Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

sâmbătă, 27 decembrie 2014

SUB SEMNUL SOLSTIŢIULUI : CA ÎN FIECARE AN, ÎN ZILELE MIJLOCULUI DE IARNĂ

Se spune că începând cu noaptea solstiţiului încep cele 10 nopţi magice ale „cerurilor deschise”. Este corect – cu amendamentul celor pe care le spun de fiecare dată când vine vorba: cerurile sunt „deschise” tuturor, fără încetare, în toate clipele timpurilor... În anumite perioade însă percepţiile oamenilor sunt mai slabe, lăsat fiind să fie aşa pentru ca intuiţiile lor să crească, să se întărească, să se dezvolte, să funcţioneze treptat în orice loc din univers, în orice condiţii – oricât ar fi ele de grele...
Dar... ceea ce trebuie să reţinem în plus este faptul că, pe de o parte, această perioadă creşte mereu – şi ajunge azi pe timpul iernii cam de pe la jumătatea lunii noiembrie până pe la 20 ianuarie, pentru unii chiar mai mult – după experienţa proprie şi corpurile puţin deteriorate în curgerea vremurilor. Pe de altă parte, dacă înainte puţini oameni aveau puterea de a percepe (în special a vedea) ceva dincolo de obişnuinţele vieţii curente, în mod nativ, după puterile spiritului şi curăţenia trupului lor, azi asemenea graniţe timp să se estompeze şi, indiferent de condiţii, tot mai mulţi oameni percep tot mai multe fenomene iar, cu pregătire specifică dezvoltării multisenzoriale, rapid şi ireversibil li se instalează astfel de simţuri, în plus faţă de cele ale corpului lor fizic. Dacă tradiţia spunea cândva că fără exerciţiu asemenea caracteristici se pierd, azi din ce în ce mai mulţi oameni conştientizează că, deşi o perioadă nu au putut să se consacre unor asemenea activităţi, la reluare totul irumpe, dezvoltat parcă fără oprire în tot timpul considerat „pierdut”...
Azi călătoriile astrale sunt obişnuinţă pentru mulţi dintre cei care fac meditaţii ţintite sau active, mentalizările sunt obişnuinţe pentru cei care nu s-au lăsat înfrânţi de sistemul învăţământului obligatoriu – considerând că, asemenea religiei, toate pot merge împletite dacă „îşi ţin gura”, iar românii sunt obişnuiţi de mult cu astfel de înţelegeri, de pe vremea sistemului politic comunist, când fiecare făcea ce voia în spatele celor pe care accepta să le facă în mod obligat...

În fiecare an, cu prilejul sărbătorilor de iarnă, scriu despre acest fenomen de „deschidere a cerurilor” – despre fenomenologia solstiţiului de fapt şi modul în care ea se reflectă în cunoaşterea populară sub forma tradiţiilor de toate felurile. Şi nu mă refer neapărat la creştinism: în spatele lui se află puternica moştenire de cunoaştere strămoşească, de natură străveche, sprijinită pe natura transcedentală a locului, pe care nimeni nu a putut-o rupe, chiar dacă încercări au fost fără limită de omenie până în sec. XV – XVI : adică până când vrând-nevrând conducătorii religiei impuse în plan european au trebuit să lase tradiţiile străvechi să curgă, dar au fost adaptate la religia europeană din care orice conducător trăgea speranţe să-i curgă foloase. Începând cu Mihai Viteazul şi perioada imediat următoare, oamenii de bună credinţă au ajuns la concluzia că astfel de foloase nu veneau însă la cererea disperată a luptătorilor şi supravieţuitorilor pentru dreptate şi libertate, iar lumea nu avea să se îndrepte atât de repede pe cât sperau ei... De aceea vitejii cunoscători ai neamului nostru s-au retras din lume, ducând mai departe o luptă de un alt fel – nu o luptă cu armele: lupta-muncă de susţinere şi îmbogăţire a tradiţiilor care ascundeau în mod metaforizat cunoaşterile neamului, pe care le-au menţinut indiferent de situaţiile politice. Istoria mileniului al II-lea d.Ch. va fi cândva înţeleasă corect şi mult mai profund decât o ştim azi: ceea ce nu înseamnă că este lipsită de importanţă bătălia pentru glie şi libertatea poporului, însă ea ar trebui să se împletească cu istoria cunoaşterilor poporului român, alături de cunoaşterile altor popoare: din care va rezulta fără urmă de tăgadă că orice cunoaştere, a oricărui popor, are un fundament comun, fără ca vreunul să-şi mai poată aroga întâietatea pe vreun plan. Pe acest suport, se va înţelege rapid şi se va refolosi ceea ce a fost ascuns de principiul sabiei sau de principiul unui Dumnezeu al altor neamuri: un Dumnezeu răzbunător şi pedepsitor al unora sau mecanicist-orgolios contemporan al altora. 

Despre ceea ce caracterizează această perioadă a anului în care ne aflăm acum am făcut prezentări ample (în articolul http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2014/01/sub-semnul-solstitiului-4-deschiderea.html ) şi reţinem ceea ce este cel mai important lucru: tocmai astfel de perioade determină percepţii mult mărite ale oamenilor, când ei pot – şi au putut întotdeauna, de-a lungul vremurilor – să conştientizeze că ceea ce au moştenit din bătrâni nu erau simple poveşti spuse la gura sobei, izvorâte dintr-o imaginaţie neconsumată, ci atenţionări clare asupra realităţilor unui univers pe care omul îl poate percepe, dar nu întotdeauna în mod egal; că percepţiile se pot estompa în timp, dar revin în forţă altcândva; că omul are putere de percepţie, dar nu are putere asupra cerurilor de unde vin schimbările, iar folosirea acestor percepţii nu este spre acţionarea asupra lor, ci asupra propriei persoane a cercetătorului. Cel care dovedeşte profunzime în gândire şi simţire poate fi îndrumat, condus atent şi corect, cu un anumit alt-fel de conducere care să încurajeze intuiţiile proprii, prin care omul îşi poate descoperi propriile evoluţii, propria cale, îşi poate aminti clar că a ştiut totul cândva: mai ales să „asculte” cerurile, lumea, Pământul, apele, stelele... Că a ştiut cum cerurile au „ochi” şi „urechi” care pot întări pe vecie „ochii” şi „urechile” omului-spirit-căutător în lumile create pentru el... Că poate înţelege mai departe:
– cum unii oameni pot avea intuiţii puternice într-un anumit an dintr-o perioadă mai lungă de ani: şi în acel an va cunoaşte şi el astfel ceea ce au cunoscut alţii, anterior lui; că în orice an vine rândul unuia sau altuia, după cum îi sunt puterile, înclinaţiile, învăţăturile. Iar aceasta se petrece datorită faptului că fiecare om are ritmurile lui proprii de puteri interioare, cu ritmurile corpurilor lui, fiecare cu puterea şi suflul lui; care rareori se poate împleti cu al altuia, rareori poate fi în pas simultan cu alţii, chiar dacă toate merg în timpuri apropiate şi cu paşi apropiaţi; de aceea în fiecare an vie rândul altuia să perceapă ceea ce alţii au putut în anii anteriori; şi nu există astfel om care să nu poată înţelege toate acestea – doar îndrumătorul şi semenii lui să aibă răbdare şi putere de lucru cu fiecare om în parte;
– cum copiii, de regulă, sub puterea energiilor proprii şi ale mamei lor, pot să le perceapă pe toate, permanent, formându-şi un fond perceptiv şi intuitiv propriu; dar, pe măsura creşterii şi integrării lor în societatea de naştere, cu obiceiurile şi obligaţiile ei, acest fond are tendinţa să se estompeze, însă spiritul are obligaţia evolutivă să le păstreze pe toate şi să se orienteze cu ele în momentele folosirii – autonome sau împletite – în lumea sa. Astfel fiecare om contribuie la ridicarea societăţii sale pe toate planurile, indiferent de gradul de conştienţă a lucrării pe care trebuie s-o realizeze el şi semenii săi;
– cum toate cele de până acum, departe de a se sfârşi în imperiul tehnologiilor actuale şi imediat viitoare din ce în ce mai rafinate, iau amploare doar până la generalizarea treptată a percepţiilor multisenzoriale ale tuturor oamenilor, pe măsura finalizării sarcinilor fizice pentru care au venit pe Pământ în principal. Din acel moment, fiecare spirit de om: ori se retrage din viaţa pământeană, plecând spre alte „zări” ale universului, de unde a venit pe Pământ cândva, ori se retrage din oraşul care l-a sprijinit până atunci, dar rămâne pe Pământ în continuare, părăsind viaţa urbană definitiv, luând calea naturii. În mijlocul ei, sarcinile sale vor lua amploarea necesară continuării în ritm alert spre trecerea de la trăirea exclusiv fizică la aceea mental-astrală. Astfel de oameni vor trăi la început, ca perioadă de trecere, în aşezări mici, dar puternice ale mentalilor îndrumaţi de Moşii reveniţi în mijlocul oamenilor, apoi vor ieşi din orice fel de societate şi vor trece în rândurile pădurenilor, tot sub îndrumarea Moşilor, cu sarcini de refacere a planetei după epoca manual-industrială trecută. De aceea avem nevoie să cunoaştem istoria străveche cu tot ceea ce ţine de viaţa, lucrările pădurenilor şi a Moşilor de pretutindeni. 

S-a înţeles, de asemenea, de către mulţi oameni – totuşi puţini comparativ cu întreaga omenire – că societatea a încurajat o vreme evoluţia virtuasă a oamenilor, sub coordonarea spirituală a unor semeni cu foarte multă experienţă de viaţă în condiţiile pământene curente; după această perioadă de consolidare a vieţii fizice echilibrate, oamenii au fost lăsaţi să vadă ei înşişi cât de puternic sau cât de slab poate să le fie semnalul interior, din sinea lor – comparativ cu impunerile exterioare, venite din societate. Treptat, oamenii între ei nu s-au mai încurajat, nu s-au mai ajutat, nu au mai conlucrat: astfel de situaţii nu sunt specifice numai oamenilor între ei, peste tot în univers sunt locuri şi condiţii dure care despart întrupaţii şi fiecare dintre ei trebuie să se descurce pe cont propriu, doar cu ajutor şi întărire din partea entităţilor ajutătoare astrale proprii: dar ţinând cont să folosească întotdeauna pe cele mai altruiste şi iubitoare fapte, gânduri – manifestări care să arate elevarea permanentă a spiritului. 
Tocmai de aceea este nevoie să ne întărim cu orice prilej, să ne consolidăm încrederea de sine în orice situaţii de evoluţie am ajunge, să ne manifestăm în cel mai bun şi profund mod posibil, în eternitatea vieţii noastre monadice. 

Despre percepţiile noastre trecute, prezente şi viitoare vom discuta pe îndelete în fiecare an, la vremea potrivită, iar între două solstiţii de iarnă sau de vară – cum vine vremea – vom discuta pe larg despre felurile de percepţii din care suntem coborâtori, cum s-au derulat schimbările lor, astfel încât să înţelegem cu toţii – mai întâi prin informare, apoi prin cercetare proprie multisenzorială, înaintând încet dar sigur pe această cale – de ce lucrurile minunate, splendide, vădind cunoaşteri profunde ale unui univers în totalitate dezvăluit pământeanului – nu au fost nicicând „”daruri” ale extratereştrilor care ar fi venit cu nave pe Pământ pentru a schimba cursul unor evoluţii normale în lumea lor sau a noastră... Vom înţelege treptat miezul ascuns al moştenirilor noastre ancestrale, pe care nimeni şi nimic în lume nu ni le-au putut distruge, chiar dacă au fost cosmetizate să arate altfel decât au fost ele pogorâtoare din vechime. O cosmetizare realizată de oameni care nu au au înţeles – sau au fost interesaţi să nu dezvăluie înţelegerea lor – că există multe feluri de a privi viaţa şi universurile, sub bagheta creatorilor lor, iar până la urmă nimeni nu poate împiedica spiritul uman să se dezvăluie, atunci când îi vin vremurile. Că eternitatea şi infinitatea pe care creatorii lumilor ni le-au dezvăluit au îndrumări clare la tot pasul pentru a cerceta tot ce ne înconjoară, nicidecum să primim fără responsabilitatea concluziilor, analizelor, înţelegerilor rezultate din conlucrări adunate mileniu după mileniu... Cele două feluri de cunoaştere care s-au împletit pe teritoriul ţării noastre: creştinismul şi zalmoxianismul, puteau aşadar să coexiste în acelaşi spaţiu, în aceleaşi suflete, căci erau cu adevărat coborâtoare din aceeaşi aripă a spiritualităţii umane: dar nici sufleteşte, nici materialiceşte nu s-a dorit acest lucru...
Şi, la fel ca la noi – oriunde în lumea largă, oriunde puteau fi folosite omenia şi iubirea, fără impunere cu biciul pentru o pungă de „arginţi”...

joi, 25 decembrie 2014

CRĂCIUN FERICIT !!!

CRĂCIUN FERICIT TUTUROR VĂ DORESC DIN TOT SUFLETUL !!!

