PRIMĂVARĂ PRINTRE BRAZI...

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



SĂ ÎNCURAJĂM CERCETAREA EXTRASENZORIALĂ

Sigur că cele pe care le scriu sunt părerile mele personale, născute din cercetare personală, şi nu am pretenţia să fiu crezută, dar rog întotdeauna un singur lucru: cei care au oarece capacităţi extrasenzoriale să cerceteze cele scrise aici, pe cât posibil - în meditaţie (astral) sau direct mental. Să dezbatem, să conlucrăm, să ne împărtăşim experienţa fiind mereu gata să ne deschidem orizontul. Să contribuim cu toţii la cercetarea de acest tip, pentru ca să nu mai fim datori exclusiv site-urilor şi altor scrieri străine. Căci fiecare popor are calea sa - dacă preluăm calea altora fără să o avem marcată pe a noastră personală, conform tradiţiei poporului propriu, atunci ne împrăştiem forţele, în loc să ne îmbogăţim reciproc destinul. Comparaţiile ar trebui făcute abia după ce ne cunoaştem tradiţiile şi cunoaşterile, cât de cât, căci de aceea apar exagerări de genul: poporul român a fost primul care a civilizat Europa, a fost singurul popor autohton... lucruri pe care le vom descoperi neadevărate, cu ruşine şi regret pentru orgoliul împrumutat din exemplul altor popoare orgolioase, care ne-au impus încredinţările lor...

Cercetarea începe, e drept, cu confuzii, stângăcii, asocieri multiple, dar treptat lucrurile se limpezesc, legăturile între domeniile cercetate încep să se vadă cu efectele lor echilibrate la nivele din ce în ce mai înalte. Pe măsura trecerii timpului, pe măsura creşterii vibraţiei medii planetare (de fapt: stelar-galactice, zonale), puterile noastre vor creşte şi ne lămurim asupra aspectelor confuze, îmbogăţindu-ne cunoaşterea privind universul în care ne aflăm.

Încurajaţi şi voi, la rândul vostru... Să nu agresăm, ci să încurajăm.

Oamenii cu capacităţi extrasenzoriale sunt sensibili, fac primii lor paşi temători, nesiguri, într-o lume puţin cunoscută; a crede că un astfel de om este "tare", că ar trebui să fie insensibil şi să confunde echilibrul cu nepăsarea şi duritatea, este o mare confuzie...

Mulţumesc. Vă doresc toate cele bune şi frumoase!!

Pentru cei interesaţi !!

ACEST BLOG NU SE VA DESFIINŢA !!!
Anunţurile temporare ale Blogger - Google sunt false. Exprimarile lasă de dorit sau sunt create spre a induce in eroare pe cei care le folosesc. Probabil ca ne pregatesc astfel de taxarea spaţiului web, aşa cum s-a procedat si in cazul siteurilor bazate pe tehnologie ning .

Deşi am raportat că nu este corect cum se procedează, Google cere mereu verificarea parolei şi, până la reintroducerea ei, blochează întreg contul Google. Dacă nu sunt pe gmail in acel moment, blogurile sunt blocate pana ce deschid computerul. Nu mi se pare de loc corect... dar nu avem ce face!!
Să-i iertăm şi să ne revedem puţin mai târziu.
Pentru toti cei care se confruntă cu astfel de probleme, sfatul meu este urmatorul: priviţi des, chiar de 3 - 4 ori pe zi, în coltul de sus, dreapta, unde apare din cand in cand cuvântul AUTENTIFICARE. Click pe el, puneţi parola şi se redeschide totul. Este buna o adresă de gmail, căci se cere imediat reintroducerea parolei şi totul revine la normal.
Cristiana

http://regasirea-interioara.blogspot.com/

La fel ca si filmele anterioare, si acesta este primit din partea prietenului blogurilor mele Gabriel , caruia ii multumesc din toata inima pentru suportul spiritual pe care ni-l ofera!!
Succes, Bucurie, Iubire si Lumina, Gabriel!!

luni, 25 august 2014

CINEVA CARE A AJUNS LA ADEVĂR (1)

De pe internet:

"Cineva care a ajuns la adevăr nu mai spune nimic, doar tace. Deja trăieşte în altă lume, în care nu mai există timp, yantre, Shiva… Există doar Dumnezeu care ESTE… CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA…" 

Desigur că avem multe adevăruri de descoperit de-a lungul vieţii şi putem discuta în orice moment despre adevărul descoperit de fiecare dintre noi în parte. Oricum nu este nici ultimul - supremul - adevăr nici personal, nici societar, nici măcar planetar: dar putem discuta despre diferite aspecte din perspectiva noastră, azi, în calitate de pământean. Şi să nu uităm că această perspectivă se schimbă frecvent.
Perspectiva ni se schimbă permanent, important este să înţelegem situaţiile aşa cum fiecare dintre noi, în fiecare etapă a timpului trăit, le poate percepe. Şi mai ales să înţelegem astfel că cei din jurul nostru le poate percepe în mod diferit de noi. Atitudinea noastră este, astfel, importantă: şi cu privire la fenomen, şi cu privire la descoperirile altora. Din perspectiva evoluţiei fiecărui spirit, experienţa fiecăruia vorbeşte prin gândurile, vorbele şi faptele sale, şi ar trebui să nu ne acuzăm reciproc de necuprinderi, chiar dacă ne percepem reciproc limitările după atitudinile şi manifestările noastre. 
Ştim sau nu ştim că trecem printr-o perioadă scurtă, dar foarte concentrată în manifestări care variază de la o clipă la alta, de la o perioadă mai lungă sau mai scurtă la alta. Nu ştim toţi că de fapt venim din manifestări cu totul deosebite faţă de ceea ce ştim azi că poate face omul şi chiar dacă am avea repere pe care ne putem sprijini, nu o facem din cauza încredinţărilor pe care le avem prin formaţia actuală social-cultural-religioasă, din care lipsesc chiar şi încrederile în intuiţiile noastre. Ne este frică: punct. Nu ne ştim istoria – a poporului propriu, a omenirii întregi, nu ştim de unde venim şi încotro ne ducem – chiar dacă mulţi ştiu şi profită de moştenirea primită de la generaţiile anterioare privind partea falsificată sau/şi ascunsă a acestei istorii: depinde de fenomenologia abordată şi unghiul de vedere din care este privită istoria omenirii. Astfel se poate spune că istoria străveche a omenirii a fost cu totul alta comparativ cu ceea ce ştim azi, iar ceea ce unii dintre noi acceptă ca fiind o istorie a atlanţilor, spre exemplu, este de fapt o istorie confuză, neînţeleasă tocmai din cauza lipsei de departajare a celor cunoscute azi faţă de realitatea altor moduri de trai din străvechimi. 
În acest fel, ceea ce numim Adevăr este cunoscut, dar nu este credibil: ori pentru că a fost ascuns, şi aşteaptă să fie descoperit, ori pentru că oamenii au fost forţaţi să accepte cândva alte adevăruri - cu rădăcini sănătoase, dar cu ramuri distorsionate, cu fructe rare şi viermănoase. Ceea ce avem de descoperit este faptul că, dacă recunoaştem pomul şi fructul, putem să facem în aşa fel încât să-l însănătoşim şi să-l determinăm să ne hrănească sănătos, după cum devine şi el. 
Să înţelegem că adevăruri sunt multe, le avem, dar nu le înţelegem total - toţi. Fiecare poate aduce o părticică şi, cu toţii împreună, putem să înţelegem măcar în linii generale, care ne vor ajuta să ne orientăm mai precis în viaţă. Dar nu avem încredere unii în alţii, altfel ne-am "ierta" chiar dacă am greşi, dar asta presupune efort, studiu, putere pentru a oferi sprijin altora, presupune înţelegerea confuziilor şi a celor care le fac, îndreptarea cărărilor despre care vorbea Ioan Botezătorul...
Căci stă în puterea noastră să o facem. Doar să ne permitem reciproc, doar să vrem să o facem...
Oricine poate întreba: bine, dar cum ştim că facem cărările astea drepte?...
Întrebarea este bună, la fel ca şi răspunsul generalist contemporan: simţi cu inima asta. Dar între un răspuns generalist de acest fel şi lămurirea profundă referitoare la căi şi dreptate este nevoie de o cunoaştere complexă. Ne limităm însă la a spune că simţim că ar fi drept ceea ce a spus altul: considerăm asta suficient şi astfel ne lăsăm pe umerii altora… Spunem că adevărul este în noi, dar considerăm asta cam în felul următor: dacă este în noi, nu mai trebuie să căutăm altceva, e undeva în sac şi nu ne trebuie efort pentru a căuta în sac sau a mai pune ceva în acel sac, ar fi normal să stăm şi să aşteptăm ca ceva să ne scoată din sac totul: numim asta iluminare. şi aşteptăm iluminarea, care vine sau nu vine, dar avem de „făcut ceva”: să aşteptăm pur şi simplu iluminarea – meserie nouă şi stabilă, plină de aşteptări, dorinţe, încredinţări şi, diametral opus: respingerea celor ce vin din exterior şi demulte ori chiar a celor care vin din interior. Dar pentru că nu suntem obişnuiţi să acceptăm ca atitudine în sine, nu sesizăm nici ce vine din exterior, nici ce vine din interior. Aşteptăm ceva fulminant, uluitor, extraordinar... Iar ceea ce nu ştim este că totul vine ca înserarea dulce, blândă, ce aduce stelele de-asupra capului, iar pentru a ne orienta cu ajutorul lor, avem nevoie de multă cunoaştere... 
Sigur că va veni vremea să dorim cu toţii să cunoaştem tot ceea ce este sub soare, sau sub stele, sau printre stele!!! iar acesta este un lucru deosebit de încurajator…

Dar să revenim la text. 
1. Dacă vrem să ne referim strict la text, am putea să analizăm din anumite puncte de vedere, cam în felul următor:
Explicaţiile pe care un astfel de om (ajuns la "Adevăr") le oferă (şi le-a oferit de-a lungul timpurilor din urmă, supuse necunoaşterii prin obstrucţia învăţăturilor la nivelul întregii noastre societăţi) se vor situa la nivelul de înţelegere al celor care primesc orientările; se vor sprijini pe cunoaşterile de nivelul mai scăzut al celorlaţi care pot înţelege că există şi altceva, care încep să simtă că nu trebuie să se limiteze la ceea ce au cunoscut până acum. De aceea textele cuprind astfel de elemente legate de cunoaşterile vechi, care nu au constituit de fapt unicul drum, ci doar un drum, printre altele, de adaptare la vibraţia joasă a planetei. De străbatere a unei perioade. Căci ar trebui să acceptăm că omul vine de fapt din cunoaştere multă şi profundă, a tot ceea ce ţine de planetă şi grupul stelar local, lucruri pe care nici nu le-am gândi că ar putea exista. Este o cunoaştere extinsă, chiar o putem numi totală, comparativ cu tot ceea ce este cunoscut şi recunoscut de societate în acest moment. 

