Spuneam în primul articol [ http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/05/despre-capacitatea-de-concentrare-sau.html ]
despre greutatea de a face faţă concentrării datorită volumului uriaş de informaţii, de cunoaşteri extinse şi de aplicaţii care ne asaltează subconştientul – şi chiar conştientul – în fiecare moment.
Şi am mai discutat despre faptul că mare parte dintre oameni nu au experienţa concentrării extinse în situaţii de mari aglomeraţii planetare. Evoluţiile însă nu ruşinează spiritele întrupate: prin conjuncturile elastice, pe care ele le crează, astfel încât să nu se arate explicit că spiritele nu au capacităţi înaintate. Evoluţiile lasă doar cunoaşterea acestui lucru ca pe ceva implicit, prin întruparea unor ajutători – spirite cu evoluţie mai multă, cu experienţă consolidată, de la care mulţi pot să înveţe: şi cunoaşterea generală, şi aplicaţia, şi încurajarea de a merge mereu mai departe, cu încredere în forţele proprii.
Orice grup spiritual este ajutat astfel, dar se va confrunta, spre încurajare şi formarea încrederilor, şi cu grupuri care au experienţă mai puţină: învaţă în acest mod să-şi ofere sprijinul, pentru ca experienţa proprie, învăţată de la cei mai experimentaţi, să fie de folos şi altora.
Ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă răbdarea de a trăi fiecare moment din viaţă, înţelegerea care vine după percepţia greutăţilor şi foloasele care pot fi armonizate între ele, decurgând din repartizarea sarcinilor de destin; orice astfel de sarcini sunt oglindite în puterile, în înclinaţiile generale ale fiecărui om în parte.
În etapele de evoluţie bazată pe intuiţie, aşa cum este aceea pe care o finalizăm acum, greutatea se estompează prin limitarea sarcinilor de destin, pentru fiecare dintre noi în parte, comparativ cu cele pe care le-am avut în etapa anterioară, în epoca mentală: în condiţii de cunoaştere complexă a realităţii înconjurătoare. Căci evoluţiile ţin cont în primul rând de condiţiile planetare de trai: în cazul vremurilor pe care le trăim acum – de vibraţiile relativ joase, care conduc la concentrarea cu greutate la desfăşurarea învăţăturilor şi aplicarea lor. Dar la nivelul întregii populaţii creatoare conştiente, împletirea lor conduce la armonizarea tuturora într-o splendidă ţesătură în care fiecare om este pus astfel în valoare.
Este adevărat, poate de multe ori trebuie să spunem azi: sau ar trebui ca fiecare om să fie pus în valoare.
Societăţile retrase au oferit acest exemplu, atâta timp cât au existat. Fiecare om a beneficiat de ele şi acest lucru face parte din intuiţiile noastre de mai bine, mai moral, mai corect, mai spiritual.
[Pentru studiu: societăţile retrase: http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/calatoria-astrala.html ]
În societăţile străvechi, orice om avea dreptul (nu obligaţia) să primească o învăţătură de înaltă calitate. În primul rând – despre cele ce se aflau în lume. Şi să nu credeţi că erau puţine, comparativ cu ceea ce ştim azi... Citiţi ceea ce ştiau dacii – care nu erau totuşi cei care făceau cele mai mari şi mai multe lucrări de pe Pământ. Cu toate acestea, cunoscând generalităţile ca atare, şi remodelându-le permanent după schimbările în ritmurile planetare, fiecare om îşi urma înclinaţiile personale, proprii destinului lor: un destin general de întrupări pe Pământ şi unul particular vieţii curente, chiar particular perioadei din viaţă pe care o trăia în fiecare moment.
Un astfel de destin concentra şi elemente de echilibrări în zestrea acumulată: dacă a făcut mult dintr-un aspect de muncă în perioada anterioară – în viaţa curentă desfăşura ceva complementar sau ceva diferit de cele trecute, pentru consolidare – adică consolidându-le şi pe celelalte, sau oferindu-le cale nouă de dezvoltare, prin impuls lateral.
Toate fiind necesare, toate slujind viaţa, creaţia. Evoluţia.