SĂ VĂ FIE SUFLETUL CALD, INIMA FERICITĂ ŞI MINTEA FRUMOASĂ !!!

LA MULŢI ANI !!!

marți, 23 decembrie 2014

VENEAU ODINIOARĂ COLINDĂTORII-CĂLĂTORI AI MOŞILOR...

...Cu mult timp înainte să apară pe cărările ce porneau din mari depărtări, oamenii din aşezări ştiau că vin Călătorii... 
Ei nu intrau în sat, ci se opreau departe de marginea satului unde, într-o căsuţă de Călători special creată, se întâlneau cu Învăţătorul satului, dându-i lui toată puterea pe care o aveau de dat, care la rândul lui Învăţătorul o ducea oamenilor din sat, împărţindu-le sfaturile de drept pentru tot anul ce avea să vină. Pe atunci Călătorii nu intrau în sat căci erau purtătorii unor foarte complexe lucruri ştiute, pe care trebuiau să le ofere multor aşezări: dar fiecăreia după tipicul său, după cum aşezarea era de la munte, de la şes, de deal, de la marginea râurilor, de la marginea mării... Oamenii erau atât de puternic ştiutori încât nu puteau aştepta să le facă pe toate rând pe rând: nu aveau încă răbdarea pe care o aveau trimişii Moşilor, sau a Învăţătorului, sau a Măiaştrilor care îi învăţau toate meseriile de pe lume. De aceea ştiau bine că va trebui să se schimbe un noian de ceruri până ce vor ajunge şi ei să aibă o asemenea răbdare să despice firele timpurilor, locurilor, cerurilor, până ce vor putea culege esenţa pentru fiecare aşezare în parte din lumea aceasta. Până atunci aveau nevoie neapărată de toţi cei care ajunseseră deja acolo. 
La începuturi, Călătorii colindau la zile fixe şi drumurile prin ierburi – vara, şi cele dintre nămeţi – iarna, în fiecare an, și așa fusese milenii de-a rândul.
Cu timpul, cu obișnuirea cu locurile și vremurile, Călătorii veneau rar, doar când era nevoie în desfășurările evenimentelor mai importante ale oamenilor și ale Cerurilor. Oamenii din sate ştiau bine când vor veni, îi simțeau de departe, de aceea erau pregătiţi cu toţii de primirea îndrumărilor: cu casele lor curate şi frumos împodobite cu scoarţe frumoase și, după vreme, răcoroase sau călduroase, curţile frumos luminate, frumos mirositoare, cu uneltele pentru muzica proprie fiecărei familii gata să întărească muzicile pământului însuşi, pe care se afla gospodăria, dar şi a gospodăriei însăşi, întreagă. Uneltele de muzică erau moştenite din bătrâni în fiecare familie după felul ei: după cum era pământul de sub casă, casa cu acareturile ei, cu oamenii de un anumit fir după naştere împletind cununa familiei şi nu alţii, cu animalele care li se potriveau să le crească şi înmulţească, cu grădina și cu livada special întocmite pentru toate sufletele din gospodărie... Toate aveau luminile lor clare, sunetele lor clare, răspândeau valuri de miros cuminte şi frumos... Şi aerul tremura simplu şi scânteietor în jurul lor, ducând mai departe ceea ce îi era normal în fiecare fel de vreme care o străbătea familia. 
Hainele, portul necesar familiei susţinea viaţa fiecărui membru în parte, după cum îi cerea firul vieţii în fiecare an. Şi sufletul omului se înnobila după curăţenia sufletului însuși, a trupului, a hainelor cu cusături care lăsau aerul să curgă după cum îi era purtătorului mai bine, mai sănătos şi mai bucuros...
Luminile casei şi ale oamenilor, după puterile şi sarcinile tuturor, erau întreţesute într-o frumoasă armonie, aşa cum erau toate pe acest pământ, cu lumina dată de un anumit fel de copaci din faţa prispei, până la poarta gospodăriei: muzica ascunsă izbucnea din toate la un loc şi din fiecare în parte. Pentru ca toate să fie întregite, bărbatul şi femeia – părinţii copiilor şi susţinătorii bătrânilor – aduceau și întăreau puterea muzicii izvorâtă prin uneltele primite spre folosinţă ca moştenire din generaţie în generaţie, de pe vremea în care Moşii se aflau zilnic în sinea oamenilor şi în faţa minţii lor. Toată feeria de lumini şi sunete se împletea cu glasul copiilor, în sunetele muzicii părinţilor lor, terminându-se în notele grave, dar armonioase, ale bătrânilor care punctau viaţa familiei, aducând toate cele necesare din experienţa vieţii lor trăite...

Aşa îi aşteptau oamenii pe Călătorii Moşilor...

Cel care le simţea de departe sosirea era învăţătorul satului, la fel ca şi odinioară, prin legăturile lui speciale, de destin, cu Moşii şi Călătorii. Învăţătorul numea din timp în timp, tot sub îndrumarea Călătorilor, oamenii special simţitori pentru a anunţa momentul apropierii Călătorilor: la îndemnul Învăţătorului, venea momentul în care ei se îndreptau încet spre marile buciume aşezate în cerc, pe toată marginea satului, pentru ca acordurile lor blânde să cuprindă tot satul, toate pământurile lui în valurile care aveau să-l scalde... Pornirea buciumaşilor spre marginea satului era momentul în care orice activitate înceta în sat, oamenii se linişteau profund, lăsând sufletele să le fie în cântare cu bucurie şi lumină... Încet, în fiecare gospodărie, fiecare om păşea cu respect spre poarta larg deschisă, cântând încetişor, fiecare familie în parte cu muzica ei, cu cântările ei, cu portul, lumina, mirosul şi iubirea ei oferită lumii...

Când ajungeau gospodarii la porţile caselor lor, buciumaşii ajungeau şi ei la buciumele lor... Călătorii se apropiau pe drumul ce ducea spre sat... Sufletele împletite se regăseau surori şi îşi găseau fără greş armonia între ele...
Toată suflarea era în aceeaşi respiraţie...

În ritmul pământurilor de sub ceruri, buciumele îşi începeau încet, unduitor şi alinător cântarea...

Peste întreaga fire se revărsa deodată lumina trupurilor şi sufletelor Călătorilor... Simfonia luminilor, culorilor se ridica spre ceruri şi cuprindea pământurile, apele, casele cu tot ceea ce aveau în ele, cu oameni şi animale deopotrivă... Simfonia luminilor se împletea când suav, când puternic şi senin cu simfonia muzicilor propriilor lor trupuri, în cascade înalte, fără de sfârşit...

Din curţile caselor se revărsau şi se întăreau în puterea Călătorilor trecători valuri de lumină şi cânt mângâietor – când de muzică, când de glasuri umane, în care voci subţiri se împleteau cu voci bătrâne şi cu vocile cântătorilor care-şi simţeau deja inspiraţiile aprinse...

Destinele înfloreau în viziunea minţii şi fiecare îşi ştia locul pur şi bun în sat şi în lume, în anul care avea să vină...

Feeriile de lumină şi cânt ale Călătorilor treceau lin prin mijlocul drumului drept, curat şi luminos, luminând şi scuturând oameni şi animale deopotrivă, copaci, pâraie şi poteci din spatele caselor. Fiecare om îşi simţea viaţa binecuvântată de Moşii de sub Munţi, a căror prezenţă îndepărtată – şi totuşi atât deapropiată – umplea tot satul şi toate împrejurimile lui...

Aşa veneau... aşa treceau şi plecau Colindătorii Moşilor în vremurile de odinioară...
Lumina lor nu se stingea, doar se pierdea în depărtări, pentru urechile şi sufletele oamenilor, până când alte suflete, din altă aşezare, se pregătea să-i primească cum se cuvine...

duminică, 14 decembrie 2014

DE LA REACTIVITATE LA LINIŞTIRE (2): LINIŞTIRILE...

Am scris destul de mult asupra acestui subiect, nu voi bate apa în piuă acum. Principalul sens al vieţii noastre viitoare, care se prefigurează încă de pe acum, este liniştirea noastră complexă – şi faţă de felul în care trăim acum se poate adăuga: completă, liniştre completă... Poate câteva repere pot fi urmărite de dvs. în articolul cu adresa: http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2011/09/viata-traita-ca-o-meditatie-1-perceptii.html , http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2012/05/o-viziune-proprie-asupra-schimbarii.html şi http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2010/12/intermezzo-pe-calea-celor-3l-linistea.html; în timp, vom mai reveni asupra subiectului. 

A atrage atenţia asupra unor lucruri care pot fi schimbate sau înţelese altfel, pe măsura trecerii timpului, este ceva normal atâta vreme cât nu este vorba despre o încercare în exces. În categoria celor tipic reactivi intră şi cei care se înverşunează să schimbe ceea ce ei consideră a fi rău – cu ceva ce ei consideră a fi bine: de fapt ei îşi consolidează propria lor încredinţare, luptând împotriva celor care le creează premiza ratării scopului lor. Este o etapă – ca multe altele, pe care trebuie să o privim cu toţii ca fiind şi a celorlalţi, şi a noastră personal, şi ea ar trebui să fie trăită cu înţelegere şi răbdare, căutând să se valorifice situaţii în care pot fi date drept exemple personale de rezolvare, de dezvoltare, de echilibrare – după cum devine cazul. 
Toţi avem destinul de a ne cunoaşte moduri distructive de manifestare, rămase din vremea învăţăturilor altor etape vechi de evoluţie. Ele au fost bune la vremea lor, acum însă pe lângă ele avem în plus multe alte moduri de manifestare, conform învăţăturilor pe care le-am primit între timpul evoluţiilor vegetal – animale şi învăţăturile de creator conştient avnsat, care ar trebui să înveţe să creeze ţinând cont de viaţa şi înţelegerile celor din jur. Dacă suntem pe Pământ, planetă cu un biosistem atât de numeros, aceasta înseamnă că avem în noi rămăşiţe de tip vegetal, animal – dar şi ale altor grupuri spirituale întrupate tot sub formă umană, care sunt supuşi mai grosier sau mai subtil influenţelor acestui tip de biostem. 
Aşa cum scriam şi în alte articole, fazele următoare de evoluţie, în continuarea Pământului, după ce ne cunoaştem şi după ce ne depăşim aceste manifestări distructive, cuprind direcţii de reunire a celor care au manifestări înălţătoare asemănătoare: pentru a ne dezvolta astfel de manifestări sau pentru a supravieţui împreună în condiţii potrivnice vieţii, dezvoltării societăţii, adică: calamităţi naturale, condiţii dificile generale vieţii după modul local de întrupare (hipersensibilitate corporală pe unele planete, sau în faţa unor diverse condiţii de trai). Pe Pământ, schimbările vor fi în aceeaşi manieră: atitudinea concurenţială se vede înlocuită cu atitudinea conlucrativă şi vechea tendinţă a manifestării de turmă se înlocuieşte cu dragostea de toţi întrupaţii de pe planetă sau de pe grupul de planete care se dezvoltă sub puterea aceleiaşi stele. Dragostea de toţi şi toate, îngrijirea tuturor celor care se află în jur, altruismul sunt numai câteva dintre cele cunoscute pe Pământ, dar evoluţiile viitoare ne vor dezvolta în continuare tot felul de atitudini, de înclinaţii către tot ceea ce poate fi mai constructiv şi mai frumos în lumile care astfel înfloresc sub puterea creatoare a întrupaţilor. 

