Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



...cu sufletul plecat: și pe marginea mormintelor, și pe marginea paturilor de spital...

...cu sufletul plecat: și pe marginea mormintelor, și pe marginea paturilor de spital...
Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de http://pressone.ro/editorial/parintilor/)

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI...

Educaţia nu înseamnă doar a sluji material, profesional, conducerile laice şi religioase... Cel care face o facultate şi în virtutea diplomei face ce a învăţat în anii de studiu, nu rămâne decât tot un muncitor, oricât de vanitos ar spune: Sunt educat! Sunt un intelectual! Este, până la urmă, muncitor cu mintea, aşa cum cei pe care îi dispreţuiesc aceştia - deşi nu ar trebui, în ruptul capului să fie dispreţuiţi - sunt muncitori cu mâna...

Cei care se consideră culţi, educaţi, motivaţi în sinea lor să fie mândri de ei înşişi, ar trebui să ştie că o cultură nu înseamnă nimic dacă nu studiază toată viaţa, dacă nu se preocupă INTENS de tot ceea ce poate fi superior în societate - dar fără să se laude, fără să-şi strige cultura şi civilizaţia interioară (adevărata civilizaţie personală, care o dezvoltă armonios pe cea societară) pe toate cărările... Obiectivul lor permanent ar trebui să fie doar ajutorul pe care îl pot oferi fiecărui om să ajungă la acelaşi nivel şi să nu se îndoiască de propriile capacităţi dacă sunt cândva depăşiţi...

Aşa cum avem acest frumos exemplu...

http://ampress.ro/opt-trasaturi-ale-unui-om-educat-ce-conditii-ar-trebui-sa-indeplineasca-o-persoana-educata/