1. NE-AM OBIŞNUIT SĂ DISPREŢUIM
În orice vremuri, în întreaga ţesătură planetară, fiecare om are locul lui, dar deviaţiile normale din acestă epocă grea au condus la exacerbarea diferenţelor între grupuri mari de oameni, pe principiile separării dispreţuitoare, şi nu ale primirii înţelegătoare. Este o învăţătură pentru toată lumea, indiferent din ce parte, unghi, priveşte şi participă fiecare la această ţesătură. Dispreţul separă pe omul cunoscător de omul care abia păşeşte pe calea cunoaşterilor. Înţelegerea uneşte pe cei doi oameni şi cel care înţelege se apleacă cu drag asupra celui care primeşte fără jenă cunoaşterea. În procesul cunoaşterii şi aplicării, cei doi vor ajunge să se ajute reciproc, să se sprijine reciproc, să meargă mai departe împreună pe cărările evoluţiilor. Pe de altă parte, în vremurile pe care le trăim, dispreţul se răspândeşte repede. Mai repede decât înţelegerea. Grav este că se răspândeşte rapid şi de o parte, şi de cealaltă a baricadei, chiar dacă ne străduim să căutăm sensuri ascunse pentru a înţelege de ce ni se tot spune să nu judecăm de rău, căci Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii. Unii dintre noi refuză să creadă că Dumnezeu i-ar iubi pe toţi oamenii şi aşa am personalizat un rău colateral răspunzător pentru devierile noastre.
Dar la o analiză mai atentă ajungem la concluzia că o parte din relele cu care ne confruntăm ţin de neputinţa noastră de a ne concentra la ceea ce avem de făcut.
Concentrarea noastră este diferită, în planuri diferite, pentru fiecare om în parte. Sunt oameni care au un bagaj mare de cunoaştere şi o putere mare de pătrundere în profunzime, care se poate manifesta chiar şi în etapele de joasă vibraţie planetară. În condiţiile vibraţiei medii planetare de frecvenţă înaltă, toţi oamenii au astfel de capacităţi. Azi, doar unii oameni au sarcina spirituală să facă asemenea lucru chiar şi în condiţiile de vibraţie medie planetară scăzută, chiar în condiţiile unor câmpuri mental-astrale extrem de dense, datorate unei aglomeraţii planetare înaintate.
Asemenea evoluanţi – mulţi, foarte mulţi, descoperindu-se azi pe ei înşişi cu bucurie multă – au în destinul lor studiul ansamblului: al structurilor şi al felului lor de armonizare – locală şi universală, într-o lume în care se poate urmări – în timp şi spaţiu – desfăşurarea de ansamblu a evenimentelor. Cu puterea de concentrare pe care o au, o astfel de structurare este rapid înţeleasă ca fiind în desfăşurare ca şi apele curgătoare: ivirea ca un izvor, dintr-un prea-plin existent undeva în străfunduri (ştim bine azi: punctul interior de alimentare al izvorului), studiul elementelor în care are loc această stocare şi condiţiile care au creat irumperea la suprafaţă, dezvoltările, alimentările exterioare, desfăşurarea meandrată a tumulturilor, apoi vărsarea în plinul existenţial... sau împânzirea, împrăştierea în alte plinuri care ajută astfel exponenţial ca totul să se manifeste, să îmbogăţească spaţii, timpuri, experienţe ale altora cu care se împleteşte totul astfel. Urmează rafinarea esenţelor, ridicarea prin alambicul vremurilor şi descărcarea esenţelor în viaţa pe care ele o alimentează mereu.
Le mai putem numi: spiralele calităţii, înţelegerii, universalizării.
Concretul se transformă în abstract şi reprezintă totul, holografic. Avem nevoie cu toţii de toate desfăşurările, ca să înţelegem necesitatea propriului destin, propriei lucrări ca fiind necesară: personal şi întregii societăţi.
