Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



...cu sufletul plecat: și pe marginea mormintelor, și pe marginea paturilor de spital...

...cu sufletul plecat: și pe marginea mormintelor, și pe marginea paturilor de spital...
Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de http://pressone.ro/editorial/parintilor/)

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI...

Este bine să ne amintim cu bucurie de momentele plăcute ale vieţii noastre.

Nu să tânjim.

Amintirea plăcută ne oferă un moment de relaxare, de destindere, odihnă, după care ne vom duce sarcinile mai departe cu forţe noi,

A tânji înseamnă a ne lăsa cuprinşi de durere pentru ceva ce s-a terminat. Acel "ceva" era necesar pentru acel moment şi rămâne necesar ca moment de respiraţie odihnitoare în orice moment de oboseală...

miercuri, 13 iulie 2016

LANCEA TELESCOPICĂ A DESTINULUI UMAN (1)

Am putea discuta despre legea contrariilor, legea acţiunii şi reacţiunii. Dar eu nu mai folosesc o asemenea exprimare, căci nu sunt – dacă mergem în profunzime – contrarii pure niciodată şi nicăieri: diagrama Yin-Yang arată clar acest lucru de altfel; întotdeauna există un punct de deschidere oriunde, iar în împletirea contrariilor (complementarităţilor) se cuprind asimetrii care propulsează sufletul creator în domenii fără sfârşit, fără să strice un echilibru întotdeauna stabil în felul său profund; toate conduc la evoluţii: NICIDECUM şi NICIODATĂ la INVOLUŢII. 

CÂTE CEVA DESPRE FORŢELE NOASTRE SPIRITUALE
De ce telescopică? Pentru că avem în faţă câteva aspecte deosebite, pe care le vom studia acum puţin, treptat şi mai mult, pe măsura creşterii vibraţiei planetare şi conştientizării multor aspecte, de către mase din ce în ce mai largi. Deocamdată nu suntem decât la începuturile conştientizării unor lucruri foarte adânci din noi înşine, care ies la suprafaţă încet – dar sigur: suntem destul de conştienţi că avem anumite forţe spirituale, pe care le împărţim în bune şi rele, dar de fapt efectele lor în viaţa noastră le conştientizăm mai curând acum. De multe ori spunem: „Asta pot să fac” (să spun, să gândesc, să accept, să particip conform încredinţărilor mele, etc.) – dar şi „Asta nu pot să fac (asta mă depăşeşte, nu pot să înţeleg, nu pot fi de acord, etc.). Aşadar le conştientizăm – dar conştientizăm şi faptul că unele nu sunt suficient de puternic dezvoltate pentru a face ceva ce alt om se dovedeşte a putea face. 
Avem forţe spirituale care s-au dezvoltat insuficient încă pentru a putea jongla cu ele, fluid, în orice fel de situaţii. Ele s-au dezvoltat în ciclurile de vieţi anterioare celui de acum, de pe Pământ, în alte locuri din univers: care acum sunt suficient de mari pentru a fi sesizate, dar nu sunt în deplinătatea creşterii şi diversificării (îmbogăţirii) lor la nivele de vibraţie joasă ale planetei; însă le vom simţi a fi dezvoltate pentru a fi folosite în evoluţiile noastre următoare, când şi corporalitatea noastră va fi mult mai subtilă, dar şi mai puternică, putând şi noi, ca monade întrupate să desfăşurăm întreaga conştienţă şi să ne folosim întreaga conştiinţă înaltă: pe care o avem, cu certitudine. Perioada pământeană ne ajută să le conştientizăm şi să le dăm valoarea, importanţa lor reală. 
Privite din perspectiva celor mai dezvoltate forţe, ele sunt goluri – sau semi-goluri – aparente. Târziu mi-am dat seama că despre ele vorbea Ouspensky, în cartea „A patra cale”, când vorbea despre tonuri şi semitonuri – adică asemănător relaţiilor unor game de note muzicale, comparaţia mi s-a părut astfel măiastră. Acolo, la semitonuri, se pot încă încastra alte „game”, semitonurile altor „game” care astfel vor da un ton întreg – de unde şi atenţia noastră instabilă la intrarea, împletirea lor, câtă vreme nici celelalte „note” nu sunt prea puternic întărite, consolidate. Unii dintre noi le avem consolidate – alţii nu: oricum unii le au pe unele – alţii le au pe altele consolidate sau neconsolidate, iar lumea asta a noastră, atât de bogată, este oglinda unor uriaşe forţe spirituale care se împletesc astfel şi ne dau dimensiunea unor posibilităţi ale monadelor – indiferent dacă ele sunt folosite constructiv sau nu. Chiar şi acele forţe mici pot fi folosite creativ – nu distructiv, dar depinde de fondul general, blocul general de forţe pe care le avem fiecare în parte. 
Tocmai de aceea nu e de loc corect să cerem tuturor oamenilor o mare şi precisă putere de concentrare, ci mai curând să le dăm exemplul nostru propriu – atât cât suntem şi noi în stare – de aplicaţie şi să avem răbdare să se consolideze ceilalţi pe ceea ce au, ce pot, ştiind că există căi pe care le folosesc şi alţii. Aceasta este puterea exemplului oferit. Din partea ajutătorului se cere răbdare şi constanţă în manifestarea oferită, iar cei ajutaţi sunt lăsaţi să accepte ajutorul pe măsura puterilor lor, chiar dacă ajutorul devine momentan oarecum irelevant dacă este preluat doar parţial. Dar chiar şi aşa, cei ajutaţi devin la rândul lor ajutători pentru cei mai slabi decât ei, dar şi pentru cei mai puternici, mai experimentaţi, prin îmbogăţirea cunoaşterilor şi faptelor lor. 
Aşadar, acolo unde sunt goluri aparente, lipsă de puteri – sunt de fapt, aşadar, forţe spirituale dezvoltate puţin, din creşterea şi diversificare celor vechi, care sunt întărite, puternice prin folosirile variate în etapele de evoluţie anterioare: ele fac blocul de manifestări curente, fără a căror putere restul nu ar avea un postament pe care să se sprijine: percepţii spaţio-temporale, deplasare, hrănire, comunicare, înmulţire. 

  „Orga de lumini” a forţelor spirituale umane: mai vechi, şi astfel mai puternice prin manifestările obişnuite mereu îmbogăţite; cele mai noi, mai puţin dezvoltate, sunt mai puţin consolidate şi nu foarte bogate, dar aflate în creştere permanentă.
Legendă:
(1) = blocul seturilor de raze care se folosesc în Universul fizic, din totalul radiaţiei monadice;
(2) = maximul creşterii personale a seturilor de raze monadice, care s-au dezvoltat cel mai mult în etapele anterioare de evoluţie;
(3) = minimul dezvoltării unor seturi de raze monadice personale: cu dezvoltare de mică amploare în etapele anterioare de evoluţie, care nu sunt conştientizate acum decât în situaţii foarte dificile (de nevoie) sau când sunt condiţii optime de desfăşurare: optim însemnând condiţii a căror complexitate nu va obosi, ci va mobiliza spiritul să ajungă la realizare;
(4) = dezvoltări intermediare, conştientizate ca forţe proprii în creştere, care formează o experienţă în continuă îmbogăţire;
Există şi creşteri mai mult sau mai puţin conştientizate ca atare, care însă nu sunt consolidate în vibraţiile joase ale lumii, care se pot pierde oricând, dacă vibraţiile planetare variază puternic. 
Oscilaţiile celor noi sunt astfel mult mai ample şi puternice decât ale celor mai vechi – dar cele mai noi vor face parte a blocului general de radiaţie monadică, aşa mici cum sunt ele întărind pe cele puternice, bloc al cărei forţă va susţine întreaga radiaţie, iar forţa totală a blocului va susţine creşterea seturilor noi de raze.

PĂREREA MEA DESPRE CE ÎNSEAMNĂ “BUN” ŞI CE ÎNSEAMNĂ “RĂU”
Desigur, fiecare are încredinţări diferite privind binele şi răul – culori complementare ale vieţii noastre pământene. 
Să privim lucrurile din altă perspectivă. Tot ceea ce facem pe Pământ – bun şi rău deopotrivă devine o modalitate de a perfecţiona manifestările noastre generale. Dar ca să înţelegem acest lucru trebuie să pornim de la înţelegerea a ce este de fapt “bun” şi ce este de fapt “rău” – în linii mari, bunînţeles:
– “bun” înseamnă: creativ, protectiv, învăţător pentru cei din jur, înseamnă atragerea altor dezvoltări, învăţături de acelaşi fel, de aceeaşi natură;
– “rău” înseamnă obişnuinţe vechi, mai mult sau mai puţin rudimentare, învăţate în evoluţii anterioare, cu tentă veche distructivă în domeniul protecţiei personale, al hrănirii, deplasării, comunicării, al formării unor obişnuinţe de procreere. 
Toate nivelele vechi au nivele superioare de acces către constructiv, protectiv pentru segmente din ce în ce mai largi de întrupaţi, comunicare bogată şi fluentă privind şi exprimarea percepţiilor proprii, şi corelarea manifestărilor cu relaţiile planetare, cosmice, galactice apoi şi universice. 
Exemplul de luptă pentru înmulţire, perpetuare instinctuală a speciei, devine treptat o învăţătură de cunoaştere şi înţelegere treptată a celor mai bune, corecte, calitative forme de corporalitate care să dăinuie cel mai mult în condiţiile locale. La acest sens, aspect contribuie treptat de fapt formarea şi manifestarea animalică, inconştientă privind aspectul creativ, protectiv, calitatea, vitalitatea, puterea de a face faţă condiţiilor locale în mod optim; dar întrupatul animal de azi va deveni treptat creatorul conştient de mâine, care va înainta infinit, şi va învăţa la rândul său să constituie o corporalitate pentru o specie care să reziste în toate condiţiile de mediu planetar şi în toate variaţiile necesare evoluţiei spiritelor în momentul folosirii corpurilor, variaţii care la rândul lor pregătesc spiritul pentru evoluţii ulterioare în anumite feluri, cerute de necesităţile poporului lor spiritual. 
Cam în acest fel ar trebui să vedem sublimarea oricărui fel de manifestare a spiritelor de-a lungul etapelor de evoluţie. Totul este de o complexitate însă mult mai mare, mai bogată decât aceste câteva repere pe care le pot eu descrie acum, aici. 
Fiecare element, fiecare trăire în parte conduce la crearea unei experienţe care se va asocia cu ceva mai înalt, la un moment dat sau altul al învăţăturilor noastre. Totul este făcut pentru a oferi o continuare a aprofundării celor care conduc la menţinerea vieţii eterne a monadelor şi la dezvoltarea permanentă a posibilităţilor lor de a-şi dezvolta forţele interioare, de a realiza cât mai mult şi mai calitativ aplicând experienţa obţinută. Totul se îmbogăţeşte mereu, folosind deopotrivă noile şi vechile forţe spirituale: care se dezvoltă permanent la rândul lor şi întăresc radiaţia monadică fără încetare. 
Căutarea celor mai bune aspecte ale folosirii forţelor noastre spirituale nu se face prin a vedea exclusiv binele, ci de a conştientiza în egală măsură binele şi răul, a analiza şi a alege aspectul cel mai progresiv, binele din perspectiva momentului conştientizării. Nu ridicarea în slăvi a unui aspect este ceea ce necesităm, căci în alte condiţii de vibraţie planetară, mai precare, vom ridica în slăvi şi răul, căutând motivaţii pentru a acoperi ceea ce este încredinţarea noastră în acel moment, fără să ne asumăm responsabilităţi pe măsură. 
Aşadar să fim atenţi la moderaţie. 
Condiţia umană presupune în primul rând creativitate şi folosirea condiţiilor corporale adecvate timpului – adică vibraţiei medii planetare a momentului, precum şi sarcinilor umane adecvate acestei vibraţii. Omul, conştient mai mult sau mai puţin de starea lui, vrea mereu să-şi depăşească limitările pe care le moşteneşte de la societate, şi le îmbogăţeşte cu intuirea celor existente pe alte planuri - fără să le conştientizeze existenţa. Le mai îmbogăţeşte şi cu intuirea propriilor obiceiuri din experienţa anterioară în plan local sau în alte locuri din orice univers. 