Tematica liniştirii ar trebui să fie privită şi din alt unghi de vedere pentru a înţelege de fapt de unde provine ne-liniştea. Şi aici discutăm despre corporalitate alături de biosistemul planetar dinspre care vin permanent impulsuri către corpurile noastre deosebit de sensibile. Şi nu numai către corpul nostru fizic: de aceea este necesar să înţelegem că avem mai multe corpuri decât ştim la modul general în acest moment. Majoritatea oamenilor au cel puţin 7 corpuri (fizic + corpuri fluidice, cu vibraţia progresiv mai înaltă decât corpul fizic), iar cca.8-10% din populaţiile umane au până la 9 corpuri aici, pe Pământ (fizic + corpuri fluidice, cu vibraţia progresiv mai înaltă decât corpul fizic). Deocamdată nu discutăm despre corpurile latente din alte universurile materiale, ci numai corpurile noastre din acest univers. În condiţiile unui biosistem vegetal şi animal aşa de dezvoltat precum îl ştim în ziua de azi, impulsurile primite de la vieţuitoarele din jur pot fi mici din parte fiecărui întrupat în parte, dar varietatea şi bogăţia per specie este atât de mare încât forţa de pătrundere în câmpurile şi corpurile noastre devine neînchipuit de puternică. Tocmai de aceea pe alte planete din univers, cu biosistem chiar şi numai pe jumătate de dezvoltat comparativ cu cel actual al Pământului, numai un singur creator – cel mult un cuplu – trăieşte pe o planetă întreagă. Şi aici intervine corporalitatea. Corpurile noastre sunt foarte sensibile, dar nici pe departe atât de sensibile cum sunt altele, de pe alte planete. În asemenea condiţii, fiecare om devine reactiv: ca fond principal al trăirilor pe Pământ. Numim reactivitate aici, astfel, orice fel de reacţie pe care omul o poate avea, nu numai cele pe care le numim negative. Aspectul de reactivitate contează, care creează oboseală şi duce către manifestare reală agresivă. Aşadar, acest fond creează la rândul lui un fond general de oboseală, cu care ne-am obişnuit atât de mult, încât nu-l simţim – dar observăm că fără să facem mari eforturi majoritatea oamenilor obosesc foarte repede, se enervează = devin reactivi, negativi, irascibili până la agresivitate. Am discutat despre variaţiile vibraţiei planetare: la cele de mai sus să adăugăm permanenta schimbare în ritmurile planetare, la care omul trebuie să se adapteze mai mult sau mai puţin conştient. Corporalitatea noastră, aşa cum este ea, este foarte bună, căci creează condiţii pentru această adaptare, ceea ce numim fondul general al impulsurilor planetare nu este de loc un lucru rău, ci un lucru care ne ţine permanent în „priză”. Cei care merg la munte ştiu bine că o oprire de mai mult de 2-5 minute din urcuş necesită un efort mare pentru a intra din nou „în ritm”. La fel se explică şi binele pe care planeta cu toate impulsurile ei ne pune la dispoziţie acest fond de menţinere în stare permanentă de alertă, subconştientă, care ne determină, oricât de obositor poate fi, o permanentă stare de veghe, stare de adaptare subconştientă la toate modificările din jurul nostru, de orice natură, în fiecare clipă a vieţii.
Ştiind acest lucru, poate avem mai multă îngăduinţă cu toţii unii faţă de alţii – mai ales când alte evenimente vin să completeze tabloul vieţii noastre zilnice. 
Natura speciei noastre nu ne creează decât posibilităţi de recepţie a impulsurilor şi ne lasă pe noi – prin gândirea atât de mult blamată în ultima vreme – să ne gândim răspunsul la tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie să luptăm, să muncim, să ne străduim după cum descoperim resurse necesare realizării unor asemenea trăiri. Greul vine din cauza faptului că ajungem la rezultate de multe ori situate departe de cel scontat, dorit, intuit. Ne înţelegem cu greu nepriceperea şi neacceptarea, oboseala, ratarea ne aruncă în braţele disperării şi nervilor ce par a fi fără sfârşit: şi pentru noi, personal, şi pentru cei din jur. Liniştea interioară vine greu, rar, pleacă repede şi ne lasă pradă altor nemulţumiri, pornite chiar din frontul nemulţumirilor interioare, anterioare: mult mai puţin având – de fapt – legătură cu exteriorul care este doar picătura care umple şi varsă paharul...

Şi tulburările reactivităţii noastre interioare, şi liniştirile noastre se regăsesc în noi. Ştim asta şi, reactivi în atenţiile noastre în mod ponderat, moderat, echilibrat – sau dimpotrivă, reactivi agresiv în faţa celor care au inerţii în faţa schimbărilor, avem însă cu toţii intenţia de a aduce schimbări – fie ele mici sau mari. Ne împotrivim – spunem noi – atunci când ni se prezintă ceva cu care nu suntem de acord, fără să ştim că totul pare normal, dar reactivitatea cu puncte agresive se sprijină pe o astfel de normalitate acceptată de societate. Şi pentru că este în general acceptată, n-o mai băgăm în seamă, iar căderile noastre pornesc de aici în cascadă. O ştim bine, simţim momentul când o luăm la vale, şi parcă nu mai putem să ne oprim. Tocmai din motivele enumerate mai sus. Avem şansa ca, dacă ne cunoaştem fondul general al oboselilor noastre, să diminuăm ceea ce putem, din tot ceea ce vine în contact cu noi. 
Îndrumările societăţii moderne spun să fim toleranţi cu noi înşine şi cu cei din jur, dar majoritatea oamenilor nu acceptă acest lucru, confundând gradul de toleranţă la adresa omului cu gradul de toleranţă la adresa manifestării lui agresive, egoiste, pe care nu se doreşte a se însuşi. Tocmai faptul că noi confundăm aceste două aspecte ne duce de fapt la vale, în loc ca ele să se echilibreze şi aspectul războinic să se piardă înainte de a lua amploare. Studiindu-ne bine şi cât de cât corect, ajungem să ne înţelegem, urmărindu-ne şi analizându-ne derulările pas cu pas ale neînţelegerilor noastre: pornind să ne înţelegem pe noi înşine, ajungem să-i înţelegem pe cei din jur şi, ceea ce este cel mai important lucru din lume: ajungem să ne înţelegem reciproc şi să ne împletim vieţile, în loc să ni le distrugem reciproc. 
Iar aspectul cel mai favorizant pentru noi rămâne reunirea noastră, înţelegându-ne şi acceptându-ne reciproc, devenim mai creativi, mai lucrativi, ducând totul la bun sfârşit, iar atitudinile pozitivate astfel ne conduc la derularea unor activităţi în mod liniştit, odihnitor chiar dacă munca ne este grea pentru corpurile noastre totuşi fragile, pentru emoţionalul nostru atât de încercat, pentru mentalul nostru asaltat permanent într-o societate care cere mereu, şi nicidecum nu dă. Devenim însă treptat conştienţi de rezultatele obţinute, de eforturile comune din care nu avem decât de câştigat. 

Înţelegând câteva lucruri, ne putem linişti mai repede. Studiindu-ne înclinaţiile, tendinţele, neînţelegerile şi înţelegerile, ajungem să ne căpătăm treptat un anume fel de liniştire, care lucrează în continuare şi asupra noastră, şi asupra celor din jur. Spre exemplu, un anumit aspect al drumului către liniştirile noastre ne cere să-i înţelegem pe cei din jur, chiar dacă totul ar părea paradoxal: discutăm acum despre reactivitatea sufletului, despre revoltele nervoase şi nu despre zgomotul puternic al vieţii noastre: zgomote casnice, strigăte, muzică – necesar însă multor oameni în zilele noastre. Ei se simt prea puternic asaltaţi de necesităţile care curg din toate părţile, de impunerile învechite ale lumii din jur, de indiferenţele sau agresivităţile altora, de gândurile învălmăşite pentru rezolvările sarcinile curente şi, intuitiv, ei simt că le face bine zgomotul: aşa şi este de fapt, căci zgomotul sparge frontul amprentărilor care ne influenţează permanent, perturbându-ne puternic pe fondul oboselii curente. Astfel de oameni se echilibrează însă singuri, căci oboseala de zgomot îi determină să caute liniştea, pacea, odihna – ceea ce duce la obţinerea în acelaşi timp a liniştii interioare şi exterioare deopotrivă. 
Şi tot aşa putem căuta mereu înţelegeri pentru tot felul de aspecte ale societăţii noastre, care să ne ajute să ne liniştim reacţiile faţă de cei care par a ne accentua viaţa plină de zbucium...
Să ne obişnuim să înţelegem că sunt multe căi care duc către acelaşi rezultat. Viaţa viitoare a omenirii va fi una calmă, liniştită, dar drumurile care duc într-acolo sunt multe şi nicidecum asemănătoare: căci suntem diferiţi ca moduri de evoluţie şi tocmai asta ne îmbogăţeşte mereu spiritual. 

duminică, 7 decembrie 2014

DE LA REACTIVITATE LA LINIŞTIRE (1): ÎNCĂ SUNTEM REACTIVI...

Putem să alegem între a fi reactivi şi a răspunde liniştiţi, pozitiv semenilor noştri, condiţiilor noastre de trai şi schimbărilor lor, cu care ne confruntăm tot timpul. Toate au un grad înalt de imprevizibilitate pentru noi, azi şi, pentru că suntem obişnuiţi să ştim clar cu ce ne confruntăm, ne este foarte greu să nu reacţionăm împotriva unor asemenea schimbări neaşteptate: de comportament uman şi de evenimente planetare şi sociale deopotrivă.
Este greu, ştim asta, dar nu ne este şi imposibil... 

Întrucât am avut discuţii personale interesante privind tema unora dintre articolele recente - http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2014/11/nervozitate-manie-isterie.html şi http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2014/11/cateva-cuvinte-despre-infranarea.html am deschis acum o temă asemănătoare, cu detalieri şi precizări mai ample. Senzaţia mea însă este că subiectul este foarte amplu şi cred că va fi din nou necesar să mai reluăm din când în când câte ceva în discuţie. Fiind foarte multe de discutat, să împărţim tema în două: 
1. Câte ceva privind reactivitatea noastră; 
şi apoi:
2. Drumul către liniştire,
urmând ca în continuare să ne ocupăm puţin de un subiect legat de toate astfel de neputinţe ale noastre, temă sugerată de un prieten: Cum se înscriu "păcatele" noastre în ADN-ul celular... Nu am pretenţia să răspund deplin şi extraordinar, dar să încercăm câteva creionări ale unui astfel de subiect. 
Dacă doriţi, am scris prin mai multe articole despre liniştirile noastre, schimbările noastre spre liniştire, aş recomanda ceva mai detaliat în articolul cu adresa http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2012/05/o-viziune-proprie-asupra-schimbarii.html 

ÎNCĂ SUNTEM REACTIVI...
Unii oameni, destul de mulţi după cum observăm în viaţa curentă, nu simt că trăiesc „cu adevărat” decât atunci când sunt reactivi la cele – sau măcar la unele dintre condiţiile de trai, ori la efectele evenimentelor pe care le creează mai mult sau mai puţin conştienţi, ori care sunt create de semenii lor. Nu aş vrea să intru în detalii privind normalitatea acestui mod de manifestare pământeană. „Normal” azi, din acest punct de vedere, este să fim reactivi. Să ne revoltăm pentru orice nu ni se potriveşte, nu numai pentru ceva care încalcă cel puţin regulile de bun-simţ. Ne influenţează propria noastră istorie cu nenumărate etape de trăire reactivă – până la distructivă, cu rezultatele schimbării unor feluri de societăţi cu altele, crezute mai bune, dar care şi ele au fost detronate, la rândul lor, de altele considerate mai bune: printr-un şir neîntrerupt de manifestări de acelaşi fel. Revolta îşi are rădăcini puternice în trăirile agresive, de natură animalică, iar trecerea de la agresivitatea animalică la trăiri de tip creator liniştit, atent, cercetător, s-a realizat prin revoltă şi dispreţ, revolta fiind principiul „Cui pe cui se scoate”. Despre dispreţ am mai discutat, vom mai discuta, fiind sarcina de luare în considerare cu prioritate a multor grupuri spirituale aflate acum la întrupare. 
În trăirile noastre la nivele foarte joase de vibraţii planetare, aşa cum le trăim actualmente pe Pământ, ne influenţăm reciproc prin tot ceea ce purtăm în noi, răspândind amprente de revoltă deosebit de puternice, chiar dacă subtile în felul lor, neconştientizate de multe, sau de cele mai multe ori. Ne influenţează mediul vegetal şi animal în mijlocul căruia trăim: este un biosistem extrem de variat, cu întrupări speciale, adică a unor spirite care au şi ele, ca şi noi, oamenii, nevoie de acest moment rar vibraţional: cea mai mică vibraţie a zonei din univers în care ne aflăm. Plantele au şi ele felul lor simplu de revoltă, manifestat prin sunete, raze de lumină şi vibraţii specifice lor (încep să fie percepute şi de oamenii cu simţuri dezvoltate deja, dar şi cu aparatură performantă). Despre animale ştim deja multe lucruri acum. Împreună, mamiferele şi oamenii, au nevoie în acest moment de influenţele celorlalte vieţuitoare de pe planetă şi de influenţele semenilor lor după sistemul corporal – adică vieţuitoarele planetare care au corpuri spirituale la purtător: mamiferele – care au corp spiritual (sau budhic) şi corp dumnezeiesc (sau atmic) în sistemul lor corporal, iar oamenii, în majoritatea lor, au acelaşi fel de corpuri (spirituale şi dumnezeieşti) şi, în plus faţă de mamifere, au în funcţie de sarcinile lor de destin, de experienţa de ajutător şi forţele monadice care stau în susţinerea unei asemenea experienţe: corp enesic şi corp supraenesic. Corpurile spirituale au puterea de a prinde şi a gestiona vibraţii care vin de la absolut toate vieţuitoarele planetare: de la viruşi la mamifere, de la viruşi la oameni, şi astfel sunt influenţaţi de întreg biosistemul planetar în mod sistematic, permanent. 
Toate influenţele pe care le suportă oamenii sunt îndreptate preponderent spre acţiuni reactive la impulsurile din mediul de trai, întrucât pe astfel de impulsuri s-au bazat etapele de evoluţie anterioare, trăite de-a lungul acestei zone a universului. La moştenirea trecutului evolutiv se adaugă şi experienţele personale pământene frustrante, rezultate din diferenţele de trai neconvenabile din cel puţin două direcţii:
– dintre trăirile în medii de vibraţii mult mai înalte decât cele mai înalte vibraţii din această galaxie: adică din mediul de trai de unde au venit pe Pământ, în călătorie spirituală regresivă (de la vibraţii foarte mari la vibraţii foarte mici) – şi condiţiile de trai pământene, la nivele foarte joase de vibraţie; primul aspect trăit la sosirea lor pe Pământ a fost în felul ei şocant prin diferenţele foarte mari pe care le-au simţit, le-au trăit în mod chiar foarte dureros;
– dintre vibraţia medie pământeană foarte înaltă înainte de ultima glaciaţiune şi vibraţia medie cea mai joasă trăită în acest punct al universului. Este foarte drept că tocmai pentru acest fel de diferenţe, pentru a trăi în aceste vibraţii au făcut călătorie până pe Pământ, dar în momentul de faţă prea puţini întrupaţi îşi aduc aminte de ţelurile existenţei lor pământene, le acceptă şi trăiesc manifestându-se cât pot ei mai bine în asemenea situaţie. Dar conştientizarea generală se referă la toate momentele de agresivitate – voluntară sau nu, revolta în faţa semenilor care nu urmăresc dezvoltarea spirituală personală şi dispreţul la adresa unei umanităţi care pare a-şi fi pierdut toate, sau aproape toate reperele spirituale. 