Nevoile de măsurarea timpului, de folosire a yantrelor, mantrelor, se bazează pe faptul că puterile spiritelor umane sunt mult mai mari şi general-constante. Este drept că ele sunt supuse ritmurilor biologice prorpii fiecărui om, după biofizica fiecărui corp în parte: dar nu ştim că avem corpuri la nivele diferite de vibraţii, vibraţii ale materiilor care le constituie şi energiilor care le hrănesc. Nu numai cei care le cunosc le simt variaţiile normale: pentru cei care nu le cunosc sunt agresive, rele, grele – pentru cei care le cunosc ele nu sunt deranjante, ci din contră: constituie variaţiile necesare abordărilor diferite ale vieţii, din unghiuri diferite de vedere, ajutând la cunoaşterea de sine, la desfăşurarea simţirilor şi înţelegerilor din acele diferite unghiuri de vedere. Şi toate la un loc fac un întreg – unde viaţa şi cunoaşterea se dezvoltă mai departe sferic, echilibrat, constant. 

Shiva reprezintă tematica zeilor rămaşi în lume: cel care a scris nu cunoştea prea mulţi alţi zei şi a oferit un exemplu cunoscut de el. Apare şi în mitologia altor popoare, dar în general tematica zeilor a fost strangulată în bazinul mediteranean de apariţia religiilor abrahamice, derivate din religia iudaică - singura de altfel care nu a fost impusă: putem spune de fapt că la iudei religia are un sâmbure de cunoaştere transcendentă, care a răspuns necesităţii de sintetizare şi de răspuns la cunoaşterile generale şi intuitive a tuturor popoarelor răscolite şi amestecate de Imperiul Roman. Rămâne pentru altă dată studiul acetui punct de vedere. 
Tematica zeilor şi dumnezeului rămâne de înţeles mult mai profund pentru cei care cred că nu mai există nimic decât dumnezeul-univers şi atât - ceea ce este de fapt total neadevărat, poate fiind vârful piramidei celor neadevărate. Dar ceea ce cred că ar fi perfect adevărat este faptul că folosind asemenea gândire dispar deosebirile de înţelegeri între spirite de diferite evoluţii, între întrupaţi cu corp fizic de manifestare, sau astral, sau spiritual (budhic) de manifestare curentă. 
Pentru cel care ajunge să conştientizeze un astfel de adevăr - ajunge şi să-l folosească ca atare: a trecut deja de consolidările unei astfel de manifestări, se universalizează constant, astfel atenuând până la dispariţie încredinţările inerţiale de tip stăpân-sclav, învăţător-învăţat (atitudini de supuşenie fricoasă): rămâne doar respectul şi înţelegerea modului în care poate fi ajutat de semeni cu experienţă mai mare şi mai multă, rămâne încrederea faţă de coordonatorul care ştie foarte clar ce-i trebuie pentru evoluţie, rămâne învăţătura de ajutător prin care poate oferi etern sprijin şi îndrumare, pe principiul ajutătorului-coordonator şi creator care l-a îndrumat şi şi pe el, şi care îl îndrumă fără încetare... 

2. Dacă discutăm …creştineşte, dar într-un anumit fel de creştinism care nu este religios prin impunere, ca de la stăpân la rob, fără căi de mister şi interdicţii, ci învăţător-înălţător prin cunoaştere universală şi nădăjdea ajungerii la exemplificarea realizărilor christice prin acţiune mental-emoţională înalt spiritualizată faţă de întreaga fire, nu numai prin evlavie faţă de Dumnezeu: totul prinde volum imens prin analiza şi înţelegerea elementelor de spiritualitate înaintată care deschid calea, adevărul şi viaţa înţeleasă ca atare ca fiind fără sfârşit. 

Acum ştim bine că schimbăm doar hainele (corpurile), dar mai sunt multe alte elemente de acceptat, derivate din inerţiile impunerilor generale vechi, din cele învăţate în familie: care nu sunt întotdeauna înţelepte, iertată să fiu... Sau în şcoală: cu atât mai puţin... Cele vechi sunt necesare la un moment dat, dacă nu se bazează pe panică, frustrare, mânie, agresivitate, şi ele sunt bune pentru a alege între bine şi rău, între vechi şi nou, pentru a înţelege pe cei care nu pot ieşi din imperiul dualităţiiexacerbate. Dar multe aspecte ale societăţii noastre, cum este parte din religie, parte din şcoală, ne impun rămânerea în limitele unui dogmatism dual – în religie, de exemplu, sublim prin vorbe despre dumnezeire, însă întunecat prin sclavagismul fizic şi ideatic care oblică stingerea multor intuiţii care vin azi în mod natural: din înaintarea evolutivă a spiritului şi complexitatea uluitoare a sistemului corporal transcedent. Sclavia religioasă a şters un anumit aspect al transcedentalităţii spiritului şi sistemului corporal de manifestare – de altfel amândouă creaţii dumnezeieşti. Creştinul a fost obligat să-şi dispreţuiască trupul şi să-şi întreţină dispreţul sau măcar ne-preţuirea de acest fel (şi nu numai) prin transmiterea aceluiaşi fel de atitudine urmaşilor săi. Nu a mai contat decât spiritul dumnezeiesc, spiritul uman a fost desconsiderat prin omitere (nu explicit), iar faptul că Dumnezeu reprezentat biblic nu ar avea un corp fizic de manifestare a condus la dispreţuirea totală a corpului uman: fără să mai discutăm despre alte corpuri din sistemul nostru corporal. 

Creştinismul - mai mult decât alte religii - pune în valoare nu neapărat apostolatul spiritual, profeţii, etc., cât ideea ajutătorului înălţat, care lucrează şi altfel decât trupeşte, dar fără să-şi renege trupul: el poate la un moment dat să să lucreze mental şi astral, lucru binecunoscut de preoţii vremurilor când a avut loc alegerea, răspândirea şi consolidarea în lume a scrierilor religioase. Este drept că majoritatea celor care merg pe această cale parcurg etapa de început a interesului personal, a răzbunării, chiar dacă teoretic dogma creştină preamăreşte altruismul. Dar orice cunoaştere, care ar fi putut ajuta la înaintarea mai rapidă pe calea altruismului, a fost ascunsă. Ascunderea a fost preluată din practica egipteană, faţă de care practica iudee s-a întărit folosind aceleaşi feluri de acţiuni mental-emoţionale şi materiale. Alte religii, încredinţări spirituale au fost, cum ştim, înfierate de ei, îngrădite şi demontate piesă cu piesă, înlocuite cu creştinarea tradiţiilor proprii fiecărui popor, a legendelor, miturilor şi povestirilor transmise din generaţie în generaţie. De fapt ar fi fost bine ca fiecare popor să-şi urmeze calea încredinţărilor proprii, ele fiind, pe locul destinat poporului, învăţături transcedentale în esenţa lor. Adică de la Dumnezeu până la urmă, doar că ele erau şi pure, şi personalizate locului şi rolului poporului în globalitatea omenirii. 

Deocamdată să discutăm puţin despre calea ajutătorului înălţat, care descoperă adevărul din perspectiva pământeanului. 
Un astfel de ajutător tace la începutul drumului propriu prin nesiguranţă, dacă cunoaşterea s-a efectuat relativ apropiat. În timp, folosirea şi exemplul prin demonstraţie sunt căi spre consolidare şi adaptare la tot felul de situaţii planetare, în variaţiile locale, dar şi de la o regiune a universului la alta. Ulterior se folosesc toate căile folosite anterior, în funcţie de situaţie şi puterea manifestă a ajutătorului, pentru realizarea unei lucrări de înaltă calitate, în toate părţile sale, fără deosebire. Aceasta este universalizarea manifestărilor spiritului, oriunde s-ar afla întrupat, în orice punct al universului. Şi învaţă mereu să adapteze cunoaşterea sa, directă sau intuită, la realităţile locale. 
După descoperirea oricărei părticele de adevăr - căci adevărul (fie el şi doar din perspectiva întrupatului undeva în univers, şi în funcţie de puterile pe care i le permit corpurile şi vibraţia medie planetară) este de o complexitate din care descoperă mereu părticele, fără oprire. Şi întrupatul îşi dă seama treptat că a descoperit doar părţi din bazele adevărului, pe care nu el - ci întreaga fire clădeşte o infinitate de forme existenţiale pe care el nu mai poate să le nege sub nici o formă. Dar care nu pot fi înţelese de către cineva care a rămas în limitele unui dogmatism - necesar pentru un anume fel de trăire, şi ea consolidantă pentru ceva, dar nu pentru eternitate în aceleaşi baze, pe care să nu se mai construiască nimic. Numai cel care a înţeles şi acceptat bazele existenţiale, poate merge mai departe să clădească şi el de acum încolo, conştient însă. Până la un moment dat fiecare evoluant clădeşte pentru sine, pentru familie, pentru societatea sa strâmtă, limitată. Înţelegerea faptului că fiecare sâmbure poate da - şi chiar trebuie să dea - naştere unui copac uriaş, iar seminţele fructelor lui duc specia mai departe pe o planetă întreagă, deschide orizonturi uriaşe, ajutând la crearea unui întreg front de orizonturi pentru toţi semenii de pe planetă. Şi nu numai. 
Dar chiar o astfel de expansiune a înţelegerilor creează o consolidare, întărire a stabilităţii sale în timp şi spaţiu, căci din cele anterioare, şi bazându-se pe ele, se formează cele ulterioare. Se formează o întărire şi o stabilitate a încredinţărilor în orice fel de situaţie, în orice fel de vibraţii, însă cu flexibilitatea necesară înţelegerii şi noutăţilor, şi a celorlalţi din jur care încă mai au nevoie de aspecte mai vechi. 
După consolidare, o trecere lină către o varietate mereu crescândă de tipuri de ajutor transformă descoperitorul într-un ajutător universalizat, puternic şi mereu dezvoltator în fiecare formă de societate în care trăieşte. 
Odată înţelse toate acestea, nu mai este timpul tăcerii, timpul tăcerii sale a trecut, altruismul şi dorinţa de ajutor, aşa cum a înţeles că şi el a fost la rândul său ajutat, prinde contur şi putere. Este timpul să sprijine cât mai multe forme de evoluţii, direct sau numai radiant: tocmai această formă radiantă a înţeles-o din timpul tăcerii sale, aşa cum a înţeles că pentru unii este încă nevoie de ajutor concret, iar pentru alţii doar radiant. Acum foloseşte orice, atunci când este cazul, învăţând să tacă din multe puncte de vedere: pentru a se odihni, pentru a lăsa locul ne-tăcerii altora - indiferent de priceperea lor, căci priceperea se formează prin permanentă acţiune, greşeală, corecţie, orientare şi dezvoltare pe baza aceloraşi principii sau altora conexe sau diferite. Tace în faţa politicilor societare de orice fel, tace în faţa dreptăţilor sau nedreptăţilor exagerate sub orice aspect, înţelegând că trebuie să treacă fiecare spirit prin toate fazele de cunoaştere în creşterea, paroxismul şi descreşterea fiecărei simţiri şi acţiuni posibile: în eternitatea evoluţiilor sale. 

sâmbătă, 23 august 2014

NESIGURANŢA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE...