DEPĂŞIREA LIMITELOR UMANE
Când spunem că vrem să ne depăşim limitele înţelegem că ele pot fi depăşiri consecutive ale binelui-spre-mai-bine, ale învăţăturilor/înălţărilor spre alte orizonturi: din ce în ce mai înălţate.
Dar în acelaşi timp sunt pe aceeaşi planetă şi oameni care au ca repere ale depăşirii limitelor proprii adâncirea în ceea ce pentru alţii sunt limitele cele mai joase ale umanităţii, dintre care unele nu le regăsesc nici la animalele din care presupun anumiţi factori ai societăţii că ne tragem... Şi nu sunt limitele cele mai joase care se doresc să fie depăşite prin înălţare spre nivele medii şi înalte – ci afundarea dincolo de limitele josniciei umane, speculând interesele . Adică o direcţie spre care cei dintâi, care consideră limitele umane barierele cele mai înalte pe care le cunoaşte fiecare om în parte şi toată societatea în ansamblul ei, nu s-ar apropia sub nici o formă, considerând că au deja de mult timp depăşite şi nu vor mai fi trăite niciodată, depărtându-se mereu de ele cu dispreţ şi silă. 
Evoluţiile însă nu urmăresc dezvoltarea unor asemenea manifestări: dispreţ – în mult-mai-adânc-dispreţ, din silă – într-o silă-şi-mai-mare nu sunt altceva decât adâncirea în propriile cele-mai-joase-limite pe care ei nu şi le conştientizează însă, conştiinţa lor spunând că, cu cât va dispreţui, sau la limita acceptării: cu cât va fi mai indiferent, cu atât se va înălţa mai tare, mai mult, mai puternic de cele dispreţuite, cu folosirea inteligenţei proprii. Dar epoca pe care o trăim azi, de scurtă durată deşi nu ne vine să credem acum, este necesară pentru ca fiecare dintre noi să conştientizăm lacunele încredinţărilor noastre: care au mici goluri ce lasă drum liber unor interferenţe uneori negative, influenţe deviante, chiar distructive: le preluăm din societate, le folosim mai mult sau mai puţin, mai direct sau mai voalat, mai nuanţat, agresiv sau elegant, învăţând dintr-o astfel de societate cum să ascundem adevărata faţă sub un comportament din ce în ce mai rafinat – dar desigur nu natural, căci rafinamentul natural are nevoie de mult mai mult decât atât. Evoluţiile merg însă mereu mai departe: învăţăm subtilitatea de a lua la cunoştinţă obiceiurile unei societăţi mai puţin evoluate, în care perversitatea este ridicată la rang de rafinament, unde există o cultură a perversităţii rafinate, subtile: învăţăm să înţelegem şi să ne despărţim de astfel de obiceiuri care ţin de etape existenţiale mai vechi – bune la vremea lor, ca orice posibilitate de manifestare izvorâtă din potenţialul energiei fundamentale de fapt. Învăţăm astfel să facem diferenţa între acel tip de rafinament pervers şi rafinamentul înălţător, lucrător, moral, înalt-spiritual şi învăţăm discret şi pe alţii să facă diferenţa. Şi într-o astfel de societate mai ales nu ne supărăm pe noi înşine dacă am procedat la început în acelaşi fel cu ea şi, fără să vrem, o mai facem din când în când dar conştientizăm din ce în ce mai repede că nu trebuie, căci înţelegem că:
– suntem supuşi amprentelor lumii care continuă să nu conştientizeze şi să practice acest „sport” social;
– ni se activează prin vibraţiile planetare cu frecvenţă joasă tot felul de obiceiuri din memoriile proprii ancestrale, dintre care cele pământene actuale sunt foarte puţine: mai multe sunt cele trăite în alte cicluri de vieţi în diverse locuri din acest univers, din această subzonă a universului – de aceea sunt de aceeaşi natură şi irump fără să ştim la început nimic despre ele. Astfel de activări apar mereu ca urmare a amprentelor societăţii – dar şi ca răspuns la radiaţiile cosmice care intersectează neîncetat traiectoria galaxiei noastre.
De aceea nu trebuie să ne supărăm că asemenea manifestări apar: dacă apar şi le conştientizăm înseamnă că totul este impuls de remodelare din partea noastră. Din nefericire, societatea azi ne spune că, dacă am conştientizat „greşeala” gata! nu ne vom mai confrunta cu noi apariţii, că totul ar fi „ars”, „închis”, „curăţat”. Dar pe de o parte nu este adevărat întrucât asemenea manifestări le-am folosit un timp de evoluţii anterioare extrem de lung, bogat reprezentat în diverse feluri de manifestări de aceeaşi natură, aşa cum am scris mai sus, pe de altă parte suntem la întrupare enorm de multe grupuri de spirite cu evoluţii diferite, cu toţii lăsăm amprente şi răspândim radiaţii cu vibraţii foarte diferite, care ne influenţează permanent. Unele grupuri resping agresiv unele tipuri de manifestări, pe care le consideră urâte, de dispreţuit – dar care pentru alte grupuri sunt bune, frumoase, practice, iar acestea din urmă fac media societăţii umane de azi. Fiecare dintre noi răspândim încredinţările noastre prin radiaţia trăirilor noastre: şi în acelaşi timp noi înşine radiem în jur hotărârea de a ne remodela clipă de clipă comportamentul şi calitatea celor pe care le facem, ridicându-ne nivelul spiritual tot mai sus. 
În acest fel ne şi îmbogăţim cunoaşterea, ne şi remodelăm tinzând spre generalizarea şi întărirea celor mai frumoase, bune, morale manifestări cunoscute de noi. Dar tot în acest fel impulsionăm pe alţii să tindă către aceste norme morale – şi nu să se adâncească în reperele negative ale lumii noastre. 
Să fim atenţi, aşadar la ce dispreţuim, la ce, şi cum respingem, cum preluăm şi cum gândim, cum vorbim, ce facem. Standardele noastre pot fi foarte înalte, tindem mulţi dintre noi la depăşirea limitelor superioare cunoscute de noi: nu suntem însă conştienţi că suntem pe drumul depăşirii mediei spirituale, aşa cum am scris mai sus, şi nu al depăşirii limitelor superioare... Variaţia vibraţiei ne duce uneori foarte sus, alteori foarte jos, croind o dezorientare pe care vieţile viitoare le varepara, ce-i drept, dar chiar acum avem prilejul să reflectăm şi să înţelegem ce drum suntem pe cale să urmăm. 

Eu scriu despre atingerea limitelor superioare ca standard de viaţă, de trăire, dar să nu-şi imagineze cineva că nu sunt pe deplin conştientă că sunt departe de a trece de oscilaţiile în jurul mediei... Şi nu mi-e ruşine să spun asta, căci nu sunt mândră de mine şi nici nu am puterea să lupt: dar vreau să nu mă opresc din această muncă-luptă, ea mă ridică permanent, mă susţine, îmi oblojeşte rănile sufletului, mă ajută să fac acelaşi lucru când cei din jurul meu obosesc, la rândul lor. 

