Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

CU ADEVĂRAT HRISTOS A ÎNVIAT !

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


joi, 12 martie 2015

Jurnal spiritual: OMUL – ÎNTRE SUPRAVIEŢUIRE ŞI ADAPTARE

Generalităţi despre supravieţuire şi adaptare, ca părţi, etape ale evoluţiilor noastre am scris în alte articole şi în plus multe alte postări respiră astfel de idei. Am luat hotărârea să public şi exemple concrete cu referire la studiile prezentate pe blog sau pe site – lucru pe care îl fac deseori pe facebook, dar rareori aici, concret. 
Azi am pornit de la un articol citit pe unul dintre siteurile care îmi aduc multe informaţii despre viaţa oamenilor – Web Cultura:
M-a durut faptul că renii sunt astfel hăituiţi, însemnaţi cu fierul roşu pentru a li se cunoaşte apartenenţa unui om din regiune... Dar sunt imagini asemănătoare cu multe altele, care se desfăşoară din nefericire pe întreg cuprinsul planetei. 
Este însă în mare un articol bun, frumos în felul lui, chiar m-a impresionat modul în care autorul descrie renii:
”...Priveliştea era nemaivăzută iar renii, ființe firave, aproape angelice, goneau în toate părţile. ...”
Zâmbesc... Acum înţeleg de ce Moş Crăciun este însoţit de reni !!! De fapt, nu prea ştim că fac parte cu toţii, Moş şi reni, din acel patrimoniu spiritual cu rădăcini pe jumătate astrale, pe jumătate fizice, care vine dintr-un trecut ce ne pare azi atât de îndepărtat încât nici nu-l mai credem a fi existat cu adevărat, la fel ca şi îngerii care ne veghează din necuprins...
Ceea ce însă mi-a atras atenţia, mai ales că de multe ori am avut discuţii pe această temă (în special despre oamenii deşerturilor, mai puţin ai gheţurilor) a fost însă altceva, legat de locuitorii unor ţinuturi în care viaţa se desfăşoară în condiţii extrem de grele, uneori chiar chinuitoare. Credem că pentru dânşii pare că nu este aşa, s-au obişnuit să trăiască aşa şi doar noi, cei care stăm confortabil în oraşe, credem că ne-ar fi imposibil să trăim în astfel de condiţii. Tocmai aici voiam să ajungem. Fiecare dintre noi, indiferent unde trăim, avem de dus, printre altele, şi o sarcină de adaptare acolo unde nu ne convine să credem asta. Viaţa fiecăruia ori ne arată că am putea, dar nu ne obligă, ori ne pune sever în faţa luării unei decizii care până la urmă ne-ar afecta sau salva chiar viaţa.