Spiritele umane: adică spiritele care pot face faţă unor întrupări cu sisteme corporale de tip uman, sunt obişnuite cu un trai optim pentru derulări din care nu le lipseşte nimic; şi vine o vreme (evolutivă, desigur) când ele singure la un moment dat îşi dau seama cât de departe sunt de fapt de a se cunoaşte pe ele înseşi, de a-şi cunoaşte forţele şi felurile folosirii acestora. Pentru că atunci când evoluăm mergând mereu de la un nivel de vibraţie la altul superior – adică în evoluţii progresive, totul merge lin şi frumos, învăţăm să folosim tot ce cunoaştem şi ajungem să înţelegem toate reperele lumilor în care trăim în deplina lor profunzime, în subtilitatea lor deosebită. 
Dar evoluţiile urmăresc formarea obişnuinţei de întrupare în orice punct al universului, în calitate de ajutători de nădejde, trecând cu uşurinţă de la un punct la altul, de la o întrupare la alta în locuri cu vibraţii foarte diferite unele de altele, în condiţii corporale de asemenea foarte diferite: şi nu întrupări făcute oricum, ci cu foarte mare uşurinţă, înţelegând cu flexibilitate pe localnicii care nu pot fi la fel ca ajutătorii lor. 
Dar nimic nu este uşor şi până să ajungem la performanţele dorite, avem multe străduinţe de urmărit, de trăit. Când sărim de la un nivel înalt de vibraţie la un nivel foarte jos, la început se formează neputinţe ce creează de fapt alte direcţii de evoluţie proprie conştientizată: ele au existat şi în etapele anterioare – de tip animalic – dar ele nu erau de loc conştientizate – nici în profunzime, nici măcar superficial. Le numim frustrări, dispreţuiri, ne-preţuiri, şi manifestările asociate sunt agresiuni până la cruzime intenţionată: cruzimea o atribuim în mod eronat animalelor, căci ele nu fac intenţionat sau interesat nici un fel de distrugere, pe când omul frustrat, supărat, mâniat – da... Toate impulsurile în oceanul cărora trăim pot crea frustrări, mânieri, dispreţ, cruzime. Toate evoluţiile noastre în această zonă a universului se bazează pe impulsuri şi reacţii ale noastre la impulsuri. Este foarte drept că o parte considerabilă din reacţiile noastre sunt bune de păstrat atâta vreme cât ne aflăm în imperiul vibraţiilor joase. Important este să păstrăm o moderaţie între reacţiile noastre la mediul de trai şi să ne păstrăm cele mai bune linii de comportament şi de calitate pentru tot ceea ce facem: cât mai mult şi cât mai bine putem. 
De asemenea – şi numai oamenilor le este posibil, pe Pământ – este normal să conştientizăm exact cu ceea ce am început acest articol: oamenii pot SĂ ALEAGĂ între a fi reactivi şi a răspunde lucrativ, moderat şi echilibrat condiţiilor lor de trai şi condiţiilor sociale, precum şi schimbărilor lor. Pare greu – dar putem să ne folosim cele mai bune, frumoase, profunde şi subtile modalităţi pe care le ştim în oricare dintre direcţiile de manifestare pe care ni le cere viaţa. Facem alegeri proprii permanent, dincolo de cele pe care le putem face din anumite obişnuinţe: să respirăm, să mâncăm, să dormim, să mergem, să comunicăm, să întreţinem relaţii cu semenii, în normalitatea vieţii curente. Ne sunt toate necesare, şi este ceva cu totul special să observăm cât de fluid am ajuns să le facem – dar cum facem chiar şi acestea ţine tot de alegerea noastră. Mulţi le fac la început de-a valma, fără să urmărească să le facă, apoi ajung să le facă liniştit, ordonat, curat, respectând pe cei din jur şi necesităţile lor personale. În greutatea vieţii unora, aşa cum şi-o percep ei, nu pot ţine cont de rafinamente sau altruisme, dar ei nu sunt aşa în orice condiţii de trai: în vibraţii înalte manifestările noastre, ale tuturor, sunt dintre cele mai elevate pe care ni le putem închipui azi. De aceea cele care vin odată cu creşterea vibraţiei planetare arată schimbări de comportament: faţă de propria persoană şi faţă de toţi cei din jur. Şi au ca ajutători, îndrumători, pe acei semeni care o pot face la orice nivel de vibraţie, în orice situaţii, în orice condiţii de mediu. Cu toţii trebuie să ajungem acolo, şi a atrage atenţia asupra unor lucruri care se dovedesc necesar a fi schimbate sau înţelese altfel, pe măsura trecerii timpului, este ceva normal câtă vreme nu apare o atenţionare dură, în exces. Este foarte drept, ne apar tuturor asemenea excese – vârfuri ascuţite, agresive – şi pentru a ni le cunoaşte bine şi a ni le echilibra am venit cu toţii pe Pământ. Odată conştientizate, şi urmărind mai departe conştientizarea lor, asemenea excese se estompează, se depărtează treptat de comportamentele dezechilibrate, ajungând să schimbe faţa tuturor manifestărilor noastre. 

În categoria celor de fel tipic reactivi intră şi cei care, dacă nu au la ce să reacţioneze contrar, îşi fac din evenimentele altora prilej de reacţii puternice: pentru că numai în acest fel ei se simt vii, puternici, întregi, chiar competitivi, amestecându-se în viaţa altora fără să li se ceară prezenţa. Polemica este dorinţa lor prin excelenţă. Pe cei care sunt inversul lor îi consideră letargici şi se aprind puternic în prezenţa lor doar pentru că se simt impulsionaţi să se liniştească ei înşişi. În linişte îi cuprinde frica, o frică de necunoscut, o frică apropiată de dictonul „Apele liniştite sunt adânci.” Le este frică de „adânc”, de profunzimi, se zbat să rămână la o suprafaţă confortabilă pentru ei sau se zbat să găsească semeni de acelaşi fel cu care să se reunească şi să găsească soluţii nelucrative, pentru a ţine piept schimbărilor neconvenabile lor. Mult timp evolutiv va exista un fel de „împotriva a ceva”, împreună cu alţii de acelaşi fel cu care să-şi împletească forţele pentru a ajunge la un rezultat acceptabil - pentru ei, cel puţin. Dar semenii lor care pot să trăiască liniştiţi, curaţi, ordonaţi, lucrativi, căutând calitatea înaltă, altruişti, iubitori doresc acelaşi lucru şi celor din jurul lor, şi chiar dacă se învaţă să nu-i împingă de la spate cu faptele lor sau cu vorbe, numai gândul radiant, de o înaltă forţă spirituală va ajuta celorlalţi la întărirea puterii de a schimba multe manifestări grosiere în manifestări înalt spirituale în viaţa lor. 

Suntem diferiţi, se vede bine asta, şi începem să înţelegem şi cauzele care stau la baza tuturor diferenţelor: fiecare dintre noi avem putere energetică mai multă sau mai puţină, şi experienţa folosirii acesteia este în permanentă formare, creştere. De aceea avem destine diferite, indiferent cum se manifestă această diferenţă. Este drept că ne aflăm cu toţii în acelaşi proces evolutiv – dar nu ne-a creat nimeni în acelaşi timp şi suntem astfel în faze diferite de evoluţie: unii mai devreme, alţii mai târziu. Chiar dacă parcurgem în linii mari acelaşi drum de creştere, acelaşi fel general de etape de evoluţie; însă ele sunt personalizate după cum curg obişnuinţele de formare şi creştere ale monadei care se reprezintă în întrupări prin corporalitatea sa – aşa cum suntem acum: oameni. Suntem cu toţii la întrupare în acest moment, în acelaşi loc din univers – Pământul: multe grupuri de spirite venite din evoluţii în toate zonele universului, cu experienţă diferită, cu obişnuinţe, plăceri, dureri după puterile fiecăruia. 
Ceea ce este puţin înţeles acum este faptul că nu trăim pentru prima dată în acest punct al universului, şi nici ultima dată nu va fi: prima dată parcurgem drumurile universului în mod progresiv, în evoluţii realizate pas cu pas, de la un anumit nivel de vibraţie - la alte nivele mereu mai înalte. Când ajungem să ne stabilizăm cunoaşterile şi aplicarea lor, înţelegerile privind viaţa, evoluţiile şi universul cu multe din particularităţile lui, când puterea noastră energetică este suficient de mare pentru a realiza evoluţii înaintate şi complexe, putem merge oriunde în spaţiile deja cunoscute, parcurse de noi. La perioade lungi de timp revenim constant în astfel de locuri de vibraţie mai joasă din univers, trăind pentru a ne re-manifesta în felul pămânean, specific unor vibraţii joase – şi numai astfel ne putem înţelege manifestările vechi, din etape cu conştientizare redusă privind: dispreţul asupra semenilor şi a celorlalte forme de viaţă, distrugerile pe care le facem la adresa vieţii în general, direct sau indirect, cuprinzând şi semenii noştri şi celelalte forme de viaţă de pe planetă, şi încă multe altele pe care ni le ştim deja. După conştientizarea acestor neputinţe rămase din evoluţiile anterioare, conştientizăm clar necesitatea de a le înlocui cu alte manifestări, aflate la polul opus, dar înţelegând de asemenea că totul ne este posibil doar pe măsura forţelor spirituale pe care le obţinem prin toate călătoriile noastre spirituale. 

În viaţa de fiecare zi, toate acestea înseamnă că sunt oameni cu spirite care au experienţă multă de orientare în acest punct al universului şi oameni cu spirite care nu au multă experienţă în acest loc din univers. În acest fel, în această perioadă de trecere de la vibraţii joase la vibraţii înalte, unii se pot orienta şi se pot manifesta la parametrii spirituali din ce în ce mai înalţi, în timp ce alţii nu se pot orienta – în primul rând pentru ei de a combina munca fizică şi intelectuală cu puterile spirituale care li se deschid. Cei dintâi ar trebui să devină ajutători şi învăţători altruişti pentru ceilalţi, în primul rând prin exemplul pozitiv pe care îl pot oferi, radiant, aflat în permanentă consolidare şi dezvoltare numai prin astfel de exemplu de ajutător altruist – şi nu altcum. 

