24. RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRI : CONDUCĂTORII NU PUTEAU ORGANIZA EVENIMENTELE, ARMATELE, ȘI DINAFARĂ, DIN CETĂȚILE LOR?

 

I. IDEI PRINCIPALE

1. Să facem deosebirea între necesitatea organizării și conducerii represive a imperiilor și organizarea și conducerea popoarelor libere.

2. Organizarea și îndrumarea celor legate de evenimentele privind conlucrarea geto-romană s-au realizat parțial în Roma – parțial în teritoriile geților, în Podișul Transilvaniei, iar conducerea centrală s-a realizat din interiorul Peșterii Ialomicioarei, situată în proximitatea Podișului. 

3. Întrucât capacitățile astrale și mentale ale oamenilor erau mult restrânse – dar nu inexistente, niciodată închise, lumea era plină de clar-văzători și clar-auditori, de aceea era necesar să se deruleze o astfel de activitate într-un mediu total protejat:

– izolarea sub munte;

– structură geologică de o anumită formă, care împrăștie sunetul și îngreunează în exterior clar-vederea;

– un loc înconjurat de ape care sparg câmpul sonic și împrăștie atenția celui care ar urmări activitățile din interior. 

II. DETALII, DISCUȚII

Acest articol este răspunsul detaliat la întrebarea din partea cititorilor: Ce făceau conducătorii în Peștera Ialomicioarei – nu puteau conduce și afară, să organizeze armatele în cetățile lor?

În primul rând trebuie făcută o precizare - și o voi repeta ori de câte ori va veni vorba: conducerea geților, a poporului get, nu era o necesitate în felul conducerilor cunoscute de noi – ale Romei, Egiptului, Mesopotamiei, etc., întrucât acestea din urmă erau imperii, care necesitau organizări complexe și conducere severă comparativ cu un popor simplu, și mai ales cult, cunoscător profund al tuturor formelor de societate umană, așa cum era poporul geților. Deosebirea între imperii și popoarele libere a constat în felul de trăire, de organizare individuală a oamenilor în așezări, un popor liber astfel nu avea nevoie de conducători-organizatori. Toată lumea știa ce să facă, și făceau absolut tot ceea ce le era necesar, în virtutea experienței lor ancestrale. Nimic nu se schimbase în viața lor, în profunzime. Primeau îndrumări de la Moși prin Călători, Învățători și Măiaștri: nu mai era o formă fixă, riguros periodică, pentru că oamenii cunoșteau deja toate cele necesare timpurilor în care trăiau și erau puține lucruri în acest mileniu care să aibă nevoie de explicații, orientări, adaptări ale cunoașterilor proprii la modificările vremurilor și aplicațiile corespunzătoare. Oricum, atunci când aveau nevoie (nevoie generală sau chiar particular-locală), circuitul se realiza din nou, de la Moși la oamenii de pretutindeni sau din planul local. 

A fost nevoie de Moși pentru organizarea și urmărirea complexă a celor care se derulau în ascuns în toată această perioadă, întrucât ei cunoșteau în amănunt toate derulările și necesitățile absolut tuturor popoarelor de pe întreg Pământul. Concret, ceea ce interesa poporul get și derularea evenimentelor în care era direct implicat, se referea la:

– retragerea oamenilor din fața migratorilor, războaiele cu romanii și pregătirea romanilor pentru viața de tip getic, în vederea formării liniilor fortificate pentru devierea marilor grupuri migratoare excesiv de agresive;

– organizarea liniilor geto-romane de deviere a marilor grupuri de migratori pe două linii fortificate: pe versantul estic al Carpaților Orientali – linia geților și pe linia mediană a Podișului Transilvaniei (linia romanilor), precum și orientarea și protejarea grupurilor mici de migratori în teritorii, după cum curgea pericolul;

– la final: organizarea retragerii administrației romane;

– revenirea geților, împreună cu musafirii romani deja împământeniți: o parte s-au întors în vechile vetre ale așezărilor, o altă parte au rămas în noile așezări (care s-au întărit și dezvoltat ulterior) de la poalele munților și din prima parte, dinspre poale, a munților. 

S-au mai creat unele așezări pe cursul marilor râuri, pentru a continua un trai relativ tihnit într-o lume care era deja integral schimbată, dar pentru care geții erau deja bine pregătiți: și pentru a face față agresiunilor viitoare, și pentru a-și perpetua neamul și obiceiurile (care aveau să devină tradiții în viitor), indiferent de lumea care dorea deja să revină la noi expansiuni, nesătulă de ceea ce avea deja...