2. CÂTEVA CUVINTE DESPRE CONCENTRAREA CONDUCĂTORILOR
Ierarhiile sociale pe care ni le prezintă lumea azi nu ar trebui să se prezinte după avere, putere, influenţă prin exercitarea puterii cu presiune în viaţa comunităţilor şi în acelaşi timp în viaţa fiecărui om în parte. Dar lucrurile se prezintă astfel deoarece oamenii care ajung să ne fie conducători nu au capacitate de concentrare în timpurile noastre, şi chiar consideră că efortul de concentrare de acest fel este de dispreţuit, deşi cer altora să facă ceea ce ei nu vor să facă. Dispreţuiesc particularităţile deosebite ale muncii (creaţiei) şi folosirii rezultatelor ei chiar pentru uşurarea desfăşurării ei în folosul societăţii. O resping, pur şi simplu, ori – dacă se angajează pe un drum de creaţie (muncă), o abandonează destul de curând, în favoarea drumului politic. Dar ceea ce poate este mai greu de înţeles azi este faptul că tot aceşti oameni, ca spirite întrupate, ar fi trebuit să fie oricum în fruntea noastră, tot ca şi conducători: dar să fie nişte conducători cu forme echilibrate de manifestare, în orice fel de aspect al vieţii comunităţilor. Ei au capacitatea cea mai redusă de concentrare, experienţa cea mai redusă în materie de participare la viaţa curentă: la muncă manuală, în primul rând. Pot să se orienteze, sprijinindu-se pe experienţa înaintaşilor, pe care încearcă să o adapteze noutăţilor locale şi ale timpului în care trăiesc. Dar numai din greşeli conştientizăm tot ceea ce mai avem de învăţat şi, la nivele individuale, înţelegem că fiecare avem greşelile, neputinţele noastre: pe care ni le descoperim, începem să învăţăm să le căutăm şi să le înţelegem complexităţile, completăm cunoaşterile anterioare, ne mobilizăm la adaptare prin aplicarea noutăţilor în viaţa curentă.
Un alt aspect este legat de faptul că în mintea lor este foarte mare dezordine: o incapacitate de a se concentra la ordonarea elementelor particulare ale societăţii pe care o conduc. De aceea, cei care sunt experimentaţi, pricepuţi la orice, ajung repede să fie speculaţi de conducătorii lor. Unii dintre cei pricepuţi reuşesc să se retragă, cu diverse motivaţii, atunci când nu cer neapărat foloase substanţiale şi le primesc. Alţii rămân în slujba conducătorilor lor, însă cu timpul tot acolo ajung, nemulţumiţi şi de situaţia lor, şi de faptul că nu au avut curaj să ia măsuri la timp. De regulă, cei pricepuţi se vor amesteca foarte puţin, sau de loc pe mai multe direcţii, pierzându-şi capacităţile deosebite pe care le au. Dacă nu sunt înlăturaţi ca nemaifiind satisfăcători, se retrag singuri, după ce au dat exemplul lor o perioadă de timp: manifestare frumoasă, echilibrată, pe care o urmăresc cu orice risc, chiar şi cu riscul propriei lor vieţi.
Pricepuţii sunt relativ puţini şi restul sunt foarte mulţi la evoluţie pe aceeaşi planetă, veniţi, cum spuneam, din multe locuri din univers, dar locuri extrem de asemănătoare. De aceea sunt chiar de regulă asemănători din punct de vedere al caracterului, al înclinaţiilor, al culturii – într-un cuvânt al spiritualităţii lor. Par diferiţi, priviţi în vremuri diferite. Cei puţini care sunt şi buni, printre ei, au putere de concentrare asupra tuturor celor cu care se confruntă, de aceea locul lor este mai bine în mijlocul poporului, al lucrătorilor, pentru a le fi exemplu de muncă. Explorează, se adaptează, se manifestă mereu echilbrat. Chiar dacă se dezechilibrează o clipă, se reechilibrează rapid, de fiecare dată. Îşi consolidează propriile lor manifestări, înţelegând mereu noi faţete ale aceluiaşi element, ridicând mereu calitatea celor efectuate de ei, prin explorarea propriilor lor puteri, atenţi mereu la sondarea profunzimilor lor. Însă în mijlocul lumii, în mijlocul celor neştiutori – şi tocmai de aceea foarte agresivi – se vor simţi sufocaţi: din cauza atitudinii lor deschise, plină de bunătate, cu adevărat umană.
