Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

vineri, 29 aprilie 2016

ÎN VINEREA MARE A SUFLETULUI OMENESC...

În 2001, mergând prin defileul Jiului (..cu J de la jalnic...) un localnic mi-a arătat... un munte despre care mi-a spus că a fost cumpărat de un austriac. Şi omul se întreba: ce-o face nenorocitul cu muntele ăsta, că nu mai e bun de nimic... I-am explicat îndelung la ce era bun muntele ăsta şi oricare din jur până în zare... În timp ce la noi se spunea clar că viitorul nu mai este al huilei, în Austria, Germania etc, se revenea în forţă la folosirea huilei, la exploatarea ei şi contracte cu ţările doritoare de export. Omul nu credea. I-am spus că pădurile dese prin care treceam erau numa'bune de tăiat. Omul dădea din cap de parcă ar fi spus: spune matale că tot vorbeşti prostii şi eu nu am ce face tre'să te ascult... Când i-am spus de dezvoltarea turismului, cred că ar fi fost tare doritor să-mi dea una peste ochi... Deja nu mai suporta şi am tăcut. ... să învăţăm tăcerea... Ieri am citit şi eu super-memorandumul cu schimbarea la faţă, am catadicsit să-l citesc ştiind că BOR a schimbat deja Prohodul, pentru că nu MAI este în ton cu politica multinaţionalismului feţei noi a hotărâţilor Pământului. Şi voi tăcea, aşa cum am tăcut şi în faţa acelui amărât, de cândva... Am exerciţiu... Vinerea cu adevărat neagră. Nu comercial că pierd mulţi profitul, ci omenesc în modul acela subtil pentru care suntem înjuraţi unii... Nu vinerea templierilor. Vinerea mare a sufletului omenesc. Vinerea în care se cântă prohodul sufletului liber omenesc... Iertare, poate mi-am făcut păcate în ochii unora şi mai mare păcătoasă-s că nu cred într-un anume soi de păcate...

duminică, 24 aprilie 2016

DE FLORII...


Sacrificiile sălciilor vandalizate pentru magii efemere... 
Sacrificiile mieilor omorâţi pentru plăceri efemere...
Sacrificiile Omului venit din Lumină... 
Toate se numesc azi tradiţie...

DE FLORII...
Uităm de tristeţea hristică în ziua Intrării în Ierusalim ...ce să mai ştie omu' ce e cu Floriile? chiar urmăream la TV, întreba cineva pt. ce e procesiunea? "Sunt Floriile, lumea l-a primit pe Hristos cu salcie şi flori... Noi arătăm la fel că îl întâmpinăm pe Isus cu flori în mână..."
...Oamenii de atunci care L-au trădat 2-3 zile mai tâziu...
Pe omul trist care mergea la moarte...
Ce mai ştie omu' de tristeţea lui Isus??... Mai simte cineva cum curgea tristeţea Lui?... Se crede că era trist pentru că ştia cum va fi trădat exact de aceiaşi oameni doar 2-3 zile mai târziu, dar de fapt nu de durerea Sa îi păsa, ci de MARILE DURERI ALE LUMII... Ştia că pleacă dintre ei... dintre durerile lor... Pe care doar El le putea şti şi ostoi, dar El trebuia să plece, pentru ca altele să înceapă să fie...
Şi El ştia, acum poate puţini ştiu: dacă nu făcea ceea ce a făcut în subtilul profund al vieţii noastre, noi azi nu mai ajungeam să avem maşini, avioane, TV, calculatoare... Şi multe altele legate de războaie fratricide, dar nu se putea şi nu se poate una fără alta. 
Încă. 

joi, 21 aprilie 2016

EU NU VREAU SĂ CONTROLEZ VIAŢA, EU VREAU SĂ ÎNVĂŢ SĂ FAC FAŢĂ VIEŢII...