Cândva spuneam că... unde să se ducă bieţii oameni, stau acolo unde se nasc şi îşi duc lupta de supravieţuire... Azi însă spun că suntem cu toţii pe Pământ spre ADAPTARE, nicidecum tot timpul spre supravieţuire. În plus, înţeleg de ce nu sunt de loc tentaţi să se mute din acele regiuni în locuri care oferă condiţii de trai mai bune: în cea mai mare parte astfel de oameni sunt spirite întrupate obişnuite cu vibraţii joase din înseşi liniile de evoluţie de pe care vin pe Pământ, care au în destinul lor pământean de grup înţelegerea faptului un spirit elevat, aşa cum sunt ele în alte locuri din univers, cu vibraţia mult mai înaltă, are tăria interioară de a căuta locuri în care ar putea să trăiască mult mai complex, locuri propice traiului uman, menajând cât se poate de mult biosistemul planetar. În condiţiile grele ale nordului, viaţa oamenilor depinde efectiv de creşterea şi sacrificarea renilor. Oamenii ar putea avea nevoie, e drept, oricând şi oriunde, de sacrificat animale, dar una este să o facem rar, la nevoie stringentă, alta este s-o facem în mod curent de viaţă în condiţii comode personale. Suntem la finalul unei epoci pe care am trăit-o sălbatic, crud, agresiv, indiferent dacă a fost vorba să omorâm oameni sau animale, în numele luptei pentru supravieţuire. Multe grupuri s-au retras la marginea societăţii umane pentru că, spre exemplu, între frig şi răutatea oamenilor au ales frigul. Şi nu întotdeauna ne trebuie să facem aşa. Trăind o astfel de viaţă, la finalul ei, astfel de oameni care nu renunţă la condiţiile lor de trai oricât de rele pot fi acestea, vor înţelege că puteau să o facă, dar că au existat condiţii care i-au speriat cândva şi au fugit de ele. Pentru strămoşii lor, pentru ei personal în zilele noastre au fost: ieri – războaie sângeroase, azi – aglomeraţia din oraşe, vibraţiile grele emanate de acestea. Nu neapărat cele de foarte joasă vibraţie, căci cele mai joase sunt cele în care trăiesc ei, cât cele multe şi joase împletite în valuri care izbesc simultan, specifice marilor aglomeraţii; şi printre multe alte particularităţi ale acestor valuri de vibraţii, cele mai grele nu vin de la oameni – de la oameni vin vibraţii relativ medii, oricât de joase am crede că ar putea fi, cât de la împletirea vibraţiilor umane cu vibraţiile fizice materiale şi câmpurile electromagnetice de o mare densitate în zilele noastre atât de puternic industrializate... Nu înţelegem asta decât atunci când ni se deschid ochii şi înţelegem de ce bancurile de balene, delfini, peşti, eşuează dezorientate, la fel şi cârdurile de păsări călătoare... Cât de mult ne place să ne legănăm în iluzia (!!! tot vorbeam deunăzi de iluzii!!!...) că se schimbă magnetismul Pământului, ba chiar că ar fi ajuns deja la „0” (cei care susţin asta ar trebui să citească ceva elemente de fizică uşoară, obişnuită şi să înţeleagă ce ar însemna de fapt asta...). Doar ceea ce ne-ar arăta realitatea orgoliului nostru nemăsurat nu vrem să acceptăm. Încă. 
Toţi avem astfel de sarcini de destin , personale şi de grup spiritual: avem experienţa spirituală să ne dăm seama ce este de făcut pentru a înfrunta cu curaj greutăţile şi schimbările: schimbări de la cele mai mici la care nu renunţăm pentru că ne fac comoditatea plăcută, la cele mari cărora nu ne putem împotrivi, dar le putem înfrunta cu mult mai mult curaj, cu inteligenţă. Cu experienţă care se formează şi se întăreşte din, şi prin lucrările mărunte ale vieţii pe care ar trebui să le privim altfel. 
Şi nu este încă de loc timpul pierdut să reflectăm asupra unor asemenea idei şi să ne schimbăm treptat – dar repejor – atitudinea.
În condiţiile în care lumea caută azi comoditatea cu orice preţ, pare un non-sens să credem că una dintre sarcinile noastre de destin ar fi aşa ceva. Dar vrem să ajungem să ne cunoaştem personal, vrem să ştim CINE SUNTEM.... Acesta chiar este unul dintre motivele pentru care ar trebui să căutăm să ne înţelegem toate aspectele noastre, pe lângă originea spiritului care ne animă şi evoluţiile proprii, locurile din univers de unde venim pe Pământ, şi câte şi mai câte... Cunoaşterea de sine cuprinde nu numai acele aspecte de care ne place să vorbim, ci şi confruntarea cu noi înşine, cu tot ceea ce ne este propriu, din orice unghi de vedere. 

Post Scriptum: desigur, nu orice spirit întrupat în condiţii grele are sarcină de destin de natura căutării adaptării sale la alte condiţii de mediu. Eu m-am referit la cele care au asemenea sarcini, care constituie mare parte dintre cei care se nasc în condiţii grele: să caute alte locuri în care să ducă o viaţă frumoasă, armonizată cu natura, cu vieţuitoarele locului. Marile migraţii din mileniile trecute au fost astfel de grupuri spirituale, cu destin de căutare a unor locuri mai bune de trai planetar, care însă şi-au cunoscut deja limitele joase cu care au omorât, au schingiuit, au distrus: populaţii şi creaţiile lor. 
Dar despre acestea vom discuta pe larg în alte studii. 

luni, 9 martie 2015

8 MARTIE, O CELEBRARE SOCIALĂ MONDIALĂ

Am pornit aceste reflecţii de la articolul cu adresa: http://www.evz.ro/ziua-anti-femeii-gingasul-8-martie-este-manjit-cu-sange.html 
Ştim ce este o celebrare: sărbătorirea unor evenimente legate de trăirea umană în societate; se pune accent pe activitatea desfăşurată de unii semeni de-a lungul timpului, marcatorii de seamă ai mersului înainte pentru o parte sau întreaga umanitate. Şi astfel avem sărbători locale, sărbători naţionale şi sărbători mondiale – toate fiind la rândul lor de natură: socială, religioasă, politică. Voi veţi mai găsi şi alte particularităţi care să completeze acest sumar tablou. 

