la modul general în acest moment. Majoritatea oamenilor au cel puţin 7 corpuri (fizic + corpuri fluidice, cu vibraţia progresiv mai înaltă decât corpul fizic), iar cca.8-10% din populaţiile umane au până la 9 corpuri aici, pe Pământ (fizic + corpuri fluidice, cu vibraţia progresiv mai înaltă decât corpul fizic). Deocamdată nu discutăm despre corpurile latente din alte universurile materiale, ci numai corpurile noastre din acest univers. În condiţiile unui biosistem vegetal şi animal aşa de dezvoltat precum îl ştim în ziua de azi, impulsurile primite de la vieţuitoarele din jur pot fi mici din parte fiecărui întrupat în parte, dar varietatea şi bogăţia per specie este atât de mare încât forţa de pătrundere în câmpurile şi corpurile noastre devine neînchipuit de puternică. Tocmai de aceea pe alte planete din univers, cu biosistem chiar şi numai pe jumătate de dezvoltat comparativ cu cel actual al Pământului, numai un singur creator – cel mult un cuplu – trăieşte pe o planetă întreagă. Şi aici intervine corporalitatea. Corpurile noastre sunt foarte sensibile, dar nici pe departe atât de sensibile cum sunt altele, de pe alte planete. În asemenea condiţii, fiecare om devine reactiv: ca fond principal al trăirilor pe Pământ. Numim reactivitate aici, astfel, orice fel de reacţie pe care omul o poate avea, nu numai cele pe care le numim negative. Aspectul de reactivitate contează, care creează oboseală şi duce către manifestare reală agresivă. Aşadar, acest fond creează la rândul lui un fond general de oboseală, cu care ne-am obişnuit atât de mult, încât nu-l simţim – dar observăm că fără să facem mari eforturi majoritatea oamenilor obosesc foarte repede, se enervează = devin reactivi, negativi, irascibili până la agresivitate. Am discutat despre variaţiile vibraţiei planetare: la cele de mai sus să adăugăm permanenta schimbare în ritmurile planetare, la care omul trebuie să se adapteze mai mult sau mai puţin conştient. Corporalitatea noastră, aşa cum este ea, este foarte bună, căci creează condiţii pentru această adaptare, ceea ce numim fondul general al impulsurilor planetare nu este de loc un lucru rău, ci un lucru care ne ţine permanent în „priză”. Cei care merg la munte ştiu bine că o oprire de mai mult de 2-5 minute din urcuş necesită un efort mare pentru a intra din nou „în ritm”. La fel se explică şi binele pe care planeta cu toate impulsurile ei ne pune la dispoziţie acest fond de menţinere în stare permanentă de alertă, subconştientă, care ne determină, oricât de obositor poate fi, o permanentă stare de veghe, stare de adaptare subconştientă la toate modificările din jurul nostru, de orice natură, în fiecare clipă a vieţii.
Ştiind acest lucru, poate avem mai multă îngăduinţă cu toţii unii faţă de alţii – mai ales când alte evenimente vin să completeze tabloul vieţii noastre zilnice. 
Natura speciei noastre nu ne creează decât posibilităţi de recepţie a impulsurilor şi ne lasă pe noi – prin gândirea atât de mult blamată în ultima vreme – să ne gândim răspunsul la tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie să luptăm, să muncim, să ne străduim după cum descoperim resurse necesare realizării unor asemenea trăiri. Greul vine din cauza faptului că ajungem la rezultate de multe ori situate departe de cel scontat, dorit, intuit. Ne înţelegem cu greu nepriceperea şi neacceptarea, oboseala, ratarea ne aruncă în braţele disperării şi nervilor ce par a fi fără sfârşit: şi pentru noi, personal, şi pentru cei din jur. Liniştea interioară vine greu, rar, pleacă repede şi ne lasă pradă altor nemulţumiri, pornite chiar din frontul nemulţumirilor interioare, anterioare: mult mai puţin având – de fapt – legătură cu exteriorul care este doar picătura care umple şi varsă paharul...