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


luni, 16 ianuarie 2017

DISCUŢII TEMATICE CU PRILEJUL ZILEI SFÂNTULUI ANDREI

Discuţiile legate de creştinarea poporului dac în general – şi în particular legate de creştinarea lui de către apostolul Andrei, vor fi întotdeauna şi multe, şi vor fi prilejuri de controverse. Şi ştim deja bine asta. Pe de altă parte cineva spunea – şi mi s-a părut foarte adevărată exprimarea cu privire la religia noastră: “Trăim în tradiţia altui popor”: cu alte cuvinte mulţi români spun azi exact acelaşi lucru - “Nu cred în Dumnezeul evreilor – Dumnezeul în care cred eu este bun, este iubitor, este iubirea întruchipată, care nu pedepseşte, ci ne învaţă şi ne întăreşte prin tot ceea ce ne dă şi prin tot ceea ce nu ne dă!” Şi aşa şi este de fapt, acesta este Dumnezeul în care credem azi – chiar dacă părinţii şi bunicii noştri au trăit cu frică de Dumnezeu, şi nu în iubire de Dumnezeu... Asta simţim azi mulţi români, iar în vremurile ce vor veni o asemenea încredinţare înălţătoare se va întări tot mai mult. Asta e cert. Azi mulţi români evită să se numească pe ei înşişi ortodocşi: pentru că o ortodoxie ar trebui să reflecte ceva din străfundurile sufletului omenesc, care irumpe ca o încredinţare vitală... De fapt cei care cred în iubirea lui Dumnezeu sunt, cred eu, cei mai ortodocşi... Încrezători în dreapta credinţă. În continuare la ideea de mai sus, omul acela spunea: un popor care nu cunoaşte, prin studiu individual, rădăcinile religiei proprii, nu-şi va cunoaşte cu adevărat religia proprie. Şi eu cred că are dreptate. Nu ne atrage să studiem mai mult. Omul o practică prin obişnuinţa lumii cunoscute de el, fără conştienţa superficialităţii actului în sine. După ureche, cum spun românii. Noi nu studiem Vechiul Testament sau cărţile de sorginte iudee, nu avem înţelegerea celor aduse de Moise şi a tuturor personalităţilor iudee. Spunem că suntem creştini, că nu suntem iudei – şi este mult adevăr în asta, totuşi Iisus a spus clar că nu a venit să desfiinţeze legea anterioară (legea lui Moise), ci a venit s-o împlinească. Aşadar cel ce crede în Iisus ar trebui să ştie ce cuprind şi restul scrierilor religioase pe care Iisus nu le-a negat, nu le-a desfiinţat. 
Sunt lucruri pe care nu le înţelegem profund şi este normal din moment ce nu avem învăţătura oferită de biserică. Singura învăţătură este aceea a Noului Testament: preoţii creştini nu pun decât vagi accente asupra Vechiului Testament – poate pentru a nu zgândări accentele de răzbunare, ispitele de acest soi care aşteaptă la orice cotitură. Cunoaşterea detaliată rămâne a evreilor, care însă nu cred în împlinirea adusă de Iisus şi aşteaptă alt Hristos. Mulţi creştini nici nu ştiu că VT este legat de Moise, aşa cum, de altfel, mulţi creştini practicanţi întrebaţi ce este cu Noul Testament, vor răspunde: ăla cu Hristos sau ăla cu Biblia. Bineînţeles că nu-s ei de vină, iar eu aici nu vreau să discut despre a cui vină ar fi, sau a cui politică este făcută astfel, sau despre superficialitatea religioasă în sine, sau despre devierea conform căreia religia este bazată în principal pe frică şi nicidecum pe iubirea lui Dumnezeu întrupat pentru oameni, care toate la un loc au creat întreaga luptă de-a lungul mileniilor, toate spasmele religioase ale popoarelor creştinate. Ba încă teorii moderne merg până acolo încât să spună că Iisus a urât rău de tot omenirea dacă de două mii de ani diverse grupuri umane se luptă între ele, antrenând oamenii în certuri, crime, războaie etc., el însuşi spunând că a venit să aducă sabia care va despărţi cele mai intime reuniri omeneşti din lume... Sensul este altul, bunînţeles, dar pentru astfel de oameni nimic nu este un non-sens, aşa încât nu ar trebui să ne mai mirăm pentru nimic în lume. 
Totuşi putem spune clar de tot: religia o fi ea cum o fi – DAR CREDINŢA NOASTRĂ ESTE PUTERNICĂ. EA SE BAZEAZĂ PE O CREDINŢĂ ANCESTRALĂ ÎN DUMNEZEIRE – INDIFERENT CUM AM NUMIT-O DE-A LUNGUL VREMURILOR... 
Şi vom înţelege cu toţii acest lucru, chiar dacă mulţi acuză pe cei care îşi păstrează doar credinţa în suflet şi cu ea trăiesc, concret. Dar şi aici sunt diferite sensuri şi nu suntem încă cunoscători ai tradiţiilor noastre strămoşeşti pentru a le decela şi a înţelege profunzimile temelor umane. Tot ceea ce a fost înainte de împământenirea creştinismului ne este aproape necunoscut, ferindu-ne să cunoaştem căci aşa am fost învăţaţi: înainte de a fi români, dacii erau barbari, credeau în zei în numele cărora făceau sacrificii umane, etc. Lucru total neadevărat – teorii intenţionate pornite de la romani, confuzii pe care azi nu le cred mulţi ca fiind reale. Am tot scris de ani de zile despre aceste confuzii semănate de romani la fel cum şi despre creştinii din Roma antică răspândeau vorbe rele şi grele:
– creştinii şi-ar mânca conducătorul spiritual şi i-ar bea sângele; în realitate este, aşa cum ştim bine, este o metaforă cu privire la ultima cină a lui Iisus împreună cu apostolii, înainte de sacrificiul său suprem prin crucificare: ra (este) vorba despre pâinea şi vinul sfinţit de sufletul dumnezeiesc care desfăşura sarcina de încununare a vieţii sale pământene. Orice conducător, îndrumător spiritual era cât se poate de viu, şi viu rămânea până la sfârşitul zilelor sale din destin;
– dacii şi-ar fi aruncat tinerii în suliţe pentru ca sufletul lor să ducă zeului Zalmoxis dorinţele poporului lor, cerinţele de ajutor; în realitate este vorba despre practicarea călătoriilor astrale (zborurile sufletului în “suliţele” Soarelui) prin intermediul cărora orice om antrenat în acest sens putea să ia legătura şi cu cei decedaţi – cu entităţile astrale şi cu orice alt om viu conştient de o astfel de activitate, cu orice entitate dimensională şi interdimensională (cu îngerii). Zalmoxis era cât se poate de viu, se afla încă în mijlocul poporului său – fără să se amestece direct în viaţa oamenilor, dar îndrumându-i şi mental, şi astral, şi prin activitate fizică directă.
Noi, românii, învăţăm la şcoală că poporul român s-a născut creştin: 
– pentru că s-ar fi născut din unirea barbarilor daci cu ordonaţii bărbieriţi soldaţi romani (sau romanizaţi cu forţa – mai aproape de adevăr, de fapt);
– pentru că romanii (romanizaţii) ar fi fost creştini deja – ceea ce este extrem de departe de adevăr. Dar numai astfel ar fi avut prilejul, prin intermediul romanilor, să ajungă pe meleagurile noastre apostolul Andrei, care ar fi creştinat dacii barbari – şi chiar credem că au fost barbari, chiar dacă, de asemenea, ştim bine că erau vestiţi ca fiind cei mai înţelepţi dintre traci, şi marile personalităţile vremii lor au scris frumos despre ei. De fapt astfel de încredinţări se mai sprijină uneori pe ideea că ar fi fost cei mai puţin barbari dintre barbari şi că nu au nimic de acceptat de către noi, decât din momentul în care au devenit creştini: din ziua în care apostolul Andrei ar fi început să propovăduiască noua credinţă în Dacia, el însuşi botezând oamenii de aici în numele lui Iisus. 
Este normal să nu credem decât astfel, căci din cele citite în NT (sau din auzite că ar scrie pe undeva pe acolo) rezultă că fiecare apostol a creştinat un popor. Desigur, omul a ajuns azi să gândească rapid, aşa încât speculaţiile religioase merg rapid să umple golurile necunoaşterii concrete. Se trage concluzia astfel că apostolul Andrei ar fi călătorit prin toată Dacia, ar fi avut contacte cu preoţii lui Zalmoxis şi geţii s-ar fi convins astfel de supremaţia Dumnezeului iudeu în faţa nevăzutului Zalmoxis (Zamolxe numit popular). Deceneu ar fi putut astfel mobiliza toţi preoţii zalmoxieni să treacă de bunăvoie la creştinism şi astfel s-ar fi putut crede într-un proces rapid al creştinării dacilor în timp ce se “uneau” cu romanii. Asta numai dacă ar fi fost vorba despre o lume traco-geto-dacă fără stabilitate religioasă, care era obligată, aşa cum “se spune şi s-au făcut şi filme” să-şi omoare tinerii pentru a-i duce doleanţele lor unui zeu crud şi nemilos (căci nu ajunsese pe la noi scrisa iudeilor despre Dumnezeul lor răzbunător şi prea-puţin-milos). 
Nu sunt speculaţiile mele, ci redare din discuţii cu tot felul de credincioşi ortodocşi sau cu unii protestanţi formaţi din ortodoxie. Dacă se speculează mult legat de creştinarea poporului dac, se speculează încă şi mai mult despre religia dacilor, având pietre de referinţă câţiva zei care ascultau de vocealui Zalmoxis. Ceea ce am observat din discuţii diverse este încredinţarea că creştinismul a ţinut poporul proaspăt format, fără de care el s-ar fi împrăştiat, aşa cum s-ar fi putut petrece lucrurile chiar la început, înainte ca religia cea nouă să se fi consolidat: pentru că o vreme relativ îndelungată nu au existat mărturii despre oamenii de aici, şi ar fi logic să fi existat o dezorganizare după retragerea romanilor, o împrăştiere care ar fi permis popoarelor migratoare să găsească mare parte din ţară goală, locuri întinse fără stăpâni, de luat în stăpânire fără nici multă trudă. Puţine “cronici” ale timpului au existat, căci iar elogic să fie aşa din moment ce “barbarii” dinainte nu ştiau să scrie. De fapt e bine să spunem pe loc, fără echivoc, şi nu ar fi de loc prima dată când scriu asta: DACII ŞTIAU DE MII DE ANI SĂ SCRIE, AVEAU O SCRIERE DE TIP INIŢIATIC COMPLEX, RUNIC LEGAT (aşa cum sunt kippu-urile incaşe), PE CARE NU ÎL LĂSAU LA ÎNDEMÂNA STRĂINILOR. Ultimul loc unde am văzut cu ochii mei aşa ceva a fost în interiorul Templului Ursitelor de la Şinca Veche – dar care au fost şterse cu o inconştienţă brutală (căci vreau să cred că nu ar fi fost vorba despre ceva conştient, criminal conştient) de pe pereţi în cursul anilor 2000 (prin 2003 pereţii erau deja dezgoliţi de uriaşa comoară ancestrală). 
Dar, revenind, este bine să ştim că începând de la mijlocul mileniului I d.Ch. s-au consolidat din nou aşezările dacice, multe dintre ele părăsite de oamenii fugiţi din calea tăvălugului roman, refugiaţi în munţi sau în părţile necucerite de romani, oprind un alt tăvălug – acela al migratorilor din răsărit. Dacii (care se numeau pe ei înşişi geţi sau gheţi) s-au împânzit în Subcarpaţii Moldovei (în răsărit) şi în Subcarpaţii Getici (în sud), pentru a sta de veghe apărând Cuibul Munţilor, dar rămânând în această “coroană” extracarpatică ce era mult mai asaltată decât culoarele înguste din nord şi nord-est, unde de asemenea erau apărători, dar puţini rămaşi, pe coroana maramureşeană spre nord, spre Carpaţii Păduroşi: acolo unde însă s-au infiltrat o parte a migratorilor hungro-finici forţând acapararea Transilvaniei. 
Nimeni nu spune ce grea perioadă au avut dacii în această regiune, fiecare aşezare luptând pentru fiecare palmă de pământ strămoşesc... Trebuie să ascultăm îndelung pământurile, apele, cerurile cu vânturile pentru a surprinde zbuciumul oamenilor zdrobiţi în cuminţenia şi blândeţea lor ancestrală de cruzimea migratorilor... O vom face cândva cu toţii, şi atunci istoria nu va mai sta la mâna minciunilor şi pretenţiilor altora...
Să lăsăm însă istoria deocamdată să-şi pieptene firele. Nu creştinismul a menţinut direct lumea geto-dacă, ci ultimele îndrumări ale lui Zalmoxis, Moşul lui Dumnezeu, Moşul Zeu (numit şi după numirea străveche, şi după numirea celorlalte popoare care le traversau ţara): îndrumări care aveau însă aceeaşi sorginte spirituală. Până în jurul anului 500 Zalmoxis a rămas în mijlocul poporului pe care îl sprijinea de multe milenii. Credinţa străveche nu le era geţilor religie după înţelesul pe care îl dă lumea în mod obişnuit: religie era, şi este încă, ceea ce alţi oameni numeau aşa orice încredinţare cu privire la Cer şi Creaţie, precum şi întreaga organizare în teritorii privind ordonarea unor practici de încredinţare creaţionistă. 
Zalmoxis era Moşul Viu. Nemuritorul viu, cu încă alţii asemenea dânsului în jurul lui. El era reprezentantul unui Făuritor Dintâi: viu, la rândul lui, alături de mulţi alţii asemenea Lui, care îndrumau într-o singură suflare, într-o singură încredinţare: să fie toţi oamenii învăţaţi să ajungă să trăiască la fel ca Ei. Toate religiile au avut la bază, în rădăcinile lor, acest concept, al existenţei reale şi eterne a Făuritorilor Dintâi. De cuvântul căruia ascultau cu toţii, zei nemuritori mai tineri sau mai bătrâni, Moşi şi oameni laolaltă. Şi, din cele ştiute de absolut toţi geţii, care circulau spre cunoaştere proprie prin lume – fiecare o dată în viaţa lui, bărbat sau femeie – toate popoarele, de pe toate pământurile de dincolo de pământurile şi apele lor, ştiau că existau şi erau vii Făuritorii Dintâi, care făuriseră toate cerurile şi toate pământurile. Toţi credeau îi ei, chiar dacă fiecare popor îi numea în felul lui, altfel decât alte popoare. Până când au învăţat că nu se mai poate circula liber chiar pe toate drumurile străvechi, fiecare get călătorea, însoţit de unul dintre Călătorii Moşilor. Astfel, geţii au cunoscut firea cu năravurile şi priceperile oamenilor de peste tot, iar ceilalţi oameni i-au cunoscut pe ei, căci de peste tot veneau, la fel, în cunoaştere, oameni de pretutindeni: veneau, cunoşteau, mergeau mai departe. Apoi nu s-a mai putut călători din cauza răutăţii oamenilor – şi geţii ştiau bine că va veni şi vremea lor să-şi cunoască răutăţile şi greutăţile. Ştiau bine că în ultima vreme majoritatea popoarelor nu mai au decât amintirile cu privire la Moşii lor, în timp ce ei încă mai beneficiau puţin timp de prezenţa lor: pentru că, mai devreme sau mai târziu, fiecare popor era lăsat să vadă singur cât de priceput mai este în faţa răscoalelor lumilor. Adică să vadă cum, şi cât se poate descurca în faţa altor popoare, cu toate priceperile şi metehnele lor. 
Aceasta a fost vremea neştiută când i-a cunoscut apostolul Andrei pe geţi. 
Aşadar, sunt două feluri de idei pe această temă care circulă de mult timp:
1. Poporul român s-a născut creştin. 
2. Dacii nu au fost creştinaţi de apostolul Andrei. 
În felul ei, chiar dacă par a se bate cap în cap, fiecare din aceste idei sunt adevărate.
Poporul român, în formula sa modernă, după stabilizarea populaţiilor în teritorii (o parte din grupurile migratoare au trecut mai departe, lăsând regiunile carpatice în urmă, parte dintre alte grupuri au rămas şi s-au împânzit în teritorii) a fost cunoscător al Cuvântului Hristic, ascultător avansat al Său din străvechimi, dinainte de întrupare, conştient – mai ales – de existenţa vie lui Iisus ca spirit coordonator (mai corect, mai direct personalizat după cunoaşterea noastră de azi: monadă centrală coordonatoare), un Făuritor, alături de alţi fraţi celeşti ai săi (şi noi suntem fraţii săi, dar fără experienţa lor înaltă), al Cerurilor şi Pământurilor (stele şi planete, tot ceea ce este între stele, grupuri de stele şi planete). 
Cei care sunt încredinţaţi că nu apostolul Andrei ne-a creştinat, au şi ei dreptate, în felul lor: privind lucrurile din direcţia învăţăturilor de tip zalmoxian, de acelaşi fel, de aceeaşi natură şi din aceeaşi rădăcină cu învăţăturile pe care acum le aveau şi apostolii iudei hristici. Aceleaşi învăţături le avuseseră şi ei, iudeii, în trecut, în străvechimile lor, dar ca şi multe alte popoare îşi pierduseră cea mai mare parte din cunoaşterea străveche în timpul sclaviei din imperiul noului Babilon.Vechiul, străvechiul Babilon, la începutul istoriei sale, avusese intactă cunoaşterea Cuvântului hristic, primit de la acelaşi coordonator, dar odată cu trecerea timpului pierduseră învăţătura benefică, înalt spirituală, rămânând cu sufletul căzut în imperiul orgoliului, lăcomiei şi puterilor mentale (încă puternice dacă erau antrenate) asupra semenilor lor. Iudeii mai păstraseră puţine cunoaşteri profunde proprii poporului lor, iar cei ce trăiseră în mijlocul babilonienilor preluaseră doar acele învăţături care era pe loc necesare, nu şi cele de mult trecute, neconsiderate ca fiind necesare – neştiind că toate cele străvechi aveau să revină şi să fie învăţătură de căpătâi pentru generaţiile viitorului îndepărtat. 
La rândul lor, egiptenii preluaseră învăţăturile, scalvii iudei, dar şi alte grupuri mici răspândite prin lumea lor. Iudeii şi egiptenii aveau scrisul la îndemână şi lăsaseră permanent învăţături posterităţii, cu ajutorul cărora generaţiile viitoare puteau să se orienteze în tumultul vremurilor şi popoarelor pe care timpul le semănau în calea lor. Ceea ce era păstrat nu era numai cuvântul Patriarhilor lor, ci mai ales cuvântul preoţilor care adaptau mereu vechile scripturi, atâta cât le mai aveau, la necesităţile şi interesele de grup propriu ce-şi iubeau şi ei puterea. Dar cu unele excepţii, învăţăturile popoarelor din zonă erau de acelaşi fel, influenţându-se reciproc, iar venirea lui Iisus aducea cu sine tocmai corecţiile de care aveau nevoie iudeii în lumea care se năştea prin aportul tuturor. Ceea ce nu mai spuneau preoţii iudei poporului lor, dar care aveau să fie de o deosebită importanţă în viitor pentru orice om de pe Pământ, a fost readus de Iisus: erau exemple ale activităţii mentale a omului (numite “minuni” prin pierderea cunoaşterii despre existenţa lor străveche, la îndemâna fiecărui om), era învăţătura iubirii, milei, compasiunii, corectitudinii în faptă, vorbă şi gând. Adică exact cum fiecare om fusese aşa în străvechimi, şi ar fi trebuit să fie păstrată amintirea, şi orice intuiţie proprie fiecărui om: dar care nu mai era de mult aşa...
Era învăţătura pe care o mai păstrau încă atunci grupuri mici de celţi încă necăzuţi sub sabia romanilor, nici sub copitele boilor şi cailor migratorilor, şi nici mai târziu, omorâţi sub semnul crucii de către creştinii templieri... 
Era învăţătura pe care încă o mai primeau geţii – ultimii beneficiari ai prezenţei directe a Moşilor ( numiţi pe alte meleagri: Patriarhi, Bătrâni, Vraci) ce aveau să se retragă curând din mijlocul oamenilor de pe toate continentele. 
Toate era la fel, fără excepţie, coborâtori din străfundurile istoriei Pământului.
Sunt aspecte neacceptate actualmente, întrucât direcţiile de învăţătură, de cunoaştere a întregii realităţi planetare au fost îngropate în sânge, sau îngropate odată cu ultimii credincioşi, alterate în ultimele două milenii aşa cum mai fuseseră odată, de mult, în ţările calde ale Orientului Mijlociu şi Apropiat. S-au pierdut originile încredinţărilor străvechi pline de adevăruri şi sfaturi dumnezeieşti. 
Dar au supravieţuit totuşi prin Noul Testament, prin Cuvântul Hristic scris. Pretutindeni acum se ridică căutători care înţeleg că la baza cunoaşterii popoarelor stă o învăţătură comună, provenită dintr-o cunoaştere şi o experienţă de viaţă reală de acelaşi fel, care s-a perpetuat spre aducere aminte doar prin feluri diferite de exprimare, de explicare, de asociere şi comparare: a fenomenologiei cunoscute cândva de orice om, lăsată moştenire din generaţie în generaţie. 
Am mai scris în articolele anterioare: Deceneu nu a greşit lăsând ideile şi înscrisurile să pătrundă în Dacia, căci ştia bine că doar aşa geţii aveau să supravieţuiască în vremurile ce aveau să vină: cu credinţa în Hristos, vie, puternică, fără teamă a fi sfărâmată de semiluna tăioasă ce avea să prindă putere nu peste mult timp. Fără credinţa în Dumnezeu şi Fiul Lui nu ar fi supravieţuit: şi nu mai era chiar foarte important cine a adus-o, cine a purtat-o – reprezentanţii lui Zalmoxis nu erau nici vanitoşi, nici lacomi. Deceneu nu era Moş, dar era omul Moşilor şi al Călătorilor Moşilor, cei ce purtau cuvântul lui Zalmoxis în lumea lor. Călătorii Moşilor aveau curând să se stabilească în codrii de la marginea aşezărilor, sub numele de sihaştri, purtători în continuare ai puterilor moşeşti: clarvăzători ai tuturor celor de dincolo de trup, clarauzitori ai vorbelor Moşilor din ceruri, ai sunetelor pământurilor, apelor şi vietăţilor, practicanţi ai mersul zburător la suprafaţa apelor şi pământurilor, cititori în stele şi îmblânzitori de animale. Fuseseră şi ei, ca şi mulţi chemaţi în Iudeea îndepărtată, ascultători ai ultimelor Cuvinte Hristice: aveau să fie în continuare cei mai curaţi purtători ai învăţăturilor hristice. Moşii primiseră uriaşele energii hristice direct de la Iisus – El însuşi Călător şi răspânditor al propriului Cuvânt (în timpul lipsei sale din mijlocul iudeilor) şi lucraseră împreună cu dânsul la răspândirea energiilor atrase din depărtările galaxiilor de către Marele Făuritor; în tot acest timp Călătorii locali ai Moşilor ascultaseră Cuvântul direct cu urechile lor, chiar dacă venea din mari depărtări. Toţi cei ce trebuiau să asculte Cuvântul – l-au auzit în sinea lor pe tot timpul vieţii lui Iisus, până la Înălţare. Astfel Sihaştrii Ţărilor Române (solomonari cunoscuţi sub alte numiri) au fost alături de marii conducători ai neamului nostru: retraşi şi cunoscuţi numai de localnici, au fost coordonatori spirituali ai voievozilor de neam străvechi până când locul lor a fost luat de străini de neam. Dar Sihaştrii sunt întotdeauna cu noi, chiar dacă neştiuţi decât de foarte puţini oameni, coborâtori din generaţie în generaţie chiar dacă sunt atraşi după destin, cunoscuţi doar de cei dinaintea lor, fără ca o astfel de calitate spirituală să fie moştenită pe cale natală: aşteptând şi gândurind benefic popoarele de la poalele Alpilor până la Nistru. 
Cei care ştiu nu-i aşteaptă neapărat pe ei să ajungă la conducerea ţărilor, ci aşteaptă să se dezvăluie Moşii din nou, aducând îndreptarea oamenilor de pretutindeni. 
În concluzie – se poate spune că geţii (dacii) au fost din formarea lor ancestrală un popor creştin – aş zice mai curând hristic, poate nu greşesc – prin esenţa formării sale spirituale, din vremuri imemoriale. Cu zeci de milioane de ani în urmă populaţiile de ajutători planetari, descendenţi ai transcedentalilor pe aceste meleaguri, au primit coordonări directe de la cel întrupat sub numele de Iisus, au primit îndrumări pentru susţinerea populaţiilor spirituale care s-au întrupat pe acest continent. 
Să reţinem însă bine acest aspect: toţi suntem coborâtori din formările de specie, de cunoaştere şi de practică umană de tip transcedental – dar pe continentul nostru suntem singurul popor compact rămas în majoritate urmaşi ai transcedentalilor: numirea de hiperboreeni este cea mai cunoscută – dar nu în întregime corectă, iar de acest lucru ne vom lămuri cu toţii cândva. Populaţiile de acelaşi tip, dar nu la nivel de popor de sine stătător – aşa cum este poporul român, chiar dacă nu este azi întrutotul cunoscător al propriilor adevăruri încă – au mai rămas bascii, o parte din irlandezi, scoţienii în măsură suficient de mare şi o parte din populaţiile ukrainiene: vechi daci, răspândiţi prin toate părţile nordice. Restul populaţiilor sunt formate din grupuri migratoare venite din Asia Centrală şi nordul ei, purtătoare de corpuri ce nu s-au mai dezvoltat în pământurile de pe care au migrat, iar corporalitatea lor nu şi-a mai regăsit niciodată vibraţia hrănitoare, deosebit de importantă pentru spiritul purtător, pentru pacea sa interioară. Iar acolo unde nu este pace interioară – nu are de unde să apară şi să dăinuie şi pacea exterioară. Indienii din America de Nord (SUA şi Canada deopotrivă), precum şi grupurile rare de indigeni din America de Sud sunt în aceeaşi situaţie, doar populaţiile autohtone din America Centrală sunt încă dezvoltate, deşi îşi duc cu greu viaţa sub pumnul vechilor cuceritori. Populaţiile maori din Australia – la fel. Populaţiile din Africa şi Asia, precum şi Insulele Sudului au rămas pe propriile pământuri, la fel ca şi noi. Dar trăind şi ei cu greu sub talpa stăpânirilor de ieri şi de azi. 
Iată de unde românii îşi trag particularităţile spirituale pe care azi le considerăm frumoase: din această armonizare a corporalităţii umane cu vibraţia pământurilor, apelor şi cerului său. Bunăvoinţa, bunul simţ, curajul (oameni inimoşi, zicem noi), echilibrul (cuminţenia), curăţenia sufletească, hărnicia şi atenţia cu care îşi îmdeplinesc treburile – sunt doar câteva caracteristici ale noastre, ca popor. Noi, românii suntem oameni ce preţuiesc dragostea de familie, de neam, mila şi compasiunea, suntem oameni care păstrează tradiţiile, făcând o adevărată artă din trăirea curentă, cu demnitate şi respect, cu căldură sufletească ce împodobeşte o inteligenţă deosebită. Privim cu multă bunăvoinţă tradiţiile altor popoare, prin care ne îmbogăţim propria noastră zestre de cunoaştere. 
Şi, cu siguranţă, nu în ultimul rând suntem uniţi prin credinţa dreaptă şi deschiderea sufletească către întreg universul care ne înconjoară. 