Dacă am avea o societate liniştită, calmă, curată, pe măsura evoluţiei medii a grupurilor spirituale care ne formează lumea umană de azi, grupuri conduse, îndrumate şi învăţate de spiritele cele mai înaintate întrupate în lume, celebrarea unor evenimente ar trebui să fie moment de învăţătură pentru copii – spiritele care s-au întrupat în ultimul an de zile şi învaţă să se adapteze treptat la viaţa socială planetară. 
O asemenea societate o putem numi societate tipică, căci marea majoritate a societăţilor creatorilor conştienţi avansaţi – cum sunt oamenii pe Pământ – au standardul cel mai ridicat al devenilor lor spirituale. Rostul lor este să creeze condiţii pentru învăţătură, consolidare şi îmbogăţire a experienţei care se desfăşoară mereu progresiv, întotdeauna către foarte bine (bun, calitativ înalt, spiritual înalt) şi de la foarte bine către un bine superior. 
Dar aşa cum atrăgeam atenţia deseori, o astfel de societate este una tipică, normală pentru evoluţiile din zona universului unde se află galaxia noastră, în timp ce noi trăim într-o societate atipică, în care conducerile sunt la un moment dat lăsate celor care pot să ajungă în funcţii sociale înalte prin forţele umane brute, supuse supravieţuirii animalice: distrugătoare în esenţa lor, indiferent dacă este vorba despre oameni, creaţiile lor sau idei, sau sentimente; uneltele de ajungere sunt brutalităţi sau/şi perversităţi: iar prin perversităţi de acest fel înţeleg afişarea normelor umane superioare, cunoscute de ei dar faţă de care nu au decât dispreţ şi intoleranţă, considerându-le slăbiciuni umane. Omul superior în accepţiunea lor nu a fost şi nu este încă decât cel care poate fi în stare de orice crimă inspirată celor credincioşi lor, fără ca ei înşişi să-şi mânjească mâinile de sânge, profitând de neputinţele emoţionale ale unei lumi dezorientate: căreia încearcă continuu să-i păstreze ideea de rezolvare, de orientare, de siguranţă, în timp ce acţiunile le sunt mereu căutări de perpetuare a situaţiei dezorientante. 
Noi, cei „păcăliţi”, învăţăm astfel să fim ajutători în orice situaţii, chiar şi într-o astfel de lume pe care o putem întâlni oriunde în această zonă a universului, pentru tot felul de începători ai urcuşului spiritual conştient. Iar ceea ce avem de învăţat noi, cei care nu mai suntem în stare de astfel de perversităţi căci ne-am învăţat lecţiile de acest fel, este înţelegerea lor, înţelegerea etapei lor de evoluţie, concomitent cu atitudinea fermă, deşi calmă, de a păstra normele înălţătoare ale societăţii: prin legi şi obişnuinţe, prin îndepărtarea de abateri, fără însă să pretindem şi altora. Dacă pot – vor lua exemplul nostru, dacă nu pot – vor avea de învăţat şi consolidat, ulterior acestei vieţi, să o facă şi ei. 
Rostul acestor societăţi atipice este acela de a ne cunoaşte personal şi puterile, dar mai ales neputinţele în condiţii atipice ele înseşi: prin trăiri în vibraţii joase, în condiţii de aglomeraţii planetare uriaşe – nu numai aglomeraţii de semeni, ci şi aglomeraţii vegetale şi animale pe aceeaşi planetă. 
Nimeni nu trece mai departe de lecţia numită Pământ, indiferent dacă ea se învaţă şi consolidează acum, ori după terminarea vieţii. Ceea ce avem de făcut trăind astfel de vieţi este să ne confruntăm cu propria neputinţă, să ne-o cunoaştem, să o conştientizăm – abia după care conştientizare vom putea purcede la schimbarea de atitudine, de comportament, la înălţarea şi ajungerea pe treptele superioare ale evoluţiilor noastre. 
Rareori ne confruntăm la începutul evoluţiilor noastre cu astfel de societăţi atipice, în rest învăţăm şi aprofundăm, consolidăm tot ceea ce poate fi mai calitativ, curat, profund, altruist, iubitor, înţelegător. De aceea unii dintre noi au puterea de a-şi îndrepta rapid comportamentul, în lumina unor astfel de norme înalte, pe măsura creşterii rapide a vibraţiei planetare; alţii nu au această putere, fiind mai aproape de începuturile drumului conştient şi conştiincios al spiritului creator şi păstrător al valorilor elevate spiritual. Unii sunt mai aproape de momentul ruperii de animalitate, de perioada începuturilor necreatoare ale evoluţiilor, în timp ce alţii sunt bine instalaţi pe acest drum al elevărilor, dar şi ei având neobişnuinţe încă în păstrarea lor la nivele de vibraţie joasă, în mijlocul unei planete cu biosistem extrem de bogat animal (agresiv) şi vegetal (static), supuşi astfel influenţelor lor puternice. Avem intuiţii puternice: ori elevate, ori animalice, avem înclinaţii formate astfel care însă aşteaptă să fie manifestate, pentru ca spiritele să-şi releve lor înseşi felul de comportament cel mai bine consolidat cu care au rămas după o bună parte de evoluţii. Din când în când sunt şi asemenea momente evolutive de conştientizare proprie a obişnuinţelor în diferite locuri, timpuri, vibraţii: evoluţiile ne formează perioade lungi de consolidare a celor mai înaintate atitudine de viaţă, de manifestare, în mod progresiv, după care vin situaţii asemănătoare celor pe care le trăim pe Pământ, azi: în mod regresiv din punct de vedere vibraţional, trăind în mijlocul unui ocean de vibraţii joase, sau în scădere puternică – dar şi în creştere puternică şi rapidă, aşa cum trăim acum. 
Acestea sunt obişnuinţe din drumurile evoluţiilor de ajutător, pe care le vom împleti în eternitate cu elemente de evoluţie proprie. Vom fi mereu întăriţi de înălţarea înclinaţiilor pe care evoluţiile anterioare ni le-a format în vibraţii joase. 
Ne este necesar să înţelegem că alternanţa de manifestări specifice vibraţiilor joase cu manifestări specifice vibraţiilor înalte sunt mereu prezente pe orice planetă din orice zonă a universului, iar acesta este un proces amplu pe care fiecare dintre noi îl va analiza şi înţelege chiar din întrupările pământene pe care le desfăşurăm acum. 