Pe email, pe facebook, pe You Tube, etc., circulă idei de genul: 7 idei prin care îţi poţi controla viaţa - şi altele asemănătoare. Prin natura vieţii mele, discutând cu o sumedenie de oameni de toate vârstele şi profesiunile, ajung zilnic la concluzia că ideile, concepţiile, căile răspândite nu funcţionează pur şi simplu în acele feluri şi proporţii. Şi spre bucuria mea din ce în ce mai mulţi oameni au început să-şi dea seama de acest fapt. 
Şi atunci stau de vorbă cu oamenii şi le spun că mie personal mi se pare periculos să caut asta, controlul chiar şi al vieţii mele, deşi citesc şi mă informez asupra celor scrise, pe care le gândeam şi eu cândva, dar am văzut clar de vreo 20 de ani încoace că nu pot controla viaţa, oricât de frumos m-aş purta cu oamenii, oricât de bine aş face lucrările, oricât de atentă aş fi să nu deranjez familia, prietenii, vecinii, vânzătorii, trecătorii, funcţionarii publici, etc. Permanent se găseşte cineva care să-mi atragă atenţia că nu fac bine, că nu sunt destul de vigulentă, de manierată, destul de atentă, destul de lucrativă, destul de decorativă, că fac greşeli peste greşeli... şi alte fluvii, râuri, gârle, iazuri de nepricopsiri fără sfârşit. 
Pentru că VIAŢA este plină de oameni. Iar oamenii sunt imprevizibili. Pentru că suntem reprezentanţii unei nesfârşite lumi universale de evoluţii, suntem fiecare în parte un univers de manifestări care au rădăcini asemănătoare, dar au şi dezvoltări cu totul diferite, după cum nici un spirit nu este decât asemănător cu altul. Şi am învăţat că asta este departe de a fi o pacoste - este CALEA SPRE ÎMBOGĂŢIRE, SPRE NOUTATE, SPRE PERFECŢIONARE, SPRE ÎNVĂŢARE...
Spre universalizare...
Este calea evoluţiilor noastre.
Aşadar, nu vreau să controlez, vreau SĂ ÎNVĂŢ SĂ FAC FAŢĂ tuturor împrejurărilor care vin pe nepregătite. Dar iau aminte la cei care gândesc aşa, îmi amintesc că şi eu am gândit aşa, că nu mai vreau să gândesc aşa, că plâng de necaz că uneori totul pare nespus de greu, de brusc, de arid, de acid... Ridic fruntea, şterg lacrima, privesc pe fereastră albul de nea sau verdele crud al tufărişului de primăvară, florile din covorul ierburilor sau cele din rămurişul arborilor şi zâmbesc Dumnezeului de dincolo de necaz care mă priveşte cu blândeţe şi dragoste nesfârşită. Ştiu că nu e modern să vorbeşti de Dumnezeu, de credinţă, de românism, dar mai ştiu că cei ce azi ne agresează simţindu-se agresaţi de noi, cei care sfidăm un anumit tip de modernism, se vor schimba cândva, aşa cum şi noi ne-am schimbat concepţiile pe cărările vieţii...
Dar şi noi, mai departe. Tot mai departe...
Să fim sănătoţi, voioşi şi frumoşi, aşa cum spune mereu prietenul acela pe care îl tot citez, că nu strică!!! 

luni, 18 aprilie 2016

Paşi spre fericire: prin mântuire...


Referitor la articolul http://autoeducare.ro/cel-mai-fericit-om-din-lume am de spus ceva în plus.
Da, aşa e, DAR... este un mic amendament: PENTRU ASTA S-A RETRAS. Este mult mai greu să ajungi la un asemenea fel de performanţă în lume. Iar comparaţiile sunt cu oameni din lume.
Desigur, ideea articolului este faptul că nu avem nevoie de bani, putere, titluri, pentru a fi fericit. Buthanezii sunt şi ei fericiţi, îşi construiesc împreună fericirea pe aceleaşi principii budiste.
Un călugăr, într-o vară de mult uitată de alţii, mi-a spus aşa: "Păi voi vă mântuiţi mai repede în lume decât noi la mânăstire..." 
Pe moment nu am înţeles şi era normal, eram tânără şi fără experienţă. Cu anii am pătruns însă din ce în ce mai mult cele spuse de dânsul. Este mult mai profundă depăşirea greutăţilor în lume decât în retragere: dar şi mult mai grea. Mulţi se lasă duşi de valul vorbei: păi dacă el are, eu de ce să nu am? Păi dacă el poate, eu de ce să nu pot? Ş.a.m.d.
Desigur, depinde ce vrem, ce vrem să putem..........................
De asta ţine pasul nostru spre fericirea mult visată. Cred eu...
Tot timpul cădem în asemenea plase, pofte, logici umane e drept... Ne încărcăm însă cu curajul de a încerca şi cu satisfacţia că am reuşit câte ceva... 
Dar unii dintre noi constată că asta nu-i face mai fericiţi. Şi ar trebui. Cred eu...
Şi eu vreau să plec din Bucureşti, să stau liniştită cu un peisaj de munte în faţă... dar până una alta sunt în situaţia de a sta ani de zile alături de mama mea, depăşită de vârsta dorită, sănătatea dorită, de neputinţa abţinerilor, înţelegerilor, eu însămi la vârstă înaintată şi cam obosită de muncă, de viaţă... Dar îmi educ răbdarea, înţelegerea, acceptarea, dorinţa de a nu mă lăsa nicicum pradă disperării unor pierderi naturale... Chiar îmi place câte un rid în plus făcut din zâmbetul cotidian, firele argintii care sunt tot ale mele şi le preţuiesc pentru că ştiu bine că nu mai am nevoie de toate felurile de energii care circulă prin lume şi mă lasă să mă concentrez analitic pe ceea ce este mai important!!!... Şi multe altele pe care bătrânii le urăsc. Se urăsc pe ei înşişi. Şi mor nefericiţi, acriţi, năpăstuiţi de propriile neajunsuri dintr-o viaţă întreagă...
DAR noi... Mergem cu bine şi cu drag de viaţă mai departe !!! 
Să fim fericiţi, voioşi şi luminoşi !!!