Dar este bine de ştiut că suntem cu toţii într-o viteză foarte mare de schimbare. Viteza mărită de creştere a vibraţiei planetare se va menţine până dincolo de terminarea tuturor evoluţiilor umane pe Pământ. Suntem departe de aşa ceva, şi până atunci însă, condiţiile pe care azi le considerăm grele, agresive, urâte, vor forma un stoc preţios de înţelegeri pentru toţi oamenii, privind modul în care:
– unele comportamente şi efectele lor au condus la starea precară de azi a planetei (şi care va mai dura încă ceva timp în continuare);
– alte atitudini, comportamente, născute din profunzimile celor care privesc viaţa cu toată responsabilitatea de care sunt ei capabili, au determinat echilibrări ale efectelor trăirilor celor iresponsabili, superficiali, intoleranţi şi agresivi: au trezit ceva din conştiinţa celorlalţi înainte chiar ca vibraţia medie planetară să crească atât de mult încât în mod spontan, din ei înşişi, agresivii, să-şi amintească CINE SUNT DE FAPT: nu zei, nu dumnezei cum se exagerează azi, ci oameni cu puteri limitate – dar cu suflete deschise către protecţia lumii în care trăiesc, fără să ceară „universului” să le dea... să le facă... ci SĂ DEA, SĂ FACĂ, SĂ AJUTE viaţa de pretutindeni. Şi mai ales să înveţe şi pe alţii, prin exemplul personal. 
Mulţi oameni buni trăiesc azi cu deznădejdea că ei personal, vreodată, nu vor ajunge să realizeze ceva consistent în această direcţie, care să schimbe vizibil şi repede ceva - dacă oamenii din familia lor, din serviciul lor, de pe stradă rămân tot murdari, răi, dispreţuitori şi egoişti. Dar de fapt lucrurile nu stau de loc aşa, ceea ce avem în primul rând de făcut este să înţelegem noi, personal, că:
– noi nu avem puterea de a schimba radical omul din faţa noastră până când el însuşi nu devine conştient de importanţa schimbării;
– dar întreaga masă a celor cu atitudine echilibrată, morală, curată, înaintată: frumoasă cum spunem îndeobşte, conduce masiv, global, la ridicarea nivelului de înaintare a omenirii, la ridicarea nivelului de spiritualitate a lumii în mijlocul căreia se vor întrupa alte spirite care se vor modela către ceva mai înalt decât generaţiile anterioare: la un nivel superior pentru care ei sunt pregătiţi, conform destinului lor, să navigheze prin ape mai curate, mai clare decât au putut în medie generaţiile imediat anterioare. 
În loc să ne văităm dezolaţi că nu ne putem ajuta familiile, prietenii, colegii, putem să ne concentrăm pe menţinerea noastră, proprie, pe o linie de plutire, de echilibru, pe care o putem urmări, cu uşurinţă; şi chiar să păşim pe deasupra apelor tulburi, păstrându-ne compasiunea pentru tulburările altora. Din acea stare de echilibru putem să tragem concluzii, multe concluzii, având o viziune complexă asupra celor existente, acolo unde cu greu se putea percepe înainte altceva. 
Pentru că, cu adevărat, dezvoltându-ne pe noi înşine „la centru” – nu neapărat amăgindu-ne că putem depăşi limite prea îndepărtate, putem avea o viziune largă asupra lumii. Ceea ce deosebeşte un îndumnezeit de un orgolios (şi unul, şi altul mai mult sau mai puţin conştient de starea sa) este FIXAREA, CONŞTIENTIZAREA CLARĂ A LIMITELOR PROPRII: şi a celor joase, şi a celor înalte deopotrivă. Dacă credem că societatea ne-a minţit spunându-ne ba că suntem proşti, ba că suntem dumnezei – prima noastră datorie este să ne percepem, de-a lungul mai multor ani (da, mai multor ani...) ce facem conform standardelor proprii: pe care de cele mai multe ori nu ni le cunoaştem (şi aici trebuie să dezvoltăm ceva în plus), credem că sunt cele marcate de societate – dar lucrurile nu stau de loc aşa. Şi în plus, ele se schimbă sub influenţa conştientizărilor noastre permanente şi a factorilor externi:
– factori înălţători, ajutători prin netezirea unor situaţii obositoare sau chiar agresive;
– factori obositori, dărâmători chiar, dar care ne împing spre mobilizarea de a depăşi greutatea ivită: prin forţele noastre proprii, şi cu ajutorul pe care îl putem primi din jur.
Toate ne sunt de folos: oricum ar fi, de aceea sunt în destinele noastre, pentru a le privi în mod egal cum apar, se dezvoltă, ne impulsionează şi ne arată cum ne determină să ne mobilizăm; sau dimpotrivă: să înţelegem că am fost prea orgolioşi să credem că le putem face singuri pe toate. 
Dar nu putem singuri: avem nevoie de ajutor chiar şi în cele mai mărunte lucrări pe care le avem de dus până la capăt. 

sâmbătă, 2 iulie 2016

GRĂDINA HIDROPONICĂ UMANĂ VS. GRĂDINA LUI DUMNEZEU

Citind zilele trecute (şi nu numai!!) despre felul în care prieteni de-ai mei au făcut o grădină splendidă cu mâinile lor sub privirea lui Dumnezeu - Grădina lui Dumnezeu   şi discutând în Zilele Mijlocului de Vară cu prietenii mei despre autoritatea interioară a omului, faţă în faţă cu autoritatea politică brutală ce-şi face loc pe nivele superioare acum, s-au conturat în discuţii cuvinte vechi folosite în moduri mereu noi, după cum cântă vremurile contopite de oameni în cazanul destinului aparent. 
Aparent pentru că nu avem numai calea unora de trăit, ci multe altele, care pot apărea de multe ori mai necurate, mai agresive punctual, dar au puterea de a murdări şi a determina curăţarea imediată, în lumea atât de complexă a experienţei umane. Într-un mod natural, lumea rămâne - vom şti cum, dacă vom gândi, analiza cu răbdare - curată şi întărită, întăritoare prin ea însăşi şi primitoare pentru alte vremuri, pentru alţi oameni. 
Dar nu este o cale comodă pentru oameni care urăsc munca: căci chiar inteligenţa lor este puţină, unilaterală: pentru că nu s-au implicat în complexitatea vremurilor, au luat de-a gata şi nu au experienţa de a accepta această complexitate, folosind-o şi direcţionând-o către propria înţelegere, formare a căilor de muncă pentru deschiderea unor noi orizonturi. Noi orizonturi e drept, pot fi oriunde. Dar depinde ce orizonturi acceptăm să construim. Iar la finalul exerciţiului fiecare se va vedea exact aşa cum a ajuns: viguros făcând faţă oricăror deschideri – sau la spulberarea aracului: o plantă culcată la pământ de însăşi greutatea sa. 

Când îngrădim pe alţii, ne îngrădim pe noi înşine: chiar dacă ţinem grădina curată, plivim buruienile, udăm la timp cu grijă. Necurăţenia nu vine din grădină, ci din cele pe care le aruncăm neglijenţi care pe unde ne vine, sau uităm de ele prin alei şi colţuri. Degeaba plivesc, dacă nu fac curat; degeaba ud dacă fac şi las băltoace ici şi colo. Este drept - degeaba nu e degeaba însă: e calea învăţăturilor. Nu aş putea conştientiza că este mai bine "aşa" dacă nu aş fi făcut şi "altcumva". Compar, înţeleg, aplic şi obţin. Este experienţa umană. 
Nu suntem cultură hidroponică, aşa cum vor unii să fim. Important nu e să fim avertizaţi că ceva – gâză, râme, rozătoare – se apropie de noi, sau că "reţeta" hrănirii este aşa şi numai aşa, după o chimie clară, nudă: drept pentru care numai aşa am merge pentru obţinerea unui anumit rezultat. Acel rezultat este unul din rezultatele posibile. Experienţa pe care ne-o formăm ne spune că această cale, a culturii hidroponice este şi ea bună pe spaţii restrânse, de nevoie, pentru un moment dat: când condiţiile sunt grele; dar ele trec şi dacă rămânem mai departe inerţial tot aşa, numai noi avem de suferit, căci rămânem seci, fără gust, fără parfum, fructe fade şi flori de plastic...
Cred că este important să acceptăm orice ne trece prin grădină, şi doar să îndreptăm ici şi colo câte ceva, folosind toate posibilităţile “terenului”: vieţii. Să ne întărim să acceptăm ce ne iese în cale, orientându-ne la faţa locului, mărindu-ne astfel experienţa, fiind mereu mai puternici în faţa viiturilor necunoscute, punând mâna şi organizând, nu ferind de toate şi de toţi.
Şi nu numai la nivel de politică mondială, acolo nu avem puterea de a modela ceva – şi este clar că ea face fără să ştie, jocul vieţii pentru oamenii care, puternici, vor şti să se orienteze şi să-şi urmeze aceeaşi cale mai departe, fără frică. Putem să facem ceva complex în propria noastră viaţă, în propria noastră familie, pe care unii cred că au dreptul s-o controleze cum doresc, spre întărirea... A cui întărire? A comodităţii??... A uni-sensului social?? A... A... 
Mda.... 

duminică, 12 iunie 2016

ÎNVĂŢÂND SĂ OBSERV...