Dar să vedem în amănunt de ce a fost nevoie de poziționarea conducătorilor geți în Peștera Ialomicioarei, pentru a derula aceste organizări.

Problema pornește de la capacitățile multor oameni din toate timpurile de a intui, clar-intui și percepe mental-astral (clar-simțuri) lumea în toate aspectele ei, doar că în acea epocă relativ puțini oameni mai aveau asemenea capacități: pentru că se restrânseseră treptat. Altfel, dacă ar fi fost încă generale pentru toată lumea, nu ar mai fi existat migrații, căutări de teritorii în alte părți, spiritele nefiind obișnuite efectiv încă cu greutățile pământene: să le înfrunte, să se orienteze și să se adapteze permanent, așa cum făcuseră în trecut, dar susținuți de Moși – drept pentru care nu avuseseră parte de greutăți. Moșii știau bine că lumea era plină de clar-văzători și clar-auditori, chiar Călătorii Moșilor foloseau asemenea capacități pentru a ține mereu legătura cu toți cei de același fel, de pe toate continentele și insulele din largul oceanului planetar. Așadar era necesar să se desfășoare o asemenea activitate total protejată, iar un asemenea loc trebuia să fie departe de locurile unde se desfășurau forțe armate și în același timp să fie izolată sub munte: un munte cu o anumită structură geologică, un loc înconjurat de ape care sparg câmpul sonic, împrăștiind astfel atenția celui care urmărește mental sau astral diverse activități din lume. Știm multe azi despre asemenea direcții, dar mult mai puține sunt azi activitățile mentale și astrale, comparativ cu aparatura fizică, care și ea spune multe azi despre mișcările adversarilor. Moșii nu considerau migratorii ca fiind adversarii lor sau ai populațiilor lor, aveau mult respect pentru ei și au menținut permanent populațiile (cât timp au fost în lume) în același fel de încredințări; destinele Moșilor aveau în vedere conlucrarea cu conducătorii armatelor reunite geto-romane în acest loc retras, care avea capacitatea de a bloca activități mentale avansate. De altfel acest loc nu a fost ales numai pentru activitățile viitorului, pentru a rămâne un loc viu, purtând memoriile geților ca o carte deschisă, ci în primul rând pentru acele vremuri, pentru ecranarea radiațiilor puternice ale Moșilor și Călătorilor în cercetările proprii, pentru a nu influența populațiile din jur și mai ales drumeții care își desfășurau drumețiile în regiunile apropiate. Iar în vremurile migratorilor să se realizeze același fel de ecranare pentru activitățile organizatorice care stăteau la baza evenimentelor locale. 

23. RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRI: MOŞII CHIAR MERGEAU CU MERSUL PITICULUI (mers ghemuit) PRIN ANUMITE LOCURI DIN PEŞTERĂ?

I. IDEI PRINCIPALE

1. În primul rând da! Atunci când a fost nevoie, Moşii au folosit acest mod de deplasare (pasul piticului, mers ghemuit) care, prin aplicare forţată deşi nu de foarte lungă durată, deschide plexurile corpului dublu eteric de pe spate; au făcut-o pentru a forma o amprentare profundă care să determine orice vizitator al viitorului (din perspectiva lor) să o facă fără jenă, ruşine, energetica locului lucrând simultan asupra corporalităţii umane şi reducând astfel la minimul necesar oboseala omului.

2. Dar de fapt, până spre finalul activităţilor în Peştera Ialomicioarei, a fost folosit de către Moşi şi Călători intrarea prin Fundul Peşterii, care corespundea cu alte căi pe sub munte dinspre actualul judeţ Dâmboviţa, din sudul munţilor – deci nu intrarea pe la deschiderea de la muntele Bătrâna. 

II. DETALII, DISCUȚII

După cum am scris în studiile anterioare, toate cele lăsate moştenire în Peştera Ialomicioarei (şi altele care nu au mai ajuns până la noi, dar generaţiile viitoare vor înţelege sensurile descifrând şi creaţiile, şi amprentele celor deteriorate sau distruse de împrejurări de altfel previzibile în acele vremuri cunoscând condiţiile particulare ale unei societăţi agresive), pot conduce la înţelegerea că străbunii au fost oameni inteligenţi, care se conduceau după conştienţă avansată, după o conştiinţă profundă şi bine consolidată, precum şi o cunoaştere adâncă a universului pe liniile temporale de trecut-prezent-viitor. 