duminică, 8 ianuarie 2017

”DESCHIDEREA CERURILOR” DINTR-O PERSPECTIVĂ MAI DETALIATĂ (2); IMPORTANŢA SINCRONIZĂRII RESPIRAŢIEI NOASTRE SPIRITUALE


Despre “Deschiderea cerurilor” găsiţi multe materiale destul de detaliate pe acest blog – câteva dintre articole fac şi ele trimiteri la alte materiale, pentru cei care nu le-au citit până acum. 

Pentru înţelegerea fenomenologiei aflate în discuţie este necesară urmărirea studiului special scris anterior cu titlul “Rădăcinile spirituale ale efectelor radiaţiei monadice în planul vieţii pământene” http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/946/7.-radacinile-spirituale-ale-efectelor-radiatiei-monadice-in-planul-vietii-pamantene.html 

În prima parte a acestui studiu – ”DESCHIDEREA CERURILOR” DINTR-O PERSPECTIVĂ MAI DETALIATĂ (1)   am deschis o discuţie pornind de fapt de la răspunsul la o întrebare care şi pe mine m-a frământat mult timp – pe care am primit-o şi din partea altora: de unde provine un asemenea plus regulat de energie, care aduce un plus de vibraţie? Căci din punct de vedere astronomic suntem la cea mai mare depărtare de Soare, ceea ce nu explică din punct de vedere fizic fenomenul în discuţie, iar vibraţia energiilor care ne scaldă este foarte înaltă, din domeniul pur-spiritual. La o pătrundere superficială, explicaţia ar fi valabilă pentru emisferă sudică unde este vară, dar când este vară la noi, în emisferă nordică, energiile spirituale, cu vibraţie foarte înaltă, sunt în punctul cel mai jos al dinamicii curente. Tocmai aceste diferenţe ne îndeamnă să căutăm răspunsurile în altă parte. Iar ajutătorii noştri astrali ne încurajează şi ne coordonează cu deosebită atenţie, cu mult drag, să căutăm asemenea răspunsuri. 
Noi discutăm despre vârfuri vibraţionale, dar mai sunt şi goluri de vibraţie – gropi vibraţionale le mai numim – mai precis goluri de vibraţii care ne fac pe noi să ne simţim bine (nu că nu ar fi vibraţii!). Majoritatea oamenilor conştientizează mai curând ceea ce ne dă forţă, vitalitate spunem noi, decât ceea ce se petrece la polul opus, ceea ce ne oboseşte: pare un paradox, dar nu este de loc aşa dacă avem în vedere faptul că datorită vieţii stresante pe care o avem, datorită exceselor de muncă provenite din impunerile sau profitările altora de bunătatea noastră, nici nu ne mai mirăm că suntem obosiţi. Degradarea avansată a corpurilor noastre ne face să credem că a fi obosit este ceva foarte normal, iar confuziile dintre vitalitatea de care profităm noi înşine ca să mai facem ceva în plus, obosind încă şi mai mult – şi simţirile golurilor naturale de vitalitate, ne determină să tragem în continuare nebuneşte, inconştienţi de greşelile noastre, zicând că nu murim de muncă prea multă... Dar adevărul este că în zilele noastre forţele fizice se dispersează, afectate de viaţa de multe ori haotică pe care o ducem, şi puţini oameni privesc viaţa cu un alt fel de conştiinţă decât până acum: o viaţă pentru a ne proteja forţele, pentru a putea duce în mod echilibrat viaţa pe care o avem. 
Recunosc că de cele mai multe ori şi eu fac la fel, obişnuită cu un asemenea procedeu dinainte de a şti aşa ceva, obişnuinţă instalată ca o rutină ducând la inerţii pe care le sesizez uneori repede, alteori mai târziu, dar măcar când îmi aduc aminte mă opresc din astfel de automatisme.
Dar acestor creşteri (cu vârfuri) energetice şi diminuări (cu gropi, goluri de “ceva” care ne mobilizează parcă în mod natural, dumnezeieşte spunem) simţurile noastre nu le acordă tuturor o atenţie deosebită. Ele nu se anihilează, nu se estompează reciproc, ci coexistă în proporţii diferite, împletindu-se într-un fel pe care îl vom simţi încă şi mai accentuat în viitor: azi doar puţini oameni, cei foarte sensibili, le ştiu, le simt. Şi numai înţelegând fenomenologia respiraţiei energetice a spiritelor (a monadelor din orice spirit şi a monadelor care evoluează individual), a radiaţiei provenită din respiraţia lor sincronizată în astfel de momente, vom înţelege multe dintre cele care se petrec, care azi trec foarte puţin observate, dar care vor avea un impact deosebit asupra vieţii şi activităţii noastre în perioada următoare. 
Dacă discutăm cu precădere acum despre efectele radiaţiei monadice/spirituale în planul vieţii pământene, despre rădăcinile spirituale ale acestei fenomenologii, va trebui să aprofundăm câteva elemente urmărind studiul “Rădăcinile spirituale ale radiaţiei monadice în planul vieţii pământene”  . 
Studiile care se întemeiază pe acest fel de cunoaşteri sunt deosebit de importante pentru a înţelege:
– pe de o parte: subtilităţile existenţei acestor energii intense, cu vibraţii a căror fecvenţă este,spre exemplu, acum foarte înaltă, deşi suntem în mijloc de iarnă, Pământul se află la depărtarea cea mai mare de Soare, este frig şi nici atitudinea oamenilor nu este întotdeauna de curaj, de înălţare sufletească întotdeauna foarte mare;
– pe de altă parte: importanţa deosebită pe care cunoscătorii din vechime au oferit-o unor asemenea momente planetare, plasând naşterea unor personalităţi marcante în această perioadă, pentru ca popoarele lumii să nu uite importanţa covârşitoare pe care o au asemenea momente în multitudinea de evenimente planetare din timpul anului. Şi, prin extrapolare – importanţa spiritualului în viaţa fizică, pe care o înglobează şi o protejează. Câteva dintre asemenea personalităţi le cunoaştem şi noi, mai mult sau mai puţin: Horus – la egipteni, Mithras în Persia, Alban Arthan la druizi şi Iisus la creştini. Să acceptăm acest fel de a celebra un fenomen spiritual, fără să mai dispreţuim sau să înfierăm faptul că nişte conducători, cândva, au hotărât să pună celebrarea naşterii lui Hristos la această dată. Chiar dacă ei au vrut să înlocuiască datini străvechi, “barbare”, printr-un procedeu tot atât de barbar din punct de vedere spiritual (sau poate chiar mai mult decât atât). Să înţelegem astfel marcarea la creştini a perioadei în totalitatea ei – marcare preluată în plan local din cunoaşterile anterioare ale populaţiilor de sorginte celtică şi traco-getă-dacă de marcare a perioadei cu înaltă energie spirituală – prin prăznuirea zilelor sfinţilor Andrei, Nicolae, Ştefan, Ioan, îmbrăţişând astfel naşterea lui Iisus, iar începutul declinului energetic al perioadei marcat prin Botez (Boboteaza). 
Mult mai puţin ştiută – dar cu siguranţă această cunoaştere apare multor oameni spontan, intuitiv, pe măsura trecerii timpului, este marcarea în vechime a Mijlocului de Iarnă de către Moşii popoarelor – eveniment omenesc planeta, universal valabil cândva, deşi nu cu statutul de zi unică, valabilă în fiecare an pentru toate populaţiile. Moşii ştiau bine perioada specifică fiecărui an – şi o ştiau de asemenea toţi oamenii: din mersul evenimentelor galactice şi din simţirile care creşteau în intensitate până la un vârf maxim, dezvăluind tendinţele fenomenologiei care urma să-şi desfăşoare faldurile în anul spiritual ce urma. După care ştiau bine de asemenea perioada de ieşire din sincronizare, precum şi efectele care aveau să rămână încă mult timp asupra corporalităţii tuturor vieţuitoarelor, chiar dacă înafară de oameni celelalte vieţuitoare nu erau de loc conştiente de cele ce se petreceau. În funcţie de cele prefigurate în această perioadă, dânşii alcătuiau “calendarul” lucrărilor în aşezările umane şi participarea oamenilor în funcţie de derularea circuitului energiilor galactice: incluzând aşadar pe cele stelare şi planetare. Până la Ziua Mijlocului de Iarnă, Moşii stabileau în vechime programele cu modul în care energiile puteau fi folosite în mod echilibrat de oameni, şi de oameni asupra vegetaţiei şi animalelor de tot felul, astfel încât acţiunile omului să nu obosească fiinţa umană, şi nici forţele radiante răspândite în mediul înconjurător să nu obosească vieţuitoarele pământurilor, apelor şi aerului: trăirea lor în armonie era atent şi iubitor urmărită de Moşi, constant în orice timpuri şi orice locuri de pe Pământ. 
În paralel, de-a lungul întregii perioade, Moşii transmiteau Călătorilor lor (celor care duceau învăţăturile lor oamenilor din aşezările din jur) noile coordonate spirituale, în timp ce aceştia îşi făceau la rândul lor propriile înţelegeri la nivel individual, programându-şi drumurile în funcţie de puterile personale, individuale: pentru a duce în timp optim învăţăturile primite de la Moşi oamenilor din aşezările arondate grupului local de Moşi, şi pentru a desfăşura propriile activităţi din perioada următoare. După care porneau imediat la drum, ducând în aşezări toate cele noi ale timpului. 
Să înţelegem că, dacă spun că respiraţia sincronă a tuturor spiritelor întrupate în planul local, SPUN DE FAPT CĂ ESTE INCLUSIV A NOASTRĂ! Respirăm cu toţii acelaşi suflu subtil, chiar dacă este pentru un scurt timp – poate pentru cei mai mulţi oameni prea subtil deocamdată pentru a conştietiza acest lucru. Unii iau în considerare faptul că ştiu din bătrâni că este “Deschiderea cerurilor”, ca şi în alte zile din an, alţii ştiu, dar nu cred în asemenea “prostii”. Suntem toţi într-o suflare nu pentru că petrecem împreună aceste zile în acelaşi fel, făcând cam acelaşi lucru (facem cumpărături, oferim cadouri, mâncăm, bem, serbăm cu artificii şi lumânări în mâini, ne distrăm maxim, etc.), ci pentru ceea ce este fundamental, ceea ce ne face să fim la fel, chiar dacă ne este croiala diferită şi se dezvoltă diferit. Este ceva ce ne poate crea înţelegerea că suntem în acelaşi suflu de susţinere a vieţii şi ne poate crea nădejdea că vom ajunge cândva şi în aceeaşi simţire împreună: prin forţele proprii angajate benevol în flux conştient – nu prin impuneri, nu prin transmiterea orală sau scrisă a semenilor noştri pe care o putem crede benefic tuturor. Ci pentru că putem, pentru că învăţăm din propriile experienţe cum să parcurgem drumul până acolo, respectând şi drumul, şi călătorii...
De aceea, cei ce înţeleg la un anumit moment dat acest lucru, au înţeles că este PRINCIPIUL UNIVERSAL care trebuie mereu celebrat: în vremuri diferite – în moduri diferite. 