Revenind la subiectul nostru, treptat vom ajunge cu toţii să înţelegem că putem celebra, sărbători, în cazul unor mari aglomeraţii planetare – aşa cum trăim în acest moment – multe fapte bune, evenimente remarcabile din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al omenirii, de care ne amintim, le intuim în sinea noastră, le dorim, le formăm ca ideal de manifestare şi încercăm prin obişnuinţe şi legi să formăm cărări până la ele. Putem înţelege că vom ajunge efectiv la ceea ce intuim a fi normal înalt-omenesc fiecare la rândul lui, cunoscând lumea universurilor în care ne întrupăm pentru a ajunge cândva noi înşine creatori şi întreţinători de universuri, cunoscându-ne pe noi înşine pentru a ne înţelege înaintările şi a ne croi cele mai alese căi de înaintare spirituală eternă. 
Pornim de la micro-universul trăirilor noastre curente ca să ajungem la macro-universul în care ne desfăşurăm trăirile, ajutând generaţiile care vin să facă şi ele acelaşi lucruri, chiar dacă fiecare în felul său, îmbogăţindu-ne reciproc. De aceea scriam la început despre faptul că celebrările trebuie să fie repere ale învăţăturilor noilor generaţii, şi nicidecum prilej pentru toţi membrii societăţii de exagerare cu mâncare, băutură, droguri pentru crearea unor momente în care să uităm de neghiobiile curente. Mă întrebam cândva de ce oamenii cu bani mulţi fac din astfel de sărbători prilej de trăiri exagerate în locuri exagerat alese şi mi-am dat seama foarte târziu că undeva conştiinţa unor asemenea oameni se simte plină de greşeli, cu nelinişti, frici, dar şi cu pofte mari, pe care nu şi le pot învinge: un cerc vicios care se alimentează din propriile neputinţe, pe care îşi doresc să le învingă iluzoriu cu băutură, mâncare pe măsură, sexualitate exacerbată în locuri care să le amintească de „paradisul pierdut” dintr-un subconştient care îşi trimite mereu săgeţi dureroase. 
Doar că un astfel de „paradis” nu se aseamănă câtuşi de puţin cu adevăratul paradis al vieţilor trecute, lemuriene şi atlante – şi ele desconsiderate din confuzii ale începuturilor activităţii noastre mentale (nu vreau să mă gândesc că a fost intenţionat, chiar dacă Edgar Cayce îşi avea un pat în cabinetul de lucru al unui conducător american). Viaţa omului străvechi nu era câtuşi de puţin nelucrativă, nu era petrecăreaţă, nu avea nimic din ceea ce mulţi dintre noi cred despre aşa ceva – dacă ei ar crede într-o perioadă lemuriană sau atlantă. Dar va veni un timp în care ne vom aminti despre ele şi le vom cunoaşte în întreaga lor realitate, şi mai ales valoare. 
Ceea ce se poate adăuga acum la aceste gânduri despre sărbătorile noastre cred că mulţi dintre dvs. au ajuns deja să înţeleagă şi să intuiască: faptul că fiecare zi va ajunge să ne fie o sărbătoare a sufletului nostru bun, cald, iubitor, altruist, iar atunci când va fi aşa nu vom mai avea nevoie de sărbătoriri din când în când, care să ne odihnească doar o clipă sufletele flămânde de frumos, dreptate, adevăr, iubire... Avem nevoie de iubire în fiecare clipă şi o vom simţi în primul rând din partea semenilor noştri, fără ca ea să fie însă exprimată ocazional... O vom simţi ca pe dragostea dintotdeauna REALĂ a divinităţii, oglindită în fiecare clipă şi fărâmă a universului scăldat în necuprinsa sa iubire...

