Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


vineri, 26 septembrie 2014

O FILĂ DIN RELAŢIONĂRILE NOASTRE ACTUALE...

Şi eu am constatat, îmi spun mereu alţi şi alţi prieteni în ultima vreme că, pe măsura trecerii timpului şi a trăirilor noastre din ce în ce mai conştiente, ne întâlnim sau ne reîntâlnim cu oameni cunoscuţi în trecere doar, cu care nu am interacţionat la prima întâlnire sau întâlniri cu persoane publice, cu care nu ne-am gândit niciodată că ne-am putea întâlni.
În ceea ce privesc anumite contacte de destin, cu persoane publice spre exemplu, a venit vremea să înţelegem că persoanele de notorietate publică nu sunt neapărat persoane de maximă calitate, spiritualitate, pricepere, elevare pe orice plan – ci persoane care chiar şi pentru doar un moment sau pentru o lungă perioadă de timp devin de notorietate publică pentru completarea sarcinilor lor de destin, înafară de a crea condiţii pentru impulsionarea publicului lor, indiferent dacă este vorba despre un plan local, restrâns sau foarte larg. Sunt sarcini care necesită tangenţe cu toate felurile de oameni, şi ei înşişi devin apoi purtători de sarcină informaţională pentru alţii, impulsionându-le pe termen scurt sau îndelungat căile de manifestare în moduri pe care abia acum începem să le descifrăm. O întâlnire personală cu astfel de persoane nu ar trebui să fie catalogată neapărat ca fiind o mare cinste sau o mare realizare, o surpriză de proporţii pe care destinul i-o oferă unui om sau altul. Ci este întotdeauna un schimb de un volum informaţional de mare anvergură pentru cel necunoscut – şi nu neapărat pentru a trage un folos material, social, profesional sau spiritual, ci pentru un schimb de informaţii la nivel energo-material şi vibraţional, prin care cel cu poziţie înaintată în societate îşi completează cele necesare destinului său – de multe ori semnificative, fără ca vreunul să ştie – şi cel care pare neînsemnat să fie purtător de informaţie de evoluţie secundară (ajutător secundar cu sarcini planetare, stelare şi galactice) ceea ce înseamnă un întrupat foarte important pentru toate evoluţiile locale: în această perioadă însă acestea fiind lucruri foarte puţin cunoscute. Vom relua pe larg în studiile istorice însemnătatea purtătorilor consacraţi de informaţie în toate vremurile – fie ele etape de manifestare mentală a creatorilor conştienţi avansaţi, fie etape intuitive ale acestora: ei sunt legaţi în primul rând de cele mai avansate învăţături pe care le-a primit omenirea de-a lungul tuturor epocilor sale pământene, adică în aproximativ ultimele 60 milioane de ani. 

Personal m-am gândit la acest aspect rememorând şi analizând multe momente de acest fel, din adolescenţă sau de pe parcursul anilor maturităţii. La început nu am înţeles de ce am avut tangenţă cu oameni obişnuiţi, în faţa cărora nu simţeam că este cazul să le atrag atenţia în vreun fel, dar şi cu oameni de notorietate publică, arhicunoscuţi – de la decani şi rectori, oameni de artă şi de litere, preoţi înălţaţi, la miniştri şi chiar preşedintele ţării. Uneori chiar am vrut să mă eschivez total, însă nu am putut, viaţa m-a obligat practic să interacţionez direct cu mulţi oameni, în acest fel. 
Am înţeles la un moment dat că fiecare tangenţă directă, personală, de pe Pământ, prin manifestări de natură fizică, are o importanţă deosebită şi în legăturile noastre pământene, aşa cum scriam mai sus, prin schimburile de informaţii de naturi deosebite între noi, conştientizate mai mult sau mai puţin în vremurile noastre – dar profund conştientizate şi înţelese, apoi folosite integral în etapele mentale. Pe de altă parte trebuie să avem în vedere permanent şi desfăşurările de sarcini pe care le avem în astralul Pământului, în activităţile noastre desfăşurate în calitate de entităţi astrale (în timpul somnului). Să nu neglijăm, de asemenea, diverse feluri de ajutor interpersonal în viaţa curentă, dar mai ales pe cele care ne aşteaptă în viitorul călătoriilor noastre prin acest univers, prin alte universuri, coparticipări la diferite lucrări de o importanţă deosebită pentru noi înşine şi pentru întregul univers. 