Timpul pe care îl trăim este deosebit de complex, întrucât suntem acum, pe Pământ, o omenire foarte variată din punct de vedere evolutiv, spiritual. Majoritatea grupurilor spirituale aflate azi la întrupare vin zone ale universului cu mari aglomeraţii stelare, galactice. Aici nu avem parte de asemenea aglomeraţii cosmice, dar avem aglomeraţii de biosistem şi de semeni, oameni, pretutindeni pe Pământ. În felul ei, o astfel de aglomeraţie pe planetă are efecte privind raportul între atenţia în interiorul nostru şi cea îndreptată spre exterior. Întrupările din ultimele 4-5.000 de ani ne-au întors atenţia de la interiorul nostru, concentrându-ne pe exterior: aşa şi trebuia, ne trebuiesc de toate pentru evoluţiile noastre. Doar că s-ar fi putut să fie şi fără agresiune, crimă, perversitate şi război. Însă acesta este alt subiect, am mai discutat noi pe ici şi colo. Creşterea complexă a vibraţiei planetare ne readuce însă intuiţii puternice, chiar dacă nu conştientizăm de unde ne vin – decât deocamdată într-o mică proporţie a omenirii, proporţie care însă creşte neîncetat. Ceea ce apare însă în manifestările noastre tot mai pregnant este faptul că orice impuls exterior ne determină să fim cât mai participativi pe toate planurile posibile, indiferent dacă este sau nu este treaba noastră: şi ştim bine că aşa este, ne amestecăm de-a valma unii în viaţa altora, fără să conştientizăm deocamdată cât de mult rău ne putem face – şi nu de puţine ori. Ne trebuie însă să simţim totul, ca să ştim pe viitor cum să prevenim şi impulsivitatea proprie, şi a celor din jur, cum să ieşim cât mai repede şi bine din situaţii grele, cum să aplanăm efectele unor asemenea situaţii în viaţa noastră şi a celor din jur. 
Dacă nu ne-ar obliga viaţa pământeană de azi, aşa cum este ea acum, nu ne-am duce singuri către o activitate lucrativă complexă, din care să învăţăm mereu câte ceva nou, să consolidăm ce ştim şi să oferim şi altora exemplu, învăţătură. Dar ceea ce ne îngreunează mult viaţa este faptul că, în societatea noastră, predomină starea concurenţială – şi nu conlucrativă – practic în cele mai multe cazuri cea concurenţială o anulează pe aceea conlucrativă, şi presupune în acelaşi timp şi restrângerea acelei stări frumoase pe care o numim omenie: o stare complexă, în care toate formele de bine se împletesc şi se dezvoltă reciproc. Starea de rău: nervozitate, neînţelegere, intoleranţă, egoism, conduce la un amestec al omului agresiv în orice situaţie. Nu munca proprie o vor dezvoltată astfel de oameni – fizică sau intelectuală, dar o impun altora, agresiv sau persuasiv, în scopuri egoiste – nicidecum spre atingerea unui optim al trăirilor umane. Ne ferim, inconştienţi de evoluţiile noastre, de multe ori de orice fel de muncă, şi nu facem de loc bine: munca fizică pământeană este specifică acestei perioade, pe care nu o întâlnim în acest fel în alte părţi ale universului. Ne trebuie neapărat să ştim asta. Tocmai de aceea venim aici, pentru a o re-înţelege, re-modela, pentru a ne forma modalităţi de a ne-o rafina complex, în drumul ei de la muncă brută la folosirea acţiunii complexe a materiei asupra ei însăşi, prin inteligenţa umană. Este rostul acestor vremuri de a o înfrumuseţa, accepta, de a da astfel ajutor şi altora să ajungă să facă aceleaşi lucruri. 
Dacă reuşim să facem astfel de lucruri pe Pământ, la rădăcina abia perceptibilă a acelor trăiri pe care le dezvoltă un spirit întrupat în zone de vibraţie mult mai mare ale universului – vom avea reuşite pretutindeni: nu numai extrem de mari, dar şi foarte diverse, pe care aici, pe Pământ nu ni le putem imagina, reprezenta. Dar putem înţelege că rădăcinile lor, aici-pământene, pot fi mult sublimate – exact aici, şi nu în altă parte, în locul în care munca se poate transforma cu brutalitate în cale de distrugere a celui ce o prestează sau a semenilor lui. 
Alte feluri de rădăcini de manifestări spirituale se pot constitui în continuare tot aici, prin înţelegerea subtilităţilor desfăşurării muncii pământene. Alte evoluţii viitoare îşi aşteaptă rândul pentru a ne oferi o spirală deosebit de frumoasă, fără de sfârşit... Este, în felul ei: şi temporală, şi spaţială, şi perceptivă, şi lucrativ-ajutătoare... 

duminică, 23 noiembrie 2014

VIBRAŢIA PLANETEI NOASTRE: ÎNTRE CUŢITE ŞI MĂTASE...

Discuţiile despre greutăţile înfruntate de noi, oamenii, în calitate de spirite creatoare conştiente avansate, mă determină să scriu câteva explicaţii în plus despre idei pe care le-am expus, şi le folosesc mereu în articolele mele. 
Scriu despre faptul că ne este greu să suportăm particularităţile vremurilor pe care le trăim acum: vibraţia generală a planetei este foarte joasă – chiar dacă ea este mereu în creştere, variaţiile abrupte ale vibraţiei medii planetare şi aglomeraţia planetară foarte înaintată: aici este necesar să luăm în considerare nu numai densitatea mare a populaţiilor umane, ci a tuturor vieţuitoarelor planetare de la viruşi la oameni inclusiv, şi nu numai populaţia cu corp fizic, ci întreaga populaţie a planetei care cuprinde, pe lângă întrupaţii cu corp fizic de manifestare curentă – cei cu corp astral de manifestare curentă şi cei cu corp spiritual de manifestare curentă, dar şi o populaţie puţin luată în considerare în mod curent: populaţiile ajutătoare curente din dimensiunile structurale paralele plus populaţiile interdimensionale puţin cunoscute azi de masele largi – Moşii popoarelor, îndrumătorii noştri spirituali, coordonatori ai multor aspecte ale evoluţiilor noastre şi reparatori ai vibraţiilor grele pe care le emitem noi, oamenii şi civilizaţia noastră industrială: ei sunt întrupaţi tot cu corpuri fizice, însă vibraţia corpurilor lor este mai înaltă decât a noastră, a oamenilor. 
Toate sunt echilibrate pe fiecare planetă, aşadar şi pe Pământ, chiar dacă ori nu credem realitatea atunci când o putem percepe cu propriile organe de percepţie ale corpurilor noastre, chiar dacă cele neconvenabile le credem neadevărate sau stâlcite, confuze, nedrepte, etc. Dar ne pregătim astfel pentru a cunoaşte treptat, profund, această realitate – de fapt pentru a o re-cunoaşte, pentru a ne-o aminti din vremuri străvechi)... 
Tema vibraţiei medii planetare am mai discutat-o ici şi colo: ea este aceea care dă tonul şi potriveşte mersul întrupărilor pe planetă şi în jurul ei. Este acordată cu vibraţia medie stelară locală, care cuprinde nu numai vibraţia stelei care generează şi guvernează planeta noastră, alături de alte planete-surori din sistemul ei planetar, ci şi vibraţia celorlalte stele din sistemul stelar local. 

CÂTEVA CUVINTE DESPRE VIBRAŢIA MEDIE PLANETARĂ
Se pot studia câteva păreri personale mai vechi la adresa http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/search/label/Vibra%C5%A3ii cu menţiunea că voi relua întrega etichetă pe siteul personal http://www.bucuria-cunoasterii.ro/ , dezvoltând tema cu noutăţi şi corecţii. 
Să vedem aşadar particularităţile vremurilor pe care le trăim acum sub aspectul vibraţiei planetare şi variaţiei ei curente. 
Vibraţia planetară este azi într-adevăr foarte joasă – valoare despre care din 2012 se spunea că a crescut şi în 21 decembrie 2012 ar fi atins cea mai mare valoare posibilă pentru Pământ. În fiecare clipă ea este la o valoare maximă comparativ cu valorile anterioare, dar ea se află în creştere numai de cca. 2000 ani încoace, căci înainte de această perioadă valorile erau în scădere – dar erau mult mai înalte decât cele pe care le-a simţit omenirea în acel „fund de cazan” care a fost trăit de întreaga planetă într-o perioadă de cca.100 de ani înainte şi după naşterea lui Iisus. Schimbarea sensului de înaintare a vibraţiei medii planetare – din coborâre în urcare – s-a petrecut la întruparea coordonatorului şi la nivelul câmpurilor eteric şi fizic; la celelalte nivele, superioare lor, erau deja echilibrate şi pregătite de creştere, schimbarea fiind începută cu puţin timp înainte de naşterea lui Iisus Christos. Decalarea în timp, sub formă de creştere, a cunoscut o foarte-mică diferenţă energetică, socotită să fie anulată prin forţa energetică a întrupării coordonatorului central al evoluţiilor din galaxie; forţa acestui moment a fost impulsul vibraţional oferit omenirii pentru a putea intra în urcuşul vibraţional care urma să ia avânt la momentul potrivit. Oamenii sensibili au perceput momentul ca pe o lumină puternică: unii sub formă de stea, alţii sub formă de raze puternice sub care s-a marcat schimbarea ca atare. Vom mai discuta despre acest fenomen, foarte adevărat, pe care îl relatează scrierile religioase (mărturii ale oamenilor foarte sensibili sau iniţiaţi în ceea ce atunci se numeau „mistere”). 
Oricum, vibraţia planetară a rămas joasă în aceste vremuri, şi tot joasă va rămâne un timp, comparativ cu vibraţia înaltă care va fi atinsă la un moment dat, care va favoriza tuturor oamenilor revenirea la simplificarea vieţii (reducerea necesităţilor de hrănire fizică, de somn, de mişcare fizică, de îmbrăcăminte groasă în zonele temperate şi polare, etc.) şi reluarea la scară largă a activităţilor astral-mentale specifice creatorilor conştienţi mentali avansaţi. Chiar dacă a devenit vizibilă, perceptibilă schimbarea (creşterea) vibraţiei printr-o serie de fenomene planetare (lumina puternică a soarelui, sunetele fundamentale accentuate şi la nivelul Pământului, şi la nivelul galaxiei, a centrului galaxiei mai precis, încălzirea globală şi altele mai puţin percepute în generale de mulţi oameni), vibraţia nu a crescut decât cu mai puţin de un procent din totalul creşterii necesare măcar în perioada în care se vor finaliza sarcinile de evoluţie ale oamenilor de Pământ. Ea va fi în creştere încă câteva sute de milioane de ani în continuare, cât ţine intervalul dintre un minim şi un maxim al vibraţiei planetare în această subzonă a universului. 
Dar sunt unele fenomene care s-au suprapus şi care au oferit o creştere mai mare în această perioadă de 2000 de ani, special calculată astfel încât „să se scurteze zilele suferinţelor” noastre, aşa cum se specifică foarte corect în scrierile religioase. Ar trebui să luăm aminte la relatări şi învăţături, lăsând alte considerente să fie reglate între cei care nu pot renunţa la plăceri sau la dureri încă. E soarta, destinul, sarcinile lor privind simţiri care se vor analiza, înţelege, modela sau remodela treptat. Unul dintre aceste fenomene este necesar a fi discutat pe larg – doar deocamdată sintetic, sub forma câtorva idei, dar rămâne de dezvoltat în continuare, în viitor. 

VARIAŢIA VIBRAŢIEI MEDII PLANETARE
Variaţia amplă a vibraţiei medii planetare este formată dintr-o împletire uriaşă de vibraţii provenite de la steaua care îşi creează sistemul propriu de planete, de la tot biosistemul planetar (toate vieţuitoarele pe care le-am menţionat mai sus, care reprezintă totalitatea spiritelor întrupate pe planetă şi în jurul ei). 
Cercetarea etapelor de evoluţie a spiritelor umane conduce la înţelegerea faptului că ne confruntăm cu variaţii abrupte ale vibraţiei medii planetare, comparativ cu variaţiile vibraţiei planetare din perioadele dinainte de schimbarea sensului de vibraţie. De fapt este nevoie să avem în vedere chiar ceva mai mult decât atât: până la ultima glaciaţiune, variaţiile erau lente, ca valurile de mătase unduitoare în bătaia unui zefir uşor, blând. Ultima glaciaţiune nu a constituit minimul vibraţiei planetare, vibraţia a mai crescut puţin, o vreme, în mod natural, urmând ritmurile naturale ale planetei; după care şi-a urmat diminuarea naturală: în ritmurile de scădere a vibraţiei filamentelor energo-materiale, aflate în circulaţiile lor normale în toată zona aceasta a universului, despre care discutam cândva. 
În mod obişnuit pentru evoluţiile generale în această zonă a universului, coordonatorii evoluţiilor schimbă volumele fluxurilor de filamente energo-materiale cu vibraţia diminuată ca urmare a circulaţiilor lor prin corpurile stelelor, planetelor şi tuturor vieţuitoarelor din toate galaxiile zonei. Lasă filamentele să circule prin atracţiile intergalactice, interstelare şi interplanetare până când partea superficială a tecii filamentelor se consumă hrănind cu energia lor corpurile pe care le traversează: un asemenea consum din teaca filamentelor nu este total, ci doar parţial, pentru a nu pune în pericol destructurarea filamentelor şi viaţa micilor monade din interiorul lor. Schimbarea se face în mod echilibrat – pe măsura ieşirii unor fluxuri învechite se transferă din Universul Central fluxuri noi de filamente cu vibraţie de nivelul necesităţii locale. 
Tocmai această schimbare ne interesează acum pe noi. Masele de materii acumulate în corpurile întrupaţilor în trecut, cu vibraţii joase, emit vibraţii peste care se suprapun vibraţiile noi, ale fluxurilor noi de filamente. Ritmurile vibraţionale se suprapun şi, dacă adăugăm şi restul ritmurilor vibraţionale din galaxie, ale căror unde ajung pe Pământ, apoi ale tuturor vieţuitoarelor planetare întrupate: şi cu corpuri fizice de manifestare, şi cu corpuri astrale de manifestare, desfăşurarea tuturor vibraţiilor formează un tablou nicidecum haotic, aşa cum am putea avea tendinţa de a spune, ci doar prezentând ritmuri ca nişte cuţite unul lângă altul, cu vârfurile în sus sau în jos, mai mari sau mai mici, mai dese sau mai rare (dar acest tip de „rar” fiind extrem se strâns totuşi, comparativ cu ritmurile lente ale vibraţiilor dinainte). 
Iată cu ce ne confruntăm de fapt. Multe sunt stabile în timpurile noastre, căci vin din matricea fixă, stabilă a planetei şi a stelei noastre în perioade largi de timp, vin din matricea galaxiei, alături de cele care vin din depărtări, în „fuga” galaxiilor, adică în mişcarea lor, în schimbarea poziţiei lor relative faţă de galaxia noastră şi odată cu galaxia noastră. 
La toată această împletire de vibraţii naturale se adaugă vibraţiile artificiale ale creaţiilor noastre materiale (le ştim bine, obositoare, stresante...) şi astfel avem dimensiunea reală a fenomenologiei cu care ne confruntăm mereu...