Îmi este evident că oamenii care ne sfătuiesc să nu mai gândim dau dovadă de o gândire extrem de laborioasă. Ceea ce nu am citit nicăieri cum că ei explică acest lucru se leagă tocmai de faptul neînţeles "printre rânduri": există un timp al ne-gândirii – al observării, al percepţiei fără a lăsa gândirea să categorisească, să ordoneze, să spună: "Aha! E aia! Am înţeles că asta vine aşa:..." sau "Ce dezordine..." şi mă ridic imediat şi fac ordine, întrerupând observarea; apoi pentru că timpul dedicat observării s-a terminat, că mai trebuie să facem şi altceva (drumuri, serviciu, cumpărături, discuţii, gospodărie) mergem în treaba noastră mulţumiţi că am rezolvat treaba imediat. Că altfel poate nici nu ne-am fi dat seama, doar am trecut prin casă de 1000 de ori de dimineaţă până acum, dar eram obişnuită, nici nu am observat... Deci observarea e bună.  Mai fac şi altă dată.
Timpul observării şi trăirii complexe a observării nu presupune acţiunea imediată: nici a gândului, nici a trupului. Obişnuinţa vine prin a ţine minte implicit, dar pentru că am luat acest exemplu, să spunem: în observarea dezordinii este o percepţie a neordonării, de exemplu, cu o întreagă trenă de elemente ataşate. Este un sunet pe care îl vom percepe dacă ne obişnuim să-l ascultăm. Sunetele nu se sparg de mulţimea dezordonată a lucrurilor: când ordinea e făcută, sunetele curg altfel - dar trebuie să ajungem să percepem diferenţa. E doar un exemplu. Mirosul este altul. Simţirea proprie generală a ordinii este alta, căci razele de lumină şi sunetele nu se sparg în milioane de frânturi - ci doar în câteva. 
Doar trebuie perceput. Dacă sar să fac ordine, nu percep decât faptul că e dezordine, că nu-mi place, că nu i-ar plăcea nimănui dacă ar veni... Gândirea îmi spune că e bine, că acum sunt mulţumită... Că puteam s-o fi făcut deja, ce mare brânză să pui ceva ordine în fiecare zi, parcă şi ochiul e mai odihnit când priveşte camera în care nimic nu mai e alandala, ci toate sunt în şifonier, în bibliotecă, în maşina de spălat...
De fapt gândirea trebuie să existe, dar gândirea are loc după ce înţelegem că există mult mai multe diferenţe decât credeam. Pentru că am învăţat cu adevărat observarea, percepţia complexă a tuturor celor despre care ştim, iar în plus parcă ...mai apar şi altele pe care nu le ştiam... 
Gândirea devine de fapt mult mai complexă, mai activă, mai înţelegătoare, mai profundă după un timp. 
Şi după alt timp apar încă şi mai multe. Şi astfel ne simţim impulsionaţi să facem acest exerciţiu cu regularitate, în locuri diferite, în momente diferite. 
Începem să vrem să gândim - dar în acel fel disociat care uite! M-a determinat să nu mă vâr într-o discuţie doar pentru că "Ştiu!" sau într-o ceartă pentru că "Io am dreptate..." Treptat observ că fiecare are dreptate, în felul său, dacă mă pun în locul altuia îmi dau seama. Învăţ cum sunt oamenii, ce gândesc: ce gândesc eu ştiu deja. Sau nu?! A apărut ceva nou? Mda... Judec omul deşi spuneam că "Aaaa!!! Io nu judec omul!!!" Dar dacă... Îl analizez sau îl judec spre a-l acuza de ceva doar pentru că mi se pare că aşa cum cred eu e just??...
Dar dacă???...
Dar dacă îmi fac un obicei să observ cu bunăvoinţă orice şi să trag concluziile abia după ce totul s-a terminat?
Pot să o fac când iau eu hotărârea să o fac, când mi se cere părerea şi îmi asum răspunderea pentru ce spun. Dar ce spun este din propriile mele experienţe sau le-am luat din cărţi? Ce este total corect după părerea mea şi care sunt diferenţele între ceea ce este experienţa mea şi a altora? Sunt oare confuzii sau sunt aspecte ale aceluiaşi fenomen observat???...
Ieri spuneam confuzie, azi cred că sunt aspecte...
Mă duc să-mi cer scuze că m-am contrazis cu omul. Ştiu că o să mă bălăcărească, că i-am stricat imaginea... că mai am multe de învăţat în viaţa asta deşi mă dau mare că scriu... că sinele lui superior i-a remarcat micimea mea... Bah!!...
Trăiri... 
Sănătate să am că restul se face... 

vineri, 3 iunie 2016

Din învăţăturile ajutătorilor mei astrali


Să simţi şi să fixezi clar deosebirea între tulburarea pe care o provoacă răutatea cuiva faţă de bunătatea cuiva: când emoţia umană normală devine supărare sau exaltare. Indiferent cum vine, cum o ai, tot tulburare este, indiferent dacă este supărare sau exaltare. Să simţi cum puterea ta le poate opri pe loc, chiar dacă revine mai estompat după abaterea atenţiei în altă parte: tot de aceeaşi natură este şi nu trebuie să te mulţumească că nu este atât de mare ca prima dată. Amprenta care rămâne acolo o fixează prin faptul de a nu fi aprofundat fenomenul: nu ai trecut prin ea, ea a rămas acolo. 
Îndepărtarea amprentei înseamnă folosirea ei prin acoperirea cu altceva de vibraţie mai joasă sau mai înaltă. 
Cea joasă este pedepsirea celui care a provocat frustrarea. 
Cea înaltă este înţelegerea ajutorului primit pentru dezvoltarea şi apoi consolidarea atitudinii pline de demnitate, autocontrol, înţelegere, bunătate la adresa celor care se petrec în lume. Acceptarea faptului că fiecare eveniment, indiferent cum l-am eticheta, conduce la înţelegeri din ce în ce mai profunde în avansări spirituale, determină ceea ce numim azi iertare. 
Mai devreme sau mai târziu ajungem la iertare: superficial la început, adică iertare după o perioadă lungă de supărare, apoi de aplanare, apoi de acceptare şi apoi de înţelegere: din ce în ce mai profundă, mai adâncă. Adică de paşi făcuţi în profunzime: sau imediat şi profund, prin simţirea – nu numai gândirea – noastră, sau în timp: uneori în vieţi întregi din cicluri la perioade lungi de timp, în care alte părţi de atitudine s-au consolidat şi conduc implicit la rezolvări de aceeaşi natură sau de naturi apropriate. De aceea rezolvările între oameni sunt rare şi nu de puţine ori superficiale, atitudinea de supărare revenind din când în când, după tipare care pot fi sesizate mai repede sau mai lent, după experienţa trăitorului. 

miercuri, 1 iunie 2016

LA MULȚI ANI TUTUROR COPIILOR ȘI PĂRINȚILOR SERIOȘI CARE AU PĂSTRAT ÎN SUFLETUL LOR CANDOAREA COPILĂRIEI !!!



Azi copilăria este în multe cazuri (mulțumesc lui Dumnezeu că nu în toate...) dominată de dorințele refulate ale acelor mame care nu-și mai amintesc decât că pe la 12 ani, media de vârstă a declanșării ciclului menstrual, priveau cu jind la diverse femei mature, învățând prin copiere să se poarte la fel cu ele în anii când ar fi putut scăpa de sub severitatea propriilor mame...

LA MULȚI ANI TUTUROR COPIILOR ȘI PĂRINȚILOR SERIOȘI CARE AU PĂSTRAT ÎN SUFLETUL LOR CANDOAREA COPILĂRIEI !!!

...pentru că nu cred că e cazul să cultivăm noi, maturii, copilăreala superficială, nu de puține ori răutăcioasă, pe alocuri plină de cruzimea nematurizării emoțiilor și sentimentelor umane, ci deschiderea și candoarea cu care un copil privește lumea, în care depășește, fără să știe nici părinții lor, jocul din care face o trăire serioasă, totală...

PS: Mulțumesc dnei Cristiana Alexandra Levitchi pentru acest articol.

joi, 19 mai 2016

PE SCURT: AM O SERIE ÎNTREAGĂ DE AȘTEPTĂRI...

Dacă percepeți ceva asemănător cu cele descrise în studiile prezentate de mine pe acest blog, pe site sau pe facebook, nu trebuie în nici un caz să veniți să-mi spuneți mie asta drept laudă sau altceva - fiți încredințat că asta e treaba dvs., că eu mi-am făcut treaba și am scris oriunde pot că nu este nici psihism și nici boală, ci dezvoltări normale pentru oameni (și nu puține dintre alte viețuitoare ale Pământului). 
Este valabil PENTRU ORICINE. Vreau să se știe clar asta. Se spune - și sunt în linii mari de acord - că nu trebuie să avem așteptări: doar că eu am un anumit fel de așteptări. Am așteptări privind schimbările vremurilor, ale corporalității subtile a oamenilor, ale trăirilor umane și am așteptări de la oamenii care au trecut deja printr-o serie de astfel de schimbări, s-au echilibrat și vor ști să susțină și pe alții. SĂ SUSȚINĂ OAMENII CU DRAG, CU ÎNȚELEGERE, CHIAR DACĂ LA ÎNCEPUT VOM FI LOVIȚI ȘI NE VA DUREA... CĂCI SUNTEM OAMENI VII, FIINȚE VII, NU PIETRE AMORFE SAU NORI PE CER...
Să avem cu toții putere și demnitate să le trăim pe toate!!!

sâmbătă, 7 mai 2016

„LUMINA” PAŞTILOR ÎN ORTODOXIE

Anul acesta am citit cele mai multe dezbateri cu privire la Lumina Paştilor în creştinismul ortodox. Multe de spus, atât de multe încât simt că nu am putere să dezbat atât cât ar fi de discutat... Dar vor mai fi astfel de prilejuri şi vom dezbate de fiecare dată câte ceva în plus. Poate anul viitor să discutăm mai pe larg despre cunoaşterile bizantine.
https://ioanflorin.wordpress.com/2016/05/04/inca-un-gand-si-cateva-concluzii-dupa-cearta-despre-focul-din-cer/ cu trimiteri la alte scrieri contemporane de mult bun simţ şi har, la care mi-aş fi spus şi eu doar o mică părere: de ce când în ţară, prin bisericuţe mici, cu oameni mulţi care vin la preoţi modeşti curge mir pe icoane (până şi pe uşa de la intrare, cum am văzut cu ochii mei în noaptea slujbei de Paşti, ţinută de părintele Marin fie-i ţărâna uşoară, la bisericuţa de la Vadu Lat, acum vreo 5-6 ani...), sau prin alte părţi – dar nu vreau să mai nominalizez, pentru a nu-i băga în bucluc pe preoţii şi aşa „pecetluiţi” de autorităţi: reprezentanţii BOR au spus că e făcătură, căci dacă era ceva real în primul rând la patriarhie ar fi trebuit să fie, că patriarhia e mai mare decât o biserică de sat... 
Dacă asta este explicaţie, vă las pe voi să hotărâţi.