Poţi să ştii multe – neprevăzutul îţi va cere întotdeauna orientare şi adaptarea celor ştiute la cele nou-venite. Ai senzaţia că nu foloseşti cele învăţate, că eşti într-un gol şi te întrebi la ce ţi-a folosit să ştii atâtea... Şi mulţi spun într-un asemenea moment al vieţii lor că nu avem nevoie să ştim nimic, că ...Dumnezeu nu ne-a creat să ştim, ci dacă el ştie pentru noi, e suficient, noi doar trebuie să aşteptăm să ne dea el... Cu tot respectul faţă de cei care cred asta, dar chiar sunt încredinţată că aceasta este doar o aparenţă, chiar dacă e sănătos să te întrebi dacă totul poate fi adevărat... cât e de adevărat... poate nu e chiar adevărat... Şi zbori către a înţelege mai multe, care să te întărească şi care îţi naşte şi mai multe întrebări, dar şi mai multe cunoaşteri... Mai multă înţelegere şi tot atât de multe întrebări, cărora le întrevezi răspunsuri... Şi căutarea nu are sfârşit, chiar dacă viaţa umană pe care o cunoaştem noi azi chiar are un sfârşit...
Dincolo de limitele umane – fie ele corporale sau nu, sufletul se înalţă pur şi luminos, mereu către alte căutări şi alte înţelegeri... 

Îmi aduc aminte una dintre primele mele viziuni în lume, în aglomeraţie, departe de liniştea şi confortul locului meu de lucru. Eram prin apropiere de Piaţa Romană şi avea multe treburi de rezolvat – acte pe la primării, chestii de serviciu. Deodată imagini mentale au început să se suprapună peste furnicarul străzii şi m-am văzut pe mine din profil, mergând repede pe stradă; apoi alte imagini succesive s-au derulat, trecând dintr-una în alta:
– imaginea corpului meu fizic, cum mergeam hotărâtă, concentrată asupra celor necesare de rezolvat;
– apoi, în locul imaginii mele de femeie apărea un bloc solid şi translucid, ca de cristal, care se termina la partea superioară cu o porţiune – cam de ¼ din masa totală – cu aspect gelatinos, care se mişca pe partea solidă cu un fel de aspect de instabilitate, deşi era clar că făcea corp comun cu restul blocului tare, ca de cristal. Cumva ca şi cum partea de la suprafaţă şi-ar fi căutat poziţia pe blocul de cristal.
Ceea ce am înţeles atunci era că partea aceasta superioară reprezenta ceea ce rămăsese nesigur, căutător cu frică, neînţelegând lumea în uluitoarea ei complexitate pe care începusem timid să o descopăr... O lume a conştienţelor noastre vădit nesigure...
Un an mai târziu mi-am amintit de această viziune şi am vrut să văd cât am înaintat în „întărirea mea”, cum spuneam deseori: căci ştiam multe, mă echilibrasem enorm comparativ cu ceea ce simţeam că fusese anterior, simţeam cu alte cuvinte o înaintare reală pe drumul meu. Dar viziunea nouă mi-a arătat ceva cu totul neaşteptat: „blocul de cristal” era acum în proporţie de cca. 60% „gelatinos”, iar mişcarea lui era graţioasă, lină, un fel de balet pe toate direcţiile. Vedeam cum partea cristalină şi dură avea astfel la partea ei superioară un fel de urme de proces de „înmuiere” şi astfel am înţeles că partea aceea „cristalină” nu era de fapt suma încredinţărilor şi puterilor mele consolidate, întărite – ci suma împietririlor mele, în timp ce partea „gelatinoasă”, pe care o simţeam cu o subtilitate nouă, era de fapt suma flexibilităţilor mele, a abilităţilor de adaptare, a îndrăznelilor de căutare, de aplecare cu dorinţa de a înţelege din ce în ce mai profund lumea în care mă aflam: pe care o simţisem de copil – câteodată rece, dură şi distantă... şi evitasem conştient să o asimilez aşa, fugind pe acoperişul cald al casei, de unde lumea părea vastă, impersonală la adresa mea, lăsându-mă să trăiesc cum vreau eu dacă o las şi eu pe ea să fie aşa cum e...
Se pare că învăţasem câte ceva între timp! Mai ales că trecusem de la o lăsa cu indiferenţă şi, pe alocuri, cu un fel de dispreţ neagresiv („Eu am altă treabă – treaba ta cum eşti”) – la a o accepta cu un fel de căldură sufletească chiar dacă nu eram de acord şi în prima parte a dezacordului mă scuturam chiar cu furie mai mult sau mai puţin reţinută, când lumea voia să-mi impună ceva ce nu vibra în mine. Dar mă străduiam să nu abandonez ceea ce făceam din cauza unor condiţii grele, fie ele umane sau materiale, chiar străduindu-mă să fac ceea ce alţii nu voiau să facă, fără să mă gândesc că nu întotdeauna făceam un serviciu real celorlalţi: pe de o parte ei rămâneau fără experienţa de a fi încercat măcar să se implice, să facă ceva, iar pe de altă parte eu mândrindu-mă cu ceea ce am făcut... Profesori, apoi şefi, directori, profitau de situaţie, mă încărcau mereu, de abia mai respiram de oboseală, dar ridicam capul sus cu alură cutezătoare şi, cu ultimele puteri şi ultima ţigară în mână, la 12 noaptea plecam acasă povestind de toate tatălui meu – dragul de el, drumul lui de noapte era să-şi ia fata de la serviciu...

Asta era încă stânca de cristal din sufletul meu. Suma împietririlor mele, durerilor înăbuşite cu perna tare a mândriei, ciocanul cu care îmi dădeam singură în cap ori de câte ori auzeam vocea interioară a îngerului nevăzut care însă şoptea clar: „Opreşte-te, nu mai fugi cu vântul în faţă, ajută-te singură altfel, nu aşa!” Făceam cruce şi spuneam „Doamne ajută!” auzind iar şi iar, în disperare mea: „Ajută-te singură!!!”...

Partea aceea dintre „cristal” şi „gelatină”, adică partea care începea să se înmoaie – chiar dacă intuiam că de fapt se înmuia, apoi iar se întărea şi tot aşa mereu – îmi spunea că pot să mă fac mai departe aşa cum voiam, flexibilă şi echilibrată în acelaşi timp; pentru că simţeam clar ce trebuie să fac pentru a-mi găsi drumurile viitorului meu. Eram din nou pe „Calea Victoriei” şi deodată mi-am dat seama, cu lacrimi pe obraji că, da! dacă eram mai înţeleaptă, acela de fapt era drumul VICTORIEI MELE ASUPRA MEA...

Dar...
Aspectul acela de monolit, despre care iniţial credeam că mă sprijin pe tăria lui şi mai credeam că trebuie să transform totul din mine în ceva asemănător, nu era nici întrutotul adevărat, nici întrutotul neadevărat. Închistările, împietririle noastre până la urmă formează o sumă a experienţei noastre în domeniile vieţii anterioare din diferite spaţii universice, din diferite timpuri universice, asemănătoare vibraţional cu vibraţia Pământului – şi toate sunt susţinute de suma experienţelor noastre în toate celelalte spaţii şi timpuri ale evoluţiilor noastre, tot anterioare Pământului. Tuturor li se adaugă experienţa formată şi consolidată acum pe Pământ şi în celelalte vieţi anterioare din acest ciclu de vieţi pământene. Important este ca aceste încredinţări să nu le pietrificăm definitiv ci, în măsura în care simţim siguranţa înţelegerii şi folosirii fluide a unor experienţe, să învăţăm să le folosim fluid, abil, cu acel fel de flexibilitate care a depăşit de mult sfera labilităţilor – bune şi ele cândva, la începuturile oricăror învăţături, dar cu care nu trebuie confundată flexibilitatea. Flexibilitatea este dată de puterea rădăcinilor şi adaptarea în orice direcţii, în orice condiţii şi în orice timpuri. Unde timpurile se măsoară în variaţiile vibraţiilor şi sunt funcţii ale etapelor de evoluţie care se împletesc peste tot în universuri... Să avem în vedere un anume fel de flexibilitate care ne ajută la orientarea în orice fel de mediu de trai, în mulţimi umane, în mulţimea evenimentelor, a schimbărilor de locuri cu vibraţii diferite faţă de cele cu care suntem obişnuiţi, a variaţiilor bruşte de vibraţii cosmice şi planetare care ning asupra noastră permanent, de la o zonă la alta, de la o clipă la alta. 
Desigur, simţim clar nesiguranţe şi tocmai acest lucru – când nu este lătrător de panică, de frică permanentă, ne pune în mod sănătos să ne întrebăm asupra realităţii în care trăim, să cercetăm pentru a descoperi confuzii, să acceptăm noutăţi în faţa cărora nu avem încă obişnuinţe, creând din nou, din cele cunoscute înainte şi bine consolidate, noi file de experienţă proprie, cu care vom putea ajuta în continuare mereu alte spirite: care au nevoie de ajutor în evoluţiile lor, aşa cum şi noi primim ajutor, la rândul nostru. 
Numai înaintarea în profunzimile conştiinţei proprii ne va spune treptat, dar repede, când am depăşit limita dintre consolidarea unor manifestări – lucrări, comportamente, atitudini – şi împietrirea în ele, împietriri conform cărora nu vrem să acceptăm că există şi alte feluri de manifestări din aceeaşi gamă spirituală, dar deocamdată strângem informaţii, ascultăm păreri, uneori reflectăm asupra lor, alteori ne depărtăm de ele, după puterile şi înclinaţiile momentului. Toate se fac în ritmurile noastre biologice şi/sau ritmurile cosmice, planetare, care ne obligă când să ne odihnim, când să ne avântăm pe noi culmi ale spiritualităţii universale, vârfuri care ni se profilează în zările eternităţii, atunci când ne deschidem către ele... 

vineri, 15 august 2014

TRĂIM ZILELE SPERANŢEI ÎN AJUTORUL DIVIN...

În primul rând 
LA MULŢI ANI TUTUROR CELOR CARE AZI SĂRBĂTORESC ZIUA NUMELUI LOR !!!





Ne vom reîntâlni zilele acestea pentru a mai discuta un pic despre tematica sexualităţii în zilele noastre şi importanţa vieţii şi activităţii Fecioarei Maria în viaţa societăţii noastre actuale. 



Trăim zilele speranţei în ajutorul divin - direct, dar şi prin oamenii pe care divinitatea ni-i trimite spre ajutor, schimbare, încredinţare...