Restul conducătorilor, cei fără experienţă multă, sunt cei care trebuie să înveţe, chiar să înveţe acolo unde se cred ei cei mai buni din univers!
Este necesar să se precizeze însă ceva: în condiţii de vibraţie joasă – dar nu şi de aglomeraţie planetară, cu spirite venite din multe puncte ale universului şi din alte universuri – ei s-ar descurca bine, trăgând popoarele doar spre austeritatea cu care chiar ei s-ar împăca acceptabil. Un fel de austeritate care, în condiţiile unei planete relativ mici, să ofere un trai decent tuturor oamenilor. Să nu conducă nimeni şi nimic către mizerie, foamete, cruzime, crimă, războaie, masacre.
Aşadar, am putea să înţelegem acest fel de situaţii planetare şi să dăm o şansă celor lipsiţi de experienţă să înveţe, s-o capete. Bineînţeles că nu trebuie să-i alegem acum pe cei care ni se par mai nepricepuţi, dar dacă astfel de conducători se dovedesc nedemni de poziţia pe care au ocupat-o, este necesar să înţelegem că au ajuns acolo luptând intuitiv să-şi capete dreptul spiritual pentru care s-au zbătut mult. Oricum, istoria ne-a învăţat că, dacă nu le oferim noi o şansă, o vor smulge ei din mâinile oricui...
Dacă ne gândim la faptul că alţi ajutători mai evoluaţi ar conduce mai bine, trebuie să ne gândim la faptul că în acest caz alţii ar rămâne fără experienţă în acest domeniu, ca şi în multe altele de aceeaşi natură.
Prin blândeţea şi înţelegerea lor, ajutătorii mai evoluaţi nu ar trebui să conducă în astfel de vremuri: ei au experienţă multă şi sunt gata să facă ei de toate, văzând că alţi oameni nu ştiu să facă ce trebuie. S-ar ajunge la delăsare, retragere din faţa greutăţilor – dacă ajutătorii tot trebuie să arate... şi arată că se pricep bine de tot... Cu toate acestea, din când în când astfel de ajutători intră în structuri de conducere, fiind foarte buni organizatori, dar pentru ajutor (exemplu) oferit celor care învaţă să ofere ajutor, la rândul lor.
Cu ajutorul lor, lumea învaţă că nu este nici o ruşine să muncească. Şi măturatul străzii, şi curăţatul cartofilor sunt astfel de lucruri bune pentru toată lumea. Şi curăţarea toaletelor... Alături de munca la crearea mega-structurilor societăţii noastre şi coordonarea computerizată a marilor ecluze portuare sau a zborurilor cosmice.
Ceea ce ne scapă "azi" – dar vom recupera mâine este însă pe de o parte cunoaşterea generalităţilor privind viaţa pe care o avem, iar pe de altă parte înţelegerea – în locul dispreţului – pentru explorarea "părţii", faţă de aceea a "întregului".
3. DIN NOU, DESPRE CAPACITATEA DE CONCENTRARE LA NIVELE INDIVIDUALE
De la societatea în ansamblul ei – la fiecare individ în parte, în viaţa sa curentă, diferenţele nu sunt foarte mari. Concentrarea fiecăruia dintre noi are la bază, aşadar, experienţa de întrupat, modul în care ne orientăm în condiţiile unui mediu dificil de trai. Ne formăm însă obişnuinţa de concentrare în acest mediu, în care cele mai greu de suportat sunt schimbările de vibraţie de la o perioadă scurtă de timp la alta, în care corpurile noastre împrumută vibraţia mediului – dar spiritul nu are putere întotdeauna să se adapteze pe loc; sau măcar rapid. Avem aceleaşi seturi de vibraţii ca şi mediul în care trăim, dar modificarea lor în acest mediu este deseori mai rapidă decât ne aşteptăm noi. Noi înşine nu suntem atât de rapizi faţă de cum ne-am aştepta să fim. Cu atât mai mult nici alţii nu se pot comporta conform aşteptărilor, înţelegerilor şi pretenţiilor noastre.Capacitatea de concentrare se modelează în sensul creşterii permanente, chiar dacă avem tendinţa să credem că, dacă nu ne putem concentra într-o problemă – nu ne vom putea concentra niciodată. Dacă suntem atenţi, înţelegerea îşi formează căi de pătrundere şi concentrarea devine mai uşoară. Experienţa cunoaşterii, îmbogăţirea ei, multiplicarea aplicaţiilor conduc la creşterea capacităţii de concentrare. Ea poate rămâne aceeaşi, la acelaşi nivel încă mic, în general (comparativ cu ce observăm la alţi semeni), dar cunoaşterea şi aplicarea pot forma obişnuinţa spiritului de a-şi adapta mereu manifestarea, concentrându-se doar pe punctele cheie ale trăirilor.