Există un aspect însă pe care este cazul să-l dezbat acum. Este vorba despre o anumită formă a acelui „deja vu” despre care auzim şi pe care mulţi dintre noi îl cunosc deja: ne reîntâlnim cu întrupaţi actuali cu care am trăit în vieţile anterioare sub alte forme, cu oameni pe care îi cunoaştem din călătoriile şi lucrările noastre astrale curente, desfăşurate în timp ce ne doarme corpul fizic. Ne amintim de dânşii sub formă de vis, vis căruia nu îi dăm prea mare importanţă pe loc – dar de fapt desfăşurând cu ei trăiri mai mult sau mai puţin intense în calitate de entităţi astrale, în lucrări necesare destinului în curs. Sunt perioade planetare cu energii foarte puternice în creştere sau în diminuare în care visăm mult, dar nu ne amintim prea multe – sau nimic concret, ca acţiuni sau ca persoane: de fapt nu visăm mai mult, nu desfăşurăm activităţi astrale mai mult, ci sub imperiul vibraţiilor în schimbare bruscă, conştientizăm mai mult activitatea curentă pe care o avem în astralul planetar. Toate ne rămân undeva în memoriile corpurilor noastre fluidice, se transmit spre corpul fizic stocându-se în „buzunarele” de rezervă de la graniţele dintre subconştient şi conştient. Sunt gata să iasă la suprafaţă, şi chiar ies în momentul în care conştientizăm împreună că suntem faţă în faţă, în manifestări cu corpul fizic şi astfel avem posibilitatea să întărim fizic contactele noastre trecute nebăgate în seamă sau activităţile astrale desfăşutare împreună. 
Este sarcină de destin, şi undeva în sufletul nostru ştim asta.
Să înţelegem că, pe măsura creşterii vibraţiei medii planetare, se dezvoltă din ce în ce mai larg corpurile noastre fluidice, întărindu-se câmpurile lor. Vitalizate astfel ele oferă spaţiu din ce în ce mai larg manifestărilor noastre din ce în ce mai variate, mai bogate. Şi ştim asta, observăm zi de zi. Memoriile noastre se întăresc prin intrarea unor segmente de trăire din ce în ce mai bogate în conştienţa noastră şi rămân acolo. Mulţi oameni cred că, dacă vor memora mai mult, li se va strica creierul... Ceea ce este departe de adevăr şi este bine de reţinut asta, căci materialul informativ sau experenţial pe care îl memorăm se compactizează, făcând loc tuturor celor trăite de monadă, din momentul autoformării sale – în eternitate: practic ţinem minte tot, pe fiecare fel, nivel de vibraţie în parte şi rememorăm automat, scoatem din memoriile proprii, ale monadei ( http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/5.-memoriile-monadelor-.html ) ceea ce necesităm, în funcţie de impulsurile vibraţionale pe care le trăim. 
Pe de altă parte, de multe ori, dacă întâlnim o persoană nouă, avem senzaţia aceea de „deja vu” şi credem repejor că este unul dintre acele fenomene pe care le numim „paranormale”: având la bază o întâlnire cu cineva cu care ne-am întâlnit într-o viaţă anterioară, sau un vis de tip premoniţie. Ceea ce da, poate fi şi aşa cu siguranţă de multe ori, căci este din ce în ce mai normal să ne revină amintirile din vieţile noastre anterioare de pe Pământ, cu intuiţii largi despre amintirile de prin alte locuri din univers, să ne vină (şi să rămână în conştient) fragmente din derulările călătoriilor noastre astrale din timpul petrecut cu somnul – toate fiind evenimente rămase de fapt în subconştient, în memoriile latente ale altor corpuri decât cel fizic. Corpul fizic face legături, în plus printre altele cunoscute de noi, cu activităţile curente ale celorlalte corpuri, printre care percepţiile şi folosirea lor este doar una dintre aceste activităţi. Vibraţia planetară în continuă creştere determină din ce în ce mai des la trecerea frontierei, „barierei” (nu este barieră de fapt, dar o putem asemui cu aşa ceva, în lipsa unor cunoaşteri mai aprofundate, deocamdată) dintre subconştient şi conştient. Cele pe care le numim latente de fapt nu sunt în totalitate astfel, le credem noi în acest fel, latente, aflate diminuate undeva în subconştient: doar atenţia noastră este sustrasă de cele ce se petrec intens – chiar agresiv ni se pare nouă – în câmpul fizic al lumii în care trăim şi, datorită unei experienţe mai mici de manifestare prin corpul fizic, ne concentrăm în câmpul fizic pentru a duce la îndeplinire sarcinile din acest domeniu al vieţii noastre. De aceea, cele ce se petrec în alte câmpuri, de alte vibraţii, pierd din atenţia noastră, până la a le crede inexistente pentru o bună perioadă de timp. Aceste alte corpuri, funcţionările şi efectele lor, desconsiderate până acum în majoritatea popoarelor lumii, trec azi mai repede „frontiera” şi rămân în conştient. Dacă până acum nu le cunoşteam, de acum încolo memoriile devin aproape fotografice stocând chiar în conştient toate cele înregistrate de simţurile noastre, ajutându-se astfel să depăşim cu încredere ceea ce în trecut credeam că prea multă informaţie ne va... distruge creierul, ne va da dureri de cap... Se dovedeşte că lucrurile nu stau de loc în acest fel. 
Destinele noastre se împlinesc în detaliile cele mai mărunde şi profunde. Orice fel de tangenţe din acest ciclu de vieţi sunt conştientizate. Fiecare tangenţă de pe Pământ, aşa cum spuneam, are un corespondent cert în sarcinile pe care le avem dincolo de fruntariile galaxiei în care ne aflăm în acest moment. 
Memoriile noastre sunt mult mai active azi şi este doar începutul: se vor mări din ce în ce mai mult, fără de sfârşit pentru viaţa noastră pământeană şi a generaţiilor viitoare. Tot ceea ce trăim şi tot ceea ce se înregistra până acum în subconştient rămâne la purtător, rămân definitiv la poarta conştientului, şi nicidecum nu mai rămân „îngropate” în subconştient. Astfel ne vom aminti cu toţii (până acum oameni cu memorii prodigioase erau destul de rari) că am mai trecut, însă fără tangenţă (comunicare directă), pe lângă o persoană, sau ne întâlnim cu persoane despre care am auzit în trecere, fără să le fi cunoscut, sau venim în contact cu persoane publice cu care nu credeam că ne vom întâlni şi că vom relaţiona vreodată direct. Multe sunt pregătiri de evenimente, pre-contacte prin care subconştiententul nostru este pregătit pentru a lua direct contact cu persoanele în cauză. Doar atât va reţine un subconştient la început nepregătit, transmiţând reverberaţii care ne apar sub formă de intuiţii. Intuitivul se diminuează mult, etapa nu va mai merita să fie numită, în curând, intuitivă: pentru mulţi dintre noi deja lucrurile se petrec, intuiţiile devin cunoaşteri clare, acel „Eu ştiu” va întări încrederea omului în sine însuşi, în ajutătorii astrali şi legăturile cu ei, precum şi în cunoaşterile celor din jur preluate pe căile naturale, prin percepţii personale. Nu vom mai numi ego, orgoliu sau în alte feluri faptul că suntem siguri pe cele cunoscute direct, prin propriile noastre percepţii astrale şi mentale, pe lângă cele fizice. Ne vom aminti clar „visele” noastre – pe care nu le vom mai numi „vise”, ci „cercetări astrale şi mentale”, ne vom aminti lucrările pe care le facem în astral, oferind ajutor clar, direct, celor care îl necesită, .
Pe măsura conştientizării fenomenului, se împletesc liniile de destin mai repede, totul devenind mult mai activ cu timpul. Memoriile se descarcă rapid, un cuvânt, o imagine, o persoană ne aduce un şuvoi uriaş de înţelegeri, de amintiri: se deschid liniile de cunoaştere personală, iar ceea ce până acum am crezut că este de necuprins, de neatins sau, dimpotrivă: că ar fi în noi şi nu avem nevoie să ne mai preocupăm de ele, se dovedesc a fi fost înţelese greşit, şi purcedem la a le cunoaşte în liniile prezentului, în puterile prezentului nostru, în vibraţiile planetei actuale, în mijlocul stelelor noastre, din galaxia noastră actuală. 
Toate se dezvoltă azi în noi, întreg sistemul nostru corporal se dezvoltă, cu toţi senzorii lor care ne dezvoltă percepţiile într-un grad pe care nu l-am cunoscut, conştientizat în această viaţă, care ne impulsionează la mărirea sferei manifestărilor în feluri de care am auzit – dar nu le-am trăit personal până acum.
Nimic nu se mai uită, nu se mai degradează – dimpotrivă, toate cele care apar în conştientul nostru susţin memoriile, activităţile, derulările de sarcini, înţelegerile cu subtilităţi din ce în ce mai profunde şi mai ample. 