Să nu disperăm în nici o situaţie, căci oricând şi de oriunde pot veni rezolvări. Întotdeauna suntem ajutaţi şi vom reuşi să depăşim obstacole, frici, neînţelegeri, chiar dacă rezolvările nu vin în felul văzut, crezut de noi...
...Pentru că nu evenimentul este întotdeauna chemarea, ci felul în care putem varia rezolvările, după cum curge momentul şi pentru noi – dar şi pentru cei din jur, pe care îi pierdem din vedere de multe ori.
Cu cât spiritul este mai evoluat, cu atât puterile lui sunt mai variate, mai mari, cerând rezolvări pe măsură, diferite de la caz la caz, personalizând direcţiile şi nicidecum generalizându-le. Pot fi făcute multe lucruri – nu numai unul, aşa cum percepem noi rezolvarea. Iar acest aspect nu ar trebui pierdut din vedere. 
Un simplu singur eveniment poate fi mult mai mult decât credem în acel moment: buturuga mică din calea noastră poate avea un rol mult mai important decât credem noi. Poate omul trebuie să părăsească drumul, ori vehicolul care îl poartă. Disperarea, şi nu credinţa în forţele proprii, în ajutorul divin şi omenesc deopotrivă, nu ne este de folos decât o clipă, fiind normală azi pentru orice om, dar fiind bine de transformat în impulsul de a lua o hotărâre: şi nu pentru oprire. Şi chiar dacă este oprire, să fie doar pentru a ne trage răsuflarea, a căuta soluţii – şi prin cunoaşterile noastre directe, şi prin intuiţiile care apar fără îndoială, din subconştient. Doar trebuie să hotărâm dacă intrăm într-un eveniment sau altul, dacă ieşim dintr-o conjunctură sau intrăm în alta, dacă este cazul să facem ceva sau altceva. 


...Mai discutam noi odată că, atunci când credem că suntem cu faţa la un zid, avem puterea să ne întoarcem şi să vedem că în faţa noastră este de fapt tot universul care ne aşteaptă: cu drag nespus...




vineri, 8 august 2014

CE NE JUCĂM??…

Întrebare insistentă a copiilor: este un caz de exprimare care mi-a atras atenţia, în tren – adică într-un spaţiu mic de mişcare, unde se restrâng mult manifestări în mod normal mai libere, măcar din când în când…
De ce mi-a atras atenţia acum? Pentru că adulţii au înclinaţia azi:
– de a induce copiilor ideea că ei se joacă, cu intenţia neexprimată că ceea ce fac ei la început este doar joacă (până la urmă să vedem şi direcţia de joacă), în care, din când în când, se introduc elemente serioase doar dintr-un anumit puct de vedere: al şcolii, al învăţăturilor care îi vor pregăti de viaţă “serioasă”, de serviciu însă, în principal. Fără o dorinţă exprimată, copiii ştiu astfel că pot face şi lucruri serioase, şi lucruri neserioase în viaţă: şi rămân cu toate în suflet: serioase, mai puţin serioase şi neserioase. Ceea ce ar trebui să ne dea serios de gândit…;
– de a face permanent ei înşişi - oamenii maturi - diferenţa între greutăţile adultului şi neimplicarea copiilor în viaţa curentă (ca o formă de protecţie: copilul nu trebuie să ştie prin ce greutăţi trecem…) sau ca o formă de intimitate: între părinţi (Doamne fereşte să ştie aşa ceva copilul…)

În acest fel copiii:
– nu sunt pregătiţi pentru greutăţile/lucrările vieţii;
– nu vor păstra seriozitatea cu care au venit în destin, ca spirit întrupat, adolescenţa fiind exact perioada în care copilul se rupe de părintele care nu-l înţelege, crezând că a rămas tot copil. Dar el nu este decât copilul care a fost rupt prin educaţie de înclinaţiile sale native, cu care a venit ca spirit la întrupare. Mai mult sau mai puţin conştientizat, adolescentul descoperă personal acest lucru în perioada adolescenţei, când îşi descoperă părinţii trăind de multe ori fără multe repere de seriozitate, părinţi care l-au învăţat ceva, în timp ce ei înşişi procedează exact pe dos, aşa cum au interzis copilului până atunci. 
Şi părinţii nu ştiu să explice copilului că ei procedează în acest fel crezând că îşi pot înfrâna oricând ieşirile din regulile pe care le impun copilului, deşi pe parcursul vieţii vor vedea că de fapt nu-şi pot gestiona pornirile, folosindu-se de o educaţie echilibrantă. Formula conform căreia se spune că excepţiile se permit pentru că întăresc regula (prin revenire la echilibru) se dovedeşte a fi fără nici o acoperire concretă. Deşi la un moment dat spune încruntat copilului: “Gata cu joaca!!! Viaţa nu e de loc o joacă..” adultul păstrează însă ideea “jocului”,– când relaxarea se instalează din nou în sufletul omului ce trece treptat dincolo de adolescenţă, după obişnuirea cu societatea pe care o descoperă singur acum, nepregătit şi totuşi “flămând” să o trăiască. PENTRU CĂ A VENIT LA ÎNTRUPARE, CHIAR PENTRU A-ŞI TESTA SERIOZITATEA CU CARE POATE TRĂI VIAŢA, PENTRU A ÎNCEPE SĂ O VADĂ CA PE O SENINĂTATE PLINĂ DE PROFUNZIME, ŞI NU CA PE O GREUTATE.  Deocamdată majoritatea adolescenţilor pornesc viaţa prin jocul flirtual al relaţiilor dintre bărbaţi şi femei: care însă nu ar trebui să aibă susţinere în planul omenesc, ci doar în haită, în turma animală care însă îl influenţează din apropiere (turma animalelor domestice) sau din depărtare (cea a animalelor sălbatice). În zilele noastre, prin serviciu (mai vechi), internet (mai nou), se accentuează totul, întrucât aglomeraţia planetară accentuează toate poftele, plăcerile determinate de libertatea din ce în ce mai puternic reliefată. Libertatea însă este azi combinată cu lipsa îndrumărilor oficiale spre cunoaştere aprofundată – specifică vibraţiei planetare în curs susţinut de creştere – în loc ca îndrumările să existe în toate planurile şi să fie folosite spre preluarea înformaţiilor din toate domeniile, inclusiv spre cercetarea proprie a domeniilor puternic dispreţuite azi: urmare a pedepsirilor din Evul Mediu religios – puternic negativist: în special cele legate de performanţele multidimensionale care se dezvoltă de la sine în corpurile noastre… 
… Şi se dezvoltă şi nu ştim ce să facem cu ele… ne doare capul pentru că nu consumăm energiile mentale şi cauzale; urâm, dispreţuim şi lenevim pentru că nu ştim să ne echilibrăm folosind energiile astrale şi fizice: oricât am vorbi despre iubire – simpla vorbire este doar începutul, iar noi ne împiedicăm după doi paşi, confundând inerţia statică cu statul în iubire, şi mersul cu iubire îl confundăm cu statul în vorbire despre iubire…

Chiar dacă fondul rămâne serios, moştenit din perioada copilăriei şi adolescenţei, momentul nostru social este de cele mai multe ori tot al “jocului” indus în etapa copilăriei. Păstrăm jocurile cu uşurătatea lor fără să conştientizăm prea multe în această direcţie, păstrăm “jocul” în sport – din nefericire, în loc să se canalizeze atenţia către intenţia – DA; INTENŢIA !!! – de sportivitate autentică, serioasă, dinamică prin perseverenţă, neconcurenţială - ci impulsionată de performanţele existente pe plan mondial, nicidecum altfel. Oricât de serioşi am avea intenţia să fim, ne lăsăm târâţi în “jocuri” de societate – vechi şi totuşi atât de noi – în loc să luăm exemplu de la oamenii de ştiinţă care şi-au urmat “un vis” – un impuls, o dorinţă interioară. 
O societate cu un grad avansat de seriozitate nu ar cunoaşte o asemenea formă de manifestare. Totuşi, în anumite situaţii: de aglomeraţie spirituală la scară planetară – apare şi se manifestă ca o diferenţă între seriozitatea interioară plină de bucuria căutărilor şi realizărilor din locurile universice din care venim, grupat, pe Pământ – şi relaxarea, aparent doar necesară în felul în care se manifestă omeneşte aici, pe Pământ. Iar viaţa ne învaţă treptat, chiar dacă dur în felul ei, să ne păstrăm seriozitatea cu care sosim aici şi aceea pe care o simţim de fapt în străfundurile noastre: care ne oferă adevîrata linişte interioară, adevărata bucurie interioară – care nu ne sunt de loc străine. 
Ceea ce este de remarcat, deocamdată doar în trecere, este faptul că această seriozitate, când este conştientizată, se accentuează mai ales în preajma decesului. 
Mulţi dintre noi rămân însă, dacă nu sunt în mod expres atenţionaţi de liniile destinelor, la nivel de “joc”, făcând “jocuri” la tot pasul: în serviciu, în societate, în familie. Nu duritatea vieţii îi opreşte la un moment dat; de fapt pentru mulţi aparent nimic nu i-ar opri acum, în libertatea lor de a alege haotic ceea ce fac cu timpul care li s-a oferit spre trăire...

Durerea altora de a vedea că nu sunt luaţi în serios, că nu sunt trataţi cu seriozitate de către cei care “se joacă” la tot pasul, este imensă şi ei de fapt prevestesc viitorul în felul lor.

CLIPA ÎN CARE TRECUTUL SE ÎMPLETEŞTE CU VIITORUL...
În trecut, în ţinuturile Moşilor, viaţa se derula absolut serios şi mulţi oameni nu doresc să accepte acest lucru, când îl aflu pe orice căi: ceea ce nu priva omul de bucurie, de plăcere, de cântec, de dans, de voie bună, de zâmbet. Suntem în pragul revenirii unor aspecte de acest fel în viitorul apropiat şi este de remarcat faptul că ceea ce va dispare nu prin impunere, ci prin simţirea interioară, prin dorinţa de liniştire, de contemplare, de odihnă sufletească şi trupească, din care, la fel ca şi odinioară, “distracţia” şi “jocul” vor fi absolut absente. 
Nu erau şi nu vor fi necesare. 
De fapt noi nu simţim azi fericire după asemenea”jocuri”, ci doar relaxare, odihnire după muncă calmă, echilibrată: căci în trecut omul lucra liniştit, fără grabă, folosind toate cunoaşterile sale, bucurîndu-se de fiecare clipă în care realiza ceva şi chiar în fiecare clipă conştientiza că a creat, a realizat ceva. Era o angajare lucrativă complexă ale cărei etape şi subetape se conştientizau permanent: era aşteptată cu un fel de nerăbdare potolită înainte de vârsta cuprinsă între 6-8 ani – momentul în care copilul îşi preia corpurile sale de la mamă şi intră pe sarcinile sale de destin. Până atunci totul era o pregătire complexă, liberă, atentă, concentrată a copilului pentru şi în sănul societăţii sale, cu accent pe sarcinile principale ale destinului propriu, cunoscut de părinţi şi de îndrumătorii aşezării. De la 6-8 ani derulările se realizau conştient, copilul intrând în rândurile societăţii sale prin activităţi şi învăţături pe măsura acomodării lui treptate cu activităţile aşezării. 
În viaţa unor asemenea copii, încurajaţi spre seriozitate şi participare – copiii trecutului – nu exista o perioadă de adolescenţă sub felul cunoscut de acum: de rebeliune, revoltă – căci nu avea pentru ce şi împotriva căror oameni să se revolte. Era doar o perioadă în care conştientizarea devenea din ce în ce mai amplă, mai profundă, care mergea şi pe transformările sistemului corporal întreg, pregătit volumic pentru amploarea fizică a destinului, dar şi spre responsabilitatea pe care o avea în societate. Era o trecere lină, împreună cu părinţii, într-o armonizare permanentă. Orice formă de separare se petrecea imediat, prin înţelegerea formelor de destin – forme de destin diferite de cele ale părinţilor, noua familie pe care o întemeia sau urmaşul care dorea să rămână solitar (fie femeie, fie bărbat) urmându-şi firesc calea fără nici un fel de discuţie în contradictoriu. Astfel încât această perioadă nu era decât clipa de împletire a trecutului cu viitorul: părinţii cu destinul revigorat de cunoaşterea liniilor de manifestare a copiilor, a urmaşilor lor pe linia societară ca şi pe aceea familiară, părinţi care reprezentau totuşi trecutul, de fapt finalizarea trecutului, în timp ce urmaşii erau clar reprezentanţi recunoscuţi ai liniei viitorului. Şi lucrau împreună, cooperând unii cu alţii. 