Cea mai mare parte a modelărilor pe care le cunosc azi vizitatorii au fost realizate de Călătorii Moşilor după a doua retragere a Moşilor din lumea noastră. Numim această a doua retragere tot temporară ca şi prima (nu definitivă), chiar dacă este de mai lungă durată, căci planificarea generală a evoluţiilor viitoare cuprinde (şi pentru ei, atunci – şi pentru noi, azi) revenirea lor în viaţa curentă a lumii întregi, aşa cum a fost și înainte. În Peșteră, crearea celui mai mare număr de trepte a fost tot realizarea Călătorilor Moşilor, ţinând cont de energetica umană, de starea vibraţională a oamenilor în această perioadă a istoriei lor. 

Au fost create coridoare în mod special având în vedere această realitate planetară şi totodată umană, astfel încât vibraţia în peşteră a fost şi rămâne odihnitoare, echilibrată, indiferent de efortul fizic pe care trebuie să-l depună vizitatorul.

Dar sunt configuraţii ale peşterii care au fost de la început și au fost păstrate întotdeauna, având în vedere viitorul folosirii peşterii. Ele erau cunoscute bine de la începuturile formării societății fizice, folosite în trecut pentru alte feluri de evenimente planetare, mai ales la momentul schimbării formelor de trai uman după ultima glaciațiune. Oricum ele nu au fost realizate pe Pământ pentru prima dată în univers, căci nu este niciodată un eveniment sau un şir de evenimente-folosiri ale structurilor planetare care să se petreacă în premieră absolută undeva, ci s-au petrecut – chiar dacă doar în medii asemănătoare, fizice şi cu densităţi asemănătoare – de miliarde şi miliarde de ori oriunde în Universul Fizic: la nivele asemănătoare de vibraţii. De aceea spunem că Moşii creează întotdeauna mediul perfect pe orice linie spaţio-temporală. Experienţa monadelor în evoluții secundare şi în evoluții centrale este uriaşă şi astfel totul este uşor de prevăzut pentru coordonatorii evoluţiilor, oriunde s-ar desfăşura ele. 

Dar este necesar să înţelegem ceva, legat de întrebarea dacă Moşii chiar foloseau mersul piticului la intrarea în Peşteră (pe un coridor cu tavanul extrem de jos). În primul rând răspunsul este „Da”. L-au folosit, când a fost nevoie, din respect pentru oamenii care aveau s-o facă în viitor, fiind spre binele lor, al tuturor oamenilor care aveau să uite cea mai mare parte a cunoaşterilor lor cu privire la impulsionarea energeticii corporale umane prin acţiuni fizice. Şi chiar dacă vor ajunge din alte motive să-şi formeze obiceiuri (mai mult sau mai puţin acceptate), nu vor mai cunoaşte rădăcina energetică a acestor obiceiuri şi din această cauză nu vor mai folosi mult timp asemenea cunoaşteri în situaţii de natură asemănătoare. Iar această motivaţie o vom relua şi atunci când vom discuta despre Templul Ursitelor de la Şinca Veche.

Este vorba despre faptul că acest fel de mers, puternic aplecat, cu spinarea aproape paralelă cu podeaua, deschide prin întindere – deci mecanic, fizic – structurile corpului dublu-eteric care dublează corpul fizic: adică printre altele, plexurile, subplexurile şi canalele de circulație energetică ale corpului dublu eteric (sau vital, care vitalizează corpul fizic) de pe spatele trupului. Acest mecanism simplu influenţează energetica corporală – doar a corpului dublu eteric şi corpului fizic, impulsionând în acelaşi timp radiaţia spirituală care întreţine întreg sistemul corporal. Azi noi folosim în cadrul religios acest procedeu – alte popoare în activităţi chiar cu specific energetic (yoga, qi gong) – dar pentru noi, europenii, este puţin probabil deocamdată să fim chiar de preoţi învăţaţi să extindem procedeul la alte proceduri de acelaşi fel, adică cele pur religioase să le extindem la activităţi laice: de relaxare, aşa cum este turismul în cazul nostru. Este vorba despre metanii (sau popular mătănii) care la originea cultului se ştia clar că ajută la deschiderea plexurilor (inclusiv a subplexurilor şi a canalelor de circulaţie energetică), ceea ce contribuie la ridicarea vibraţiei, odihnirea trupului prin energizare completă şi în spate, unde omul nu se mai auto-activează permanent prin propria sa atenţie: atenţie (la activitățile desfășurate în fața corpului fizic) înseamnă de fapt concentrarea unei părţi importante a radiaţiei proprii în faţa trupului, pentru derularea activităţilor curente pe care le desfăşurăm în faţa noastră. Întrucât nu ne concentrăm atenţia în spatele nostru, sunt necesare asemenea manevre care înseamnă că, prin acţiune fizică, se impulsionează o vitalizare superioară şi a corpului dublu eteric, şi a corpului fizic: ceea ce facem prin mătănii, prin îngenunchere şi lipirea frunţii de pământ (şi în religia noastră creştină, și în religia musulmană). 