Simţirile noastre intime, rafinate şi înălţate, şi percepţiile noastre, şi încredinţările noastre privind dualităţile pământene (solare de fapt) – chiar unicitatea cu înţelesul ei superior – toate se desfăşoară împletit, mai mult sau mai puţin strâns cu trăiri pline cu lacrimi, cu mânii, cu necuprinderi, cu neînţelegeri, nedoriri de a urma o cale plină de neprevăzut, primejdii generatoare de temeri, îndoieli, frici, nedumeriri, nelămuriri... Sub puterea unor astfel de vibraţii cărora nu le putem rezista ne descoperim toate ascunzişurile manifestărilor noastre, pierdute în eternitatea timpurilor din care venim, a tuturor evoluţiilor noastre până în acest moment. Pentru asta suntem acum, aici, în asemenea conjuncturi mai curând neplăcute, sau să zicem mai curând obositoare: să ne descoperim limitele maxime şi minime, puterile pe care nu ni le cunoaştem şi neputinţele pe care nu am vrea, nu am dori să ni le cunoaştem. Dar tot ceea ce ni se oferă este pentru a ne încredinţa pe noi înşine de realitatea propriei noastre individualităţi şi de a ne preocupa în continuare de remodelarea ei spre noi ţinte spirituale, care şi ele, pe aceeaşi cale, cândva în viitor, ne vor duce încă şi mai departe... 
...Mereu mai departe, în eternitatea vieţii noastre...

joi, 20 noiembrie 2014

NERVOZITATE, MÂNIE, ISTERIE...

Nu avem multe lucruri grele de făcut. Cel mai greu este însă să facem lucrurile în mod simplu, curat, făcut în linişte sufletească şi dus frumos până la capăt. Este foarte greu să ne acceptăm neacceptările zilnice... Ar fi bine să putem să ni le acceptăm, şi nu oricum: ci spre analiză, concluzii şi înţelegerea efectelor acţiunilor noastre din trecut; în cazul schimbărilor de atitudine, de acţiune, să analizăm apoi felul în care se împletesc efectele acţiunilor noastre trecute cu efectele hotărârilor noi, rezultate din analizele celor vechi. Le încurcăm deseori, iar dacă rezultanta totală este neconvenabilă rămânem încredinţaţi că am luat hotărâri greşite, abandonăm şi căutăm la nesfârşit, frustraţi, nervoşi – altceva, mereu „altceva”... 
Pe Pământ, până acum, revolta, nervozitatea, isterizarea noastră a fost normală, de multe ori a schimbat soarta unei omeniri oprimate revoltându-ne în grupuri masive. Dar de acum încolo începe să nu mai fie normală, chiar dacă ea apare şi nu o conştientizăm ca atare – dar apare, însă nu vrem să recunoaştem deschis: evenimentele pe care le trăim ne-o dovedesc (şi este necesar aici să discutăm puţin, dar o vom face separat, în articolele imediat următoare). 
Să nu ne imaginăm că astfel de manifestări pe care azi le considerăm negative – vor dispare definitiv din memoriile monadelor: memoriile rămân intacte după folosirea corpurilor în destine petrecute pe diferite planete, în diferite părţi ale lumii. Ele rămân necesare şi în alte lumi, mai ales cele cu vibraţie foarte joasă, chiar dacă în lumea aceasta pământeană, pentru noi, şi-au încheiat rolul, misiunea. Omenirea nu poate încă renunţa la manifestările pe care le numim azi negative, ele doar vor fi privite altfel, nu sub forma dualităţii, faţă în faţă cu cele considerate pozitive, ci sub forma unicităţii: necesităţii lor în continuare, în diferite momente ale vieţii umane, făcând parte din experienţa totală a omului. Această formă de a privi lucrurile – unicitatea – este mult mai complexă decât simpla formulă „Toţi suntem unul” – aşa cum cred unii dintre noi. Privite din acest unghi de vedere, toate manifestările vor fi folosite punctual în cazurile necesare, bine gândite la momentul intervenţiei lor, cu o conştiinţă avansată. Căci nu s-au terminat toate întrupările grupurilor spirituale care nu au o experienţă bine conturată pentru forme de manifestare elevate, acum – pe Pământ, la nivelul actual de vibraţie al Pământului. Sunt grupuri de spirite foarte sensibile, care au nevoie de condiţii de trai mai bune decât au avut generaţiile anterioare şi cea actuală, de aceea ei trebuie înţeleşi, toleraţi fără frustrare şi ajutaţi cu răbdare, cu tact – ceea ce societatea umană viitoare va putea să ofere cu siguranţă: pe fundalul creşterii permanente a vibraţiei medii planetare. Ceea ce este chiar un ajutor deosebit pe care deocamdată nu-l conştientizăm la întreaga noastră capacitate şi la întreg nivelul său pământean. 

FACEM SAU NU FACEM EFORTURI???...
Mulţi oameni renunţă să facă eforturi, cerând doar altora să le facă – unii: doar dacă le pretind, alţii: pretinzând pentru a fi serviţi de alţii. De multe ori, o cerinţă normală, echilibrată, este repede confundată cu obligaţie, pretenţie: şi astfel este respinsă fără a sta prea mult pe gânduri. 
Alţii înţeleg că eforturile sunt necesare, dar să le facă toată lumea, nu numai unii. Şi personal nu pot spune decât că este corect; însă la o analiză mai atentă, o parte dintre aceştia nu renunţă la efort, chiar dacă ceilalţi nu sunt dispuşi să le facă: şi sunt puţini aceştia din urmă. Sfatul meu ar fi să nu se încarce cu toate cele pe care alţii nu le fac din varii motive, dar să fie făcute cu conştiinţa proprie şi analizând condiţiile locale: pot fi astfel făcute cele mai importante, impulsionând în continuare însă pe cei din jur să înţeleagă necesitatea participării lor la astfel de acţiuni, de eforturi mai mici, dar generatoare de cunoaşterea propriilor forţe spirituale ce pot face multe lucrări complexe. Căci avem forţe, priceperi, experienţă – dar nu ştim că le avem. 
De fapt, în aceste vremuri avem nevoie, aşa cum spuneam şi în alte cazuri, să gestionăm situaţiile – nu să le abandonăm. Să avem în vedere acest lucru, fiind încredinţaţi că suntem ajutaţi de entităţi puternice, care nu ne lasă la greu, dar nici nu ne dau mură-în-gură ceea ce cerem, ceea ce dorim. Dacă este dorinţă de destin, echilibrată şi modestă, suntem şi noi canalizaţi către împlinire, sunt canalizate către noi şi forţele (oameni, evenimente, informaţii) care ne vor ajuta până la capăt. În felul ei spiritual, viaţa noastră este curată, chiar dacă influenţele curg spre noi. De aceea spuneam de „gestionare”: adică ce luăm din ceea ce vine spre noi, cât dezvoltăm sau diminuăm, la timpuri potrivite, urmărindu-ne simţirile, schimbările, luând hotărâri potrivit momentului, chiar schimbărilor în timpul lor, în meandrele pe care le nasc – nu numai cotitura generală. Să avem simţirea conştienţei forţelor înaintate chiar după cotitură, căci de părţile cele mai puternice nu se scapă de loc uşor, ci treptat, iar aceasta este un lucru deosebit de bun; care nu produce fracturi spirituale, iar pe de altă parte se creează condiţii pentru conştientizări care sunt la început mai mult sau mai puţin înţelese – însă reale, şi ale celor care sunt la întrupare deja, şi ale unor grupuri de spirite care intră treptat, în viitor, la întrupare.
Este drept, nu ştim asta prea profund acum, dar de la cele grosiere la cele mai fine şi subtile efecte, toate pot fi folosite şi acum, chiar în această viaţă, dar şi în alte vieţi viitoare: în faţa celor care necesită să fie ajutaţi de noi, în calitate de ajutători cu experienţă, care au trecut prin asemenea simţiri şi ştiu bine că trăim cu toţii etapă după etapă, chiar dacă abia la final le vedem şi înţelege unde s-au cuplat şi oameni, şi etape de evoluţie, în experienţa totală a fiecărui spirit în parte. 
Asta să înţelegem bine: învăţăm să ajutăm şi învăţăm să ne lăsăm ajutaţi: cu bucurie şi pentru una, şi pentru alta, folosind absolut TOT ceea ce intră în experienţa noastră personală. Fără să excludă nimic, fără să piardă din vedere nimic, chiar dacă aparent importanţa fiecărei clipe din eternitatea vieţii noastre monadice este nulă sau prea puţin perceptibilă pentru a crede că poate juca vreun rol important în această eternitate.

P.S.: În articolul următor să discutăm puţin despre ceea ce scriam pe ici şi colo: vibraţiile care ne influenţează permanent sunt azi ca nişte cuţite – spre deosebire de perioadele anterioare, când vibraţiile curgeau în valuri line, ca faldurile de mătase...

duminică, 9 noiembrie 2014

CÂTEVA CUVINTE DESPRE ÎNFRÂNAREA REVOLTEI OMULUI-AJUTĂTOR

Sunt multe de spus referitor la încredinţările acelor spirite care abia de acum încolo vor începe să facă diferenţele profunde, subtile, între ceea ce credeau despre ei şi lumea înconjurătoare – şi ceea ce este corect şi adevărat. La nivele înalte de vibraţie ei ştiu perfect, aplică perfect – la nivele scăzute ale vibraţiei planetare însă nu mai ştiu. Ştiu altele însă, cu încredinţare puternică, ce nu se modifică de-a lungul acestei vieţi pământene: că numai prin dispreţ, prin gândire potrivnică, prin ceartă, prin negare permanentă (acel „Gică contra” al românului) se deosebeşte omul de animale. Că a fi liniştit este ca şi cum ar paşte o vacă pe imaş... 
Desigur, este adevărat – acestea sunt unele deosebiri şi asemănări ale omului de animale. Dar este mult prea puţin şi asta denotă experienţa foarte mică a celor încredinţaţi astfel în condiţiile pe care le trăim azi. Cu astfel de oameni ne întâlnim frecvent: oameni care ne tulbură, nu de puţine ori ne scoate din minţi, pur şi simplu. 
Mai este un mare adevăr, pe care subconştientul tuturor îl ştie bine, dar doar unii îl conştientizează, îl folosesc în viaţa curentă: sunt cei care au ajuns să depăşească o asemenea gândire şi acum se întrupează ca ajutători pentru cei care vin la întrupare, ca şi la şcoală, generaţie de spirite după altă generaţie, pentru a-şi da seama cum gândesc de învechit referitor la ei înşişi, la viaţa care se desfăşoară în jurul lor, la întreg universul care ne înconjoară. Şi, cu ajutorul celor din jur, cu exemplele pe care le pot culege din jur, pot să depăşească şi ei, la rândul lor, obişnuinţa de a gândi în acest fel negativ, dispreţuitor, distrugător, apropiindu-se treptat de felul propriu de a gândi superior. Spun „propriu”, căci ei chiar o fac deja, dar în vibraţii înalte. Este o diferenţă asemănătoare cu felul în care ne comportăm când suntem liniştiţi, odihniţi, liberi, senini, şi felul în care suntem când ne certăm, căutând să scăpăm de răutatea altora – desigur proporţiile sunt altele, dar este suficient pentru a înţelege despre ce este vorba. 
Asemenea oameni negativi pot fi înţeleşi şi toleraţi, chiar dacă ne vine greu la început: nicidecum dispreţuiţi, părăsiţi, lăsaţi în voia soartei. Cândva, la planificarea destinelor lor, şi ei, şi coordonatorii evoluţiilor noastre s-au bazat pe ajutătorii de pretutindeni: care şi ei sunt ajutaţi de îngerii lor, de entităţile astrale ajutătoare, mereu alături de noi toţi. Chiar dacă se instalează o revoltă omenească, normală în sufletul celui care nu este de acord cu un asemenea comportament, sarcina lui de ajutător – căci de aceea se află în asemenea situaţie, ca ajutător spiritual, nicidecum pentru cine ştie ce „păcate”, „karmă” (adică „păcat” cu faţă orientală) este să tolereze, să accepte că da, aşa gândeşte omul din faţa sa... Este valabil pentru noi toţi, cei care ne dorim înălţarea spirituală. Chiar dacă la început nu putem, sau putem rar şi cu mult efort, mai devreme sau mai târziu vom ajunge să putem, pornind de la ÎNFRÂNAREA REVOLTEI proprii. Este bine să ştim că revolta ajutătorului în faţa celui ajutat provine din obişnuinţa neînţelegerii, necunoaşterii la nivel de societate că unul poate face multe, se poate strădui, poate munci cu râvnă, dar celălalt (cel ajutat) nu le poate face. Ne cerem tuturor acelaşi lucru, dar putem realiza fiecare după puterile sale spirituale, în funcţie de evoluţiile sale anterioare: căci suntem azi împreună egali în faţa lui Dumnezeu, dar diferiţi între noi, iar dacă nu acceptăm acest lucru, neînţelegerile vor curge gârlă în continuare...
În asemenea situaţii tensionate, avem puterea să virăm atitudinea noastră şi să ne spunem părerea – că omul se deosebeşte de animale prin cu totul alte elemente: 
– prin experienţa sa bogată în materie de creativitate şi derivatele sale: protecţia creaţiei (nu distrugerea ei) şi a priceperii, adaptării cunoştinţelor creatorului la orice noutate, în orice loc din univers se poate întrupa;
– prin diversitatea înţelegerilor sale: înţelegerea macrocosmosului şi microcosmosului, a tuturor manifestărilor vieţii de pretutindeni, a marilor creatori ai universurilor şi a creaţiei lor;
– prin comunicare inteligentă, prin emoţii diverse în toate planurile planetare, prin toleranţă, protecţie, îngrijire, devotament, dragoste universală... 
Şi câte şi mai câte...