Am scris şi eu articolul „LUMINĂ DIN LUMINĂ””  cu punctul: FENOMENUL STUDIAT: LUMINA PERIODICĂ A PAŞTELUI CREŞTIN-ORTODOX – MODEL DE GENERALIZARE A CREĂRII DE CONDIŢII PURE PENTRU VIAŢA PLANETARĂ (pentru cei care nu sunt interesaţi decât de acest subiect).  De asemenea, pentru doritori, invit urmărirea articolului cu titlul PĂDUREA HOIA-BACIU (CLUJ): îndrumare şi analiză astrală   . 
Desigur nu mă apuc acum să reiau tema, dar aş puncta câteva chestiuni care mi s-au părut întotdeauna deosebit de importante. 
Este un fenomen NATURAL, cotidian, cu intensităţi mai mari sau mai mici, după cum merg ritmurile planetare sau cosmice. De aceea putem discuta despre un asemenea fenomen oricând, nu numai în timpul sărbătorilor pascale sau a unor mari sărbători puse cândva în mod intenţionat – cu bună şi profundă ştiinţă, cunoaştere: pentru a determina la origine fixarea cunoaşterilor străvechi în conştienţa populară şi întărirea intuiţiilor normale pentru orice spirit uman atunci când lumea şi vremurile pe care ea le străbate nu mai pot impulsiona experienţa înalt-spirituală proprie să răsară; când doar urechea şi ochiul fizic, la fel ca şi ameninţarea şi pedeapsa cruntă vor obliga omul la o manifestare impusă şi nicidecum cea dorită, cu înaltă spiritualitate. Adică o realitate care nu ar fi trebuit de loc să fie impusă cu variante misterizate (“Asta este un mister!”), ci doar încurajată să iasă la iveală, să susţină frumos şi curat lumea, să se susţină om cu om, popor cu popor: prin cunoaştere, conlucrare şi orientare în perioadele cele mai grele prin care a trecut omenirea pe Pământ.
Lumina pascală nu e nici minune, nici înşelătorie, e un fenomen cât se poate de natural, căruia i se creează local condiţii de amplificare, concentrare, existenţă sub forma pe care o ştim acum – indiferent dacă o acceptăm sau nu ca fiind reală. 
Lumina aşa cum o percepem noi nu este propriu zis numai lumină, aşa cum ne-am obişnuit să o numim, în necunoştinţă medievală perpetuată încă, din nefericire: şi nimeni nu are de gând să explice în mod oficial, deşi se ştie bine. Nu este nici lumină necreată – şi eu am folosit această expresie, aderând spontan la ea, pentru că nu e creată de mâna omului, adică prin unelte de obţinere a focului. Este însă creată de Dumnezeu: formată din filamente energo-materiale pe care numai Fiii de Dumnezeu (entităţile centrale, coordonatoare de evoluţii) le pot crea. A venit timpul să ştim bine fenomenul, chiar dacă vom numi în continuare aşa cum numeşte lumea, dacă nu dorim să deranjăm pe alţii sau să ne deranjeze imaginea în serviciu sau societate. Este, şi trebuie să fie deocamdată de înţeles acest compromis socio-profesional, deşi e bine să căutăm explicaţii simple pe care să le introducem treptat în vorbirea curentă. 
Dar oricum să ştim că nu este o făcătură, nu este integral un artificiu mincinos decât atunci când se foloseşte aşa ceva în scopul întăririi încredinţărilor de către autorităţi, în scopul unei continuităţi de încredinţare atunci când condiţiile locale devin precare. Singurul lucru care este făcut este de fapt crearea de condiţii locale de curăţare a amplasamentelor, care determină aglutinări de fluxuri energo-materiale în acel loc, la o dată periodică cunoscută încă din antichitate. 
Dar ar fi bine să ştim – voi mai accentua de altfel – că în prezent vibraţia este în permanentă creştere şi nu va mai fi nevoie de artificialităţi, întrucât fenomenul cere doar curăţarea locului pentru a se atrage şi aglutina, coagula, compactiza fluxuri circulante prin spaţiie planetare, în anumite momente, în locuri cunoscute. 
Ceea ce nu ar trebui însă să diminueze cu nimic credinţa noastră, bazată nu pe miracol – căci nu sunt nicăieri “miracole” – ci pe învăţăturile pline de esenţe profunde ale oricărei forme a dumnezeirii... 
De asemenea, să ştim că ceea ce apare în plan fizic este luminiscenţa proprie oricărei compactizări de astfel de fluxuri cu vibraţie foarte înaltă: este dată de aspectul de lumină albă vie, care este asociată rapid cu ninsoarea, cu zăpada (nea, omăt), comparată deci cu apa în diferite stări de agregare, cu care se confundă în prima clipă perceperea spontană a fenomenului. Ulterior ne lămurim că nu plouă din cer senin şi nici nu ninge la 30 grd temperatura momentană a aerului. Luminiscenţa foarte aprinsă este în alb complet, care în prezenţa unui material inflamabil devine verzui-gălbuie strălucitoare. 
(Şi aici este discutabilă, desigur, împărţirea de lumânări special răspândită mai ales la astfel de sărbători, discuţiile fiind foarte aprinse chiar în sânul bisericii, autorităţile bisericeşti pedepsind preoţii care vând lumânări de altă provenienţă; au fost destule momente de impostură – or mai fi şi acum, dar restul discuţiilor de acest fel nu ne interesează acum, aici.)
Când capacităţile noastre vor prinde putere din ce în ce mai mare, vom putea percepe nu numai luminiscenţa, ci şi sunetul deosebit, foarte înalt, cu unduiri în deplasare, precum şi vibraţiile care oferă omului contemporan o stare de înaltă recunoaştere şi recunoştinţă faţă de ajutorul pe care îl primeşte alături de întreaga lume, creată de acelaşi înalt-Creator...
Fenomenul, cunoscut aşa cum este el perceput azi, poate fi asemănător necunoaşterii eclipselor de soare şi lună, fenomene periodice astronomice care în trecut constituiau material de manipulare a maselor: pe care de fapt s-a solidificat rugăciunea populară în faţa unui Dumnezeu care de fapt nu are nevoie de atenţionările noastre, pentru că deja ştie ce ne trebuie şi, mai ales, deja ne-a creat condiţii de trecere a greutăţii care a determinat rugăciunea. Ceea ce nu înseamnă că rugăciunea nu ar fi bună în felul ei, în faţa necunoaşterii altor posibilităţi de trecere, ci dimpotrivă, ruperea de atitudinile disperate ne conduce la relaxare, la primirea îndrumărilor din partea îngerilor, la înţelegerea apoi, treptat, a mecanismelor de susţinere a puterilor proprii în situaţiile prin care trecem. 
Dar să revenim cu câteva explicaţii sumare în plus. Fluxurile de filamente energo-materiale  stau la baza circulaţiei universice, la baza creării corporalităţii tuturor celor existente în univers (în toate universurile materiale) şi formează, prin atracţii energetice complexe, circulaţii de fluxuri bogate prin spaţiile universice. Fiecare zonă a universului are circulaţii specifice: în zona în care se află Pământul, atracţiile determină formări de bulgăraşi de filamente, care se desfac în lungi fuioare dacă sunt atrase cu putere de macrostructurile universului: planete, stele, galaxii. Ajunse în preajma planetelor, unele se desfac şi hrănesc corpurile de întrupare ale spiritelor în întrupări locale, altele îşi continuă drumul susţinând doar vibraţia planetei şi biosistemului său în drumul către alte planete care le vor folosi. De aceea unele sunt percepute de oameni în toată complexitatea lor, prin senzorii de percepţie ai corpurilor de la fizic la cauzal – sub formă de fulgi luminoşi (la o vedere mai slabă: ca o ploaie deasă) sau chiar de bulgări care par a fi de nea (omăt, picături de apă îngheţată) – un fel de “nea” care nu se topeşte chiar la 40 grade temperatura mediului, fără să fie influenţată de nici un factor pământean. 
Pe lângă ele, care contribuie bogat şi complex la hrănirea planetei, biosistemului ei, la curăţarea părţilor astrale şi eterice ale planetei, la ridicarea şi menţinerea vibraţiei planetei şi biosistemului, sunt şi alte fenomene contribuie la curăţarea planetei şi biosistemului ei însoţitor: ploi, zăpezi (fizice, de această dată!) vânturi, nori în circulaţie permanentă, apoi fenomene electrice: trăsnete, fulgere, fenomene sonice: sunetul trăsnetelor, dar şi sunetele altor fenomene pe care urechea omului nu le poate încă percepe, ale structurilor planetei şi atmosferei sale – iar aici cele mai puternice sunt sunetele emise de aurorele polare. 
Să rămânem însă în sfera circulaţiilor energiilor planetare. 
De multe ori coagularea fluxurilor – prin atrageri ale unora de către altele, în circulaţiile lor prin spaţii – are loc şi prin sunet, prin spaţializarea fluxurilor: cuprinderea unor asemenea bulgări într-un spaţiu condensat de energie fundamentală; dar asemenea spaţii pot fi create conştient sau inconştient în special de mamifere (inconştient) şi oameni (şi inconştient, şi conştient) prin acţiuni mentale sau emoţionale: prin mentalizări puternice, efecte de voinţă, cu direcţionare specială sau prin emoţii puternice, fie ele pozitive sau negative. 
Dar trebuie să facem diferenţa între aceşti bulgări – spaţializaţi sau nu prin acţiuni ale spiritelor întrupate – şi ceea ce fotografiem cu aparatele noastre: care sunt entităţi astrale, întrupaţi cu o corporalitate clară, puternic şi stabil conturată şi structurată, în stare stabilă. Unele pot fi spaţializări de acest fel, dar să ştim că este diferenţă între unele şi altele dintre structurile pe care le fotografiem.
Vom mai discuta în viitorul apropiat despre asemenea fenomene, în cursul unui capitol distinct despre entităţile astrale.
Să adăugăm numai, spre cunoaşterea noastră generală: faptul că, în trecutul cu vibraţie ceva mai înaltă – până la foarte înaltă, când puterile mentale umane erau mari sau oricum, spre contemporan, când erau încă mari, conducătorii înălţaţi ai societăţilor umane şi pădurenii ajutători cu sarcini de mare putere planetară (Moşii popoarelor şi lucrătorii lor) puteau prin sunete: vorbe, cântece, să realizeze:
– îndesirea ploilor prin coagularea fluxurilor de filamente materiale de natură apoasă pentru curăţirea atmosferei;
– evitarea în plan local (nicidecum general-planetar) a variaţiilor bruşte de vibraţie care puteau determina spargerea coagulărilor naturale din timpurile speciale pentru planetă; acestea puteau proveni şi din activităţile umane, dar şi din frica animalelor în preajma unor fenomene naturale (cutremure, furtuni solare).
Pentru alte feluri de evitări, cum ar fi vibraţii bruşte care puteau scoate oamenii din percepţii şi lucrări de cercetare a celor care se ocupau de lucrări de amploare subtil-societare, se poate menţiona:
– folosirea podelelor cu rol special de stabilizare vibraţională locală pentru vibraţia lucrătorilor în interiorul locaţiilor de cercetare (nicidecum temple, nicidecum rugăciuni religioase). Aici ar fi de discutat existenţa acelor rondele de piatră de la Sarmisegetuza, precum şi lespedea care se prezintă a fi un ceas solar – când ea este de fapt o parte din podeaua centrului de cercetare mental-astrală a cercetătorilor Moşilor;
– folosirea unor instrumente de tip amplificatori-echilibratori pe vibraţiile înalte: coroane, brăţări, centuri (brâuri);
– în construcţiile contemporane: catapeteasma din aur/argint cu reprezentări (icoane) ale unor scene înălţătoare ale sufletului uman;
– muzică, rugăciuni cântate, cu vibraţii specifice pământurilor la nivele cât mai cuprinzătoare, nu neapărat la nivel mediu (segmente foarte largi de vibraţii);
– folosirea unor substanţe puternic mirositoare pentru contracararea mirosurilor trupeşti şi ridicarea pe această cale a nivelului de vibraţie prin olfactiv: păstrarea esenţelor puternic mirositoare în boluri în locuri retrase şi ungerea trupurilor cu uleiuri puternic mirositoare. Colectarea mirului se făcea în perioade locale cu vibraţie foarte înaltă şi stabilitate vibraţională de cel puţin 24 ore. Azi erupţiile de mir sunt în perioadele în care „ninsorile” energetice sunt cele mai puternice, coagularea lor în locurile cu vibraţie înaltă (pe icoane) nefiind azi – dar fără explicaţii normale – acceptate de autorităţi în bisericuţele cu oameni echilibraţi, iubitori, făuritori de pace sufletească. 
Una dintre elementele de bază ale sesizării unor asemenea fenomene este data la care pot avea loc. Data este moştenită din vechimile cunoscătoare (în bazinul mediteranean: Babilon, Egipt, preluate de iudei şi ca obiceiuri, şi ca cercetare de popor care completează permanent cunoaşterile vechi). De aceea nu ar trebui să fie de mirare că întâlnim multe fenomene asemănătoare la diferite popoare – nu numai obiceiurile şi cunoaşterile religioase – pentru că în multe cazuri este vorba despre o preluare, o transmitere de la un popor la altul. Dar pe aceeaşi linie temporală vom găsi acelaşi tip de obiceiuri şi acelaşi tip de observaţii în locuri depărtate unele de altele, care denotă percepţii de aceeaşi natură, o cunoaştere comună, doar modul de prezentare este specific locurilor de trai ale fiecărui popor în parte. De exemplu – şi vom discuta detaliat în viitor – ceea ce la egipteni şi în orientul îndepărtat este asimilat şerpilor: de fapt cordoane structurale din corpurile eterice umane, la popoarele de origine toltecă vom găsi sub formă de păsărele: se vede bine diferenţa mai ales la structurile eterice ale capului. 
Aşadar, data vârfului de fenomen este foarte importantă, iar aici moştenim ştiinţele foarte exacte ale Bizanţului, preluate de estici pentru că vibraţiile se potrivesc locuri şi populaţii dintre Alpi şi Urali. În aceste pământuri, la date destul de fixe, apar fenomene pe care acum începem să le cunoaştem şi să le studiem. Musonii şi ploile ecuatoriale, eclipsele de soare şi lună, etc., nu sunt singurele fenomene cu repetabilitate înţeleasă şi cunoscută de oameni din cele mai vechi timpuri – doar că noi nu ştim decât pe cele foarte evidente, cu care ne întâlnim în viaţa curentă şi pot fi percepute prin senzorii corpurilor noastre fizice. Dacă s-ar schimba data fenomenului, la fel şi locul, puterea nu ar mai fi atât de mare sau nu ar fi de loc, dar cei interesaţi ar spune doar că cei credincioşi nu mai cred cu putere în Paştile Domnului şi de aceea Dumnezeu nu mai trimite Lumina. Şi faptul că suntem ţinuţi în întuneric ştiinţific formează fanatismul cunoscut deja de noi. 