O nouă viaţă ne cuprinde deja, aproape pe nesimţite pentru majoritatea oamenilor azi: unii o numesc „trezire” sau „reconectare”, sau orice fel de altă formă de exprimare care cuprinde de fapt acelaşi fenomen: revenirea la ceea ce am fost cândva, înscrisă în Cartea Vieţii noastre pământene...
Să ne lăsăm fără teamă cuprinşi de ea, purtaţi pe aripile ei, încântaţi, minunaţi...
Să aşteptăm cu răbdare şi încredere asemenea creşteri, dezvoltări, mulţumind mereu divinităţii  pentru tot ajutorul cu care ne învăluie, mereu...

vineri, 19 septembrie 2014

CELE DE PE URMĂ VOR FI CELE DINTÂI...

Am fost deseori întrebată de ce privesc calmă, liniştită, marile evenimente spirituale, sociale sau politice. Cum a fost mai ales acel binecuvântat 21 decembrie 2012... sau alegerile care vin acum... 
Da, am o viziune asupra lumii şi omenirii care m-a determinat şi mă determină în continuare să privesc liniştită lucrurile, chiar dacă de cele mai multe ori mă dor durerile din familie, ale prietenilor sau a lumii... Una e durerea – fizică, sau emoţională, sau amândouă laolaltă – alta e panica prelungită, frământarea fără final de înţelegere, neacceptarea până la capăt: de care, mulţumesc lui Dumnezeu am scăpat. Chiar am la început clipa unei neacceptări, care duce ori la durere, ori la milă şi compasiune – dar ea este impuls pentru implicarea în orice fel de acţiune se cuvine să o pun alături de cele ale altora. Aşa e viaţa. Şi spuneam de curând cuiva care îşi dorea moartea: „Părerea mea este că trebuie să trăim intens, cu efort, ca să merităm o moarte...”

CĂDERILE MELE ... 
Oricum cred că pentru noi, oamenii, căderile sunt pe vârfurile munţilor de evoluţie, într-un şuvoi de spiritualitate necunoscută încă, care ne oferă locul de om în această lume. Suntem pe „platourile ei alpine” aici, pe Pământ, iar viziunea aceasta a fost una dintre primele pe care le-am avut şi le-am analizat – prin 1987... 
Azi cred multe despre aceste lucruri, iar ele îmi oferă stabilitate prin înţelegerea unor chestiuni care dau forţă, putere, altruism, drag de toate şi de toţi. 
Când cred că am o „cădere” – aşadar spiritualiceşte vorbind – eu cred că de fapt este o recuperare a altui element rămas în urmă. Şi dacă este o recuperare, este o echilibrare de fapt. Şi chiar mă simt echilibrată şi întărită, şi încerc să susţin cum pot şi pe alţii – care vor alege să creadă sau să nu creadă, dar îi rog să simtă, să analizeze, să caute să înţeleagă ei înşişi, să se lămurească după trecerea greului sau dezorientantului moment. 
Faptul că eu cred în astfel de „recuperare” vine din cunoaşterea faptului că razele din radiaţia spiritului, a monadei, nu sunt egale, nu sunt egal dezvoltate – şi tocmai pentru acest lucru venim aici la întrupare, după ce am avansat mult în consolidări de evoluţii la nivele foarte înalte: din unele puncte de vedere avem puteri şi experienţă pe măsura lor – din altele nu avem, dar ne-o formăm. Razele noastre, puterile noastre nu sunt egale nici ca intensitate, nici ca lungime (şi astfel nu ajung departe), nici ca putere de pătrundere (nu răzbat şi nu pot fi folosite eficient la depărtare, şi nici timp îndelungat). Ceea ce avem de făcut este să le dezvoltăm pe toate cele care acţionează în acest loc din univers, apoi în altul, după cum consideră coordonatorii, îndrumătorii noştri plini de putere spirituală şi de experienţă: pentru că noi nu avem viziunea complexă a dezvoltărilor armonioase, nu cunoaştem încă bine nici modurile lor de dezvoltare, nici vitezele de înaintare, de pătrundere în mediile universice: căci la nivele de vibraţie joasă ale universului nu avem cunoaşteri consolidate privind necesităţile totale în care s-au format şi au crescut puţin câte puţin puterile noastre. 
Mai mult decât atât: numai îndrumătorii noştri pot ţine cont de dezvoltarea noastră în egală măsură cu a fraţilor noştri de pretutindeni – oameni sau orice fel de întrupaţi: de la viruşi la galaxii (cel puţin), ceea ce noi nu avem în vedere încă. Ar trebui să avem în vedere măcar dezvoltarea altor vieţuitoare spre susţinerea noastră, şi invers: noi care ajutăm şi susţinem pe alţii, pentru a ajuta şi ei la rândul lor, iar ceea ce ni se întoarce astfel devine fără să ştim însutit, înmiit... Nu conştientizăm asta, aşa cum nici ceilalţi nu conştientizează – dar prin efortul coordonărilor armonioase ale marilor noştri ajutători se fac toate, treptat, până când ajungem la conştientizări şi trăiri complexe oriune ne-am afla în univers, alături de semenii noştri...
Să reţinem că în astfel de trăiri, ajutătorii noştri nu ne împing din urmă, doar noi ne împingem unul pe altul: până obosim şi înţelegem şi rostul celor făcute, şi echilibrarea lor, şi rămânerea în echilibru mai departe... A ne împinge astfel la acţiuni bruşte, înainte de a avea puterea de a „merge pe propriile picioare” este ceva mecanic, din care se conştientizează doar greutatea care oboseşte. De aceea cele mai multe acţiuni, evenimente, manifestări şi trebuinţe umane ni se par grele şi de multe ori fugim de ele. Mai întâi trebuie să ne descoperim forţele, să le folosim cum putem, să le înţelegem dezvoltările, să le consolidăm în diverse condiţii – abia apoi vine rândul altora. 
Aşadar, nu degeaba suntem aici, acum, în astfel de conjuncturi planetare. Şi asemenea situaţii, în care o parte din populaţiile spirituale întrupate împreună cu noi se agită, se grăbeşte, agresând cealaltă parte, conduc la căderea civilizaţiilor: devreme au pornit – cel mai adesea pe drumul migraţiilor sau războaielor, grăbindu-se orbeşte în goana cailor, fără să-şi cunoască forţele, resursele – devreme şi contorsionat s-au dezvoltat, nefiind coapte suficient în însăşi esenţa lor, adică:
– nu s-au dezvoltat complet, ci doar în acele vârfuri care au supt puterea celorlalte popoare, privându-se între ele în avalanşă de multe ajutoare pierdute pe drum, distrugătoare sau cel puţin obositoare, rămânând multe în memoriile monadice ca emoţii şi sentimente: la reîntâlnirea cu diverse evenimente în viaţa de azi, sufletul îşi aminteşte doar greutatea, şi rareori ce a făcut pentru a depăşi totuşi greutatea care nu l-a omorât, ci doar la întărit cândva;
– nu au folosit resursele proprii materiale, neavând timp propice cercetării împletirii lor, din care să rezulte mereu altele folositoare; nu au avut timpul descoperirii modurilor de înlocuire, de împletire, de folosire multilaterală – într-un cuvânt de valorificare locală, în funcţie de necesităţile echilibrate (nu exagerate) ale populaţiilor locale: cu care nu s-au împrietenit spre conlucrare, ci s-au omorât orbeşte;
– în acest fel, nu au folosit resursele umane de înaltă valoare, oricât de mari sau de mici ar fi fost ele: de inteligenţă, de forţă fizică, de experienţă ancestrală, pe care uneori nici nu au fost lăsate să se dezvolte, să ia avânt, fiind dispreţuite doar pentru că conducătorii nu au avut răbdare pentru înţelegerea lor şi un timp necesar observării efectelor lor pozitive. Nu resursele au fost lipsă sau vinovate, ci doar cei care le-au evaluat superficial – indiferent de natura lor. 