joi, 5 martie 2015

ÎNTOTDEAUNA SUNTEM PE DRUMUL CEL BUN...


NOTĂ:  Voi recupera timpul în care nu am putut publica, chiar dacă pentru aceasta voi face și articole mai scurte, de tip idei principale. 
Pe site am abordat o deschidere pentru câteva subiecte importante, în articolele cu adresa:
Și
Urmează o continuare la aceste două articole, de care mă voi ocupa după ce voi avansa puțin și aici, pe blog.

...Da, ar trebui să nu ne fie teamă de neputință și de eșec, dar să facem tot ceea ce ne stă în putere pentru a atinge scopul. Toate ne sunt necesare, formatoare de idei, experiență proprie și, în rădăcinile lor, întăritoare de puteri, de înțelegeri, construind etape de evoluție pe care le vom conștientiza treptat, în eternitatea vieții noastre monadice. Ceea ce acumulăm ca experiență putem folosi pentru noi înșine și le putem folosi ca ajutor oferit altora, ca îndrumare, ca sfătuire. Toate se transformă treptat în conlucrare, detașându-ne astfel treptat de obișnuirile concurenței – rezultate din lupta animală de supraviețuire: dar nu prin înlăturare cu furie, dispreț, ci înțelegând că ideea de supraviețuire rămâne, transformându-se în muncă, creație, lucrare, conlucrare, unindu-ne puterea cu aceea a semenilor, folosind chiar condițiile aspre de multe ori pentru a găsi expresia cea mai bună a locului și timpului pentru a supraviețui în astfel de condiții. 
Toate ne sunt necesare, toate ni se desfășoară pe rând și le putem folosi deplin cu cât le conștientizăm mai repede existența, nuanțele, atributele, cu cât acceptăm mai repede existența lor; căci crește astfel timpul de acțiune pozitivă concretă, precum și de orientare, adaptare proprie folosindu-le în cât mai multe situații posibile. Sunt daruri – dar de cele mai multe ori nu le înțelegem în acest fel. Multe ne vin pe nepregătite, multe ni se par greutăți – dar numai pentru că nu suntem obișnuiți cu ele, nu suntem obișnuiți să le vedem decât partea de greutate, de nagativitate înrădăcinată prin cultură, prin educație primită: și în această viață, și în parte din viețile anterioare. 
Despre alegeri vom discuta cândva pe larg, în acest context să înțelegem că tot ceea ce alegem să facem – să facem cu drag, oricare ar fi forma, drumul necunoscut care ni se așterne în față. De-a lungul drumului sunt multe răscruci, alegem mai departe drumul care ni se pare ...nu neapărat cel mai accesibil, mai comod, ci mai apropiat de tot ceea ce putem învăța, trăi, pentru a deveni mai puternici, mai curajoși, mai omenoși. Bunătatea, omenia, modestia, echilibrul să ne fie mereu țel pe drumul pe care mergem cu încredere și cu drag: drag de toți și drag de toate. Toți semenii, toate ființele, toate lucrurile, fenomenele, evenimentele. Un exemplu ar fi să ne dăm seama cât de des folosim, sau folosesc alții expresiile: Urăsc ploaia! ...mocirla... Urăsc să-mi fie foame, sau frig... Urăsc oamenii mincinoși! Sau fricoși... Sau murdari...