FRICA CREEAZĂ CĂUTAREA DE ARTIFICIAL
Desigur aici intervine şi acel aspect al artificialului, al minciunii, în dorinţa perpetuării fenomenului. În perioada cu vibraţiile cele mai mici, prin care trece Pământul periodic, când întreaga lume se zbătea în mizeria, cruzimea şi întunecimea Evului Mediu, perpetuarea s-a făcut prin artificii., prin minciună. Preoţii ştiau bine toată fenomenologia legată de variaţiile vibraţionale şi se pregăteau dinainte folosind artificii precum lumânări tratate cu multă isteţime, candele ascunse etc. Pe astfel de mărturii, din astfel de vremuri se bazează azi detractorii fenomenului, negându-l complet: ceea ce nu este de loc adevărat, fenomenul există şi este într-adevăr creat de Dumnezeu, aşa cum TOTUL ESTE CREAT DE DUMNEZEU, DAR NU CREDEM ASTA. Nu credem că omul, ca specie, a fost creată de Dumnezeu, unde Dumnezeul ca mod de exprimare este suma entităţilor coordonatoare, învăţătoare şi înalt-creatoare din întreg Centrul de evoluţie – dar nici asta nu credem încă, îndoctrinaţi din tată în fiu împotriva „zeilor”: adică împotriva entităţilor care nu sunt clar pomenite în biblie. Dar bisericile vechi păstrează împreună cu locurile unde au fost înălţate (chiar pe locul vechilor aşezări ale sihaştrilor din vechime) cunoaşteri clare ale structurilor dimensionale paralele şi legăturilor cu dimensiunea noastră structurală planetară, demonstrarea cunoaşterii canalelor energetice transcontinentale, etc. Este considerată cunoaştere barbară şi am mai scris despre acestea, nu mai reiau acum. Dar cunoaşterea este clară, mai mult: este preluată de religii şi folosită în ascuns în fel şi chip, după sufletul şi interesele fiecărei grupări. 

FENOMENE CONEXE PE CARE ESTE BINE SĂ LE LUĂM ÎN CONSIDERAŢIE
Chiar m-am bucurat că cineva scria, pe facebook, că cerurile sunt deschise doar în duminica Învierii. De fapt în această zi este doar vârful unui val de vibraţii cosmice care se împleteşte cu un val de vibraţii planetare, întărindu-se şi întărind astfel puterea locurilor şi a omului. Din nefericire pentru noi, autorităţile încurajează nefolosirea puterilor astrale şi mentale în asemenea momente, prin încurajarea praznicului bogat şi metodelor de estompare a liniştii trupului, minţii şi emoţiilor, pentru ca omul de rând să nu se concentreze asupra lui însuşi, ci să se concentreze pe orice altceva ce nu i-ar dezvolta puterea şi atenţia, încrederea în forţele proprii şi în cunoaşterile posibile. Concentrat pe munca curentă în serviciu şi gospodărie, cele câteva zile libere omul necunoscător le „petrece” în acţiuni dezordonate, relaxare prin accente fizice, mâncare şi băutură fără prea multă măsură, sexualitate. Adică: pierdere de puteri. Ceea ce îl determină să nu creadă, în continuare, că de fapt nu cerurile ar fi deschise – ele nu sunt „închise” niciodată, doar noi nu ştim asta – şi capacităţile la care se gândeşte omul chiar uneori cu jind, cu ciudă, cu invidie pe alţii, se volatilizează fără finalitate. 
La fel se petrec lucrurile cu toate sărbătorile, din nefericire. Încă. 
Desigur însă, tot mai mulţi oameni se „trezesc” la realitate şi încep să asculte, să-şi pună întrebări, să găsească momente de pace, odihnă adevărată, meditaţii profunde active, etc. Tot din nefericire, familiile multora însă se opun cu hotărâre unei asemenea atitudini corecte, ispitei mâncării, băuturii, clevetelii, obscenităţilor de diferite feluri: toate fiind încă o obişnuinţă izvorâtă din amprentarea mediului în special urban de către conducătorii vremurilor, în ţara noastră numai de cca.1000-1200 ani, dar prin împrumut continental s-a înrădăcinat repede şi puternic. Mai sunt însă locuri în care lumea este echilibrată şi, spre bucuria mea (şi a multor altora) asemenea obişnuinţe noi corecte, înalt-spiritualizate atrag din ce în ce mai mulţi oameni echilibraţi, modeşti, doritori de înaintare spirituală. 
În articolul Lumină din Lumină citat mai sus am oferit câteva îndrumări pentru universalizarea obiceiului perpetuat chiar la Sfântul Mormânt: se întreţine mereu curăţenia materială şi spirituală care conduce la crearea condiţiilor optime de curgere a energiilor în perioadele cu circulaţie intensă. Este ceea ce se petrece în orice „templu”: şi să nu uităm că şi trupul nostru, şi casa noastră ar trebui să fie un adevărat templu al dumnezeirii: curat nu numai de sărbători, pentru a cărui întreţinere ne-ar trebui cât mai puţine lucruri, şi mai ales ordonate. Iar puritatea sufletească, greu de obţinut şi mai ales de păstrat în asemenea vremuri tulburi, să fie un deziderat permanent, unde iertarea călcării înafara drumului să fie dublată de o străduinţă pe cât posibil din ce în ce mai mare. 
DAR să nu obligăm şi pe cei din jur la ceea ce dorim noi să facem, ci să le oferim exemplul nostru personal, tolerându-le (fără a-i urma) propriile lor atitudini, comportamente. 
Ne dezvoltăm experienţa trăind-o şi găsind în sufletul nostru noi căi de înaintare pe drumul dorit. Trăim într-o societate care pune accentele sale încă în altă parte, în care locul, lucrul, obiceiul şi dorinţa unde aşezăm noi accentul sunt cele ale viitorului. 
Ceea ce avem de înţeles noi acum este faptul că lumea merge spre mai bine şi nicidecum spre mai rău. Şi semne sunt multe. Important este să le vedem acolo unde sunt semănate, căci de cele mai multe ori ele nu sunt semănate de noi, ci de oameni care pregătesc din neştiut schimbarea vremurilor. 