Aşadar, să recapitulăm:
1. Ceea ce numim “Ceruri deschise” este de fapt o perioadă de timp planetar mai lungă sau mai scurtă, în care anumite seturi de energii – adică anumite seturi de raze ale spiritelor de pretutindeni, cu vibraţii diferite – curg sincron în inspir şi respir, capătă putere, intensitate mare, activându-şi reciproc senzorii de percepţie ai tuturor vieţuitoarelor planetare: fizice, astrale şi spirituale (budhice);
2. Fenomenul spiritual care stă la baza acestui fel de energizări este sincronizarea naturală a unei părţi sau a alteia din razele radiaţiei spiritelor întrupate în regiuni mai largi sau mai restrânse din zona locală a universului. El nu înlocuieşte, ci se suprapune peste tendinţa generală de creştere sau de diminuare a vibraţiei medii zonale din univers.
3. Nu trebuie să luăm în considerare faptul că noi avem iarnă, întrucât în emisfera sudică este vară (şi invers la solstiţiul de vară). Ceea ce trebuie luat în considerare este depărtarea sau apropierea Pământului de Soare, pentru a înţelege cum acţionează coordonarea evoluţiilor armonizate astfel încât să se mlădieze efectele depărtării de stea asupra evoluanţilor de pe planete, la începutul evoluţiilor lor (disconfortul spiritual).
4. Indiferent de anotimp, puterile spirituale cu vibraţie foarte înaltă susţin vieţuitoarele în orice etapă a evoluţiilor lor. Forţele radiante cu vibraţie mai joasă sunt specifice tuturor vieţuitoarelor şi planetei (stelei locale, altor stele şi planete) în timp ce forţele radiante cu vibraţie înaltă sunt dezvoltate numai la vieţuitoarele aflate în evoluţii avansate şi planetei (stelei, altor stele şi planete). Cele care au forţele radiante cu vibraţie înaltă dezvoltate până la a susţine corpuri (le numim corpuri spirituale) ajută radiant şi vieţuitoarele care nu au încă corpuri spirituale (cele aflate în evoluţii intraplanetare) pe lângă sarcinile specifice etapei lor de evoluţie: ele învaţă să-şi conştientizeze treptat forţele, învaţă să-şi echilibreze forţele fizice şi cele ajutătoare pentru forţele fizice (mentale, astrale, cauzale), treptat învaţă să ajute celelalte vieţuitoare ale planetei şi planeta însăşi. 
Dar să reţinem faptul că toate spiritele întrupate pe Pământ, indiferent de etapa de evoluţie proprie, au astfel de forţe radiante cu vibraţie mare dezvoltate deja – doar că ele nu sunt suficient consolidate încă şi se află în curs de a învăţa cum să-şi folosească asemenea forţe radiante în beneficiu propriu, apoi şi propriu, şi al celor din jur. Însă puterile mici ale spiritelor intraplanetare susţin prin numărul lor imens radiaţia spirituală a celor avansate, care susţin întreaga desfăşurare de viaţă pe planetă şi planeta însăşi. Este o împletire a forţelor de o frumuseţe deosebită!
Aceasta este şi una dintre cauzele cele mai importante ale faptului că spiritualitatea tuturor popoarelor îndrumă omul către a limita drastic sacrificarea mamiferelor, care alături de oameni susţin radiant întreaga viaţă planetară. 
O dată pe an respiraţia devine sincronă pentru toate vieţuitoarele planetei, indiferent de evoluţia lor. Pentru noi românii, în spaţiul planetar pe care îl ocupăm, ea se petrece în zilele de vară (în timp ce în emisfera sudică este iarnă la aceeaşi latitudine). Radiaţia implicată este aceea de vibraţie mai joasă, corespunzătoare corpurilor fizice şi eterice, la care participă astfel toate vieţuitoarele planetei, impulsionându-se energetic reciproc. Spiritele care au ajuns în faza de creaţie conştientă – cum sunt oamenii pe Pământ – au sarcinile spirituale cele mai avansate privind întreţinerea vieţii pe planetă, iar acest lucru îl vor învăţa toate, treptat. Respiraţiile se armonizează pentru un moment şi se estompează apoi, urmând ca celelalte forţe radiante să se unească treptat şi să ofere o rezultantă sincronă în partea de sfârşit de an. 
Ar trebui să ne obişnuim cu faptul că strămoşii noştri puneau cel mai mare accent pe accentuarea simţirilor umane extrem de profunde - chiar dacă azi abia începem, foarte timid, să le luăm în seamă. O parte din această necunoaştere se datorează faptului că nu înţelegem mesajele transpuse în arta ţărănească (haine, olărit, sculptură – în lemn mai ales, arhitectonică sătească, etc.); pe de altă parte tradiţiile noastre, adânc respectate cândva, azi sunt puţin luate în considerare, înlocuite cu altele, ale altor popoare: nu este de loc rău, este necesară cunoaşterea lor, dar fără ca propriile tradiţii să fie date la o parte. Ne vom reîntoarce însă la cunoaşteri aprofundate şi vom înţelege că tot ceea ce numim azi tradiţii este bagajul de cunoaştere a poporului nostru lăsat spre întărire pentru vremea când percepţiile profunde ale realităţilor universice vor reveni în conştienţa noastră. 
Faptul că la populaţiile autohtone în Europa anul nu începea la 31 decembrie, ci în perioada februarie – început de martie arată faptul că la acea dată şi forţele radiante scad în sincronizarea lor, după puternica radianţă din iarnă, suficient pentru ca oamenii să înveţe să se odihnească. Geţii primeau învăţătură de la Moşi până la sfârşitul lunii februarie, când se odihneau după cele trăite anterior, iar la începutul lunii martie intrau în noul an, marcat de lucrările agricole de primăvară cu toate pregătirile făcute deja pe îndelete. 
Primele 8 zile ale anului, conform marcării pe care o ştim azi, la 1 ianuarie, sunt încă sub influenţa puternică a acestei forţe energetice: pură, radiantă din noi toţi, oferită tuturor şi primită de toţi. În continuare apare treptat disiparea, care se accentuează pe fondul intrării fiecărui întrupat în ritmuri care îşi pierd sincronicitatea – la fel ca şi momentul în care două maşini cu viteze diferite se pot mişca în paralel pentru câteva momente, după care una o devansează pe alta, continuându-şi drumurile pentru a se mai întâlni cândva, pe acelaşi drum...

Ar trebui să nu mai aştept vremea anului viitor pentru a mai face nişte completări privind sărbătorile care marchează această perioadă: Sf. Andrei, Sf. Nicolae, Boboteaza şi Sf.Ion. În funcţie de derulările din viaţa familială voi încerca să creionez măcar câteva idei mai importante. 


luni, 2 ianuarie 2017

SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU LA ÎNCEPUT DE AN


Doamne, dă-le te rog frumos tuturor prietenilor mei tot ce e mai bun pentru ei, tot ce crezi Tu că le trebuie mai mult şi mai mult pentru viaţa lor pe Pământ!!! Şi te mai rog frumos să le împlineşti cele mai frumoase visuri ale lor, cele mai profunde dorinţe frumoase !!! Ajută-ne să croim o lume mai bună pentru noi înşine şi pentru toată lumea! şi pentru toate vieţuitoarele de pe acest Pământ !!! Pe toţi şi pe toate îi îmbrăţişez cu tot dragul de care pot eu să fiu în stare !!! Doamne, dă-le te rog frumos tuturor prietenilor mei tot ce e mai bun pentru ei, tot ce crezi Tu că le trebuie mai mult şi mai mult pentru viaţa lor pe Pământ!!! Şi te mai rog frumos să le împlineşti cele mai frumoase visuri ale lor, cele mai profunde dorinţe frumoase !!! Ajută-ne să croim o lume mai bună pentru noi înşine şi pentru toată lumea! şi pentru toate vieţuitoarele de pe acest Pământ !!! Pe toţi şi pe toate îi îmbrăţişez cu tot dragul de care pot eu să fiu în stare !!!

luni, 26 decembrie 2016

”DESCHIDEREA CERURILOR” DINTR-O PERSPECTIVĂ MAI DETALIATĂ (1)