În spatele fiecăruia în parte stă însă ceva ce ne poate releva omenia, bunul simț, dragostea de oameni, de planetă, de tot ceea ce ne înconjoară... Desigur, putem spune și asta, putem alege să ne fie silă de ploaie, mocirlă, murdărie, frig, minciună, frică. Orice alegem în viață ne va arăta cândva că poate fi depășit, ajungând și depășind chiar ceea ce în acest moment am ales ca fiind calea cea mai bună, și nu pentru că ar fi devenit mai rău decât ne-am fi așteptat, ci pentru că am aflat că există întotdeauna un ”mai bine” pentru orice ”bine”. Dacă nu am avut încotro și am ales cel mai mic rău dintre cele rele posibile, va veni un moment în care ceva va fi corectat și vom intra pe drumul lui ”bine” care duce spre ”mai bine”: pentru că suntem în evoluție și nu suntem doar simple cărămizi ale unui univers care ori ne folosește, ori legile fizicii se echilibrează sau se dezechilibrează pentru a-și găsi prin altele echilibrul următor. 
Ne aflăm pe drumul unor evoluții spirituale prin care, orice am face acum, suntem pe un drum corect pe care nimic nu ne îndepărtează, ci totul ne apropie de pasul următor, mereu mai înălțat. Vom afla că pe drumuri asemănătoare, pe diverse alte linii de evoluție – altele decât cea pe care o urmăm noi acum, alte spirite fac evoluțiile lor și, de pe liniile lor, din drumurile lor, vin pe drumurile noastre, sau mergem noi pe drumurile lor, sau ne întâlnim în spații cu caracteristici bune pentru toți laolaltă deși diferite și de obișnuințele lor, și de ale noastre. Într-un astfel de loc universic suntem acum, iar viața noastră este formată din clipe trăite alături de oameni care se manifestă diferit de noi, noi – diferit și de ei, și de alții care au fost sau cu care ne vom întâlni în viitor. Numai în acest fel, trăind împreună aici, pe spațiul neutru al Pământului care ne găzduiește acum, ne cunoaștem unii pe alții, fiind împreună pe un drum pe care, orice vom alege ne va releva că suntem în stare să facem alegeri. Și învățăm astfel că:
– ceea ce noi nu considerîm a fi rău pentru noi, poate fi rău pentru alții;
– ceea ce credeam a fi ușor de făcut prin forțe proprii nu putem să facem decât prin conlucrare, prin învățătură comună, prin îndepărtare de dușmănie, concurență, perversitate;
– ceea ce credeam că este prea minunat să ne fie dat și nouă – primim, putând să facem lucruri minunate la rândul nostru; ce credeam a fi prea greu de accesat o facem cu ușurință la un moment dat, ceea ce este prea frumos este de fapt normal să fie pentru noi și pentru alții din jur asemenea nouă...
Într-un cuvânt ne cunoaștem limitele maxime și minime, le cunoaștem și pe ale altora, începem să înțelegem că lumea nu este de speriat, că nu suntem singuri, că totul poate fi deosebit de frumos, iar noi în mijlocul ei participăm alături de mulți alții la creația splendidă a ajutătorilor noștri, a coordonatorilor evoluțiilor noastre. 
Cunoaștem astfel că nu există limite de conștiință avansată și conștiență profundă, dar conștiința ne limitează acțiunile distrugătoare, disprețuitoare, perverse – chiar dacă ele pot fi în același timp admirate de alte spirite și căutate ca fiind singurele în stare să le asigure supraviețuirea. Ceea ce nu acceptăm rămâne momentul în care altcineva ne-ar obliga la fapte reprobabile din unghiul nostru de vedere: ceea ce însă alegem să facem în astfel de situații ne arată nouă, personal, locul unde suntem pe scara pe care conștientizăm că urcăm, pe drumul pe care îl parcurgem conștient. Ceea ce alegem este bun pentru pasul pe care îl facem, și el este un punct de echilibru între treapta de pe care am urcat – considerată depășită, și treapta următoare – arătată de către oamenii cu manifestare superioară din unghiul nostru de vedere. Suntem totodată centrul unei sfere în care nu numai comportamentele sunt în vederea noastră, ci orice fel de trăire, plăcere, durere, acțiune, alegere în sine – fiecare are termen concret de comparație: numai acea nuanță de verde îmi place, numai acea muzică mă reconfortează, doresc mai mult marea decât muntele, mai curând oamenii veseli decât cei serioși, un scaun cu spătarul curbat decât unul cu spătar drept, un film de știință decât o comedie oricât de spumoasă ar fi, religia creștină decât brahmanică, și tot așa mai departe. 