În concluzie: departe de a nu fi nimic, fenomenul acesta este cât se poate de real, doar că se petrece în locuri în care vibraţia este înaltă şi rămâne perioade lungi de timp stabilă, cu variaţii nesemnificative de vibraţie, mai ales când curăţenia locului se păstrează permanent: prin apă (spălare, însoţită de sorirea lucrurilor – ţinerea la soare), foc (lumânări, focuri echilibrate şi urmărite cu multă atenţie, acolo unde casa are o curte), parfum (flori, tămâie, smirnă curată, naturală) şi vibraţii înalte (bucurie de viaţă, vorbă blândă, calmă, muzică liniştită). Toate au şi proprietatea de a dezamprenta şi a menţine o vibraţie echilibrată, străbătută în mod natural de vibraţii complementare din vecinătăţi.
Să reţinem că avem toate şansele să avem acolo un fenomen natural din ce în ce mai rapid şi curat, pe măsura creşterii naturale a vibraţiei planetare. Desigur, până la urmă se va găsi un preot, un papă care să recunoască oficial acest adevăr, limitând încredinţările celor care nu cunosc realitatea şi se prevalează de istorii adevărate despre oameni mincinoşi, fără iubire de Dumnezeu... 
Doamne, iartă-i şi iartă-ne...
Tacit, Dumnezeu ne arată cum să ne menţinem viaţa, casa, atitudinea şi comportamentul la un nivel echilibrat, plăcut, bucuros de toate şi de toţi, să ne menţinem credinţă fără fanatism în tot ce poate fi mai înălţător în timpurile pe care le trăim. Să ne căutăm acceptarea intuiţiilor proprii şi formarea unor obişnuinţe noi acolo unde este posibil: căci rugăciunea este un obicei preluat de la egipteni, care a înlocuit acceptarea intuiţiilor omeneşti, alături de misterizarea vieţii noastre (totul este un mister) care a înlocuit cunoaşterea străveche – considerată „barbară”.
Undeva, la o bisericuţă de la poalele munţilor am primit următoarea vorbă de la îngerii mei şi ai locului: „A venit vremea ca omul să tacă în faţa icoanelor şi să-l lase pe Dumnezeu să-i vorbească...” 
Şi de atunci am lăsat gândul propriu al rugăciunilor egoiste sau crezut-altruiste, primind oriunde un cuvânt de încurajare, de înălţare sufletească din partea îngerilor proprii şi ai aşezământului bisericesc. 

...Vremurile sunt în mare schimbare. Cine are ochi să vadă şi urechi să audă va fi pregătit să le primească fără mirare şi fără suferinţă. 

duminică, 1 mai 2016

PAŞTE FERICIT TUTUROR !!!


Să ajungem treptat, şi să ne menţinem veşnic Lumina, Iubirea, Adevărul şi Calea Dreaptă în sufletele noastre! Şi de acolo să radiem aceleaşi Minuni tuturor, în orice timpuri! Să tindem să devenim vrednici de ele şi susţinători fără odihnă ai lor, ca început al unor alte Minuni, izvorâte din sublimările lor, dincolo de hotarele astrale ale Pământului!!!
Să înţelegem că MÂNTUIRE înseamnă de fapt VREDNICIA de a ajunge la capătul călătoriei noastre pământene, iar pentru asta Ajutorul Divin ne îmbrăţişează în toate clipele călătoriei !!!
PAŞTE FERICIT TUTUROR !!

vineri, 29 aprilie 2016

ÎN VINEREA MARE A SUFLETULUI OMENESC...

În 2001, mergând prin defileul Jiului (..cu J de la jalnic...) un localnic mi-a arătat... un munte despre care mi-a spus că a fost cumpărat de un austriac. Şi omul se întreba: ce-o face nenorocitul cu muntele ăsta, că nu mai e bun de nimic... I-am explicat îndelung la ce era bun muntele ăsta şi oricare din jur până în zare... În timp ce la noi se spunea clar că viitorul nu mai este al huilei, în Austria, Germania etc, se revenea în forţă la folosirea huilei, la exploatarea ei şi contracte cu ţările doritoare de export. Omul nu credea. I-am spus că pădurile dese prin care treceam erau numa'bune de tăiat. Omul dădea din cap de parcă ar fi spus: spune matale că tot vorbeşti prostii şi eu nu am ce face tre'să te ascult... Când i-am spus de dezvoltarea turismului, cred că ar fi fost tare doritor să-mi dea una peste ochi... Deja nu mai suporta şi am tăcut. ... să învăţăm tăcerea... Ieri am citit şi eu super-memorandumul cu schimbarea la faţă, am catadicsit să-l citesc ştiind că BOR a schimbat deja Prohodul, pentru că nu MAI este în ton cu politica multinaţionalismului feţei noi a hotărâţilor Pământului. Şi voi tăcea, aşa cum am tăcut şi în faţa acelui amărât, de cândva... Am exerciţiu... Vinerea cu adevărat neagră. Nu comercial că pierd mulţi profitul, ci omenesc în modul acela subtil pentru care suntem înjuraţi unii... Nu vinerea templierilor. Vinerea mare a sufletului omenesc. Vinerea în care se cântă prohodul sufletului liber omenesc... Iertare, poate mi-am făcut păcate în ochii unora şi mai mare păcătoasă-s că nu cred într-un anume soi de păcate...

duminică, 24 aprilie 2016

DE FLORII...


Sacrificiile sălciilor vandalizate pentru magii efemere... 
Sacrificiile mieilor omorâţi pentru plăceri efemere...
Sacrificiile Omului venit din Lumină... 
Toate se numesc azi tradiţie...

DE FLORII...
Uităm de tristeţea hristică în ziua Intrării în Ierusalim ...ce să mai ştie omu' ce e cu Floriile? chiar urmăream la TV, întreba cineva pt. ce e procesiunea? "Sunt Floriile, lumea l-a primit pe Hristos cu salcie şi flori... Noi arătăm la fel că îl întâmpinăm pe Isus cu flori în mână..."
...Oamenii de atunci care L-au trădat 2-3 zile mai tâziu...
Pe omul trist care mergea la moarte...
Ce mai ştie omu' de tristeţea lui Isus??... Mai simte cineva cum curgea tristeţea Lui?... Se crede că era trist pentru că ştia cum va fi trădat exact de aceiaşi oameni doar 2-3 zile mai târziu, dar de fapt nu de durerea Sa îi păsa, ci de MARILE DURERI ALE LUMII... Ştia că pleacă dintre ei... dintre durerile lor... Pe care doar El le putea şti şi ostoi, dar El trebuia să plece, pentru ca altele să înceapă să fie...
Şi El ştia, acum poate puţini ştiu: dacă nu făcea ceea ce a făcut în subtilul profund al vieţii noastre, noi azi nu mai ajungeam să avem maşini, avioane, TV, calculatoare... Şi multe altele legate de războaie fratricide, dar nu se putea şi nu se poate una fără alta. 
Încă. 

joi, 21 aprilie 2016

EU NU VREAU SĂ CONTROLEZ VIAŢA, EU VREAU SĂ ÎNVĂŢ SĂ FAC FAŢĂ VIEŢII...

Pe email, pe facebook, pe You Tube, etc., circulă idei de genul: 7 idei prin care îţi poţi controla viaţa - şi altele asemănătoare. Prin natura vieţii mele, discutând cu o sumedenie de oameni de toate vârstele şi profesiunile, ajung zilnic la concluzia că ideile, concepţiile, căile răspândite nu funcţionează pur şi simplu în acele feluri şi proporţii. Şi spre bucuria mea din ce în ce mai mulţi oameni au început să-şi dea seama de acest fapt. 
Şi atunci stau de vorbă cu oamenii şi le spun că mie personal mi se pare periculos să caut asta, controlul chiar şi al vieţii mele, deşi citesc şi mă informez asupra celor scrise, pe care le gândeam şi eu cândva, dar am văzut clar de vreo 20 de ani încoace că nu pot controla viaţa, oricât de frumos m-aş purta cu oamenii, oricât de bine aş face lucrările, oricât de atentă aş fi să nu deranjez familia, prietenii, vecinii, vânzătorii, trecătorii, funcţionarii publici, etc. Permanent se găseşte cineva care să-mi atragă atenţia că nu fac bine, că nu sunt destul de vigulentă, de manierată, destul de atentă, destul de lucrativă, destul de decorativă, că fac greşeli peste greşeli... şi alte fluvii, râuri, gârle, iazuri de nepricopsiri fără sfârşit. 
Pentru că VIAŢA este plină de oameni. Iar oamenii sunt imprevizibili. Pentru că suntem reprezentanţii unei nesfârşite lumi universale de evoluţii, suntem fiecare în parte un univers de manifestări care au rădăcini asemănătoare, dar au şi dezvoltări cu totul diferite, după cum nici un spirit nu este decât asemănător cu altul. Şi am învăţat că asta este departe de a fi o pacoste - este CALEA SPRE ÎMBOGĂŢIRE, SPRE NOUTATE, SPRE PERFECŢIONARE, SPRE ÎNVĂŢARE...
Spre universalizare...
Este calea evoluţiilor noastre.
Aşadar, nu vreau să controlez, vreau SĂ ÎNVĂŢ SĂ FAC FAŢĂ tuturor împrejurărilor care vin pe nepregătite. Dar iau aminte la cei care gândesc aşa, îmi amintesc că şi eu am gândit aşa, că nu mai vreau să gândesc aşa, că plâng de necaz că uneori totul pare nespus de greu, de brusc, de arid, de acid... Ridic fruntea, şterg lacrima, privesc pe fereastră albul de nea sau verdele crud al tufărişului de primăvară, florile din covorul ierburilor sau cele din rămurişul arborilor şi zâmbesc Dumnezeului de dincolo de necaz care mă priveşte cu blândeţe şi dragoste nesfârşită. Ştiu că nu e modern să vorbeşti de Dumnezeu, de credinţă, de românism, dar mai ştiu că cei ce azi ne agresează simţindu-se agresaţi de noi, cei care sfidăm un anumit tip de modernism, se vor schimba cândva, aşa cum şi noi ne-am schimbat concepţiile pe cărările vieţii...
Dar şi noi, mai departe. Tot mai departe...
Să fim sănătoţi, voioşi şi frumoşi, aşa cum spune mereu prietenul acela pe care îl tot citez, că nu strică!!! 

luni, 18 aprilie 2016

Paşi spre fericire: prin mântuire...