Profund privind lucrurile, avem toate condiţiile necesare recuperării cunoaşterii şi folosirii forţelor necunoscute de noi, posesorii. Dezvoltarea unor forţe s-a făcut uneori în detrimentul altora, şi nu pentru a sprijini pe cele nedezvoltate încă – dar am fost lăsaţi un timp pentru a ne descoperii singuri la un moment dat existenţa lor şi felul în care putem acţiona cu ele, în mod echilibrat şi mai ales moderat. 
Şi dacă ne raportăm la Pământ, tot ceea ce s-a petrecut şi se petrece în continuare, într-un continuu prezent, este şi valabil, dar şi trist: că în special resursele umane au fost, şi sunt încă în această situaţie a unei folosiri precare, dezechilibrantă şi pentru noi, şi pentru planetă. Nici resursele materiale, nici cele umane nu sunt valorificate suficient pentru ca întreaga omenire să ajungă măcar intuitiv la o inteligenţă suficient de avansată pentru a recunoaşte valoarea tuturor şi a modului de a le folosi eficient. Şi atunci totul devine previzibil sau măcar nu poate mai nimic să ia prin surprindere pe cel care înţelege astfel: el poate accepta tot ceea ce se petrece, poate astfel să primească totul drept impulsuri de orientare şi de adaptare din vreme, pentru a contracara, pe cât posibil, efectele negative la nivel personal şi al celor din jur, care sunt dispuşi să accepte.

Când forţele, resursele sunt însă echilibrat dezvoltate, percepute şi folosite ca atare, se poate observa clar cele dezvoltate la final, cu cele dintâi susţinându-le pe cele din urmă, proaspete şi întărite fără oboseli extreme ale altora; cum cele de pe urmă devin susţinătoare ale celor dintâi, obosite de eforturile făcute, în zborul lor către noi orizonturi, care vor lucra către o nouă epocă de dezvoltare ale tuturora la un loc.

Toate se petrec aşa – de la membrii unei familii la un popor întreg, la un set de popoare şi la nivelul întregii umanităţi. Este un mecanism care, dacă este cunoscut şi acceptat cu virtuţile sale întregi, ne ajută – printre altele – să înţelegem orice eveniment social-politic contemporan. Rădăcinile celor care se petrec acum ar trebui căutate în rădăcinile şi mlădiţele ceva mai vechi, pornind de la marile migraţii de acum două milenii – ca să nu ne ducem totuşi prea departe: deşi chiar mult mai departe sunt cele mai profunde şi subtile cauze. Dar cum ele nu sunt cunoscute şi aprofundate, chiar şi numai mozaicul neputinţelor de folosire a resurselor şi cunoaşterilor proprii mai apropiate poate conduce la orice înţelegere a evenimentelor contemporane. Totul este de fapt o transpunere a celor vechi în condiţii care se schimbă mereu, determinându-ne să ne cunoaştem limitele şi să înţelegem limitele altora: chiar dacă le înţelegem – nu înseamnă că le acceptăm spre a ne fi exemplu de urmat, exemplu de oferit altora. Doar de înţeles. 
Atât.
Şi astfel lumea se poate schimba: în sufletul nostru cel puţin...