Revenind la Moşi şi la Călătorii Moşilor, mai avem două aspecte de discutat:

1. Până spre finalul activităţilor în Peştera ialomicioarei, intrarea în lăcaş se realiza dinspre sud, de pe versantul sudic al munților. Şi azi Peştera are deschidere dincolo de Fundul Peşterii, dar ea este invadată de ape. Aşadar în acele timpuri Moșii și Călătorii Moșilor nu intrau pe la deschiderea de la muntele Bătrâna, dinspre Padina actuală. De aceea am scris că, de fiecare dată când s-au retras Moşii, Călătorii au dat drumul apelor – dinspre acea parte a munţilor. Dar peste tot canalele de amortizare a sunetelor, despre care am discutat anterior pe larg, au fost create de la bun început, pentru ca interiorul acestei peşteri și drumurile spre ea, aici, în această zonă, să nu fie invadat de animale: este vorba despre un sistem de peşteri din toată regiunea, dar doar aici s-au realizat asemenea lucrări speciale, pentru protejarea activităţilor Călătorilor şi Moşilor, după cum discutăm. 

2. În ultima parte a lucrărilor desfăşurate în Peştera Ialomicioarei, ştiindu-se clar că partea din spate va fi lăsată să fie inundată, aşa cum este ea în mod natural, s-au creat o parte din trepte, pe lângă realizarea hărţilor şi informaţiilor prin sculpturi şi bazoreliefuri, (aşa cum am mai discutat) şi s-a modelat intrarea dinspre Valea Horoabei, din regiunea pe care azi o numim Padina. Iar ceea ce este de reţinut este faptul că da! Şi Moşii, şi ceilalaţi conducători geţi (care şi ei erau întrupaţi foarte evoluaţi: primari galactici, secundari şi centrali care nu erau Moşi) au folosit această intrare. Mersul acesta atât de special a făcut parte din planul general al activităţilor în Peştera Ialomicioarei, pentru că era deosebit de important ca, în viitor, orice om să intre în Peştera Ialomicioarei fără teamă, jenă sau orgoliu. Pentru Moşi şi conducătorii geţilor – monade întrupate cu evoluţie extrem de înaintată – nu era nicio jenă sau ruşine să meargă pe brânci (cum spunem acum popular) pentru a ajunge la deschiderile din interior, bine-cunoscute prin activitatea lor de milenii (cu referire la Moşi).

Desigur, amprentele lor, invizibile, dar simţite de noi la un moment dat al creşterii puterilor noastre senzoriale, ne ajută, ne liniştesc, ne fac să acceptăm acest loc, ne ajută să ne adaptăm şi altor locuri și momente asemănătoare, care ne dau – toate la un loc – impulsuri de amintire a propriului nostru trecut, oriunde s-ar fi desfăşurat el, pe orice continent. 

22. REVENIREA MOȘILOR ÎN LUME, DUPĂ PRIMUL VAL DE MIGRATORI

 

I. IDEI PRINCIPALE

1. Nu au revenit numai Moșii care aveau să intre în conducerile statale ale geților, ci toți Moșii care au avut ca sarcini diverse activități și forme de ajutor pentru acei Moși care au intrat în conducerile statale, precum și ajutor oferit oamenilor de pretutindeni să-și organizeze viața în noile condiții create de primele migrații.

2. În mod normal, în societăți tipice ale creatorilor avansați, Moșii nu se retrag niciodată din societățile umane, dar grupurile piramidale care au format evoluții atipice pe Pământ aveau nevoie de spațiu și libertate pentru manifestările lor, indiferent dacă au fost pozitive sau negative. 

3. Moșii nu au pregătit oamenii pentru război, dar au oferit libertate oamenilor să se comporte cum au putut ei, folosind îndrumările anterioare de creație și omenie primite de la ei, în perioadele anterioare. 