Referitor la articolul http://autoeducare.ro/cel-mai-fericit-om-din-lume am de spus ceva în plus.
Da, aşa e, DAR... este un mic amendament: PENTRU ASTA S-A RETRAS. Este mult mai greu să ajungi la un asemenea fel de performanţă în lume. Iar comparaţiile sunt cu oameni din lume.
Desigur, ideea articolului este faptul că nu avem nevoie de bani, putere, titluri, pentru a fi fericit. Buthanezii sunt şi ei fericiţi, îşi construiesc împreună fericirea pe aceleaşi principii budiste.
Un călugăr, într-o vară de mult uitată de alţii, mi-a spus aşa: "Păi voi vă mântuiţi mai repede în lume decât noi la mânăstire..." 
Pe moment nu am înţeles şi era normal, eram tânără şi fără experienţă. Cu anii am pătruns însă din ce în ce mai mult cele spuse de dânsul. Este mult mai profundă depăşirea greutăţilor în lume decât în retragere: dar şi mult mai grea. Mulţi se lasă duşi de valul vorbei: păi dacă el are, eu de ce să nu am? Păi dacă el poate, eu de ce să nu pot? Ş.a.m.d.
Desigur, depinde ce vrem, ce vrem să putem..........................
De asta ţine pasul nostru spre fericirea mult visată. Cred eu...
Tot timpul cădem în asemenea plase, pofte, logici umane e drept... Ne încărcăm însă cu curajul de a încerca şi cu satisfacţia că am reuşit câte ceva... 
Dar unii dintre noi constată că asta nu-i face mai fericiţi. Şi ar trebui. Cred eu...
Şi eu vreau să plec din Bucureşti, să stau liniştită cu un peisaj de munte în faţă... dar până una alta sunt în situaţia de a sta ani de zile alături de mama mea, depăşită de vârsta dorită, sănătatea dorită, de neputinţa abţinerilor, înţelegerilor, eu însămi la vârstă înaintată şi cam obosită de muncă, de viaţă... Dar îmi educ răbdarea, înţelegerea, acceptarea, dorinţa de a nu mă lăsa nicicum pradă disperării unor pierderi naturale... Chiar îmi place câte un rid în plus făcut din zâmbetul cotidian, firele argintii care sunt tot ale mele şi le preţuiesc pentru că ştiu bine că nu mai am nevoie de toate felurile de energii care circulă prin lume şi mă lasă să mă concentrez analitic pe ceea ce este mai important!!!... Şi multe altele pe care bătrânii le urăsc. Se urăsc pe ei înşişi. Şi mor nefericiţi, acriţi, năpăstuiţi de propriile neajunsuri dintr-o viaţă întreagă...
DAR noi... Mergem cu bine şi cu drag de viaţă mai departe !!! 
Să fim fericiţi, voioşi şi luminoşi !!!

vineri, 15 aprilie 2016

CU RESPECT, DESPRE EGO...

Tot timpul citesc sau ascult dizertaţii care atacă subiecte legate de ceea ce am preluat din alte părţi ca fiind „ego” : „ego” preia puterea, „dacă ego nu are un rezultat imediat, atunci renunţă”, ş.a.m.d. Eu aş spune „egoism”, „egocentrism”. Văd acum că şi Google trimite tot acolo! Mă bucur chiar! În plus, eu aş spune cam aşa: „Omul egoist consideră că i se cuvine...” sau „Omul nerăbdător, care nu are un rezultat imediat, renunţă.” (nu ştiu ce căuta ego aici, am luat citatul dintr-un YouTube şi asta m-a izbit în primul rând, apoi am hotărât să pun mâna pe pix şi să scriu ceva despre acest ego). Îi tot dăm cu ego în prea multe situaţii şi ne intitulăm formatori, coach-i, traineri, etc. 
Pe de altă parte nu putem discuta despre ego ca fiind ceva rupt de om. Omul are ceva mult mai mult decât ego-ul: are posibilitatea de A ALEGE. Ceea ce este demn de discutat, căci depăşeşte ego-ul, iar noi trebuie să înţelegem limitările la care anumite expresii ne obligă – ca să nu mai vorbim despre cei de la care pornesc formările şi care de multe ori vădesc o lipsă de cultură care nu este luată în consideraţie, căci azi cultura este considerată o piatră inutilă de pe un drum neumblat...
La fel se obişnuiesc mulţi să discute despre spirit, despre monadă, ca şi cum ea ar face ceva ce omul nu gândeşte, şi astfel omul ar fi posedat din exterior de o altă entitate, un străin de propriul sistem spiritual. Nu mai vorbim despre om, vorbim despre ego. Alţii folosesc cuvântul „Eu” (Eul meu superior îmi spune să fac asta...) sau „Sine” (Sinele meu superior îmi spune să fac asta...), iar „om ” s-ar folosi când face o faptul banală sau ruşinoasă: dar şi o faptă reprobabilă este marcată de o asemenea exprimare: „Eul meu superior îmi spune că meriţi o palmă!” El hotărăşte şi este tabu, drept pentru care nu aş purta nici o răspundere??... El preia conducerea (e convenabil) şi nu egoul – aşa cum pot percepe alţii, bineînţeles consideraţi răuvoitori...
Înţelegem, este o etapă, dar este bine să încercăm azi să o depăşim. 
Este un fel de fractură în înţelegerea omului care preia ceva doar pentru că altul cu mai multe diplome, bani şi filme de popularizare a spus-o, iar alţii merg în şir după dânsul. Este o confuzie reală, ceva ce în om dislocă răspunderea sau formulează o falsă modestie: nici una, nici alta nu este de păstrat, pentru că – deşi corpurile noastre nu sunt parte din monadă, deşi radiaţia nu este parte din monadă, totuşi toate la un loc reprezintă cele mai intime părţi ale monadei; trăirile ei sunt suflet, ea oferă real, direct, prin radiaţia care o emană din cele mai profunde părţi şi stări ale sale şi primeşte răspuns din mediul său de trai pe care îl conştientizează simultan. Nu poţi spune: „Urechea mea aude...” sau „Gura mea spune...” (deşi sună bine muştruluiala românească: „Vorbeşte gura fără el!!” dar asta e altceva) Este voinţa pură, directă, a monadei care se exprimă prin radiaţia şi corpurile sale, care cumulează eforturile ei: de trăire, de împărtăşire cu altele de acelaşi fel toate realizările sale petrecute în valuri de eternităţi de muncă, de cunoaştere, de înţelegere despre sine şi despre tot ceea ce o înconjoară! Totul este în primul rând reprezentarea eforturilor dumnezeieşti pentru ca orice monadă să poată TRĂI şi EVOLUA, până ce ajunge la cunoaştere, conştienţă, conştiinţă: şi în continuare totul o ajută să poată ajuta şi ea, la rândul său, alte monade asemenea sieşi, în generaţii al căror şir este nesfârşit...

Egoul... egoismul... dispreţuit şi vorbit azi de rău de către unii oameni care se consideră avansaţi, înaintaţi: umblăm pe toate cărările să-l sublimăm în altruism, uitând că mai întâi trebuie să-l înţelegem ca să putem „jongla” cu el. De fapt el este, şi rămâne rădăcina protecţiei fundamentale a vieţii, înainte de a fi ajuns să acapareze orice crede că i se cuvine. Şi încercând să înţelegem ce înseamnă a se impune, a strânge, a călca pe cadavre, ar trebui să înţelegem că şi noi am făcut-o, am depăşit-o dar apare din când în când în forme nebănuite, neînţelese, mâniindu-ne pe cei care preţ de o clipă ne numesc cu dispreţ: egoişti... Dar totul se trage din nevoia ancestrală de a ne proteja viaţa, proprie şi a celor apropiaţi, creaţia, cunoaşterea, înţelegerile care ne formează experienţa pe care generaţiile acelea ce vor veni să fie ajutate de noi o vor înţelege treptat la rândul lor. Fără atenţia acordată conservării vieţii, valorizării oricăror idei şi experienţe spirituale, fără corpurile acestea pe care ajungem să le dispreţuim, zicând că ele ne înşeală aşteptările de păstrare a sănătăţii, a frumuseţii... fără de care însă nu am fi nimic, căci ne-am fi distrus de mult, din timpurile de început ale acelor eternităţi din care venit şi din care am ajuns, iată!! să ne preţuim viaţa, şi frumuseţea, şi libertatea, şi experienţa în nenumăratele domenii – doar pământene acum, căci de fapt experienţa noastră s-a format pe miliarde de planete care ne-au găzduit în toată evoluţia pe care am strâns-o până acum...

Altruismul este real – dar entitatea care ajunge uriaşă prin evoluţiile sale, îndrumată şi ajutată de altele cu experienţă încă şi mai mare, preţuieşte în egală măsură şi altruismul, şi egoismul spiritual: şi se foloseşte de amândouă cu măsură în învăţăturile pe care le oferă celor din preajma sa. 
Aceasta nu este apologia egoismului, ci o încercare firavă din partea mea, aşa cum şi alţii au încercat să atenţioneze asupra acestui aspect. Mai ales să ne ascultăm fiecare cuvânt pe care îl spunem, să observăm cu „sună”. Preluăm mecanic câte o expresie şi nu ne dăm seama că a fi modern nu înseamnă a fi şi corect... 
Aşadar, două aspecte la care să reflectăm:
– nu putem să vorbim despre „ego” ca şi cum ar fi vorba despre o haină care ne strânge de coate, ca de ceva străin de noi, rupt, căci ne îndreptăm fără să vrem către disfuncţii spirituale pe care nu suntem înclinaţi să ni le rezolvăm, care se adună şi fac la un moment dat un balast care poate conduce uşor azi, în condiţiile vieţii agitate pe care o ducem, la depresii şi boli;
– să înţelegem că lupta pentru eradicarea completă a egoului ne poate slăbi încrederea în noi înşine, în autoprotecţiile de care avem nevoie: vom ajunge să confundăm îngrijirea de sine cu ceva egoist, alegeri normale pentru necesităţile momentului sau vieţii întregi drept căi de exprimare a „ego”-lui ... care cu greu le putem apoi contracara când se vor aduna şi vom vedea că suntem descoperiţi la capitolul experienţă, curaj, demnitate umană... Mai ales DEMNITATE... 
De reflectat. Şi eu voi reflecta în continuare la multe aspecte de acest fel.