miercuri, 17 septembrie 2014

FIECARE PAS ARE TIMPUL LUI, ARE VALOAREA LUI ÎN SUFLETUL UNUI OM


De-a lungul vieţii m-am agăţat de multe lucruri sau oameni, dar am şi întors spatele multor oameni; am rejectat şi idei pe care le-am avut şi eu, precum şi idei pe care le-am primit din partea celor din jur. Şi, întâlnind oameni care se agăţau de ceva cu spaimă (să nu trăiască diferite feluri de evenimente) sau cu disperare (să nu piardă ceva sau pe cineva), mi-am dat seama la un moment dat că refuzam să las omul în apa sufletului său, insistând să-l duc „pe calea cea bună, reală, adevărată” (pentru mine...). Dar acest lucru însemna de fapt a-l deranja – până la a-l jigni sau chinui, cu toate cele cuprinse între asemenea limite sau chiar şi mai largi, în funcţie de moment: mai ales pe cel care crede că clipele lui sunt numărate. Eu aveam conştiinţa mărită a vieţii după viaţa trupească, după trecerea vieţii omului formal şi îmi doream din tot sufletul să le ştie şi cel ajutat de mine în acele clipe... 
Deformare religioasă de la acel „măcar pe patul morţii”... 
Şi la un moment dat am început să înţeleg alte lucruri... Că, dimpotrivă, îl ajutam real primind doar momentul cu înţelegere şi cu căldură sufletească la adresa omului, chiar dacă se vedea clar că el nu este nicidecum în faţa pasului plecării, ci doar frica în faţa acestui pas îl determina s-o creadă. Nu-l ajuta nicidecum refuzul meu (chiar indignarea mea) faţă de neînţelegerea lui cu privire la continuarea vieţii dincolo de trup. Ci ajutor adevărat în asemenea clipe grele pentru el era numai primirea felului lui propriu de simţire şi încredinţare, cu căldură umană, înconjurarea lui sufletească cu sufletul meu. Abia după trecerea greutăţii, durerii trupeşti sau/şi sufleteşti avea să fie suficient timp pentru a-i arăta că treburile stau altfel, că este treaba viitorului dacă el acceptă sau nu alte noutăţi care îl pot linişti, dacă va fi să mai treacă prin astfel de momente grele; sau dacă sunt necesare alternative la explicaţiile confuze în care omul s-a scăldat până atunci, sau alte moduri de abordare, în funcţie de vremuri şi de oameni. Dar în momentul greutăţii sale, omul s-a simţit înţeles şi durerea sa, înconjurat cu căldură sufletească: de dragul lui ca om, şi nu de dragul cunoaşterii diferitelor părţi ale adevărului. 

Am înţeles atunci eu personal că există un timp al cunoaşterilor şi un timp al trăirilor cu sau fără cunoaştere aprofundată a realităţii înconjurătoare. Disperarea cu orice preţ a da omului orice fărâmă de cunoaştere chiar şi pe patul morţii nu dă, nici nu ia valoarea cunoaşterii în sine. Valoarea este în sufletul privitorului, al primitorului...

... La fel ca orice primire: dacă e primire – numai omul poate să o facă. Nu poţi da omului mai mult decât poate primi, în orice moment al vieţii lui. Îi poţi dori să primească ceva, iar dorinţa este un dar în sine – este lucrătoare în felul ei, îl ajută subconştient să-şi umple o călimară cu cerneala cu care doar sufletul lui va scrie filele eternităţii înţelegerilor sale...

Şi ajutătorul înţelege, la rândul său că este primit – el şi ceea ce îi poate aduce celui ajutat – doar când acesta din urmă este pregătit să primească. Aceasta nu ştirbeşte existenţa celor reale dar necunoscute de alţii, nu ştirbeşte frumuseţea realităţii, nici fiinţarea, nici rostul care are şi îi oferă valoare pe lângă frumuseţe... Nu pierde din binele pe care-l poate da căutătorilor-lucrători... 
Şi apoi – cât de frumoase pot fi amintirile de pe drumul înălţărilor spirituale, şi cât de frumos va fi pentru oricine să aibă asemenea momente de împărtăşit cu alţii asemenea lui, cândva... 
Cei care nu le pot vedea sau înţelege acum, o vor face altă dată şi îşi vor da seama de tot ceea ce au pierdut scăldându-se în inerţii comode, şi ce au câştigat în viaţă, cu adevărat, părăsindu-le... Fiecare om apreciază clipele vieţii în felul lui, iar echilibrele se formează treptat prin inerţii necunoscute la început şi părăsirea lor prin înţelegerea proprie a valorii înaintărilor, înălţărilor spirituale: pentru sine – dar şi pentru toţi cei din jur...

Toată viaţa trecem prin tot felul de evenimente. În clipa fricii de eveniment (cel mai adesea probabilitate de deces) omul se poate deschide total – sau nu... Şi ne formăm încet-încet experienţa de a înţelege exact ceea ce suntem pregătiţi să primim, să înţelegem: şi noi, şi cei ajutaţi – fiecare pentru nivelul său spiritual, nici mai mult şi nici mai puţin. 
... Căci fiecare drum şerpuieşte în felul său la fiecare pas... 
Şi în fiecare clipă drumul ne atinge... în timp ce şi noi atingem drumul... Nu ştim ce formăm, pe cine ajutăm, de cine suntem ajutaţi, cum se împrăştie reverberaţiile trăirilor noastre în lumea pe care o cunoaştem mai mult sau mai puţin, dar care ne aşteaptă cu răbdare să o cuprindem, să o înţelegem, să o îmbrăţişăm... să o iubim...

luni, 8 septembrie 2014

CINEVA CARE A AJUNS LA ADEVĂR (3): REFLECŢII PE BAZA ARTICOLELOR ANTERIOARE...