Studiind azi liniile trecutului înţelegem că ele devin liniile asemănătoare ale viitorului, chiar dacă au noutatea energiilor în creştere şi eliberarea societăţilor prin plecarea multor grupuri spirituale venite pe Pământ. 
Este acelaşi fel de clipă a îmbinării trecutului cu viitorul, aşa cum se pot întrevede în felul de activitate serioasă a tinerilor: în care se întrevăd deja liniile viitorului, după linia curbei vibraţionale care arată revenire la cele vechi prin creşterea vibraţiei planetare. O ştim acum bine de tot, o ştiau încă şi mai bine, în mult mai multe detalii, generaţiile de întrupaţi ale acelor vremuri. 
Nu este aşadar o clipă de “adolescenţă” a speciei noastre: adolescenţa omenirii a fost perioada dinainte de ultima glaciaţiune + glaciaţiunea pentru toate grupurile de spirite creatoare (umane) existente pe Pământ. Perioada dintre lumea egipteană până în prezent este de fapt perioada de maturizare a omenirii, căci în această perioadă şi-a făcut – după pregătirea anterioară – sarcinile totale de destin, pentru care au venit pe Pământ fiecare spirit creator în parte. 

Omul îşi pune azi problema că i se vor tăia astfel majoritatea „libertăţilor” pe care le are azi (inclusiv aceea de a minţi, ucide, distruge, batjocori, nedreptăţi), sau că se va plictisi, sau că se va simţi pur şi simplu pedepsit: după cum crede azi, după cum s-a obişnuit acum să gândească. Să nu uităm că şi acum ne considerăm “pedepsiţi” – “alungaţi” din “rai”: oricum o dăm sau o luăm, ajungem din nou la … pedepse. Ceea ce nu este de loc adevărat. 
Omul şi-a dorit paradisul în felul în care şi-l imaginează azi, de aceea crede că revenirea înseamnă tot ceea ce nu a trăit conştient azi; crede că viaţa de acest fel va fi total lipsită de acţiune, activitate, fără efort fizic şi mental deopotrivă, adică ceea ce este obligat azi şi nu poate suferi... 
Tot ceea ce se poate spune despre efort, căutare, înţelegere profundă, calitate, diversitate, conlucrare permanentă le alungă, ca fiind ceva ce nu s-a putut petrece de fapt pe Pământ, cumva, cândva…
Nu este cazul să mutăm tema pe “frecvenţa” raiului biblic sau a extraterestrelor forme de viaţă cu care nu am putea sau am putea să ne înţelegem sau/şi armoniza la nivele mai înalte ale universului. Este important să înţelegem că consecvenţa studiului şi a creaţiei prin materializare/dematerializare/remodelare, precum şi toate celelalte forme de manifestare pe care le implică viaţa mentală în general, vor lua practic toată viaţa omului mental în viitor – aşa cum a fost şi în trecut. Dar este vorba despre un fel de reluare la alte cote, cu alte particularităţi în plus faţă de ceea ce s-a derulat în trecut, păstrând însă toate caracteristicile trecutului nostru mental. 
Dacă ne-am mira că jocul şi joaca nu vor fi elemente ale lumii - care nu va fi nicidecum lumea actuală, să ne gândim că tot ceea ce am realizat în trecut, real şi concret, ne va ajuta în viitor. Nu vom singuri în această acţiune, ci vom fi ajutaţi de ajutători de mare putere, care vor reformata, ca şi în trecut, totalitatea câmpurilor planetare: sunt ajutătorii secundari şi coordonatorii evoluţiilor noastre din diemnsiunile structurale paralele ale realităţii noastre, în care vom crede şi pe care ne vom baza permanent în viitor. 
Copiii vor găsi în viitor un sprijin coerent, consecvent, serios şi flexibil din partea părinţilor şi vor fi, se vor forma mai rapid şi precis, vor trăi după îndrumările exterioare ale oamenilor şi entităţilor astrale ajutătoare în egală măsură – dar de fapt după liniile interioare impulsionate şi susţinute de către familie, societate şi entităţile astrale ajutătoare: valabil pentru orice om, de pe toate continentele, din toate timpurile – din toate vremurile care vor veni… 
În acest fel adultul care va deveni copilul va trăi serios, corect, bun, înţelegător, ocrotitor, generos, deschis către orice orizonturi ale cunoaşterilor – şi tocmai de aceea va fi şi: senin, luminos, voios, bucurându-se de libertatea şi de cunoaşterea sa, de priceperea sa, de luminarea sa permanentă – iubit şi ajutat de către lumea fizică, astrală şi dimensională deopotrivă. 
Şi mai departe lumea întreagă va înflori – TOCMAI PENTRU CĂ OMUL VINE DIN “RAI” ŞI NU DIN ANIMALITATE…

miercuri, 6 august 2014

CÂND NE SIMŢIM NEÎNDREPTĂŢIŢI...

Unii oameni se obişnuiesc să se orienteze către a conştientiza numai nedreptăţile care li se fac, indiferent dacă este vorba despre o reală nedreptate sau doar o neplăcere personală.
Privind la ei, ar trebui să ne gândim şi la noi... 
Căci fiecare avem măcar o fărâmă din negativităţile pe care le percepem la alţii. 
Între o astfel de atitudine negativă şi atitudinea ingenuităţii neconştientizate, conform căreia nu se percepe nici o nedreptate - ca urmare a ţinerii sub control a unor populaţii depărtate de civilizaţie sau a unor oameni aflaţi departe de lumea aşezărilor urbane - există o gamă largă de percepţii mai mult sau mai puţin grosiere ale unor nedreptăţi reale sau imaginare. 
Fiecare dintre noi poate trăi evenimente din care se poate trage concluzia unei nedreptăţi şi mulţi dintre noi rămân amprentaţi cu o asemenea simţire. Pe acest fond,se poate adăuga mereu tot mai multe mărunţişuri ale celor neconvenabile pentru ei, în loc să adune momente frumoase care să spele treptat, să înlocuiască pe cele neplăcute ale vieţii lor. Important este să învăţăm din evenimentele vieţii, indiferent dacă învăţăm prin a nu mai face ceva sau a face ceva, care să aducă lumină, bucurie, în jur. Muntele nemulţumirilor poate creşte mereu – în loc să scadă. Omul nemulţumit nu-şi formează conştiinţa îndreptării proprii – dacă a făcut şi el nedreptăţi altora, cândva, la rândul său. Şi toţi facem, mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai târziu, conştientizând însă numai pe măsură ce acceptăm acest lucru.
Orice eveniment poate fi perceput ca nedreptate şi poate să ne fie nouă, în primul rând, un real impuls de îndreptare proprie, pornind chiar de la nedreptatea astfel percepută: ea cuprinde în sine oricum total sau părţi mai mari ori mai mici de comportament nedrept din partea noastră către cei din jur; iar substraturi ale lor vom găsi de îndreptat cu cât acceptăm mai mult, mai bine, mai profund necesităţi de îndreptări proprii, renunţând la procese de conştiinţă, mutilări sufleteşti de care nu avem nevoie câtuşi de puţin... 
În loc să ne plângem, să ne orientăm către soluţii pe care le putem aplica noi înşine, cu sau fără ajutorul celor din jur. Dacă există şi ajutor, cu atât mai bine. 

Totul poate fi o sursă inepuizabilă de nedreptăţi şi în acelaşi timp o sursă la fel de inepuizabilă de îndreptări proprii. 

Şi, radianţi cum ştim că suntem, întărim permanent în neştiut pe toţi cei care sunt, şi vor merge cândva pe calea dezvoltărilor personale.

Să auzim numai de bine !!! 

duminică, 3 august 2014

DE CE AŢIPIM CÂND CITIM NOUTĂŢI...

Sunt diferite cazuri în care apare această tendinţă către aţipire – de multe ori pentru unii dintre noi supărătoare şi este bine să ne analizăm permanent, să ne cunoaştem bine, căci încadrarea pe care ne-o facem, obiectivă pe cât posibil, în orice feluri de manifestări, este bine să ne fie pe cât posibil corectă. Nu apare din oboseală – chiar dacă de multe ori corpul fizic ne este ostenit, şi ne dăm seama de asta exact atunci când corpul fizic ne este odihnit. 
Având bazele de pornire curate în gândire, în înţelegere, vom putea continua analizarea percepţiilor pe care le avem şi care se vor dezvolta în continuare, pe al căror fundament va veni înţelegerea corectă a fenomenologiei care ni se va dezvolta în viitor. 
Ne este astfel nouă înşine de un real folos, dar şi celor care vor avea nevoie de sfatul şi susţinerea noastră în continuare. 
Starea de aţipire în astfel de condiţii se poate datora mai mulor cauze, între care oboseala fizică, cum spuneam, este reală de cele mai multe ori; dar nu şi cea a minţii; când mintea este odihnită dar nu şi trupul nostru, o atare situaţie poate conduce la pierderea somnului, prin intrarea într-o auto-amprentare cu gânduri: din care putem ieşi doar atunci când omul e ajuns din urmă de oboseală pe toate planurile (pe care gânditorul însă nu o prea are, de multe ori, în zilele noastre). Folosirea gândurilor nu este totuna cu a gândi profund, analizând şi trăgând concluzii, gândul superficial, trăncănitor, la fel ca şi vorbirea fără gândire, din rutină şi lene intelectuală, nu conduce la găsirea somnului. 
Deşi nu acesta este propriu zis subiectul nostru, totuşi ar fi bine să avem în vedere şi aşa ceva şi, atunci când suntem extenuaţi de muncă fizică să ne preocupăm de ceva ce ne poate antrena şi gândirea, şi înţelegerea profundă a celor gândite, lăsând pentru zilele următoare aprofundarea celor gândite pe loc. În stabilizarea vibraţională – somnul nostru – vom avea o activitate mentală suficient de bună pentru o deschidere care va atrage la rândul ei cunoştinţe în cascadă, deschizând mereu şi alte noi drumuri. Zilele ne vor aduce astfel condiţii pe care ni le oferă societatea – doar să le înţelegem şi să le folosim, fără să ne stresăm singuri, limitându-ne astfel de activităţi. 
Dacă nu avem astfel de condiţii, atunci ne putem organiza zilele astfel încât să ne administrăm toate cele dorite fără stresul indus de cele din jur. De cele mai multe ori, din lipsa unei învăţături societare de organizare a propriilor activităţi, dar şi din cauza aglomerării activităţilor din cauză că nu toţi membrii familiei participă în mod echilibrat la treburile familiale, suntem nevoiţi, dacă dorim o astfel de activitate intelectuală, să plătim pentru cursuri organizate, în faţa cărora familia va capitula şi chiar va ajuta cu realizarea activităţilor de rigoare. În cadrul unor asemenea cursuri însă de multe ori se descoperă activitatea meditativă doar pentru odihnă în urma oboselii de acasă. Şi sunt oameni care iubesc stările meditative în secret doar pentru odihna pe care o găsesc în asemenea medii organizate. Nu au de fapt activitate de meditaţie activă: nu au nici repulsii sau inapetenţe intelectuale, nici atrageri speciale, ci doar o plăcută stare de odihnă în mijlocul unor oameni liniştiţi şi plini de bunăvoinţă. 