Despre “Deschiderea cerurilor” găsiţi multe materiale destul de detaliate pe acest blog – câteva dintre articole fac şi ele trimiteri la alte materiale, pentru cei care nu le-au citit până acum: 
Anul acesta aş dori să discutăm câteva amănunte în plus într-o primă parte, apoi voi deschide în partea a doua o serie de răspunsuri la întrebări ale cititorilor, pe care şi eu mi le-am pus frecvent de-a lungul timpului şi studiilor mele. 
Deschiderea cerurilor era până acum – şi mai este încă pentru majoritatea celor interesaţi – o periodă foarte scurtă de timp. Toate perioadele scurte din trecut – uneori chiar o zi, nu o perioadă de mai multe zile – în care spuneam noi că ”sunt cerurile deschise”, devin treptat din ce în ce mai mari: de la o zi – la o perioadă din ce în ce mai lungă. Pentru că, aşa cum s-a explicat de multe ori, nu cerurile sunt închise sau deschise – ca un fel de fenomen fizic, aşa cum se deschide o uşă, o poartă – ci forţele noastre energetice au condiţii din ce în ce mai largi de manifestare: în primul rând creşterea vibraţiei medii zonale, sub puterea căreia se dezvoltă în mod arhetipal întreaga noastră corporalitate. Energiile şi vibraţiile înalte ne oferă perioade de:
– intuiţii: de la intuiţii puţine, slabe, abia perceptibile – la intuiţii puternice şi clar-intuiţii dese, din ce în ce mai profunde, dovedindu-se reale, intuiţii care se transformă astfel în realitate, în adevăruri, indiferent de natura lor: caractere ale oamenilor, evenimente, cunoaşteri mai mult sau mai puţin extinse, etc.;
– perioade de activitate mentală intensă care se referă la puncte dese de clarviziune, clarauz, clarmiros, percepţii directe, conştiente, ale schimbării registrelor de vibraţii: le numim viziuni, comunicări astrale din partea îngerilor noştri (entităţi astrale desemnate de coordonatorii evoluţiei noastre, conform necesităţilor noastre de destin); alte simţuri privind evenimente, locuri, oameni, caracterizate prin particularităţi distincte: imaginile lor, sunetele caracteristice unor activităţi în curs de derulare, parfumuri emanate, vibraţii care oferă percepţii ale atmosferei specifice unui loc, unui eveniment;
– perioade extinse, conştiente, de activitate astrală, indiferent dacă se derulează în timpul meditaţiilor active sau în orice fel de relaxare, liniştite, cu activităţi derulate pe pilot automat – de care se fereşte multă lume, deşi ele pot fi benefice apariţiei unor viziuni care se vor dovedi reale, percepute după descrierile anterioare, care cresc permanent încrederea omului în propriile sale capacităţi. 
Asemenea perioade, pentru oameni acaparaţi de viaţa curentă fizică – mondenă sau profesională – sunt scurte, de cele mai multe ori reduse la o zi sau două, atunci când vârful perioadei planetare coincide cu o creştere biologică în ritmul vitalităţii sistemului corporal propriu. Dar pentru cei care au o activitate echilibrată între viaţa mondenă, cea profesională şi trăirile interioare conştientizate din ce în ce mai profund, aceste perioade depăşesc o zi şi, în funcţie de încrederea omului în forţele personale, pot depăşi acum chiar întreaga perioadă mai extinsă, cunoscută din vremurile anterioare. 
Pentru persoanele care au o activitate mental-astrală permanentă, adică: oricând, în orice moment al vieţii de fiecare zi, indiferent dacă momentele sunt în relaxare sau prin asociere cu o discuţie, cu o informare preluată despre orice evenimente sau trăiri cotidiene – ele vor constata o aprofundare a înţelegerilor pe care le-au căpătat şi o extindere a întregii arii de înţelegere, de la un element de cunoaştere – la o sumă întreagă de elemente care au tangenţă unele cu altele. Extinderea şi aprofundarea de acest fel sunt normale, fiecare dintre ele desfăşurându-se simultan în spaţiu şi în timp. De asemenea, este normal să se petreacă treptat, nu brusc şi total, toate fiind legate în primul rând de cele pe care le trăim în fiecare clipă: care ne îmbogăţesc cunoaşterea, fără ca ceva să devină obositor, pe fondul creşterii permanente a vibraţiei medii planetare. Creşterea vibraţiei medii planetare determină întărirea câmpurilor corpurilor noastre, care determină în cascadă creşterea structurilor corporale: este o revenire treptată la normalul corporal anterior căci, pe timpul când vibraţia planetară s-a aflat la cotele sale cele mai scăzute, corpurile noastre şi-au diminuat mult activitatea – şi astfel şi-au diminuat şi volumul structurilor lor interioare. Aşadar creşterea vibraţiei determină în mod arhetipal (prin constituirea corporalităţii care răspunde impulsurilor vibraţionale din mediul de trai, şi nu pentru că cineva schimbă genetica umană) creşterea corpurilor noastre fluidice, întărirea câmpurilor lor, având ca efect concret îmbogăţirea percepţiilor noastre, trăirilor noastre.
Să detaliem puţin. 
Aşadar creşterea volumului corporal la corpurile fluidice – mai ales a structurilor corporale diminuate mult în perioada anterioară, aşa cum scriam mai sus – determină o supraenergizare a acestora faţă de perioada anterioară, ceea ce determină şi o creştere a posibilităţilor de expansiune a simţurilor naturale ale monadei care se foloseşte de o asemenea corporalitate. Cu cât vom avea mai puţină reticenţă în acceptarea unor asemenea naturale simţiri, trăiri, cu atât le vom simţi mai puternic, iar înţelegerile realităţii înconjurătoare vor fi mai dese, mai extinse şi mai profunde.
Iată aşadar că nimic nu este nici un fel de superstiţie sau dogmă/reclamă religioasă sau o simplă părere ezoterică. Este o realitate pe care o trăiesc toate vieţuitoarele, fiecare în felul speciei sale de întrupare, indiferent de evoluţia spiritelor sau de formele de întrupare: fizică, astrală sau spirituală (budhică).

Pentru oameni: ca întrupări fizice, adică întrupări în sisteme corporale cu corp de manifestare preponderent fizică – este o obişnuire de încredere şi, mai departe, de activitate mental-astrală, chiar dacă se derulează în condiţii de corporalitate cu vibraţie joasă (corpul fizic fiind corpul cu vibraţia cea mai joasă dintre corpurile sistemului corporal al fiecărui spirit uman întrupat). Să avem în vedere şi derularea activităţilor noastre în câmpuri planetare cu vibraţie joasă – aproape cea mai joasă vibraţie pe care o poate avea o planetă în acest punct al universului: departe de a ne împiedica dezvoltările, asemenea câmpuri energo-materiale ne-au impulsionat să trăim şi să evoluăm orientându-ne permanent, în fiecare întrupare, oricât ne-au fost de grele întrupările în ultimele milenii. Fenomenologia stelar-planetară ne-a ajutat întotdeauna să ne păstrăm drumul – conştient sau inconştient, şi ne-au ajutat şi evoluţiile pământene anterioare, ne-au format o experienţă care ni s-a păstrat în subconştient. Spiritele umane au trăit pe Pământ o dezvoltare totală a corporalităţii speciei înainte de ultima glaciaţiune, însă pentru supravieţuirea întregii planete în perioada cu vibraţie cea mai mică pe care o poate suporta planeta, oamenii au renunţat temporar la o astfel de corporalitate puternică: dar şi puternic consumatoare de energi şi materii cu vibraţie înaltă. Iată aşadar cum, după greutăţile vremurilor imediat anterioare, corporalitatea noastră însă începe să se dezvolte din nou, sub impulsurile vibraţiei planetare în creştere, oferind posibilităţi, în vremurile viitoare, altor forme înalte de manifestare umană. 
Deocamdată facem tranziţie de la un fel de corporalitate, cea veche, la una nouă, puternic energizată, indiferent dacă suntem în manifestare cu corp fizic sau astral. Căci tot ceea ce trăim acum, cu manifestări prin corpul fizic, vor fi reluate şi aprofundate de fiecare om la cele mai înalte cote spirituale, după terminarea destinului fizic, sub formă de entitate astrală: care este ultima formă de manifestare în conştienţă umană, de analiză şi de consolidare a cunoaşterilor, în fiecare destin omenesc pe Pământ. 

Pentru entităţi astrale , indiferent dacă sunt: 
– entităţi cu destin întreg astral, sub formă totală de entitate astrală, cu corp de manifestare astral;
– entităţi cu o corporalitate desprinsă dintr-un sistem corporal cu corp de manifestare fizic (după decesul fizic),
toate trec prin aceleaşi procese de creştere, de dezvoltare, de schimbare corporală de acest fel în această perioadă, în plus faţă de transformările specifice etapei lor. Entităţile astrale care vin din destine fizice pot avea corporalitatea lor dezvoltată conform necesităţilor lor anterioare, ca oameni: unele mai dezvoltate aşadar decât altele, în conformitate cu necesităţile corporale anterioare de destin, care susţinea corpul fizic al fostului om. Dar după deces, adică după desprinderea corpurilor fluidice superioare, de corpul fizic+corpul dublu eteric, are lor o creştere rapidă a corpului astral care a rămas de manifestare pentru spiritul întrupat. Are loc o întărire puternică (în doar câteva zile) a întregii corporalităţi a entităţii astrale devenite astfel – până la un standard obişnuit de corporalitate pentru toate entităţile astrale din jurul său. Aceasta este însă o întărire obişnuită, în toate timpurile, în orice fel de vibraţii ale Pământului: după schema, scara de evoluţie a spiritului sau a monadelor din spirit, după cum o cer necesităţile generate de fiecare treaptă de evoluţie: conform evoluţiilor primare, sau secundare, sau centrale. 
DAR indiferent dacă sunt sau nu venite din întrupări cu corp fizic, toate entităţile astrale se schimbă treptat şi ele, mai departe, depăşind periodic starea de dezvoltare a corporalităţii anterioare, sub puterea vibraţiei în creştere. Deşi simţurile astrale sunt extrem de pronunţate, comparativ cu cele fizice, entităţile astrale, la fel ca şi noi, oamenii, trec şi ele prin acest proces de dezvoltare, pregnant, ca şi noi: deosebirea constă în faptul că entităţile astrale umane sunt – de la prima la ultima, fără nici un fel de excepţie – perfect conştiente de transformările prin care trece propria lor corporalitate, învăţând din asemenea procese enorm de mult şi de profund, sub îndrumarea ajutătorilor lor. 
Să pomenim în treacăt şi de toate celelalte vieţuitoare pământene, care îşi schimbă şi ele corporalitatea în acelaşi ritm ca şi noi, cu caracteristici în funcţie de fiecare specie, de fiecare etapă de evoluţie a spiritelor întrupate astfel. Se schimbă orice formă locală de întrupare, sub puterea creşterii vibraţiei: întreaga planetă cu toate structurile ei fizice şi fluidice, la fel ca toate planetele-surori ale sale, la fel ca şi steaua care le guvernează şi le ajută desfăşurarea formelor profunde de viaţă, atâta timp cât trăiesc în acest loc din galaxie. 
“Deschiderea cerurilor” – a simţurilor noastre – aşadar vine pe fundalul acestor creşteri vibraţionale, schimbări treptate, lucrând în plus, în perioade scurte, apoi tot mai lungi, pentru ca toţi întrupaţii să se obişnuiască încet, fără oboseală, ca participanţi activi la viaţa planetar-stelară. Este deschiderea sub puterea creşterii treptate a vibraţiei, a energiilor pe care le primim şi le oferim, timp în care şi corpurile noastre sunt, în asemenea momente, scăldate în această respiraţie sinergică a spiritelor, în condiţiile locale: această respiraţie ajunge însă doar pentru scurt timp la unison, lăsându-şi efectele frumoase pentru cei care le conştientizează, după care se împrăştie repede (ştim acum că perioada solstiţiilor este de aproximativ 2-3 zile): fiecare grup de spirite întrupate pe planetă îşi urmează ritmurile proprii de respiraţie, până la o nouă perioadă sinergică. 
Doar simţurile noastre vor păstra “parfumul” amintirii noilor simţuri, care prefigurează puterile spirituale în creştere în perioada anului următor. 

sâmbătă, 24 decembrie 2016

LA MULŢI ANI TUTUROR!!!

Vă scriu tuturor acum, în seara de Ajun! Creştini sau de alte religii...
În plus, scriu acum şi celor care au aflat în ultimii ani că Iisus nu s-a născut într-un 25 decembrie şi consideră că această zi nu este relevantă pentru noi.

Da, este foarte adevărat că cei care au condus structurile politic-administrative ale bisericii creştine au preluat multe dintre tradiţiile înlocuite cu brutalitate ale popoarelor subjugate de Imperiul Roman şi nu insistăm acum asupra acestui aspect. Au făcut-o – şi asta este de asemenea adevărat, pentru a submina tradiţiile locale, bazate pe cunoaşteri profunde şi pe realităţi incontestabile, cunoscute de străbunii noştri, despre care avem azi informaţii care atestă un anumit bun-mers al omenirii, având cunoaşteri elevate în rădăcinile lor, chiar dacă sub puterea vremurilor crude s-au denaturat sau au fost măsluite de aceiaşi conducători creştini din timpul mileniului I d.Ch. 
DAR...
Tocmai pentru că au existat aceste tradiţii despre care am aflat şi noi într-un târziu, părerea mea este că trebuie să le respectăm. Şi mai este ceva de spus – şi o spun nu doar de dragul religiei în care am fost botezată şi pe care o îmbrăţişez cu drag, cu mult respect, cu atât mai mult cu cât ştiu multe lucruri acum în plus, neacceptate de dogma religioasă: referitor la rădăcinile profunde, la adevărurile incontestabile pe care ele le poartă. Că nu accept neadevărurile cu care s-au proptit în lume conducerile religioase şi laice – este o altă poveste, la fel ca şi procedeele folosite pentru a-şi păstra şi înmulţi averile şi supremaţia social-politică. 
De multe rădăcini ale tradiţiilor noastre, precum şi de cei care au îndrumat spiritual poporul nostru: a Moşilor cum au fost numiţi la noi (sau în alte popoare: Bătrâni, sau Patriarhi, sau Vraci, etc.), ne vom aminti cu toţii, fără excepţii, la un anumit moment dat. Şi falsul lumii noastre va rămâne în urmă, dezgolit şi ruşinat, meritând însă toleranţa, mila şi compasiunea noastră, a celor care nu ne-am pierdut şi credinţa în dumnezeire, în strunga vremurilor...
Sărbătorim la 25 decembrie tradiţiile rătăcite, dar nu şi definitiv pierdute. Nu avem pretenţia de a reînvia culte străvechi – nici nu ar fi acum sănătos din punct de vedere spiritual – dar este bine să ştim că TOATE AU ACELEAŞI RĂDĂCINI SPIRITUALE: ADEVĂRATE ŞI ETERNE. Astfel sărbătorim PROPRIILE NOASTRE TRADIŢII STRĂVECHI, care răzbat prin milenii către noi, în contemporan, îmbrăţişându-ne din sufletul istoriei noastre – dar în egală măsură şi din străfundurile istoriei tuturor popoarelor, de pe toate continentele: întregii istorii a omenirii. 
Celebrând această zi de 25 decembrie, respectăm viaţa şi activitatea uriaş-spirituală ale lui Horus (din tradiţia egipteană iniţială pură, de până în mileniile VI sau VII î.Ch., şi nu neapărat a templelor din vremurile triste ale mileniului I î.Ch.), ale lui Mithras (zeul persan al Luminii şi Adevărului) ale lui Alban Arthan (din tradiţia pierdută şi prea recent redescoperită a druizilor: Lumina lui Arthur).