Discuţiile avute pe baza articolelor anterioare au condus la mai multe concluzii, dintre care una relevă o încredinţare extinsă: că înălţarea spirituală este bazată pe excludere. De fapt mi-am adus aminte că am citit deseori, şi am avut multe alte discuţii anterioare din care rezulta aceeaşi încredinţare: că omul ar trebui să excludă din viaţa sa manifestări diverse, cum ar fi (câteva exemple mai des întâlnite): persoanele cu care nu mai poate comunica nemaiavând multe puncte comune, evenimente la care nu mai are bucuria, frenezia de a participa, exclude un anumit gen de discuţii ((politice, sociale, de afaceri, etc.) şi, nu în ultimul rând, îşi caută serviciu pentru a câştiga existenţa pe baza noilor înclinaţii, renunţând la meseria anterioară. Am mai scris pe aici despre faptul că nu văd nimic rău în această formă de câştig din cunoaşterea şi aplicaţiile de tip ezoteric, căci mulţi, majoritatea celor la care mă refer nu se pot concentra de la început şi pe calea nouă, şi pe cea veche. Este necesar un timp îndelungat pentru obţinerea unei stabilităţi în gândirea cu sensuri noi, de aplicare a cunoaşterilor noi la cele vechi, cu discerneri multiple, cuaprofundări de înţelegeri şi altele asemănătoare. Se formează noi abilităţi însă doar în timp mai lung pentru unii, în timp la scurt – dar folosind intensiv toate momentele vieţii pentru a ajunge la transpunerea înţelegerilor în forme relativ noi de gândire, altfel are loc în timp realizarea unui fond de informare asupra unor subiecte noi – însă cu greu sau de loc se poate forma un timp pentru cercetare, aplicare proprie. Iar o meserie (acţiune din care pot veni câştiguri băneşti) poate fi şi o aplicaţie, şi o consolidare în acelaşi timp, dacă omul este deschis în continuare oricăror înnoiri pe care le presupune calea cea nouă. 
Din nefericire, asemenea hotărâri, de a exclude meserie cea veche din calendarul curent, conduc azi repejor spre înţelegerea faptului că deja s-a umplut de mult un segment de posibilităţi de meserii legate de practici ezoterice, NLP, şamanism, yoga, qi gong, reiki: nu pentru că am avea deja mulţi specialişti de anvergură internaţională – ci pentru că cei din alte ţări, cu experienţă veche în asemenea direcţii, descoperă noi posibilităţi de extindere a culoarelor meseriilor de acest fel, practicate în lume, deschise de popoare care intră mai târziu în anumite ramuri de cunoaştere umană;este un fel de experienţă deja formată pentru acapararea unor pieţe de desfacere în domeniu, lucru pe care noi abia acum îl descoperim. Astfel apare necesitatea menţinerii unei meserii „vechi” pentru a-şi găsi de lucru, încă, în zilele noastre. Şi îşi mai dau repede seama că a ne preocupa doar de practici ezoterice nu este la îndemâna oricui şi mai ales că locurile sunt ocupate de prea puţini oameni CU HAR în domeniu, ci mai mult de afacerişti care au găsit o cale de speculă – aşa cum sunt şi multe altele, laice şi religioase deopotrivă. Faptul că mulţi sunt veniţi şi puţin rămaşi este real prin forţa lucrurilor – nicidecum prin puterea adevărului şi muncii cu seriozitate, cu dăruire, altruism şi iubire – toate de multe ori doar trâmbiţate, aşa cum sunt multe practici formate de la egiptenii antici coborâre...
Da, confundăm încă meseria cu harul, nu ne orientăm pentru că nu prea ştim – dar Doamne fereşte să ne spună asta cineva...Ar fi cazul însă să reflectăm asupra unor chestiuni biblice: 
– şi Iisus a continuat să practice meseria de tâmplar, moştenită de la tatăl său, iar în restul timpului propovăduia;
– uităm că nu trebuie să încurcăm lucrurile, el însuşi spunând clar: Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

Asiaticii de la care luăm azi un anumit fel de viziune generală asupra vieţii şi ajutorului oferit celor care se preocupă de spiritualitate, au un anume fel de a privi lucrurile de acest fel. Ei îşi ajută cu abnegaţie semenii care ajung în faza de retragere, în primul rând cu mâncare – dar ei au experienţa de a înţelege seriozitatea celui pe care îl hrănesc cu drag, cu o pioşenie pe care noi nu o înţelegem încă: 
– sunt oameni care se retrag în ashramuri pentru învăţăturile de bază, oameni care nu sunt familiarizaţi cu retragerea, cu solitudinea: ei o numesc singurătate şi nu-i înţeleg căile de la bun început – sau de loc încă, în această viaţă, ei având sarcina de retragere parţială din societate, sub astfel de forme;
– cei care nu se retrag în ashramuri sau pleacă din ashramuri, precum şi cei din apropierea lor înţeleg foarte bine că acesta este un moment avansat în drumul căutărilor lor spirituale, moment în care omul căutător nu mai simte singurătatea ca atare şi nevoia de social în viaţa sa, ci chiar caută CU DRAG retragerea, iar ceea ce numim singurătate devine solitudine, prilej de extindere a meditaţiilor ACTIVE – nicidecum un fel de leneşă auto-legumizare... El tace pentru a-şi extinde conştientul dincolo de social – dar cuprinzându-l, nici decum excluzându-l: pentru a-şi împlini căutările către propria prezenţă, sine, către acel binecunoscut al nostru „Sunt aici, acum”, AICI, ÎN ACEASTĂ LUME. El doar foloseşte în plus, tocmai pentru această extindere de cunoaştere, alte „unelte”: conştientizate ca fiind cât se poate de umane – doar altele decât cele folosite de omul-industral. Azi ele sunt cele aflate în extindere globală, adică la nivel de umanitate chiar dacă acum insular, dar „insulele” cresc şi se vor face adevărate „continente”, după care va deveni treptat, dar foarte repede, mod unanim cunoscut şi folosit de întreaga omenire. Mă refer concret la cercetarea de tip mental şi călătoria astrală .

Pentru omul societăţii „vestice”, faţă de orientali, lucrurile se complică oarecum, iar acesta este un moment de răscruce în drumurile căutărilor lor – dacă nu se mulţumesc doar cu bani câştigaţi de pe urma primelor lor descoperiri, înţelegeri. Cei care descoperă căile noi, descoperă şi faptul că urmărindu-le se trăieşte greu după regulile vieţii de până atunci (o viaţă dedicată câştigului de bani pentru sine şi familie), şi au de ales una din două:
– ori îşi continuă viaţa şi munca în domeniul în care a activat până atunci, rămânând la o informare generală curentă, susţinută, îmbogăţindu-şi cunoaşterea cea nouă cu noile descoperiri ale altora, întrucât nu poate să se concentreze suficient la mai multe căi deodată: meserie cu câştig şi cercetare proprie mental astrală;
– ori se concentrează la amândouă, trăgând un folos extins, spiritual, din fiecare clipă trăită în lume; când poate, când are timp mai mult, se va retrage spre meditaţie şi cercetare, spre lărgirea prin forţe proprii a cunoaşterii sale în permanentă dezvoltare, sfătuindu-se cu alţii aflaţi în aceeaşi situaţie, preluând mereu noi exemple din jur spre îmbogăţirea experienţei sale generale, împărtăşind rezultatele experienţei proprii, spre bucuria tuturor. 