Toate sunt creatoare de înțelegere a tuturor celor care se află alături de noi: care vin de pe linii de evoluție diferite, fiind pe o treaptă sau alta de evoluție. Învățăm despre toate, toate fiind baza de înțelegere a faptului că suntem deopotrivă și evoluanți, și ajutători în același timp: cu manifestare fizică, sau astrală, sau spirituală, sau inter-dimensională, sau inter-universică, prin folosirea directă, nemijlocită de corporalitate, a radiației monadice sau chiar prin corporalitate. Sau toate la un loc, folosind în spații diferite, în ritmuri diferite, raze din radiația noastră personală: la astfel de putere, de evoluție, de experiență vom ajunge cândva, acesta este de fapt idealul nostru, deși știm că dincolo de el mai este altceva pe care nu putem imagina acum. De aici, de pe Pământ. Dar abstractul zilei de azi ne arată că putem conștientiza pe acel ”dincolo” mereu activ, mereu constructiv. 
Chiar dacă încetinim o clipă, nimic nu se închide, întotdeauna pasul înapoi este avânt și nicidecum cădere. Nimic nu este involuție: totul devine înțelegerea necesității de creștere a experienței noastre și a celor din jur deopotrivă. Totul cârmește către creșterea conștiinței alegerii noastre viitoare, pasului nostru următor. Devenim stăpâni pe noi înșine cu fiecare pas pe drumurile eternității noastre și înțelegem din ce în ce mai bine, mai profund pe cei care se străduiesc – chiar dacă aparent nu arată asta – să facă PASUL LOR...
PASUL LOR ÎN COMPANIA NOASTRĂ...
AȘA CUM FACEM PASUL NOSTRU ÎN COMPANIA LOR.
Înțelegem că suntem asemănători, mergem pe drumuri asemănătoare, DAR nu suntem ”ei” și ei nu sunt ”noi”. Înțelegem că așa am crezut și de fapt lucrurile nu stau chiar așa, iar tocmai diversitatea creează mereu experiență, bogăție de manifestare, de abilitate în orientare, de flexibilitate. De înțelegere proprie, de înțelegerea universurilor, a celor văzute și nevăzute ieri, sau azi, sau mâine, sau poimâine... Înțelegem că există destine, că există puteri și că există posibilități de folosire sau nefolosire a puterilor noastre: în spații și timpuri diferite, în conjuncturi diferite. Înțelegem că destinele nu înseamnă nicidecum o mașinărie cu programe fixe, ci doar o planificare, și o realizare a unor condiții în care vom încerca să facem cele mai bune alegeri în fiecare moment: chiar și a nu face alegeri. Și vom înțelege că tocmai acestea construiesc STAREA NOASTRĂ ACTIVĂ DE CONȘTIENȚĂ. 
Care, pusă alături de conștiința cu care am făcut sau nu alegerile, formează obișnuința de a răspunde stimulilor interiori și exteriori care ne vor conduce către înțelegerea fiecărui pas pe care îl facem, fiecărui pas pe care alții îl fac, din ființa lor, cu puterile și experiența lor. 
Și nu ne va mai fi nici teamă, nici silă, înțelegând că bucuria de viață și de cunoaștere a ei vine din puterea echilibrului și a iubirii de tot și toate.