vineri, 15 aprilie 2016

CU RESPECT, DESPRE EGO...

Tot timpul citesc sau ascult dizertaţii care atacă subiecte legate de ceea ce am preluat din alte părţi ca fiind „ego” : „ego” preia puterea, „dacă ego nu are un rezultat imediat, atunci renunţă”, ş.a.m.d. Eu aş spune „egoism”, „egocentrism”. Văd acum că şi Google trimite tot acolo! Mă bucur chiar! În plus, eu aş spune cam aşa: „Omul egoist consideră că i se cuvine...” sau „Omul nerăbdător, care nu are un rezultat imediat, renunţă.” (nu ştiu ce căuta ego aici, am luat citatul dintr-un YouTube şi asta m-a izbit în primul rând, apoi am hotărât să pun mâna pe pix şi să scriu ceva despre acest ego). Îi tot dăm cu ego în prea multe situaţii şi ne intitulăm formatori, coach-i, traineri, etc. 
Pe de altă parte nu putem discuta despre ego ca fiind ceva rupt de om. Omul are ceva mult mai mult decât ego-ul: are posibilitatea de A ALEGE. Ceea ce este demn de discutat, căci depăşeşte ego-ul, iar noi trebuie să înţelegem limitările la care anumite expresii ne obligă – ca să nu mai vorbim despre cei de la care pornesc formările şi care de multe ori vădesc o lipsă de cultură care nu este luată în consideraţie, căci azi cultura este considerată o piatră inutilă de pe un drum neumblat...
La fel se obişnuiesc mulţi să discute despre spirit, despre monadă, ca şi cum ea ar face ceva ce omul nu gândeşte, şi astfel omul ar fi posedat din exterior de o altă entitate, un străin de propriul sistem spiritual. Nu mai vorbim despre om, vorbim despre ego. Alţii folosesc cuvântul „Eu” (Eul meu superior îmi spune să fac asta...) sau „Sine” (Sinele meu superior îmi spune să fac asta...), iar „om ” s-ar folosi când face o faptul banală sau ruşinoasă: dar şi o faptă reprobabilă este marcată de o asemenea exprimare: „Eul meu superior îmi spune că meriţi o palmă!” El hotărăşte şi este tabu, drept pentru care nu aş purta nici o răspundere??... El preia conducerea (e convenabil) şi nu egoul – aşa cum pot percepe alţii, bineînţeles consideraţi răuvoitori...
Înţelegem, este o etapă, dar este bine să încercăm azi să o depăşim. 
Este un fel de fractură în înţelegerea omului care preia ceva doar pentru că altul cu mai multe diplome, bani şi filme de popularizare a spus-o, iar alţii merg în şir după dânsul. Este o confuzie reală, ceva ce în om dislocă răspunderea sau formulează o falsă modestie: nici una, nici alta nu este de păstrat, pentru că – deşi corpurile noastre nu sunt parte din monadă, deşi radiaţia nu este parte din monadă, totuşi toate la un loc reprezintă cele mai intime părţi ale monadei; trăirile ei sunt suflet, ea oferă real, direct, prin radiaţia care o emană din cele mai profunde părţi şi stări ale sale şi primeşte răspuns din mediul său de trai pe care îl conştientizează simultan. Nu poţi spune: „Urechea mea aude...” sau „Gura mea spune...” (deşi sună bine muştruluiala românească: „Vorbeşte gura fără el!!” dar asta e altceva) Este voinţa pură, directă, a monadei care se exprimă prin radiaţia şi corpurile sale, care cumulează eforturile ei: de trăire, de împărtăşire cu altele de acelaşi fel toate realizările sale petrecute în valuri de eternităţi de muncă, de cunoaştere, de înţelegere despre sine şi despre tot ceea ce o înconjoară! Totul este în primul rând reprezentarea eforturilor dumnezeieşti pentru ca orice monadă să poată TRĂI şi EVOLUA, până ce ajunge la cunoaştere, conştienţă, conştiinţă: şi în continuare totul o ajută să poată ajuta şi ea, la rândul său, alte monade asemenea sieşi, în generaţii al căror şir este nesfârşit...