Auto-analizarea unor asemenea stări nu se doreşte să conducă la desfiinţarea lor – ci doar fiecare dintre noi să ştie, pentru sine, foarte clar, ce face, ce doreşte şi unde conduce ceea ce înfăptuieşte. O asemenea formă de odihnă în stare de meditaţie este un lucru bun, de loc de lepădat, este o stare de pregătire pentru propriile evenimente care se vor derula în viaţa curentă. Este chiar căutată – şi este bine să fie aşa – când greutăţile în activitate, bolile care se pot ivi din cauza extenuării sau degradării corporale acaparează cu totul prezentul nostru; sau chiar când dezvoltarea conştienţei merge până la punctul în care echilibrarea prin voinţă a activităţilor proprii conduce la eliberarea unui timp ce va fi folosit în direcţiile cunoaşterii prin stare de meditaţie activă. 
Este o etapă pentru mulţi dintre noi, care însă poate fi repejor traversată dacă coordonarea este atentă, de bună calitate. Trecerea de la meditaţia de odihnire la meditaţia activă, ţintită (cu ţel de cercetare, de cunoaştere) se face astfel pe baze deja cunoscute, nu mai apare nici un fel de dezorientare şi trecerea către activitate astrală se face lin, liniştit şi înţelegător. 

Cei care chiar vor să ştie, să cunoască lumea în care ne aflăm în acest moment, se confruntă chiar cu subiectul pe care îl dezbatem aici. Fără să fie obosiţi, intră într-o formă de aţipire neînţeleasă în profunzimea ei, care poate conduce la confuzii şi la abandonarea cunoaşterii. Dar de fapt este un fenomen care are cu totul alte rădăcini – nestudiate, necunoscute de cele mai multe ori, de aceea ne confruntăm cu multe feluri de confuzii, iar corectarea lor este luată, în continuare, ca ar fi fiind tot o stare negativă, parcă dintr-o conspiraţie planetară... Alţi semeni o cred ca fiind o stare ori autohipnotică datorată oboselii, ori indusă în mod pervers de textele citite – teoria şi practica conspiraţiilor planetare (nu întotdeauna este cazul, dar sunt şi cazuri reale...) fiind nu numai o „modă”, ci un caz de analiză pe care ar fi necesar să îl facem, înţelegând în mod echilibrat şi acţiunile, şi rădăcinile, şi efectele lor. 
Starea de aţipire este de fapt binecunoscuta stare cerebrală „alfa” pentru cei care practică meditaţia. La începutul unei asemenea practici se poate dezvolta pe termen mai lung sau mai scurt o fenomenologie specifică, cu faze trăite de unii oameni integral, de alţii doar în anumite forme – şi acelea doar o singură dată sau de multe ori, la fel ca şi în cazul călătoriilor astrale. Aţipirea este însă o formă deosebită, care trebuie discutată şi înţeleasă bine în acest moment al evoluţiilor noastre pământene, fiind departe de ceea ce omul are tendinţa de a crede în mod normal din viaţa sa curentă. Iar acest lucru este înţeles destul de bine azi; căci dacă se trezeşte şi se culcă omul care a aţipit în momentele informării sale asupra unei fenomenologii necunoscute, ori puţin cunoscute de el până în acel moment, el nu poate totuşi adormi la fel ca atunci când se culcă direct, după activităţile diurne. 
Dacă însă se va lăsa dus de „aţipirea” lui, treptat va înţelege că încep să-i apară imagini care ori îi sunt legate de informările în mijlocul cărora se afla, ori apar imagini, sunete care sunt legate de ele, dar deocamdată, la început, nu-şi poate da seama de asemenea legături: căci cunoaşterile şi de sine, şi de fenomenologia percepută astfel îi sunt încă puţine. De asemenea, orice sunet sau imagine „visate” în atare situaţie este bine să se noteze şi să se urmărească în timp informaţiile legate de crâmpeiele reţinute: trăirile îi vor aduce înţelegeri ale fenomenologiei obţinute pe această cale. 

SĂ VEDEM ACUM CE SE PETRECE
Creşterea vibraţiei medii planetare, de care mulţi dintre noi devenim sau am devenit deja conştienţi, determină apariţia unor fenomene pe care le numim cumulat percepţii extrasenzoriale: eu am atras atenţia asupra faptului că este mult mai corect să le numim „multisenzoriale” – clarviziune, clarauz, deja vu, călătorii astrale. Este o pleiadă întreagă de fenomene pe care începem să le cunoaştem personal în această perioadă, iar şirul lor nu este nicidecum încheiat, aşa cum sugerează literatura de specialitate – ezoterică, cu referire la fenomene mai vechi, specifice vibraţiei planetare din ultimii 2-3.000 de ani. 
Dar vibraţia planetei – a galaxiei, a subzonei şi zonei universice în care ne aflăm – creşte permanent şi această creştere conduce la apariţia unor fenomene noi, într-o gamă întreagă de trăiri pe care nu ni le cunoaştem, din cauze cunoscute în general azi: noi trebuie doar să ni le acceptăm. Există referiri firave la multe dintre cele pe care puţini oameni în viaţa urbană veche, sau rurală, sau de schit le-au cunoscut, dar din frică de societatea dură, agresivă, nu s-au referit direct în activităţile lor sau s-au referit voalat, astfel încât puţini le-au trăit înţelegând semnificaţiile lor. 
Le redescoperim şi noi azi, sub alte explicaţii, evazive, prin mănâstiri vechi, preluate din strămoşi şi duse mai departe în acest mod. 

Aţipirea face tangenţă cu starea cerebrală numită de noi azi „alfa” sau „delta” chiar pentru mulţi oameni liniştiţi şi, mai departe, cu călătoria astrală de cercetare.
Călătoria astrală de cercetare, în vederea cunoaşterii planetei şi împrejurimilor ei a fost cea mai veche modalitate de cunoaştere umană avansată, din străvechimi. Azi ne tot întrebăm de unde ştiau oamenii anumite lucruri de mare fineţe, subtilitate, cu atâta precizie – şi credem fără altă gândire, fără să ne ascultăm intuiţiile sau să-i ascultăm în gândurile noastre pe ajutătorii noştri astrali, că numai extratereştrii veniţi cu nave pe Pământ puteau să le spună oamenilor ceva asemănător, să le ofere cunoaşteri obţinute pe căi tehnologice. Lucru complet neadevărat însă: oamenii în toate timpurile au făcut astfel de călătorii astrale, călătorii cu corpul astral parţial desprins din sistemul nostru corporal, prin puterea structurilor care formează acest sistem corporal uman – orice fel de sistem corporal de pe planetă (al planetei însăşi, al stelei care guvernează planetele sale, a întregii galaxii, a universului întreg). 
Oamenii au cunoscut prin proporţionalităţile simţite ale sensibilelor lor corpuri astrale, precum şi prin puterile spirituale care folosesc în egală măsură corpurile: eteric, mental şi cauzal, alături de toate corpurile spirituale, raporturi clare de creaţie între diferite mărimi stelare, raporturi de creştere a organismelor din biosistemul planetar, dar şi locuri unde pot găsi substanţe minerale şi organice care le-ar uşura şi diversifica munca: în ce proporţii trebuiesc puse pentru obţinerea unor temperaturi mult mai mari pentru topirea minereurilor şi obţinerea metalelor pentru lucrările lor curente de construcţii şi obţinere a uneltelor de lucru. Tot în acest fel cunoşteau plantele vindecătoare şi modalităţile lor de culegere de mare subtilitate (de care azi noi nu mai ţinem seama), precum şi multe alte date referitoare la menţinerea sau recuperarea sănătăţii, vitalităţii umane şi a animalelor crescute în preajma lor. Toate cele vechi au fost cunoscute astfel clar-intuitiv sau prin „vis lucid”. 
De fapt omul era de mult obişnuit să aibă tendinţa de a cunoaşte prin „vis” ceea ce necesita să cunoască şi nu avea altă cale rapidă de informare. Religiile mediteraneene au interzis însă această activitate sub presiunea chinurilor şi a morţii, pentru ca omul să nu ajungă să afle şi să-şi recupereze libertatea şi viaţa echilibrată între muncă şi intelect, la care ar fi avut dreptul – neluat de nici un zeu, de nici un Dumnezeu, ci numai de semenii săi înstăpânitori. 
Uitarea însă nu a fost singurul fenomen care a contribuit la pierderea obişnuinţelor de folosire a celorlalte corpuri ale noastre, ci presiunea stăpânilor s-a clădit pe fenomenul natural de diminuare a vibraţiei medii planetar. Cum vibraţiile din mediul de trai activează memorii corespunzătoare, de aceeaşi vibraţie, ale monadelor, memoriile au scos comportamente, manifestări specifice vibraţiilor joase. Creşterea actuală a vibraţiilor va antrena pe de o parte memorări de manifestări cu vibraţie din ce în ce mai mare, pe de altă parte dezvoltări ale întregului sistem corporal, care să faciliteze folosirea unor asemenea memorări. 
(Se vor urmări studiile cu adresa: http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/5.-memoriile-monadelor-.html cu promisiunea de a dezvolta acesta subiect în viitor). 
De aceea începem să avem percepţii multisenzoriale în proporţie de masă (chiar dacă mulţi oameni nu recunosc încă ceea ce trăiesc, din frică de societate) şi începem să ne interesăm de călătorii astrale, mai ales cei care au avut asemenea situaţii de „vis lucis” sau „decorporalizare”. Aţipirea este dorinţa sufletului de a intra imediat în cunoaşterea de tip astral sau mental prin starea alfa, de a cerceta singur ceea ce află, după obişnuinţe pe care nu le mai are acum, dar care obişnuinţe se recuperează rapid. Deja mulţi oameni au prins obişnuinţa de a vizualiza cu ochii deschişi tot ceea ce află, de a cerceta mental ceea ce vor aprofunda mai târziu, când se pot opri pentru odihnă: pe cale astrală, prin meditaţie activă, aprofundând ceea ce au vizualizat sumar la momentul informării.
Pentru cei care nu au încă această obişnuinţă, ea ori este în formare – şi apare efectul de stare „alfa” sau aţipire, pe care omul nu ştie cum să-l gestioneze încă, ori de renunţare la informare în ideea că este mult prea complicat, prea obositor şi renunţarea este cea mai benefică pentru viaţa sa.