Şi nicidecum în ultimul rând: ale lui Iisus Hristos. Care la început prin Cuvânt (auzit, şi ascultat prin capacităţi reale de clarauz ale babilonienilor, egiptenilor, celţilor, geţilor şi tuturor popoarelor orientale, sud şi nord-americane), apoi prin directă întrupare pe Pământ, a oferit coordonare tuturor Moşilor popoarelor, pe care şi ei, la rândul lor au oferit totul prin îndrumare directă oamenilor din popoarele lor. 
Cuvântul întrupat. 
Aceasta este semnificaţia.

Celebrăm propria noastră evoluţie, ca spirite întrupate pe Pământ pentru un impuls de avans spiritual, existenţial, universal, care ne va deschide drumuri inimaginabile pentru noi azi, mai departe, dincolo de fruntariile acestei galaxii, ai cărei oaspeţi suntem acum: sub privirile pline de iubire infinită a celor care ne veghează permanent, ne îndrumă paşii, simţirile şi mai ales iubirile pornite din sufletele noastre tot atât de sfinte ca şi ale lor. 
Când mâine vom spune “LA MULŢI ANI!” să ne gândim deopotrivă la sufletele apropiate nouă – familiile noastre, comunităţile în care trăim, întreaga viaţa, întregul univers şi tot ceea ce este dincolo de el!... Să ne gândim la Iisus – coordonatorul evoluţiilor tuturor, născătorul tuturor tradiţiilor străvechi ale omenirii, al Luminii Noi, Luminii Albe, Luminii Mari – şi la toţi cei care aşteptau schimbarea, luminarea vremurilor de către El, plini de respect şi cu tot dragul din sufletul lor: marii îndrumători spirituali ai popoarelor lumii !!!
LA MULŢI ANI TUTUROR!!!
Cu drag şi deosebit respect, Cristiana

marți, 6 decembrie 2016

POVESTE FĂRĂ DE SFÂRȘIT...

În ziua de 5 decembrie 1988, seara târziu... 
Mă rugam Sfântului Nicolae. 
Pentru ...de toate... 
În fine... 
Senină, m-am culcat, având la cap o icoană veche, din bătrâni, a familiei... Către dimineață am visat că mă rugam în fața aceleiași icoane și, deodată, mi-am dat seama că în cadrul icoanei se petrecea mișcare... Atentă la așa ceva nemaivăzut, am ridicat capul mai sus - ochii îmi veneau acum chiar în dreptul icoanei. Imaginile s-au stabilizat și acolo, în locul Sfintei Fecioare cu pruncul Iisus, era imaginea unui bătrân despre care am știut imediat că era Sf. Nicolae. Ceea ce m/a frapat în prima secundă a fost faptul că sfântul era viu și îi simțeam ochii albaștri extrem de inteligenți ațintiți asupra mea. Ochii îmi vorbeau, mă țintuiau și în același timp parcă îmi cereau să stau plină de încredere, nemișcată. Așa am făcut și în a doua secundă din ochii dânsului au ieșit două raze spiralate, plate într-un anume fel extrem de complex, cu o latură dreaptă în spirala lor și cealaltă puternic, adânc zimțată. Mi s-a făcut frică, dar eram în puterea lor de loc dureroasă, de loc apăsătoare, de loc poruncitoare. Eram pătrunsă de puterea lor și în credința în forța lor dumnezeiască. Trăiam cu creierii scăldați în lumina ce-și schimba culoarea fără ca să se depărteze de un anumit fel de auriu discret... Când am simțit că totul s-a terminat, eram deja trează, de parcă nu aș fi dormit nici o clipă, totuși extrem de odihnită... eu care nu eram niciodată așa, ci stăpânită permanent de o oboseală cruntă...  Atunci nu. Eram plină de mulțumirea ce sufletul meu o îndrepta către Sfânt, pe care știam că o primește viu, cald și iubitor, de partea cealaltă a cortinei realității fizice, rece și dură pe care o trăiam...

2003, zilele Sânzienelor...
Am pornit la un drum lung împreună cu prieteni dragi, să colindăm ceva mânăstiri prin țară. prima oprire: mânăstirea Ghighiu...
M-am dat jos din mașină de parcă eram în transă. Parcă nu mai auzeam - dar vederea îmi era de o claritate cu totul specială. Chiar o simțeam așa. Prietena mea s-a întors spre soțul ei, spunându-i ceva - dar eram parcă într-o baie de ceață densă, caldă, plăcută... Cineva spunea de Grigorescu, dar alte cuvinte nu mai ajungeau la mine... O alee... de acum eram și singură... O ușă... Un mic culoar și am știut că acolo, în stânga mea, era cineva care mă privea intens, plin de o vitalitate covârșitoare... Un pas, și m-am scăldat în lumina celor doi ochi albaștri ai unei icoane ce reprezenta un sfânt în mărime naturală... Ca un cavaler din alte vremuri, am pus automat un genunchi pe podea, am plecat capul ca și cum aș fi așteptat o binecuvântare...
”Sfinte Nicolae! Ești aici...” 
Sufletul cânta cu îngeri...
Clopote băteau în inima mea...
Buzele pecetluite nu aveau cuvinte...
Decât doar, undeva în suflet: ”Îți mulțumesc pentru tot ce ai dăruit ochilor mei!”...
În clipa aceea atmosfera și-a schimbat cursul... eram într-o biserică, în lume, prietena mea spunea ceva, soțul ei spunea să stau liniștită, că ea avea întotdeauna grijă să fiu lăsată cu îngerii și sfinții locului... Cu sufletele veghetorilor de neam... 
Ningea peste capetele noastre cu energiile Sânzienelor, ningea lin și pufos... 

După alți ani... Discutam la o cafea cu o prietenă care venise la întâlnire cu iconițe pentru fiecare dintre noi, un grup frumos de prieteni, fiecăruia spunându-i că sufletul îi șoptise ce iconiță, cu ce sfânt, să ofere fiecăruia în parte. Nu pot uita cuvintele sale: ”Cristiana, pentru tine... Sfântul Nicolae!...” Inima mi se oprise în piept și altcineva mi-o pornise fără să știu...  Vorbeam lin cu ea, îi spuneam că dintre sfinți, nu am simțit apropiere ... dar apropiere din aceea strămoșească, ce părea a veni din străfunduri... decât față de dânsul... Și ceream iertare fiecărui sfânt și tuturor la un loc cu tot respectul de care puteam să fiu în stare...
Și povesteam povestea mea fără sfârșit... căci mereu venea ”ceva” de la dânsul... 
... Și spuneam că niciodată nu am văzut vreo icoană cu Sfântul Nicolae cu ochii albaștri decât în visul meu și la Mân. Ghighiu... Da, spunea și Măriuca, peste tot este cu ochii căprui... 
Icoana aceea eu nu am mai văzut-o la Mânăstire când am fost ultima oară... dar nu mai cred că are vreo importanța asta acum... Este în mine, îi port în suflet icoana vie a puterii sale, icoana vie a sufletului de sfânt care mi-a ordonat puterile minții, ale sufletului... Sub dorința Moșilor, părintele Teofil mi-a arătat drumul vieții și apoi Sfântul Nicolae mi-a dat puterea de a merge drept pe drumul fără de care locul meu pe Pământ ar fi fost cu siguranță altul... 
Mulțumesc din nou, cu capul plecat, cu respect și adorație!!!


LA MULȚI ANI celor care anină în salba de comori a destinului lor nume legate de Sfântul Nicolae !!! Suflete deschise să aveți, drag de altruism și ajutor neprecupețit, onoare și sacrificiu, iubire de Dumnezeu, de oameni, de tot ce poartă suflare de viață vă doresc din tot sufletul meu !!! 
Și îmbrățișări din partea mea !!! 



joi, 1 decembrie 2016

...Și atunci un înger mi-a șoptit frumos...

(...iubire curată...)


LA MULȚI, ȘI PUTERNICI ANI DORESC DIN TOT SUFLETUL 
ROMÂNIEI ȘI ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI!!! 

Sincer, nu am avut timp să mă gândesc prea mult la semnificații - de regulă sunt destul de tristă pentru România și mă înseninez doar când studiez trecutul ei, viitorul ei și simt în cele de azi dârzenia, curajul și bucuria de a înfăptui cu adevărat ceva bun, durabil, profund: venind din partea multor oameni din întinsul Țării, oameni care sărută pământul cu sufletul lor bun și cald, oameni de toate vârstele care doresc să simtă aerul pur al Țării și se retrag acolo, la munte sau la mare, trăind simplu, frumos, modest, dar și profund, pentru a-i simți esența așa cum și-au dorit-o de muuuult, din viața trăită în stridența marilor orașe... 
...Și nu sunt puțini...
...Și eu mă voi număra printre ei cândva... Dădusem uitării și conjuncturilor vieții setea de altceva decât Bucureștiul neînmiresmat decât câteva zile în primăveri și încă câteva la primele ninsori... Ajunsesem să clipesc cu reținerea aceea pe care o ai când ceva miroase urât... Și atunci un înger mi-a șoptit frumos: ”Să nu pleci ca să scapi - să pleci ca să primești și altceva din partea vieții, călător păstrând respect pentru orice palmă de pământ pe care ai trăit!”
... o Doamne, ce rușine mi-a fost...
Așa am ajuns eu să gândesc cu un fel de milă, dar cu respect, acest București, ca fiind și el parte din Țară... Uitasem. Fără ”doar” și fără ”poate”... Îi doresc să reînvie,  și să ajungă să miroasă iar a flori de câmp, așa... ca în copilăria mea... Până atunci visele mele se vor îndrepta și către alt colț de Țară, cu bucuria peregrinului, când va fi să fie...

PS: În timp ce mâncam pe un colț de masă am urmărit pe facebook câteva gânduri de pretutindeni. Sincer, nu vreau să supăr pe nimeni, apreciez fiecare gând al fiecărui român de oriunde, însă m-a impresionat în mod deosebit ceva scris de o doamnă din Canada și aș vrea să vă trimit și vouă aceste rânduri, scrise de doamna Rodica Siculan. 