Egoul... egoismul... dispreţuit şi vorbit azi de rău de către unii oameni care se consideră avansaţi, înaintaţi: umblăm pe toate cărările să-l sublimăm în altruism, uitând că mai întâi trebuie să-l înţelegem ca să putem „jongla” cu el. De fapt el este, şi rămâne rădăcina protecţiei fundamentale a vieţii, înainte de a fi ajuns să acapareze orice crede că i se cuvine. Şi încercând să înţelegem ce înseamnă a se impune, a strânge, a călca pe cadavre, ar trebui să înţelegem că şi noi am făcut-o, am depăşit-o dar apare din când în când în forme nebănuite, neînţelese, mâniindu-ne pe cei care preţ de o clipă ne numesc cu dispreţ: egoişti... Dar totul se trage din nevoia ancestrală de a ne proteja viaţa, proprie şi a celor apropiaţi, creaţia, cunoaşterea, înţelegerile care ne formează experienţa pe care generaţiile acelea ce vor veni să fie ajutate de noi o vor înţelege treptat la rândul lor. Fără atenţia acordată conservării vieţii, valorizării oricăror idei şi experienţe spirituale, fără corpurile acestea pe care ajungem să le dispreţuim, zicând că ele ne înşeală aşteptările de păstrare a sănătăţii, a frumuseţii... fără de care însă nu am fi nimic, căci ne-am fi distrus de mult, din timpurile de început ale acelor eternităţi din care venit şi din care am ajuns, iată!! să ne preţuim viaţa, şi frumuseţea, şi libertatea, şi experienţa în nenumăratele domenii – doar pământene acum, căci de fapt experienţa noastră s-a format pe miliarde de planete care ne-au găzduit în toată evoluţia pe care am strâns-o până acum...

Altruismul este real – dar entitatea care ajunge uriaşă prin evoluţiile sale, îndrumată şi ajutată de altele cu experienţă încă şi mai mare, preţuieşte în egală măsură şi altruismul, şi egoismul spiritual: şi se foloseşte de amândouă cu măsură în învăţăturile pe care le oferă celor din preajma sa. 
Aceasta nu este apologia egoismului, ci o încercare firavă din partea mea, aşa cum şi alţii au încercat să atenţioneze asupra acestui aspect. Mai ales să ne ascultăm fiecare cuvânt pe care îl spunem, să observăm cu „sună”. Preluăm mecanic câte o expresie şi nu ne dăm seama că a fi modern nu înseamnă a fi şi corect... 
Aşadar, două aspecte la care să reflectăm:
– nu putem să vorbim despre „ego” ca şi cum ar fi vorba despre o haină care ne strânge de coate, ca de ceva străin de noi, rupt, căci ne îndreptăm fără să vrem către disfuncţii spirituale pe care nu suntem înclinaţi să ni le rezolvăm, care se adună şi fac la un moment dat un balast care poate conduce uşor azi, în condiţiile vieţii agitate pe care o ducem, la depresii şi boli;
– să înţelegem că lupta pentru eradicarea completă a egoului ne poate slăbi încrederea în noi înşine, în autoprotecţiile de care avem nevoie: vom ajunge să confundăm îngrijirea de sine cu ceva egoist, alegeri normale pentru necesităţile momentului sau vieţii întregi drept căi de exprimare a „ego”-lui ... care cu greu le putem apoi contracara când se vor aduna şi vom vedea că suntem descoperiţi la capitolul experienţă, curaj, demnitate umană... Mai ales DEMNITATE... 
De reflectat. Şi eu voi reflecta în continuare la multe aspecte de acest fel.