Avem neputinţe, şi noi – ca şi cei de la care avem pretenţii mari – de păstrare a ordinii, de organizare a propriilor noastre activităţi, de gestionare a acumulărilor materiale pe care le avem – fiecare după viaţa sa. Ne pricepem de minune să facem şi să întreţinem dezordinea, dar când trebuie să facem ordine şi să păstram ordinea, constatăm că este mult mai greu. Ne obişnuim aşa, încât nu mai vedem propria noastră bătătură. Vedem la alţii – nu recunoaştem exteriorul oglindit în propriul interior. Ajungem totuşi să conştientizăm la un moment dat, şi astfel începem munca de remodelare. Care se conştientizează cu greu ca neavând capacitate de concentrare – sau având o capacitate de concentrare redusă – pentru a o crea şi a o păstra.
Sunt şi capcane ale unor asemenea experienţe – acelea care se pot referi la generalizarea peste măsură a unor cunoaşteri anterioare, a unor aplicaţii consolidate, confuzia unor evenimente, a desfăşurărilor lor – între cel vechi şi altele noi. Le mai numim stări inerţiale. Şi sunt foarte greu de învins: dar nicidecum imposibil.
În asemenea situaţii ne dăm seama la un moment dat că un punct asupra căruia trebuie să lucrăm este concentrarea pe noutate. Este adevărat că este greu, în condiţiile enumerate în aceste studii. Şi spun din nou: dar nu şi imposibil. Din nefericire, mulţi dintre noi, conştientizând doar câteva elemente de evoluţie, am învăţat formule care simplifică totul, confundând partea cu întregul: spre exemplu – ce nevoie mai avem de cunoaştere, dacă toţi suntem Fii de Dumnezeu şi oricum ştim totul. Ar fi de ajuns atât şi gata! Scăpăm de concentrare şi toate celelalte…
Lucrurile nu stau chiar de loc aşa. Dacă tot suntem aici, pe Pământ, vom descoperi mai devreme sau mai târziu că avem datoria să cercetăm tot ceea ce ţine de acest punct din univers. Cum se vede Pământul şi cum se vede universul din perspectiva omului pe Pământ. Oriunde suntem, ne este necesară concentrarea în modul de structurare locală (planetară, corporală)cu care ne confruntăm. Fiecare om are şi momentele de destindere, şi cele de cunoaştere şi aplicare. În linişte, cu calm, cu răbdare, puţin câte puţin. Treptat se modelează înţelegerile şi se adaptează la cunoaşterea lumii sub aspectele învăţate. Atitudinea deschisă oferă perspective uriaşe dezvoltării capacităţii de concentrare, în orice moment de viaţă. Acea atitudine care ajută, în echilibru, la clădirea conştientului nostru în orice moment, în orice loc ne-am afla: la muncă, în informare, în destindere (o numim “odihnă activă”).
V-am prezentat doar câteva direcţii generale, subiectul este vast şi vom reveni ori de câte ori va fi nevoie. Voi veţi găsi încă şi mai multe puncte de gândire, de reflectat astfel asupra realităţii pe care o trăim: în special aplecându-ne cu înţelegere asupra aspectelor ei dure, chiar dacă este foarte omenesc să ne necăjim câteodată. Important este să scurtăm astfel de momente, prin înţelegerea lor profundă.
Adică să fim cu adevărat oameni buni şi cuminţi.