Sunt paşi ai unui drum comun în general, dar fiecare spirit îşi face paşii potriviţi la momentul potrivit, cu volumul şi intensitatea care trebuiesc înţelese de către cei care, la rândul lor, au trecut deja mai devreme prin aceleaşi etape: chiar dacă formele sunt/au fost mai mult sau mai puţin asemănătoare.

Aşadar, în orice direcţie am privi, viaţa omului care caută spiritualitatea avansată nu trebuie să se bazeze pe excludere decât momentan prin retragere punctuală spre odihnire, după eforturi anterioare intense, pentru întărire şi pentru consolidarea folosirii unor metode noi, negeneralizate încă la nivelul acceptării societăţii noastre. Să simtă că „se aşează” totul acolo unde trebuie, cum spunem noi, românii... Iar în rest, încă mai trebuie să mergem la şcoală, să învăţăm o meserie, simţim nevoia să ne întemeiem o familie – şi cei care simt această nevoie sunt în majoritate încă azi. Încă avem nevoie să îngrijim bătrâni şi bolnavi care nu s-au îngrijit de dezvoltarea spiritului şi întreţinerea pe cale fizică, trupească a propriei sănătăţi – din diverse motive pe care, uite! le putem discuta altă dată, ca să nu mai acuzăm lumea de „netrezire” (deşi am mai discutat despre acest aspect, dar accentele la adresa bătrânilor şi bolnavilor încă nu sunt înţelese, datorită acuzării lor în ultimele milenii de „păcate” mai vechi şi mai noi, „karme” şi alte unelte izvorâte cândva din interesele egoiste ale conducătorilor din epocă). 
Încă mai avem azi, aşadar, „Cezari” cărora trebuie să le dăm „obolul” şi să înţelegem că nu este karmă sau păcat de „ars” (o exprimare preluată fără profunzime tot de la orientali, elemente rupte de un context pe care occidentalii nu l-au înţeles şi l-au răspândit ca atare, mai departe...).

Analizând cele care ne sunt la îndemână şi rămânând în „lumea” lor, drumurile noi cuprind de fapt toate elementele lumii vechi, pe care omul nu ar trebui să le dispreţuiască, excluzându-le din viaţa lui. Ci dimpotrivă, să le preţuiască valoarea, să le ofere o nouă valoare: aceea de a completa şi a oferi stabilitate omului în orice perioadă de trecere de la o etapă la alta, căci din ele a rezultat experienţa şi întărirea sa. Da, unele rămân în stare oarecum latentă, nemaifiind practic folosite cu intensitatea anterioară – ale epocii manuale în plenul ei. Intuitivul actual se transformă în cunoaştere completă la nivelul Pământului, şi nu în mod miraculos, ci pentru că  avem această cunoaştere proprie, cu toţii, dinainte de a veni aici, în acest ciclu de vieţi pe Pământ. Iar acele lumi din care venim îşi trimit mereu reverberaţii spre noi, declanşând – mai rar la început, apoi din ce în ce mai des, amintiri de pe multe meleaguri ce ne-au fost cândva natale... Ne amintim rosturile generale şi personale ale călătoriilor noastre, şi iarăşi cele ce erau înainte doar intuiţii se transformă în conştientizări precise şi înţelegeri ale modurilor în care fiecare clipă trăită acum pe Pământ devine utilă pentru crearea unui viitor în care nu vom mai avea teamă de necunoscut, de necuprins... Venim din locuri din univers cu vibraţii foarte înalte, unde efectele cele mai înalte ale manifestărilor noastre pământene ajung ca reverberaţii interioare pasagere - adică simţiri ca nişte amintiri trecătoare; dar ele, oricât de fine ar fi, influenţează înaintările noastre spirituale din acele locuri, de oriunde ne-am duce. Ele se estompează în vârtejul altor învăţături şi altor amintiri de manifestări, altor conştientizări de manifestări vechi pe care putem să le îndreptăm, aşa cum facem acum, pe Pământ. Dar toate se adună şi puterile pe care le câştigăm din îndreptările noastre ne ajută în continuare în toate evoluţiile noastre. Vom înţelege din ce în ce mai clar acum faptul că sunt treptat, pe măsura înaintărilor noastre, noi limite de depăşit, pe care nu le-am perceput acum, din cauza celor la care ne-am concentrat atenţia în trăirile curente. Apar mereu alte lucruri, alte manifestări pe care le-am iubit cândva, pentru care ne-am frământat, am luptat, am biruit sau nu. Înţelegem şi acceptăm mereu faptul că toate stau la baza unor noi călătorii, în care vom câştiga noi roade spirituale, asemenea celor pe care le culegem – şi le vom culege până la sfârşit – din călătoria şi trăirile îndelungate de pe Pământ, de acum. 

Trăim astfel la nivel macrocosmic spiritual o permanentă universalizare, din care se formează atitudinea noastră generală de deschidere personală către orizonturi infinite, în timpuri eterne, de care devenim din ce în ce mai conştienţi. Reînvăţăm în mediul pământean să valorizăm din nou capacităţile spaţialităţii, temporalităţii, calităţii, volumizărilor micro- şi macro-cosmice, materiilor şi energiilor de joasă frecvenţă care formează în acest loc patul fundamental al unei zone a universului cu toate ritmurile lui ameţitoare – un mediu pe care nu l-am apreciat până acum aici, ci doar privindu-l dintr-o uriaşă depărtare de Pământ... Despre care înţelegem că mai are foarte multe să ne descopere, să ne înveţe să folosim, ieşind treptat ori din confuziile adaptării intuiţiilor de pe alte meleaguri universice, ori din atitudinile învechite ade stare vegetativă (statică) sau animalică (agresivă), specifice acestor subzone universice, formate de un biosistem care are puterea – prin volumul său imens – de a ne influenţa puternic, nedorit de puternic... 
Înţelegem mereu, la mereu alte dimensiuni: materiale, mentale şi sufleteşti în aceeaşi măsură, particularităţile energiilor fundamentale din toate locurile universului, căpătăm o experienţă din ce în ce mai profundă, mereu pe măsura creşterii forţelor noastre radiante spirituale. 