De fapt renunţarea nu este de loc benefică, dar este o pauză până când vibraţia va mai creşte şi trecerea spre astral va fi mai evidentă, mai clară, rapidă, aşa cum şi pentru alţii a fost şi este foarte clară chiar la nivele mai mici de vibraţii, aşa cum sunt ele acum. 

Meditaţiile ajută, chiar dacă sunt folosite la început pentru starea de liniştire, omul neajungând încă la o vizualizare a ţelului ei. 
Pentru cei care au în obişnuinţă meditaţiile fără vizualizări, precum şi pentru cei care nu au în obişnuinţă meditaţiile, pentru folosirea acestei perioade ca pe o pregătire pentru activităţi mentale şi astrale mai târziu, se poate recomanda efectuarea în cadrul activităţilor personale – mers pe jos, pregătirea mâncării, cusut, călcat, etc., a unor încercări de vizualizare mentală a subiectelor care au ajuns în câmpul cunoaşterii lor: pornind de la imaginarea unui câmp de informaţie anterioară, cum ar putea fi: o fotografie a unui colţ din natură, un desen, o descriere a unui eveniment, fenomen, să lăsăm gândul liber, doar sprijinit pe informaţie (imagine, sunet dacă este vorba despre muzică), şi să-l lăsăm să „trăiască” liber. Vor apare imagini, sunete, mirosuri: puţine la început, din ce în ce mai bogate pe parcurs, care se vor dovedi ulterior nu de puţine ori adevărate. 
M-am confruntat şi eu personal cu asemenea situaţii la început, când nu exista nici pe de parte materialul atât de bogat pe care voi îl aveţi azi la dispoziţie, şi m-am sprijinit pe astfel de unelte pentru a merge pe drumul care mi se deschidea conştient în acele momente. 
Sfatul meu este să nu renunţaţi, dar dacă este mai odihnitor deocamdată, faceţi cum puteţi. 
Vremurile merg spre dezvoltare, spre cunoaştere, spre intuiţie şi clar-intuiţie şi spre clar-simţuri. 
Corpurile noastre se dezvoltă şi ele, ne vor ajuta mult în perioada care vine să percepem multe dintre cele la care până acum nu puteam ajunge.
Cei din jurul nostru ne pot ajuta permanent, iar din neştiut încă, ajutătorii astrali desfăşoară o muncă deosebită pentru intrarea noastră lină, fină, pe calea mental-astrală pe care vom rămâne în continuare. 
Viitorul se poate prevede frumos şi bun: nu este un optimism exacerbat din partea mea, ci o încercare de încurajare acum, din multe puncte de vedere.
„Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!”

duminică, 27 iulie 2014

PORNIND DE LA NEÎNŢELEGEREA LUI „A FI FERICIT”: DE LA DEPENDENŢE – LA FOLOSIRI ECHILIBRATE CONŞTIENTE

Motto: Nu alunga o idee pe care o știi deja: recunoaște-o și urcă cu ea pe treapta următoare.

Da, am pornit iniţial de la scepticismul multor cunoscuţi privind accesul personal, liber, la ... fericire... de la scepticismul privind faptul că ţine de noi şi de munca noastră interioară să fim fericiţi, să ne găsim stări de bucurie interioară până la stări de fericire, stări de acel complet spiritual în care nu mai are loc, măcar şi pentru un scurt timp de oprire, nici un fel de nemulţumire proprie... 
Și mai ales este foarte răspândit scepticismul privind faptul că nu alții ne aduc această stare, precum și a cere și altora să realizeze ceea ce putem ajunge să facem noi este o himeră, o iluzie, până ce omul nu conștientizează singur starea sa și ce trebuie să facă pentru a merge mai departe. 

Da, teoretic mulți dintre noi știm asta; practic – ori nu credem în astfel de lucruri, ori credem dar nu avem putere să mergem mai departe la un anumit moment dat: ori obosim, ori credem că gata! am reușit și nu mai avem nevoie de muncă proprie... Ceea ce este eronat și viața ne fură mai departe, fără să știm ajungem într-un cerc vicios în care ne învârtim pierzând un timp prețios...

Multora le este greu, pentru că nu au înțeles că munca este a noastră, nu a lui Dumnezeu, nu a universului, nu a altora cu noi...
Am ajuns de mult, și de multe ori la concluzia că toate cele ale vieţii noastre ar trebui înţelese şi lucrate intensiv pentru a ajunge să sădim florile fericirii în viaţa noastră... Florile interioare – nu cele exterioare: câştiguri nemuncite, puteri de orice fel şi asupra oricui... acelea sunt mulţumiri exterioare trecătoare în felul lor, care ne pot determina să înţelegem că suntem dependenţi de ceva care în lipsă ne conduce imediat la ...nefericire... Raiul şi iadul se împletesc în orice clipă şi a şti, a numi doar termeni de acest fel, şi numind clipele noastre astfel nu este ceva ce ne salvează de necaz, nu ne orientează decât dacă luăm în propriile mâini viaţa, gospodărind-o cu hotărâre, cu străduință. 
Cu dedicare, cu alte cuvinte...
De fapt raiul şi iadul ţin de gestionarea necesităţilor noastre şi de înţelegerea faptului că dependenţele ne strică viaţa: numai ele. Ele aduc războaie, crime, adultere, beţie, boală. Le transmitem urmaşilor pe toate căile de care nu suntem conştienţi şi la urmă ne întrebăm de ce... De ce sunt toate cum sunt, de ce nu sunt toate altfel decât sunt...

Să încercăm să ne cunoaştem dependenţele şi să le echilibrăm prin detaşare, depărtare de ele, chiar un anumit fel de rupere treptată de ele. Dar de la această muncă este necesar să trecem pe treapta următoare: să nu renunțăm decât de la cele care ne fac realmente rău (droguri, apucături cu adevărat urâte, distrugătoare), ci să învățăm să le folosim, să le gestionăm exact la locul și la momentul potrivit. Să simțim permanent cum apar necesitățile și cum putem să folosim ceva abandonat la un moment dat, cu măsură și într-un echilibru bun cu alte elemente ale vieții noastre curente. 
Spun „un anumit fel de rupere” şi nu cu hotărâre rupere definitivă, căci subiectul dependenţelor noastre, elementul central al lor este unul dintre elementele vieţii noastre: folosit în exces strică – folosit conştient, echilibrat în momentele care îl cer, conduce la echilibrarea noastră dinamică, făcând loc acelui fel de încredere în viaţă care conduce la înfrumuseţarea şi înfericirea vieţii noastre...

Sună ciudat „înfericirea vieţii” ? Dar dacă doar nu suntem obişnuiţi – nici cu termenul, nici cu fericirea legată de absenţele dependenţelor noastre fizice sau emoţionale deopotrivă?!...

Şi spun asta pentru că mulţi oameni privesc cu un anumit fel de dispreţ acru ceea ce și-au dorit și nu au simţit în viaţa lor sau poate că au simţit doar clipe trecătoare de mulţumire personală pe care nu le-au mai regăsit, căci doar au căutat exact ceea ce au pierdut – şi fără acele feluri de simţire se simt goi, străini de propria viaţă, neterminaţi... Cercul strâmt, și mereu strâmtorat al lucrurilor cunoscute și plăcute nouă ne strânge mereu de gât și credem că alții sunt de vină – cei de la care așteptăm în van să ne ofere ceva: chiar și de la Dumnezeu sau cum am numi noi ceva atotputernic și mare, de la care avem maxime așteptări...
Desigur ar fi multe de spus despre aceste simţiri, iar din nefericire (!) există şi un substrat care alimentează orice fel de nefericire a noastră: un fel de etalon subconştient al fericirii, acel „rai pierdut” interpretat în fel şi chip în zilele noastre: este de fapt perfecţiunea atlanto-lemuriană crezută a fi pierdută, căutată şi neregăsită în lumea cunoscută a istoriei contemporane. 
Dar nu este cazul în acest moment să discutăm despre ea, decât ca despre un substrat care alimentează curent nemulţumirile noastre, iar noi avem azi nevoie să conştientizăm că nemulţumirea poate fi înfrântă, privind viaţa nu ca pe o greutate, ci ca pe o formă de orientare cu tot ceea ce ştim şi putem personal, fiecare în parte, pentru a merge mereu mai departe. Şi dacă nu o facem, dacă ne lăsăm duşi de dependenţele, de limitele noastre, dacă ne depărtăm constant de încercările de a vedea greu acolo unde este doar neîncercat încă, ne vom izbi mereu de acelaşi dor de fericire pe care nu o putem atinge: e la îndemâna noastră să nu căutăm numai ceea ce nu avem, ci să construim ceea ce putem, să ne curăţăm vieţile, înţelegerile, căutările. Fericirea nu este un ţel în sine, ci este o stare rezultată din luminarea şi curăţirea noastră de tot ceea ce nu am echilibrat în viaţă. Echilibrul este format din a fi şi a nu fi în mod egal, ceea ce înseamnă că acel „a fi” ar trebui să fie exact atât şi acolo unde trebuie şi să se împletească cu „a nu fi” în aceeaşi măsură. Ne vom bucura acolo unde „este” şi vom înţelege că acolo unde „nu este” este exact ceea ce trebuie să fie. Şi vom învăţa să punem noi exact acolo unde, şi când, şi cât trebuie sau nu trebuie, fără să ne mai gândim la altceva decât că tot ceea ce este – este exact ceea ce trebuie să fie la locul potrivit, în termenii potriviţi, la timpul potrivit. 

Aşa pot răspunde eu, personal, la întrebări despre fericire...