Şi tulburările reactivităţii noastre interioare, şi liniştirile noastre se regăsesc în noi. Ştim asta şi, reactivi în atenţiile noastre în mod ponderat, moderat, echilibrat – sau dimpotrivă, reactivi agresiv în faţa celor care au inerţii în faţa schimbărilor, avem însă cu toţii intenţia de a aduce schimbări – fie ele mici sau mari. Ne împotrivim – spunem noi – atunci când ni se prezintă ceva cu care nu suntem de acord, fără să ştim că totul pare normal, dar reactivitatea cu puncte agresive se sprijină pe o astfel de normalitate acceptată de societate. Şi pentru că este în general acceptată, n-o mai băgăm în seamă, iar căderile noastre pornesc de aici în cascadă. O ştim bine, simţim momentul când o luăm la vale, şi parcă nu mai putem să ne oprim. Tocmai din motivele enumerate mai sus. Avem şansa ca, dacă ne cunoaştem fondul general al oboselilor noastre, să diminuăm ceea ce putem, din tot ceea ce vine în contact cu noi. 
Îndrumările societăţii moderne spun să fim toleranţi cu noi înşine şi cu cei din jur, dar majoritatea oamenilor nu acceptă acest lucru, confundând gradul de toleranţă la adresa omului cu gradul de toleranţă la adresa manifestării lui agresive, egoiste, pe care nu se doreşte a se însuşi. Tocmai faptul că noi confundăm aceste două aspecte ne duce de fapt la vale, în loc ca ele să se echilibreze şi aspectul războinic să se piardă înainte de a lua amploare. Studiindu-ne bine şi cât de cât corect, ajungem să ne înţelegem, urmărindu-ne şi analizându-ne derulările pas cu pas ale neînţelegerilor noastre: pornind să ne înţelegem pe noi înşine, ajungem să-i înţelegem pe cei din jur şi, ceea ce este cel mai important lucru din lume: ajungem să ne înţelegem reciproc şi să ne împletim vieţile, în loc să ni le distrugem reciproc. 
Iar aspectul cel mai favorizant pentru noi rămâne reunirea noastră, înţelegându-ne şi acceptându-ne reciproc, devenim mai creativi, mai lucrativi, ducând totul la bun sfârşit, iar atitudinile pozitivate astfel ne conduc la derularea unor activităţi în mod liniştit, odihnitor chiar dacă munca ne este grea pentru corpurile noastre totuşi fragile, pentru emoţionalul nostru atât de încercat, pentru mentalul nostru asaltat permanent într-o societate care cere mereu, şi nicidecum nu dă. Devenim însă treptat conştienţi de rezultatele obţinute, de eforturile comune din care nu avem decât de câştigat. 

Înţelegând câteva lucruri, ne putem linişti mai repede. Studiindu-ne înclinaţiile, tendinţele, neînţelegerile şi înţelegerile, ajungem să ne căpătăm treptat un anume fel de liniştire, care lucrează în continuare şi asupra noastră, şi asupra celor din jur. Spre exemplu, un anumit aspect al drumului către liniştirile noastre ne cere să-i înţelegem pe cei din jur, chiar dacă totul ar părea paradoxal: discutăm acum despre reactivitatea sufletului, despre revoltele nervoase şi nu despre zgomotul puternic al vieţii noastre: zgomote casnice, strigăte, muzică – necesar însă multor oameni în zilele noastre. Ei se simt prea puternic asaltaţi de necesităţile care curg din toate părţile, de impunerile învechite ale lumii din jur, de indiferenţele sau agresivităţile altora, de gândurile învălmăşite pentru rezolvările sarcinile curente şi, intuitiv, ei simt că le face bine zgomotul: aşa şi este de fapt, căci zgomotul sparge frontul amprentărilor care ne influenţează permanent, perturbându-ne puternic pe fondul oboselii curente. Astfel de oameni se echilibrează însă singuri, căci oboseala de zgomot îi determină să caute liniştea, pacea, odihna – ceea ce duce la obţinerea în acelaşi timp a liniştii interioare şi exterioare deopotrivă. 
Şi tot aşa putem căuta mereu înţelegeri pentru tot felul de aspecte ale societăţii noastre, care să ne ajute să ne liniştim reacţiile faţă de cei care par a ne accentua viaţa plină de zbucium...
Să ne obişnuim să înţelegem că sunt multe căi care duc către acelaşi rezultat. Viaţa viitoare a omenirii va fi una calmă, liniştită, dar drumurile care duc într-acolo sunt multe şi nicidecum asemănătoare: căci suntem diferiţi ca moduri de evoluţie şi tocmai asta ne îmbogăţeşte mereu spiritual.