”LA MULTI ANI, ROMANIA !!!
LA MULTI ANI ROMANI DRAGI, DE PE TOATE MERIDIANELE GLOBULUI !!!
Niciodata nu poti gasi cuvintele potrivite pentru a defini sentimentele pe care le ai fata de tara ta, fata de poporul din care si tu faci parte. E suficient atunci sa duci mana la inima, sa te inclini cu piosenie in fata celor trei culori - rosu, galben si albastru si sa nu uiti. Sa nu uiti ca tara ta e Romania si ca te-ai nascut si vei muri roman.
"De ce spun eu Romaniei LA MULTI ANI?!? Ai vazut vreodata rasaritul de soare de la mare? Ai auzit fosnetul codrilor, susurul izvoarelor limpezi, ciripitul pasarelelor? Ai auzit cucul cantand sau si-a facut cuib randunica la streasina casei tale? Ai auzit de Decebal, de Stefan cel Mare, de Mihai Viteazul , de Alba Iulia, de eroul necunoscut de la Marasesti? Ti-ai trait copilaria prin Ion Creanga, ai iubit pe versurile lui Eminescu, te-ai identificat , de cate ori, doamne, cu Caragiale? Ai jucat vreodata un joc din Banat, o polca din Bihor sau o tropotita din Maramures? Ai auzit o tapuritura, din Tara Oasului? Ai mancat vreodata o mamaliga cu branza din Moldova? Ai baut zaibarul lui Nea Marin din Bailesti sau o palinca de prune cu miere de albine? Ai mancat candva o baclava facuta de turcoaicele din Dobrogea? Ai fost vreodata plecat de-acasa ca sa vezi , sa simti cat ti-e de dor si cat ai lasat in urma ta? Pentru toate astea si multe altele nescrise aici dar simtite in suflet eu imi iubesc tara si spun LA MULTI ANI ,ROMANIA!" LA MULTI ANI, ROMANI!!!”