Merită să reflectăm profund la această temă: de la înfrânarea poftelor de toate felurile – la înfrânarea revoltei, durerii spirituale în fond...
Deocamdată aceasta este numai o deschidere...

Şi ceea ce este deosebit de important: ajutătorul devenit conştient de misiunea sa nu insistă ca interlocutorul lui să accepte vrând-nevrând cele pe care i le spune, dar îi dă dovadă prin tot ceea ce gândeşte, face, spune, dovezi permanente dacă legătura dintre ei este strânsă (prieteni, familie, serviciu, vecinătate) şi durează atâta timp cât sunt pe lume.
Degeaba analizăm, înţelegem, dacă nu dăm un exemplu personal complementar. El vrea să te încontreze, să se certe, cu crezul său cum că aşa se deosebeşte de animale – tu îţi spui că şi animalele se ceartă, se înfruntă, se bat, se omoară... Dacă se poate îi spui şi lui. Dacă atmosfera este prea tensionată, e bine să fin concilianţi, dar să rămânem tăcuţi, aşteptând un moment favorabil pentru a merge mai departe.... 
Şi dăm permanent exemplul complementar: pozitiv, curat, frumos, înălţător...
Totul se adună: ceea ce am arătat eu cândva, tu, altul, şi altul, pe o planetă, pe alta, într-o galaxie sau în alta...
Toate concură la schimbarea, la înălţarea spirituală a tuturor... 

luni, 3 noiembrie 2014

REFERITOR LA FILMUL CARE CIRCULĂ DE MULT TIMP PE INTERNET: VRĂBIUŢA...

MOTTO: Nu contest sub nici o formă mesajul filmuleţului, ci mai spun ceva în plus...


De mult circulă acest film pe net şi sunt întrutotul de acord cu mesajul pe care îl transmite direct în cuprinsul lui. 
În plus, privit din altă perspectivă, ne poate învăţa însă şi alte lucruri importante decât ceea ce este evident din rolul filmului. Desigur te întrebi: bătrânul a vrut să pună la încercare răbdarea fiului, dar oare era normal să facă asta? Pentru că situaţiile sunt cu totul diferite – fiul nu ştie să se exprime, dar el ca bătrân trecut prin viaţă ar trebui să ştie să se exprime... 
Dar de cele mai multe ori lucrurile nu stau aşa. 
Putem merge mai departe cu analiza, dincolo de a ne limita la mesajul lui direct, la adresa fiului lipsit de răbdare. Să învăţăm să ne pregătim CU TOŢII de bătrâneţe din multe puncte de vedere, printre care şi din punctul de vedere al comunicării cu cei din jur... Pentru acea vreme în care greutatea exprimării devine mare, sau dimpotrivă: dorim să avem atenţia celor din jur, să vorbim mai mult şi nimeni nu se arată decât agasat de vorbele, povestirile noastre repetate, doar pentru că viaţa nu ne-a fost bogată şi le repetăm la infinit pe cele puţine trăite...

Filmul arată un bătrân şi un matur – fiul său – atent la ale lui, vădit deranjat de încercarea de comunicare a bătrânului. Dar problema care ne interesează pe toţi, tineri şi bătrâni deopotrivă, ar fi şi alta, foarte importantă cred: bătrânul cam are pretenţii, nu ştie de fapt să comunice - nu că nu poate. Întrebarea nu se referă la ceva anume, din multitudinea de lucruri, fiinţe, fenomene înconjurătoare, el întreabă: Ce e asta? este o adevărată tragedie între generaţii, prin faptul că se consideră doar cei tineri lipsiţi de respect, bun simţ, răbdare, toleranţă; dar este vădit şi faptul că nu ne învăţăm să comunicăm, să vorbim unul cu altul mai pe româneşte: desigur ştim... să vorbim, dar nu ştim cum să ne exprimăm, mai şi dispreţuim de multe ori pe cei care ştiu, căci subconştientul ne spune clar că asta trebuie să facem şi noi, dar ne e greu, avem altele de făcut... 
Ca să nu mai discutăm despre faptul că dorim să facem educaţie oricând, inerţial, dorim să atragem atenţia că cei din jur nu ţin cont de noi, de regulile social-familiale curente... O lăsăm pe aceasta pentru altă dată. Considerăm că cei tineri trebuiesc mereu îndrumaţi, corectaţi, împinşi, tot timpul, fără să ne întrebăm vreodată dacă nu cumva greşim noi, dacă nu cumva vrem să controlăm totul în continuare cu orice preţ, să ne împingem în faţă, doar pentru că nu mai avem putere să facem o multitudine de acţiuni pe care le făceam în tinereţe, fără să ne gândim că e rândul altora să înveţe, să greşească, să ajungă să-şi facă singuri experienţa proprie... Nu degeaba ni se oferă... DA, NI SE OFERĂ neputinţe la bătrâneţe, şi am discutat despre necesităţile de acest fel de la bătrâneţe (http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2012/01/copilaria-si-batranetea-omului-ajutor.html şi http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2013/10/din-nou-despre-batranete.html ), trăind de fapt, la bătrâneţe, o evoluţie accelerată din multe puncte de vedere: nu numai pentru o viaţă de tipul celei prezente pământene, ci şi ca ajutor pentru eternitate !!!... 
Ajungem la bătrâneţe şi nu ştim să ne punem gândurile, sentimentele, dorinţele, emoţiile în cuvinte adresate altora. Nu ne dăm seama de atitudinea destul de agresivă pe care o avem la adresa altora. Ne spunem în gând: „Ce-o fi aia?” (deşi în film bătrânul ştie, dar vrea să-i dea de fapt o lecţie fiului) Şi nu ne dăm prea repede seama că orice comunicare porneşte din vorbirea interioară cu sine însuşi, cu RĂBDARE ÎN GÂND: acolo unde de fapt spunem ce vrem, cum vrem, nu are importanţă, că nu ne... citeşte nimeni gândul... Acolo ESTE TOTUL DE MULTE ORI VRAIŞTE... Ne trezim că avem pretenţia ca cei din jur să înţeleagă perfect cele câteva cuvinte aruncate lor, de multe ori în indiferenţă, negândit... I-am obliga pe ceilalţi să facă ce vrem din varii motive, care ţin de egoismul fiecăruia: că are „şcoală”, că e fiul meu – eu l-am făcut, eu l-am crescut şi a ieşit un nesimţit cu ziarul, mobilul sau PCul în braţe, că îmi e dator, că aşa e politicos, că EL nu se concentrează... 
Şi aşa mai departe... Şi de fapt în film adevărul e undeva pe la mijloc, nici unul nu se concentrează de fapt, căci cel bătrân nu a făcut-o la vremea tinereţii sale, dar la bătrâneţe, neavând prea multe de făcut, toate carenţele ne ies de fapt la suprafaţă... 
Cel tânăr de unde să dea exemplul pe care nu l-a văzut în familie?... 
Întotdeauna RESTUL LUMII e de vină, nu noi... NU NOI... atenţie, nu e adevărat că eu am o mică vină măcar... hai să nu zicem vină, să zicem contribuţie la o stare tensionată care poate ajunge rapid la deprecieri substanţiale... 
Nu mai insist, cred că sunt bine înţeleasă acum. În plus, scriu din perspectiva celor ce are o vârstă suficient de înaintată pentru a-mi pune întrebări de acest fel. 

RĂDĂCINI DIN EVOLUŢII
Am spus de multe ori: de fapt, nu avem multă experienţă de comunicare – ca şi de manifestare a noastră generală prin corpul fizic; că, dacă la începuturile evoluţiilor noastre experienţa spiritelor noastre este majoritar fizică, de manifestare cu corp fizic, treptat manifestările fizice rămân la minimul lor necesar în diferite părţi ale universului, dezvoltându-se alte forţe, ajutătoare în multe manifestări noi, în special în creaţia materială ale căror începuturi sunt tot fizice: apar şi se dezvoltă forţele mentale, astrale, cauzale, se întăresc prin activitate mentală, în primul rând, corpul mental care face legătura între folosirea razelor mentale, astrale şi cauzale, cu sprijin pe corpul fizic, în întrupări pe planete fizice. Rămân puţine, tot mai puţine întrupări fizice care să folosească efectiv corpul fizic în majoritatea acţiunilor: de creaţie, de deplasare, de comunicare (dintre activităţile pământene, dar în alte părţi ale universului sunt multe alte forme de acţiune concretă, în funcţie de felul corpurilor folosite). De puţine ori avem perioade scurte de folosire majoritară a corpului fizic, iar în asemenea perioade, cum este cea pe care o trăim acum, folosim concomitent şi elemente simple de mentalism: gânduri, şi astralitate (vise, călătorii astrale care devin din ce în ce mai bine conştientizate şi nu de puţine ori conduse, conştiente). Ne străduim să conştientizăm separat fiecare fel în parte – dar să le folosim pe toate împreună. 
Tocmai această experienţă este puţină şi destul de greu înţeleasă la începutul evoluţiilor noastre. Căci oricât de greu ne vine să credem, nu suntem departe în evoluţii, nu suntem dumnezei, dar suntem liberi caşi Dumnezeu; suntem din ce în ce mai puternic conştienţi de forţele pe care le avem şi de modul lor de folosire. Nu suntem ca animalele care nu-şi conştientizează forţele spirituale, nici integral conştiente nu-şi folosesc corpurile – iar de aici o întreagă pleiadă de inconveniente pentru evoluţiile de mai târziu: creative, conştiente. Dar trecem rapid peste etapele de vegetal şi animal, şi apoi vin etapele minunate de mentalism, de călătorii fizice şi astrale prin tot mai mari spaţii universice... Comunicarea ne este exclusiv mentală şi multe etape de evoluţie vor fi tot aşa în continuare, în condiţiile în care cunoaşterea ne este largă, flexibilă, mereu în dezvoltare pe cont propriu, pe căi proprii, astfel încât comunicarea ca atare devine necesară rar şi doar în forma transferurilor de energii, mai ales când este vorba despre activitate spirituală cu corpul fizic. 
Este de accentuat faptul că, cu cât înaintăm în evoluţii, cu atât comunicarea în sine este mai puţină, dar ÎNŢELEGEREA devine din ce în ce mai extinsă, din ce în ce mai bogată – până la deplină, pe fondul încredinţărilor comune. Doi coordonatori de evoluţii nu au nevoie de comunicare între ei pentru a şti ce trebuie să facă: perce totul în întreaga încrengătură a universurilor şi a evoluanţilor de pretutindeni, iar o asemenea experienţă este rodul comunicărilor mentale, astrale şi fizice extrem de înaintate pe care le folosesc până la a deveni coordonatori, dar şi în continuare, întrupându-se permanent în mijlocul popoarelor spirituale pe care le ajută, le învaţă şi le coordonează într-o complexitate cu totul deosebită, uriaţă comparativ cu ceea ce putem noi şti acum. Cunoaşterea proprie, acumulată permanent, este de proporţii pe care nici nu le bănuim în momentul acesta, de aici, de pe Pământ. Însă da, cu timpul înţelegem cum stau lucrurile chiar şi de aici, din locurile de vibraţie mai joasă ale universului, ceea ce înseamnă o creştere constantă de experienţă comună şi pe cont propriu. 