Şi înţelegem tot mai des şi mai profund că totul formează o experienţă pe care o răspândim în calitate de ajutător, fiecare monadă în parte, noilor generaţii de monade care intră în evoluţii spirituale, care au nevoie şi ele de îmbogăţirea experienţei proprii, asemenea ajutătorilor-învăţători înşişi. 
Pare greu la început, dar greutatea în sine este doar o perioadă de învăţătură proprie, chiar din timpul aplicărilor. Se alimentează tot timpul, reciproc, şi ajutători, şi ajutaţi, împletindu-şi obişnuinţele, încredinţările, încercările, ratările şi depăşirile lor. De aceea pare mult, şi greu. Experienţa înseamnă nu numai informare şi aplicarea informaţiilor, ci mai ales armonizarea noutăţilor cu elementele vechiului cunoscut, arhi-cunoscut, împlinit prin rutina care, dacă este doar momentană, are putere de consolidare, de fluidizare comportamentală, de abilitate a folosirilor în orice loc şi timp. Şi tocmai de aceea această rutină, a aplicării vechiului, este un fond vechi pe care noutăţile însă îl remodelează şi îi oferă mereu prospeţime. Vechiul şi noul trăiesc mai departe împreună, se împletesc doar în proporţii diferite, exploziv sau latent, după cum cere mediul de trai, după cum cer societăţile celor ajutaţi. Toate la un loc formează fondul principal de încredere în:
– forţele proprii, în orientarea la faţa locului în orice condiţii de întrupare vor găsi fiecare în parte şi toţi laolaltă, oriunde şi oricând;
– în coordonarea şi ajutorul pe care îl primeşte orice monadă: permanent, chiar dacă mai mult sau mai puţin conştient, în funcţie de dezvoltarea proprie. 
Este însă o dezvoltare pe care începe să o conştientizeze ca fiind în continuă mişcare, eliberare de orizonturi cândva strâmte şi întunecate, o mişcare sprijinită de şuvoaie de puteri nebănuite de sine, care se relevă spre înţelegere şi pătrundere, până atunci înţelese doar de coordonatorii evoluţiilor proprii, ai poporului spiritual propriu. 
Este exact ceea ce aceşti înalţi coordonatori ai evoluţiilor noastre doresc să înţelegem, să acceptăm, să folosim, să urmărim ca efecte în comportamentele proprii, precum şi modul radiant în care se răsfrâng toate asupra întregului mediu ambiant. 
Indiferent dacă conştientizările sunt la nivelul personal, sau familial, sau planetar, sau universal, ele sunt moştenirea pe care trebuie să o lăsăm mai departe urmaşilor, pentru care învăţăm să facem orice sacrificiu pentru ca totul să fie predat mai departe. 
Şi astfel reînvăţăm să oferim alte noi calităţi sacrificiului în sine, să înţelegem cum coordonatorii evoluţiilor noastre nu se retrag departe de noi, ci vin ÎN MIJLOCUL NOSTRU pentru a ne ajuta, indiferent de societatea în care se întrupează. 
Şi, treptat, însăşi ideea de „indiferent cum” sau „indiferent dacă” îşi deschide larg porţile subtile şi arată concret condiţiile în care apare, se dezvoltă, creşte, dă roade fiecare mlădiţă în parte; se întăreşte intuiţia că, de la un moment la altul, se poate deschide orice spaţiu, în orice situaţie trăită, care arată în mod real, concret, cum poate fi folosită orice formă de trai, în orice loc, cum îmbogăţesc condiţiile de trai, concret, experienţa totală a spiritelor. Şi mai ales deschide dorinţa de a transmite semenilor această capacitate de a accepta cu adevărat condiţiile de întrupare, fără o pregătire prealabilă neapărat, adică aşa cum se derulează primele evoluţii ale tuturor monadelor. Abia în asemenea condiţii monadele descoperă ceva pur personal, propriu, cu înţelegeri profunde – nu informaţional, nu religios (care presupune ceva politică), nu neapărat social (adică de grup mai mult sau mai puţin extins), nicidecum simbolist sau cu înţelesuri ascunse. Se înţelege mai clar sensul acelui „nici n-ajunge, nici nu trece” ca fiind ceva real, concret, dar o stare interioară, o stare proprie a celui care aşteaptă mereu o noutate de la viaţă, un sens nou al lui „infinit” şi „etern”, în care nimeni nu a ajuns la un final absolut, ci i se relevă mereu subetape ale lui „nelimitat” pe loc, oriunde ar fi, cuprinzându-se pe sine şi locul, timpul în care este: un loc şi un timp făcând parte din spaţii şi ritmuri universice fără de sfârşit. Simte chiar din spaţiul limitat: infinitul spaţial, chiar din măsurarea solară a timpului: eternitatea... Este conştient de tot ansamblul ale cărui margini nu i se găsesc, căci spiritul liber simte asta. 
Şi experienţa acumulată astfel creează siguranţa flexibilităţii de sine, a puterii de adaptare, o siguranţă cu care poate să se adapteze la orice fel de viaţă pe care o găseşte pe orice planetă. De la atitudinea deschisă, care formează baza de pornire către înţelegerea cuprinsurilor la început nedefinite, se formează şi consolidează trăirea concretă în aceeaşi lume – nicidecum „în altă lume” – cum spunea textul analizat. Este aceeaşi lume, chiar dacă este privită altfel, în profunzimea ei nepătrunsă până atunci, nepătrunsă de mulţi alţii exact în acelaşi timp. 
Deşi înţelegem asta la modul general, vine vremea înţelegerii modurilor fine, subtile, care formează volumul uriaş al acestei „generalităţi” în care se înglobează tot ce vine şi tot ce este deja venit... Şi, foarte important, care nu mai exclude nimic, care foloseşte totul în proporţiile necesare timpului şi spaţiului de întrupare...