duminică, 27 noiembrie 2016

ARHANGHELII – DRAGII NOŞTRI AJUTĂTORI DE PRETUTINDENI

Cele mai puţin cunoscute personalităţi biblice – deşi sunt pe buzele tuturor credincioşilor creştini – sunt arhanghelii. Ştim despre ei în linii mari doar că sunt mesageri ai lui Dumnezeu. Într-un fel, acest lucru este adevărat, dar ar fi mai corect să-i numim ceva mai mult decât mesageri, adică ajutători de legătură între coordonatorii evoluţiilor primare şi secundare: adică monadele centrale – şi evoluanţii primari şi ai primelor trepte de evoluţii secundare până la ei: arheghelii sunt aceia care încheie evoluţiile secundare. Se poate studia pentru orientare Sinteza treptelor şi sub-treptelor de evoluţie ale monadelor . 
În rest, sunt puţin cunoscute evoluţiile lor, manifestările lor în calitate de secundari avansaţi, legaţi direct prin activităţile lor de toate evoluţiile: şi ale lor personale, şi ca ajutători ai altor trepte de evoluţie. În general despre câteva elemente ale evoluţiilor secundare, cu accent ale arhanghelilor, am aflat şi eu de curând: tocmai de aceea am întârziat cu acest studiu, pentru a aprofunda această temă. Pe măsura aprofundării, mai departe, a acestor studii, voi aduce pe rând şi alte completări. 
Scrierile biblice sunt în general foarte bogat metaforizate, de aceea vremurile pe care le trăim azi ne cer cunoaşteri precise, întrucât în scurt timp vom colabora din nou cu toate entităţile ajutătoare şi coordonatoare ale evoluţilor noastre: nu numai pe Pământ – ci în mod egal oriunde ne-am întrupa, în oricare dintre universurile materiale. Tocmai de aceea trebuie să depăşim şi metaforele, dar şi subiectivismul celor care au aflat despre acţiunile lor de o diversitate extrem de largă, şi le-au interpretat în diferite moduri. Astfel interpretate în mod subiectiv au ajuns ele la noi, cu transmiteri de la un popor la altul. Poporul pământean din care ne tragem originile noi, românii de azi – poporul dac sau, mai corect, get – dar şi tradiţiile, obiceiurile noastre, cunoştea foarte bine toate entităţile înălţate care ajutau toate vieţuitoarele Pământului, Soarelui cu toate planetele (pământurile, apele şi aerele lor) şi dincolo de Soare, până în miezul universului, unde nu putea pătrunde nici un pământean obişnuit. Geţii nu împărţeau ajutătorii înaintaţi nici în grupe de zei, nici în acele grupări de sorginte iudee pe care le cunoaştem azi. Pentru geţi, înafară de Făuritorii Dintâi – adică cei care au creat universul (marea casă a popoarelor lumii), şi întreaga aşezare a tuturor universurilor (caselor cu cămările lor) – restul entităţilor ajutătoare era considerat lumea fraţilor înălţaţi. Aşa sunau învăţăturile Moşilor, care aveau dorinţa de a nu ne considera nici inferiori, nici superiori altora. Dar învăţăturile Moşilor noştri, spre deosebire de cele ale Moşilor care aveau în grijă poporul iudeu, conduceau spre cunoaşteri specific spirituale poporului get: adică pentru un popor care nu adăpostea trupeşte un singur fel de spirite evoluante pe Pământ, venite din locuri de acelaşi fel, ci o împletire de evoluanţi – de fraţi – din grupuri spirituale extrem de diferite:
1. Spirite din ceea ce am numit blocuri spirituale piramidale (pe scurt să le notăm BSP, pentru a uşura urmărirea subiectului), înaintate în evoluţiile lor progresive, care au nevoie de întăriri spirituale pentru a rezista – chiar dacă la început foarte greu – la influenţele negative ale celor cu mult mai puţină experienţă în locuri cu vibraţie joasă din univers: şi astfel cu comportamente distructive avansate, chiar dacă de multe ori scopurile lor sunt spre binele semenilor (cei care fac parte din armată, poliţie, etc.). Mare parte sunt acele BSP care au venit primele pe Pământ, în lumea formată atunci preponderent de rezidenţi alături de ajutătorii lor avansaţi, ajutători pe care şi ele i-au avut – şi îi au de asemenea în prezent: ajutători care sunt galactici primari , apoi ajutători secundari şi centrali (se va consulta tot Sinteza treptelor şi subtreptelor de evoluţie ale monadelor ). Întrucât au fost cele mai înaintate în evoluţii şi cele mai echilibrate dintre toate BSP care au ajuns pe Pământ, sub coordonarea ajutătorilor avansaţi au studiat în toate detaliile, pe măsura diminuării vibraţiei planetare, modul în care vor fi ajutate următoarele blocuri spirituale piramidale (BSP) care aveau să sosească pe planetă, în ajunul ultimei glaciaţiuni pe care au trăit-o oamenii pe Pământ. 
Aceste prime BSP au avut sisteme corporale coborâtoare din transcendenţa speciei umane, indiferent unde s-au întrupat, de-a lungul fostului mare continent A’Tlan: care cuprindea în începuturi pământurile reunite atunci ale continentelor America de Nord şi Europa – până la munţii Urali. Sistemele lor corporale le numim azi: rasa ariană sau atlantă, cu particularităţi specifice şi vibraţiei continentului lor, şi sarcinilor de destin ale spiritelor întrupate local. De la Urali către est se schimbă substanţial vibraţia pământurilor, care devine astfel favorabilă altei rase – rasa lemuriană (o numim azi galbenă sau orientală). Este bine să citiţi spre orientare întreg capitolul Rasele speciei umane. După ultima glaciaţiune, în timp, cele două rase s-au amestecat în cursul migraţiilor din mileniul III î.Ch. şi apoi în perioada sfârşitului mileniului I î.Ch. – începutul mileniului I d.Ch., dar de fapt nu toate grupurile călătoare au fost cu adevărat migratoare după rasa lor. Cei care au schimbat definitiv pământurile în care s-au născut, cu altele - dar pe acelaşi continent, chiar dacă în grupuri masive, nu-i putem numi cu adevărat, profund spiritual: migratori, căci vibraţia corpurilor lor se potriveşte cu vibraţiile pământurilor pe care s-au aşezat. Cei cu adevărat migratori sunt cei care schimbă locul continental de naştere a neamului lor: corpurile lor nu mai rămân compatibile cu cele ale locurilor noi în care trăiesc, pierzând în timp capacităţile corporale extrem de fine care ar le-ar fi uşurat adaptările la marile schimbări vibraţionale ale Pământului. Pentru migratori, oboseala datorată îngreunării acestor adaptări, diminuării vitezei lor de adaptare la schimbările mari planetare, le-a determinat agresivităţi sporite, neputinţe de a conlucra cu populaţiile autohtone, intenţii criminale şi perverse chiar între fraţi, dar şi pierderea legăturilor cu subtilităţile de trăire proprie, pe care popoarele lor rămase acasă le-au păstrat, dezvoltându-se ajutate de mediul înconjurător ajutător. 
2. Tot din componenţa spirituală a geţilor făceau parte şi spirite din alte blocuri spirituale piramidale, care au sosit pe Pământ după cele dintâi, după cele atlante. Aceste BSP, care au sosit în al doilea val în preajma ultimei glaciaţiuni, s-au întrupat în Lemuria (Cian – după denumirea corectă a continentului): Asia de azi, de la munţii Urali spre est, în toate pământurile asiatice cunoscute de noi azi. Ca întrupaţi, ei au preluat sistemele corporale ale rezidenţilor trăitori pe aceste meleaguri, compatibile cu vibraţia acelor pământuri, care permit spiritelor să se adapteze foarte uşor la schimbările mari de vibraţie ale planetei. Ca spirite, sunt BSP cu experienţă puţină în locurile cu vibraţie joasă ale universului, cu comportamente în general influenţate de biosistemul planetar căruia nu i se pot încă opune, nu pot rezista mult timp tentaţiei unor manifestări egoiste şi distrugătoare dacă nu au conducători puternici care să-i îndrume şi în faţa cărora să se ruşineze când persistă în greşeli. Atâta timp cât conducătorii spirituali înălţaţi au fost în mijlocul popoarelor, ei le aminteau numai şi prin prezenţa lor că pot să se comporte echilibrat şi pot să fie creativi pricepuţi. Iar în vremurile cu vibraţiile cele mai joase, Moşii învăţători, îndrumători şi coordonatori s-au retras, lăsând spiritele primare să aplice învăţăturile primite de la Moşi, să se orienteze cum pot pentru a-şi vedea ei înşişi ce puteri şi ce neputinţe au. Evoluţiile lor sunt în urma celor dintâi BSP, iar aceasta a determinat, şi mai determină încă lupta lor acerbă pentru obţinerea supremaţiei: şi în mod subtil, şi în mod grosier. Dintre ei, cei cu obişnuinţe de subtilitate şi rafinament se folosesc de semenii lor grosieri pentru a stăpâni lumea, fără respect şi fără reţineri în a distruge orice şi pe oricine pentru satisfacerea dorinţelor lor. 
3. Discutam şi despre ajutătorii tuturor BSP – în egală măsură şi ai rezidenţilor care au ieşit din întrupări cu corp fizic la sfârşitul ultimei glaciaţiuni: astfel de ajutători sunt primarii galactici, secundarii şi centralii. Ei au devenit ajutătorii tuturor BSP care în scurt timp au format cea mai mare parte a populaţiilor umane, întrupaţi toate sistemele corporale, pe toate continentele, obişnuindu-se treptat cu ele – ca parte din drumul universalizării spiritelor umane. Dar în timp ce în unele popoare masa majoritară era formată din grupuri mari din BSP, în mijlocul cărora erau întrupaţi ajutători (cca.8-10% ajutători avansaţi), în alte popoare (puţine însă la număr, mai ales pe continentele populate de rasa ariană (Africa, America de Nord şi Europa despărţite în timpul ultimei glaciaţiuni) proporţia a fost, şi a rămas alta: în principal jumătate (cca.50%) post-atlanţi (aşadar cu puţină experienţă de viaţă pământeană) şi atlanţi din BSP, şi aproximativ jumătate ajutători avansaţi: primari galactici şi secundari. Astfel de popoare au avut întotdeauna sarcini grele, în special de păstrare a stabilităţii poporului propriu, a populaţiilor vechi în teritoriile lor, precum şi de păstrare a cunoaşterilor străvechi în esenţa comportamentală şi materială a vieţilor lor. Populaţiile de sorginte tracică, din care făceau parte geţii, au avut astfel de sarcini întotdeauna, pe de-asupra geţii trebuind să suporte în apropierea lor cele mai recalcitrante grupuri de evoluanţi post-atlanţi, şi nu numai. 
Dacii ştiau absolut toate aceste lucruri, şi mai ştiau şi faptul că sarcina cea mai grea din viitor aveau s-o aibă urmaşii lor, alături de poporul tot de sorginte străveche care trăia în partea extrem-vestică (spaniolii şi francezii sudici de azi): adăpostirea în mijlocul lor a unor mici populaţii spirituale foarte greu de suportat: spirite aflate în evoluţii preliminare (în general sunt ţiganii de azi). Doar popoarele care aveau în mijlocul lor spirite de mare putere, în proporţie mare, puteau să trăiască echilibraţi cu ei, fără mari greutăţi: pentru ei în vremurile grele este ceva mai degrabă neplăcut, dar nu şi foarte greu de dus asemenea sarcini. 
Aşadar tocmai pentru că era vorba despre o astfel de situaţie, coordonările, şi ajutorul, şi învăţăturile primite de ei erau pe măsura sarcinilor lor. Un grup puternic de Moşi trăitori pe aceste locuri din străvechimi – Moşii fiind coborâtori direcţi din ramurile transcedentale – au dat învăţături profunde, bogate, de conştientizare şi păstrare a adevărurilor lumii, o moştenire de patrimoniu vastă, cuprinzând toate ramurile vieţii omeneşti. Moşii noştri, coordonaţi de cel numit Zalmoxis, au fost printre ultimii Moşi care au rămas în mijlocul unor populaţii umane – până în jurul anului 500 d. Ch., după care s-au retras în majoritate în insulele din sudul Oceanului Pacific şi apoi s-au mutat în stratul interdimensional cel mai apropiat vibraţiei corpurilor lor. Totuşi ei revin temporar în stratul nostru dimensional, pentru a ne ajuta, tăcuţi, discreţi, fără ca nimeni să-i simtă. 
Moştenirea pur ştiinţifică care ne-au lăsat-o, chiar dacă nu o conştientizăm încă cu toţii azi, o păstrăm prin artă şi tradiţiile orale şi materiale precreştine, şi ea ne susţine în multe feluri subconştientiul obosit, dar puternic şi doritor de viaţă bine folosită în orice condiţii de trai. Tocmai de aceea, chiar de când Moşii erau în mijlocul poporului, ei erau direct ajutăţi şi coordonaţi de îngerii întrupaţi şi de arhenghelii din dimensiunile structurale paralele. După retragerea lor, Moşii au continuuat fără întreruperi să ne ajute, sub aceeaşi coordonare directă a arhenghelilor. 
Să reţinem aşadar două lucruri deosebit de importante azi pentru noi:
– majoritatea românilor de azi sunt descendenţi ai primelor populaţii născute de entităţile transcedentale care au creat specia umană. Peste tot sunt asemenea coborâtori direcţi, din generaţie în generaţie: toţi cei care nu au migrat, nu şi-au schimbat locurile continentale;
– fiecare popor care a rămas pe teritoriul naşterii neamului lui, a avut cunoaşterea proprie privitoare la naşterea şi dezvoltarea lui de-a lungul timpurilor. Şi-a cunoscut ajutătorii înălţaţi ai neamului lor, şi numai impunerile oamenilor – alţii decât poporul astfel transcendent, au stricat cunoaşterile locului. Când chiar conducătorii au trădat neamul lor – existând explicaţii pe tărâm spiritual de care ne vom ocupa cu alt prilej – acest fel de trai s-a datorat libertăţii de acţiune lăsat de coordonatorii evoluţiilor din întregul sistem stelar din care fac parte Soarele cu toate planetele lui. Acest lucru a fost cunoscut cândva de daci, iar acceptul lor, ca popor înţelegător al mersului vremurilor este cuprins metaforic în Balada Mioriţa. Sunt multe lucruri care vin în cunoaşterea noastră de azi şi trebuie să le luăm ca atare, înţelegând evoluţiile şi mai ales necesitatea derulării istoriei întregii umanităţi, exact aşa cum a fost ea în toate vremurile.
Revenind la subiectul nostru, să consemnăm faptul că toate treptele de evoluţie care pot fi înţelese din poziţia spirituală a pământeanului erau cunoscute de geţi ca scară cu trepte de mărime, de înălţare spirituală. Iar îngerii erau cunoscuţi ca îndrumători: şi personali, şi generali ai poporului şi ai popoarelor înfrăţite în sarcini comune de destin, în timp ce arhanghelii erau cunoscuţi ca fiind conducătorii spirituali ai Moşilor popoarelor. Într-adevăr, arhanghelii au fost, sunt şi vor fi până la capătul trăirii speciei umane pe Pământ, cei care au coordonat întreaga creare a speciei umane: au fost coordonatorii entităţilor dimensionale care au pregătit transcendenţa pe pământurile acestui strat universic, adică ai entităţilor transcedentale care au adus din dimensiunile structurale paralele – şi nu de pe alte planete, din alte galaxii din această dimensiune structurală a universului – corporalitatea constituită chiar de ele. O astfel de corporalitate se creează întotdeauna după cercetări atente, conforme cu planificările evoluţiilor spiritelor care urmează să le folosească. În cazul omenirii, ei nu au adus pe Pământ corpuri după o formă tipică, doar pentru rezidenţii umani ai locului, ci au ţinut cont de faptul că specia umană va găzdui spirite foarte diverse, venind din toate părţile universului şi din alte universuri. Grupurile de spirite aflate în evoluţii primare sunt acum în majoritate pe Pământ în evoluţii atipice, necesitând forme corporale atipice, speciale pentru astfel de evoluţii. O corporalitate specială, cu mai multe rase decât le-ar fi necesitat doar rezidenţii, se creează numai după cercetări profunde ale manifestărilor tuturor grupurilor şi blocurilor spirituale care au nevoie de întrupări aici, de-a lungul tuturor vremurilor planetare, cu toate schimbările lor. 
Şi cercetările, şi creaţiile, şi adaptările deosebit de complexe ale unor asemenea sisteme corporale au fost îndrumate, corectate şi ajutate de arhangheli: iată astfel cât de importantă este contribuţia lor la trăirile noastre pământene. Şi să nu uităm că simultan ei au coordonat, şi coordonează permanent, acelaşi fel de evoluţii şi lucrări de ajutor pentru evoluţiile tuturor spiritelor din toate speciile de vieţuitoare de pe Pământ. Dar simultan au în lucru şi coordonări şi ajutor pentru toţi evoluanţii din toate stelele şi planetele sistemului planetar al Soarelui (şi nu numai, ci din întreaga galaxie...). Rodul cercetărilor pentru fiecare specie planetară în parte a fost adus în această dimensiune în care ne aflăm acum, din dimensiunea structurală tangentă la dimensiunea noastră. 
Tocmai de aceea este necesar să studiem – puţin deocamdată, mai mult pe măsura creşterii înţelegerii noastre – şi conjunctura creării speciei umane, creaţie simultană pe toate continentele Pământului, dar şi pe coordonatorii celor care au realizat aceatsă sarcină deosebit de complexă şi dificilă în felul ei. 
Să urmărim câteva particularităţi de evoluţie secundară din Sinteza treptelor şi subtreptelor de evoluţie ale monadelor - ale monadelor secundare, dacă vrem să ştim mai multe lucruri despre arhangheli: pct. II. EVOLUŢII SECUNDARE. Nu are rost să lungim articolul copiind acele explicaţii, citiţi acest punct din Sinteză, care cred că este destul de lămuritor.
Toate au fost cunoscute cândva de daci, de geţi, iar acceptul lor ca popor înţelegător al mersului vremurilor este cuprins metaforic în Balada Mioriţa – cu un sens profund încă neînţeles. Sunt multe lucruri care vin în cunoaşterea noastră de azi şi trebuie să le luăm ca atare, înţelegând evoluţiile şi mai ales necesitatea derulării istoriei întregii umanităţi exact aşa cum a fost ea în toate vremurile. Toate treptele de evoluţie care pot fi înţelese din poziţia spirituală a pământeanului erau cunoscute de daci, ca o scară cu trepte de mărime, de înălţare spirituală. Îngerii erau cunoscuţi ca îndrumători spirituali: şi personali, şi de grupuri spirituale de întrupaţi, în timp ce arhanghelii erau cunoscuţi, aşa cum am scris mai sus, ca fiind conducători spirituali ai Moşilor. Într-adevăr, arhanghelii au fost, sunt şi vor rămâne, până la capătul trăirii speciei umane pe Pământ, cei care au coordonat întreaga creaţie a speciei umane: realizată de entităţile dimensionale şi, din rândul lor – de entităţile transcedentale care au adus din dimensiunile structurale paralele, şi nu de pe alte planete, din alte galaxii – corporalitatea constituită în mod special de ele pentru spiritele umane. Transcedentalii personal, nu alţii, au trăit cu aceste corpuri, au adaptat toate amănuntele fine, subtile, la stadiile de derulare a condiţiilor planetare, şi abia la finalul tuturor lucrărilor, sub îndrumarea arhanghelilor, au oferit totul, prin naştere, prin procreere (şi nu altfel) spiritelor umane. 
Ne tragem aşadar din Oamenii Primordiali, născuţi de entităţile transcedentale, în chiar aceste locuri de pe Pământ unde a fost creată şi adaptată corporalitatea de tip uman, transmisă din generaţie în generaţie. Chiar dacă corporalitatea umană a fost remodelată după ultima glaciaţiune după cum s-a schimbat vibraţia planetei, este important să reţinem absolut toate aceste amănunte, întrucât şi câmpurile fluidice ale locului au păstrat, întărite, consolidate de generaţii de-a rândul, amprentele lăsate de oamenii care au trăit fără să-şi părăsească pământurile natale, apele şi aerul locurilor, formând un ajutor cu totul deosebit pentru oamenii care au trăit după ultima glaciaţiune. În acest fel, şi noi, dar şi celelalte populaţii care au rămas pe pământurile neamurilor lor, în continentele lor, ne-am păstrat toate particularităţile şi puterile obârşiei noastre, prin genetică şi prin tradiţii. Ceea ce nu vrea să spună că arhanghelii nu-i ajută şi pe cei ce şi-au părăsit pământurile natale, ci îi ajută să supravieţuiască cât se poate mai bine în condiţiile în care au rupt legătura curată cu pământurile lor natale de rasă, de neam, de formă optimă pentru o asemenea supravieţuire. Dânşii ne ajută pe toţi – fiecare dintre noi ia din ceea ce i se oferă tot ceea ce poate; după terminarea vieţii fizice, la terminalul astral al destinului care îi urmează acesteia, vor studia propriile alegeri, în condiţiile oferite de alegerile neamului lor în orice timpuri. 
Tocmai de aceea trebuie să ne cunoaştem aceşti ajutători, printre mulţi alţii, ei fiind coordonatorii celor care au realizat aceste sarcini deosebit de complexe şi dificile în acelaşi timp. Dar dânşii pot suporta, pentru binele nostru suprem, extrem de multe greutăţi: şi pe ele trebuie să le cunoaştem. Omul se sensibilizează în faţa durerii – cu atât mai mult cu cât ştie bine că cei care se sacrifică pentru el, tot timpul, sunt cei care l-au ajutat întotdeauna când a avut şi el de îndurat, la rândul său, greutăţile proprii. Moşii, ca entităţi inter-dimensionale, ca învăţători şi ca însoţitori ai vieţii tuturor oamenilor, de pretutindeni, ca păstrători şi protectori ai vieţii universale, coordonaţi de superiorii lor – arhanghelii – au menţinut întotdeauna echilibrul vieţii pe planetă, în aceste vremuri grele pentru orice formă de viaţă planetară. Fiecare popor, şi toate la un loc sunt coordonate de arhangheli întrupaţi sub formă de entităţi dimensionale care lucrează pentru toţi evoluanţii din zona I a universului, având astfel în grijă permanentă întreaga viaţă de pretutindeni, toate evoluţiile celor mai mici spirite, celor mai fragile, celor care au cea mai puţină experienţă de orientare în lumea complexă pe care o întâlnesc în calea propriilor lor vieţi. În consecinţă: să înţelegem faptul că arhanghelii, precum şi îngerii întrupaţi în mijlocul lumii, sunt de fapt susţinătorii locali ai vieţii din întreg sistemul stelar, din sistemul planetar al Soarelui. Iar aici nu intră numai complexitatea structurilor corporale ale omenirii, ale biosistemului planetar cu corp fizic (de la viruşi la oamenii creatori conştienţi, aflaţi în curs de universalizare), ci şi ale tuturor entităţilor astrale, spirituale, dimensionale şi inter-dimensionale (se pot studia detalii în art. Generalităţi despre entităţi). 
Având în vedere toate acestea – dar urmărim în continuare şi alte înţelegeri care vor veni de-a lungul vremurilor următoare – să apreciem, să-i iubim pe dragii noştri arhangheli ca pe cei mai de seamă lucrători pe căile de îndumnezeire ale tuturor. Nimic nu este simplu în lumea noastră, nimic nu este însă peste puterea de înţelegere a oricărui om – doar greutate există în aceste vremuri cu vibraţie medie planetară joasă. Dar, aşa cum s-a menţionat mai sus, suntem în pragul schimbărilor esenţiale pentru univers şi pentru omenire, iar viitorul cel mai apropiat ne va aduce din nou conlucrări cu entităţile noastre astrale ajutătoare, aşa cum au stat lucrurile pe planetă pentru toţi oamenii şi în trecut, înainte de ultima glaciaţiune. Deja, la îndemnul ajutătorilor astrali de destin, mulţi oameni conlucrează cu ei, cu îngerii şi arhanghelii, în liniile, domeniilor lor de lucrare. Deocamdată pe noi ne înteresează de regulă liniştirea noastră sufletească şi sănătatea noastră trupească, dar – sub atenta coordonare a arhanghelilor – vom colabora cu toţii în viitor pentru regenerarea întregii planete, urmărind firele lucrărilor de dematerializare a tuturor creaţiilor omenirii din această perioadă planetară (aşadar o curăţenie planetară), precum şi împământarea resturilor materiale provenite din dematerializare. Astfel se vor crea condiţii de regenerare a vegetaţiei pe toate pământurile şi a populaţiilor de vieţuitoare care contribuie şi ele la susţinerea regnului vegetal. Va fi, aşadar, o contribuţie din partea tuturor, chiar dacă conştientizarea va fi unanimă doar din partea oamenilor: a tuturor oamenilor de pe Pământ.