Experienţa noastră pământeană nu începe nici cu coborârea omului din animalitate (vorba biologilor) şi nici cu perioada dinainte de Cristos cu 5000 de ani, de când provin urmele rămase în existenţă culese prin cercetări arheologice. Trecutul omenirii cuprinde o perioadă de cca.40 milioane ani în urmă, un trecut mentalist cu precădere: creaţie materială exclusiv mentală, deplasare mental-astrală, comunicare exclusiv mentală. De la ultima glaciaţiune spre contemporan corpurile noastre fizice s-au modificat prin compactizarea aceleiaşi mase biologice care în trecut se răspândea proporţional pe 5-4-3 metri înălţime – acum pe cca. 1,5-2 metri. Cu acest fel de corporalitate fizică omul şi-a schimbat activitatea preponderent mentală în activitate preponderent fizică, păstrând din trecut doar intuiţiile despre non-fizicismul complex dinainte şi gândirea folosită în trecut doar în planificarea activităţilor legate de creaţia sa materială. Spiritele umane aveau deja, din evoluţiile dinaintea venirii lor pe Pământ, obişnuinţa manifestării fizice, dar foarte rar revenim în astfel de manifestări cu corp fizic, pentru că nu acestea trebuiesc întărite în special, trebuiesc întărite toate forţele noastre spirituale, echilibrând pentru multe etape de evoluţie fizicismul din perioada vegetală, animală de la începuturile necreative ale evoluţiilor. Mai sunt încă mult mai multe alte caracteristici în plus, specifice altor locuri din univers, iar la capătul unor etape îndelungi de evoluţie consolidăm manifestările totale – inclusiv pe cele fizice în locuri din univers: ne îmbogăţim în plus cunoaşterile, echilibrăm folosirea diverselor activităţi mai vechi, echilibrăm reacţiile la impulsurile din mediul local – mereu altul, ceea ce ne îmbogăţeşte enorm – şi reacţiile noastre interioare la factorii de mediu. Ceea ce este mai greu pentru noi în această perioadă este de fapt nu neapărat munca fizică de care ne ferim ca de satana, cât gândirea şi vorbirea ARTICULATĂ. Este de ţinut minte acest aspect şi de reflectat asupra lui. Nu avem multă experienţă în acest sens, de aceea este necesar să punem accent pe ele, în condiţiile în care societatea – şcoala, meseriile, biserica – nu ne învaţă, nu ne dau indicaţii, ci doar reguli generale pe care nu le putem ţine TOCMAI DIN CAUZA LIPSEI DE EXPERINŢĂ ÎN COMUNICARE. Gândul stă la baza scrisului şi cititului, coordonează vorbirea pe care o folosim azi, toate bazându-se pe ACŢIUNE ARTICULATĂ: legarea sensurilor, noţiunilor, sunetelor – în gând şi în vorbire. Aici nu vorbim de gramatică, de corectitudini care sunt până la urmă nişte norme de loc naturale, ci stabilite de comun acord – desigur mai mult sau mai puţin de către fiecare om în parte, şi se vede azi acest lucru, când mase mari de oameni nu mai ţin cont de astfel de formalităţi şi vorbesc cum le vine la gură, scriind cum le vine la mână: la... gând şi la gură!!! 
Omul s-a obişnuit cu vorbirea, dar este departe de a stăpâni gândirea. Confundăm impresia că ştim – cu ştiinţa şi practicarea ei. „Tre să fac ”... şi ştim ce... Nu ducem gândul la capăt. Îmi amintesc ce surâsuri ironice se iscau când un şef al meu spunea că el citeşte poezii cu dicţie, în gând, simţind în sinea dânsului ce scria poetul, văzânt apusul soarelui, ascultând sunetul vântului prin ierburi şi frunzişul arborilor, cum se sting încet ultimele ciripituri de păsărele... Dar... DAR aceasta este acordarea gândului cu tot ceea ce este trăire interioară şi exterioară... Nu este nimic de râs, de dispreţuit aici... Doar superficialitatea studiilor liceale de literatură duc către a învăţa pe dinafara nişte noţiuni de analiză literară şi nicidecum simţirea proprie a cititorului cu care el ar putea intra frumos în viaţă...
Desigur că nu acuz dragii profesori de limbă şi literatură română sau străină... Este o formă a societăţii şi poate că mulţi dintre dumneavoastră chiar au îndrumat copii, adolescenţii şi, înafara şcolii, pe cei maturi să o facă, căci nu şi-au asumat în viaţă doar responsabilitatea câtorva noţiuni generale care oricum au să fie uitate curând... 

Formele noastre de gândire şi de comunicare se bazează pe sunetul fundamental, pur natural, pe care omul mental era obişnuit să-l perceapă şi să-l redea totodată, prin structurile corpului său mental. Sunetul fundamental (http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2009/09/puterea-gandului-si-puterea-cuvantului.html ) este o noţiune greu de înţeles de regulă, deşi mulţi îl intuiesc deja şi compun muzica blândă ale cărei acorduri line o aud vag sau bine format în gândurile lor... Prin sunet în primul rând ne îndreptăm către viitorul mental al omenirii... El este reprezentat azi prin muzică, cum spuneam: ne linişteşte, ne este un bun însoţitor în meditaţiile active, ne formează un fond senin pentru orice activitatea noastră cotidiană – mulţi dintre noi ştim bine asta... Vom avea câteva secole de acum încolo să înţelegem rostul tuturor celor legate de sunete care ne-au însoţit evoluţiile în ultimele milioane de ani pământeni...

Ceea ce este iarăşi specific acestei perioade este activitatea desfăşurată în gând: dar nu numai cuvintele interioare stau la baza gândirii, ci un complex întreg format din: citire, lucrare profesională bazată pe imagini (desene, fotografii), litere şi cifre citite în gând, analiză proprie de orice fel, planificarea activităţilor care formează viaţa noastră manifestă. Spre deosebire de generaţia celor care azi au 80-90 de ani (70 ceva mai rar acum) care nu au avut multe posibilităţi de citit şi, în general, au fost privaţi de activitate bogată de gândire (gândirea a fost pe linii puţine, bine bătătorite datorită vieţii din ultima treime a secolului trecut); de aici şi un proces relativ mare de inflexibilitate, dar necesar a fi înţeles din cauza vieţii între trei şuvoaie agresive masive: războiul şi intrarea pe făgaşul comunist, desfăşurarea perioadei comuniste şi trecerea înapoi la capitalism – unul rapace, deşănţat... Este de înţeles că nu şi-au format prieteni, hobbby-uri, nu şi-au dezvoltat mult comunicarea – cu excepţia oamenilor de litere şi a spiritelor înaintate întrupate în mijlocul începătorilor, în anumite trepte de evoluţie destul de grea de altfel. Se împletesc astfel oameni cu experienţă în comunicare şi oameni fără experienţă prea mare: dar nu prea se înţeleg reciproc. 
Dacă discutăm despre ajutor spiritual din partea unor spirite avansate, epoca pe care azi o trăim aduce un alt fapt în faţă: comunicarea de tip angelic, astral. De ce îngerii noştri ne fac comunicări mentale prin vorbire în primul rând este întrebarea generală pe care o pun mulţi: pentru că se spune că este generatoare de confuzii. Dar de fapt nu este chiar aşa: nu ea este generatoare de confuzii, ci noi nu avem puţină experienţă de vorbire articulată în gând, drept pentru care în „semitonurile” gamelor de sunete se inserează alte game (aşa cum bine arată Ouspensky în cărţile sale), care ne abat atenţia în alte părţi. Ne abatem pentru că nu avem obişnuinţa de a duce vorba din gând până la capăt. Spre exemplu: „Trebuie să fac baie!” Nuu!! noi amestecăm imaginea cu vorba repezită şi iese cam aşa: „Aaa... tre’ să fac... (şi aici apare imaginea mea făcând baie...)
De altfel se petrec lucrurile tot aşa acum cu imagini, cu înţelegeri pe care nu le ducem până la capăt, apoi chiar acţiunile noastre nu le ducem până la capăt pentru că nu avem obişnuinţa de a o face astfel...
De aceea trebuie să înţelegem că ajutorul astralilor vine în sprijinul de a duce ŞI gândirea la capăt în acest ciclul de vieţi. Specialiştii din orice activitate umană sunt de regulă cei care pot duce şi gândul la capăt (ca sunet interior), şi imaginea (interioară, a minţii) şi apoi să o descrie în amănunt, redând-o spre beneficiul altora. Desigur sunt multe altele în plus de discutat referitor la specialiştii de acest fel, eu fac atingere doar cu fenomenologia expusă astfel. 

NOI, GENERAŢIILE MAI TINERE PÂNĂ LA PRAGUL BĂTRÂNEŢII: SĂ LUĂM MĂSURI PENTRU NOI ÎNŞINE, NU PENTRU A LE CERE ALTORA...
Vom ajunge – sau chiar am ajuns, sau suntem pe ultima „sută de metri” spre bătrâneţe. Trăind printre bolnavi, bătrâni, în preajma celor care nu se pot adapta schimbărilor, care au doar dorinţa puternică de a-i schimba pe cei ce le stau în preajmă, mi-am dat seama în ultima vreme că noi putem face multe pentru noi înşine, în primul rând. Doar să vrem. Aşa cum spuneam şi la pensionare: cu mult timp înainte de a ajunge la pensie, să ne facem prieteni de aceeaşi vârstă sau prin jur de vârsta noastră, să ne facem hobby-uri, simple – nu neapărat cine ştie ce: deseori am fost întrebată, omul se gândeşte cu groază la bani investiţi, muncă pe rupte... ceea ce este departe de normalitatea din ţara noastră. Dar să avem în grijă câteva ghivece cu flori, să citim, să ţinem un jurnal, să ne ocupăm de aranjamente simple prin casă, să nu uităm plimbarea prin parcuri, un abonament pe tren (Doamne, câţi oameni în vârstă văd că au abonament VSD pe tren, se întâlnesc, leagă prietenii... multe, multe de spus aici !!!), apoi obişnuiri de socializare simplă pe internet (cele mai frumoase grupuri pe facebook sunt cele ale pensionarilor!!!) sau un blog, şi câte şi mai câte !!!
Din punctul de vedere al comunicării, chiar avem nevoie să învăţăm să ne exprimăm clar, direct, cu răbdare, să-i ascultăm cu răbdare pe alţii, dar să avem în vedere şi câteva forme de atitudine faţă de alţii. Să ne obişnuim să avem răbdare cu tinerii, să ne străduim NOI să le oferim spaţiul de trecere (ce clasă a dat o femeie în vârstă lăsând un tânăr să treacă cu maşina prin faţa ei... Uluitor !! Minunat!!!) Să învăţăm să ne simţim funcţionările trupului nostru degradat şi în curs trepidant de degradare, pentru A COMUNICA... da, a comunica, a răta, a explica celor care pot avea grijă de noi cum ne funcţionează organismul, pentru ca ÎMPREUNĂ cu cei din jur (din familie, din spitale, pe stradă, în magazine) să ne îngrijim şi noi, fără a sta pasivi să fim îngrijiţi de ceilalţi. Desigur, sunt cazuri când nu putem, sau doar nu putem de la început, dar pe parcurs durerile, suferinţele de la început se estompează şi putem comunica cu cei din jur, putem să ne străduim să ne facem înţeleşi cu vorbă bună, nerăstită, cu răbdare NOI, fără să pretindem răbdare din partea altora – iar dacă dăm peste persoane răbdătoare atunci să fim fericiţi !! fără să reproşăm celor care nu dau dovadă... CI SĂ LE DĂM EXEMPLUL NOSTRU PERSONAL DE RĂBDARE, ÎNŢELEGERE, BLÂNDEŢE... Să fim utili când putem, cu ce putem, să nu avem pretenţia să ne băgăm în viaţa altora; dacă ni se cere sfatul să spunem: „Eu aşa aş face...” fără să ne supărăm că ni s-a cerul sfatul dar el nu se potriveşte felului de acţiune sau gândire al celuilalt... 

O asemenea experienţă se formează din timpul maturităţii. Deci nu mă adresez doar celor în vârstă sau pe care să ajungă astfel... 

Viitorul comunicării interumane va cuprinde ceva împletit între comunicare exclusiv mentală, din trecutul mental al omenirii, şi comunicarea fizică, din această perioadă a folosirii preponderente a corpului fizic. Va veni o vreme în care schimbările în manifestările umane se vor concretiza în forţa de exprimare spirituală a fiecărui cuvânt în parte: concentrarea omului va fi dublată de o cunoaştere pe măsura puterii sale de concentrare. Nu va mai fi treptat nevoie de cuvânt vorbit decât în situaţia în care energia lui poate schimba ceva: în sens de echilibrare în viaţa omului, a naturii din jur şi a fenomenologiei meteorologice, tectonice de pe plan local. Restrângerea de acest fel a comunicării nu are loc decât dacă se sprijină pe o cunoaştere proprie largă, bogată, profundă – ceea ce va fi în situaţia oamenilor de pretutindeni din viitor, aşa cum a fost şi în trecutul metal al omenirii. Sunetul mental la care va reveni omenirea în curând va ajuta la reluarea materializării şi dematerializării ca metode clasice de creaţie materială mentală. Iar în etapa finală de evoluţie pământeană a omenirii cuvântul articulat va fi ajutător: la naşterea omului, la menţinerea sănătăţii şi odihnirii sale, la impulsionarea lucrărilor sale şi în final la desprinderea de corpul fizic, ridicarea de-asupra corpului eteric şi rămânerea în viaţă astrală. 
Să ne oprim deocamdată aici, urmând să reluăm discuţia şi să deschidem altele asemănătoare pe măsura apariţiei altor materiale de acest fel.