Şi ceea ce este mai important este faptul că recunoaşterea dependenţelor noastre – de la cele mai grosiere la cele mai fine: căci da, sunt şi grosiere, şi fine, şi subtile... – este un pas important pe acest drum. Le credem doar pe cele grosiere, apărându-ne de ideea de a avea astfel de dependenţe şi confundându-le cu multe alte chestiuni, dându-le la o parte brutal sau fin, după cum putem în momentul conştientizărilor noastre. Dar din fericire (!!!) ele revin şi ajungem la un moment dat să le luăm în considerare, încercând să ne rezolvăm astfel treptat problemele vieţii noastre. 
Este un drum – lung sau scurt, de diferite feluri, dar dacă vom căuta capătul, nu-l vom găsi, chiar dacă unii teoreticieni spun că imediat ce ai conştientizat ceva, acel ceva nu mai apare în viaţa noatră.
Ba apare, şi din două puncte de vedere spun asta:
– pe de o parte fondul experienţei umane nu vine doar din trăirile pământene, ci venim din eternitate şi mergem în eternitate, iar evolţiile din care venim au format blocuri masive de experienţe care se pot manifesta sau nu, sau mai mult şi mai puţin pe Pământ, dar oricum ele se împletesc şi dau rezultate de manifestări la care nu ne aşteptăm în mod curent. Tocmai că trebuie să neaşteptăm, căci şi cele trecute, depăşite, se manifestă în moduri pe care trebuie să ajungem să ni le cunoaştem – de multe ori atipic, ciudat (spunem noi): dar de fapt doar necunoscut de noi, iar una din sarcinile noastre este tocmai aceea de a ni le cunoaşte;
– suntem şi rămânem ajutători în eternitatea vieţii noastre – ajutători care se vor confrunta mereu cu elemente necunoscute, dar în faţa cărora va trebui SĂ NE ORIENTĂM mereu. Mereu alte noi spirite întră în evoluţie, cu manifestări lor specifice, care sunt noi pentru spiritele vechi, iar noi vom fi cele vechi întotdeauna, cei care vom învăţa de la cei mai noi, împletind ce știm noi cu ce pot ele, pentru a le ajuta să facă alţi paşi mai departe, aşa cum şi noi am fost ajutaţi cândva. 
Astfel încât mereu trebuie să primim limitările altora şi să ne punem la contribuţie toată experienţa noastră de ajutători pentru a învăţa cu toţii să le depăşim. Noutăţile creează noutăţi la rândul lor – noi manifestări cer observarea altor limite, nou-formate mereu, orientarea în depăşirea lor, înţelegerea rădăcinilor lor, efectelor lor. Noi înşine avem astfel de învăţat şi apoi oferim exemplul nostru celor de la care au venit limitările.
Tocmai de aceea mereu se formează dependenţe: ataşamentele noastre sunt obişnuinţe în forme mai vechi de manifestare. Dacă ne lăsăm duşi de ele, altele se adaugă permanent şi ne îngreunează mereu drumul. Mereu alte bagaje se vor adauga, nimeni nu ne aşteaptă să ni le ia, noi trebuie, fiecare pentru sine, să-şi rezolve ceea ce are de rezolvat, de echilibrat, de înţeles, de oferit ca experienţă proprie.

Este aşadar sarcina noastră de a ne recunoaşte dependenţele şi de a ni le echilibra, aşa cum înţelegem acum. Să înţelegem că, fiind în felul lor nişte necesităţi biologice, sau emoţionale, sau intelectuale, avem nevoie în continuare de elementele care le dezvoltă, căci sunt elemente de viaţă, de experienţă spirituală, care ne îmbogăţesc şi ne formează mereu fondul spiritual etern. Exagerările sunt cele necesar a fi depistate, ca şi momentele în care putem să le folosim esențele cu și fără a fi nevoie vitală de ele; doar supranormarea lor și închistările noastre în ele conduc la lipsuri, dureri, încrâncenări – mai mult sau mai puţin percepute, dar existente. Putem să folosim manifestările ca atare în mod conştient, din necesitatea momentului, cu corectarea atitudinilor vicioase care pot determina reveniri, recăderi în momentele de greutate: când multe se acumulează, zicem că dăm de greu. În momentele de greu să ne orientăm cum să rezolvăm problemele apărute pe rând, cum să participăm la rezolvări dacă nu putem să rezolvăm personal integral, cum şi de unde să cerem şi să primim sfaturi – cum să ne orientăm în mulţimea sfaturilor pe care le putem primi, cum să adaptăm ceea ce ni se pare mai bun la situaţia în faţa căreia ne aflăm noi, personal. 
Să îmbinăm experienţa noastră, cu alte cuvinte, cu experienţa altora, a semenilor noştri.
Pe astfel de direcţii să ne axăm – nu pe fuga noastră din faţa greutăţilor. Aceasta este responsabilitatea noastră spirituală curentă, de întrupat actual pe Pământ, în această perioadă planetară. 

Treptat, de la dependenţele vizibile (şi fizice, şi emoţionale, şi intelectuale) vom putea ajunge să conştientizăm şi pe cele mai puţin sesizabile, apoi şi obişnuinţele care ne conduc către dependenţe, cercurile vicioase personale şi mărunţişurile pe care nici nu le considerăm a fi manifestări propriu zise. Doar că ele sunt – şi sunt periculoase tocmai prin puţina importanţă sau lipsa de importanţă pe care o primesc din partea noastră. Se dovedeşte a nu fi de loc exclus ca viaţa noastră să se îmbunătăţească văzând cu ochii şi abia atunci să conştientizăm ce înseamnă cu adevărat starea de libertate şi de fericire...
Şi iar ajung la ideea de început: la faptul că mulţi dintre noi se întreabă: cum să fiu fericit, când... şi când... şi când...
Şi uite aşa, încet, treptat, descoperind şi conştientizând viaţa noastră de zi cu zi, începem să descoperim cum este să fim echilibraţi, înţelegători, şi în acelaşi timp dinamici, într-o bucurie a realizărilor personale care ridică mereu ştacheta, din ce în ce mai sus...

Aşadar putem avea de dus o muncă-luptă cu autodescoperirile noastre, apoi de echilibrare, de modelare sub atenţie permanentă, descoperind puterile noastre, forţele noastre spirituale, construind mereu frumuseţi nebănuite în felul nostru de a fi, de a vedea lumea, de a înţelege la propriu că noi o facem mai frumoasă pe măsura înfrumuseţării noastre proprii...
Ceea ce nu este dependenţă de frumos şi bun, căci mereu va trebui să ne sesizăm greşeli, pe care ni le vom privi şi analiza cu îngăduinţă şi apoi cu hotărârea de a le sublima... 
Aceasta este evoluţie. 

marți, 22 iulie 2014

ÎNȚELEGERI...



Nu toți oamenii înțeleg profund ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă cred că el există, indiferent cum cred ei că el există...

Sprijinul se simte de către omul lucrător, pe mâinile lui, în mersul lui și în jurul său: cum vine, cum acționează, cum interacționează cu PROPRIA LUCRARE, CU PROPRIILE MÂINI, CU PROPRIA MINTE, CU PROPRIILE SENTIMENTE POZITIVE.

Așa ne însoțește Dumnezeu mersul întotdeauna... 

Stând, nimeni nu rezolvă ceva, dar se rezolvă cele despre care omul trebuia doar să audă....
..
Pentru că suntem împreună lucrători, pentru că efortul de înaintare îl facem împreună întotdeauna...

duminică, 22 iunie 2014

AZI FACEM PLANURI SĂ "FUGIM" PE MARTE...

De credem sau nu credem azi...
...va veni o vreme în care ne vom ruşina că am scos din firele vieţii Pământului chiar şi un bob de pământ... Căci ceea ce azi numim " un nou Pământ" va fi cu totul altceva decât ceea ce credem azi doar pentru că am fost comozi şi ne-am lăsat duşi de valul minciunilor pe care l-au adaptat contemporaneităţii fiii celor care ne-au dus, şi silit să rămânem în minciună cândva... 

Azi facem planuri să fugim pe Marte, căci Pământul nu ne mai ajunge, după ce l-am schingiuit, secătuit, murdărit, mototolit... Credeam cândva că voi putea să îmi unesc puterile cu ale altora pentru a ruga pe cei care caută refugiul departe de Pământ să rămână şi să-şi unească ştiinţa, forţele, dorinţele pentru a face din nou Pământul un Rai - raiul pe care l-am avut înainte de Potop...
Dar nu aceasta este calea, căci atunci când aceşti oameni îmbolnăviţi de propriile lor năravuri se vor umple de ruşinea autodescoperirilor de sine - singuri vor pleca definitiv de pe Pământ. Şi vom putea ridica, noi cei rămaşi, nedoritori de alt "acasă", ruşinea distrugerilor făcute de propria noastră specie, vom lucra neîntrerupt pentru a face Pământul nu o bucată de sol pe care trăiesc oamenii, ci o planetă vie cu vieţuitoarele ei vii, printre care omul ştie să trăiască discret, îngrijind de fiecare suflet întrupat de-i ştiutor sau nu de el însuşi... În viitor nici nu va mai exista măcar sintagma "un nou Pământ": omul nu se va pune pe sine pe primul plan vorbind despre el însuşi ca fiind trăitor suveran pe o planetă călcată în picioare, ci se va pune îngrijitor bucuros, vorbind departe de a se arăta pe sine - ci vorbind de toate cele ce trebuiesc făcute pentru ca totul să strălucească de milioane de ori mai puternic decât el însuşi. 

Stau şi mă gândesc dacă nu cumva merităm azi robia umilinţei pe care o refuzăm sumeţindu-ne în felul în care credem că ar face-o Dumnezeu însuşi... Doar faptul că preoţii nu au ştiut, în majoritatea lor, să-şi arate sufletul plecat în faţa Dumnezeului şi oamenilor deopotrivă, deşi au propovăduit mereu scoţându-se pe ei înşişi de sub regula de aur a religiei impuse altora - ne mai izbăveşte de păcatul de a fi urmat o astfel de atitudine atotstăpânitoare, dominantă: imitându-i pe ei ridicându-se asupra noastră, noi asupra muştelor pe care le omorâm sau a mieilor pe care îi sacrificăm pe altarul neputinţelor noastre...

Azi noi credem exact invers, că este de datoria noastră să ne considerăm stăpânii solari şi dispreţuitori ai unei lumi pe care o considerăm întunecată, mică şi săracă,  fiind mândri să vorbim despre lumina noastră: cât de mare, cât de frumoasă, cât de zeiască, cât de... cât de... şi încă... şi încă... Trăim sub imperiul orgoliului în care ne scăldăm (poate chiar fără să vrem, sau poate chiar foarte conştienţi) şi în numele căruia ne simţim dumnezei dând din degetele noastre nepricepute încă, aşteptând ca orice venetic să vadă măreţia noastră umbrind propria sa măreţie flămândă... 
Trăim limitaţi deşi credem că alţii îşi sunt lor înşişi aşa, şi nicidecum n-am fi noi înşine... 
Trăim contorsionaţi încercând să descoperim mereu ce este după colţuri întunecate, acuzăm bălţile de maleficitate şi locurile care ne-au mărturisit durerile le acuzăm cu nenumărate motive pentru a fugi pe alte planete: din chingile casei noastre epuizate tot de noi de energie, sărmane locuri fără putere de a mai primi lumină... 

Şi asta numim noi azi: mândra necesitate de a popula şi alte planete... 
Adică de a le distruge una după alta aşa cum am făcut cu Pământul cândva...