4. După întoarcere, s-au realizat ultimele rectificări ale strategiilor de urmat în continuare și s-au socotit primele mișcări în evenimentele următoare:

– primele războaie cu romanii (101 – 102 d.H.) au fost victorii reale pentru geți/daci, arătând romanilor capacitățile lor de strategi și luptători, ceea ce va conduce la orientări ulterioare ale romanilor în lupta lor cu migratorii, aprobate de Moși;

– se creează primele strategii de lucru ale geților cu romanii pentru apărarea contra migratorilor, sub îndrumarea Moșilor;

– se pun la punct strategiile generale ale unui aparent următor război (care a avut loc între anii 105 – 106 d.H.): pentru a nu fi război propriu zis, la fel ca și lupte în majoritate aparente contra migratorilor, fiind vorba doar de respingeri amenințătoare; era necesară evitarea unor omoruri, iar geții au orientat treptat romanii perfect conștienți de astfel de strategii; strategia de război aparent a fost comună, pentru a ascunde colaborarea romanilor cu geții de ochii iscoadelor migratorilor, formând un război de fațadă, ca motiv de a duce geți la Roma drept sclavi, dar de fapt în calitate de îndrumători pentru a cunoaște regulile de luptă a geților, precum și toate caracteristicile vieții de așezare a geților, care urmau să fie îmbrățișate de legionarii romani veniți în Dacia. 

5. Apărarea împotriva migratorilor s-a format prin aceleași forme folosite de geți anterior, dar pentru cea mai mare parte a tăvălugului migratorilor și-au reunit astfel forțele cu romanii. 

6. În toată această perioadă de apărare prin devierea migratorilor spre sud și nord, romanii s-au acomodat cu viața geților și, după retragerea administrației romane din Dacia, cei care au dorit (de fapt majoritatea) nu au mai plecat din teritoriile geților, fără ca romanii rămași să se mai afle sub administrație romană. 

7. Astfel romanii s-au integrat în rândurile poporului get (dac), dar nu au avut răspândire în teritorii decât în ariile locale, prin urmași comuni: deci nu au contribuit efectiv la formarea poporului român de pretutindeni – care a rămas tot get în esența lui. 

II. DETALII, DISCUȚII

În primul rând să reținem că nu au revenit numai Moșii care au intrat în conducerile teritoriale, cu sarcini exprese de participare, ci toți Moșii localnici geți, care au rămas în teritorii astfel o perioadă de timp cu diverse feluri de activități, chiar dacă se încheiase epoca îndrumărilor periodice, regulate (de două ori pe an) prin intermediul Călătorilor. Ei au ținut permanent legătura cu Moșii-conducători și cu toți Călătorii din țară: mental, astral și fizic, după cum decurgeau nevoile. 

Este necesar să înțelegem că nu numai Moșii geți s-au reîntors pentru o perioadă de timp în lume, ci și alți Moși, pe toate continentele, care au avut sarcini de altă natură, pentru care au intrat și ei în comunitățile umane și au rămas tot aceeași perioadă de timp lângă poporul lor. În unele locuri majoritatea Moșilor au rămas în continentele lor și doar o mică parte s-au retras, definitiv sau pentru o scurtă perioadă de timp. Vom mai discuta despre acest lucru. 

Pentru Moșii noștri, sarcina cea mai profundă a fost aceea de a ajuta toți oamenii să-și organizeze viața în așezări temporare, create la poalele munților și de la poalele munților în sus, până la jumătatea lor. Doar Călătorii Moșilor, care aveau să devină sihaștri – oameni de legătură periodică între Moși și așezări – aveau să se retragă pe vârful munților sau în văile dintre munții cei mai puțin accesibili. 

Revenirea Moșilor a avut loc în perioada sfârșitului mileniului II î.H., având sarcina de bază ajutorul de dat pentru integrarea migratorilor care au rămas pe teritoriul geților în populațiile care s-au întors în vetrele așezărilor lor. În continuare, o parte dintre ei au intrat și au rămas în conducerile poporului. Astfel s-au integrat și geții, ca popor, în formele structurilor statale ale restului Europei. Tot poporul știa ce avea să vină în viața curentă a fiecărei așezări, și era intens pregătit pentru o nouă retragere a lor spre, și în munți. Pe de altă parte aveau să se pregătească cu toții pentru dezvoltarea vieții după terminarea celui de-al doilea val al migratorilor. 

Noi am discutat despre faptul că Zalmoxis era îndrumătorul Moșilor geți dintre Urali și Alpi. Dar este de adăugat faptul că acest teritoriu cuprindea spațiile până la Oceanul Arctic (Înghețat) în nord și în sud până la Marea Mediterană. Popoarele s-au numit traci sau sciți – dar erau cam de același neam, cu vibrații asemănătoare în profunzimea corporalității lor, după cum curgea vibrația pământurilor. Moșii celți aveau în sarcină teritoriile dintre versantul estic al Alpilor până la Oceanul Pacific, cuprinzând insulele Oceanului Atlantic și actuala Americă de Nord. 

Populațiile zalmoxiene aveau aceeași rădăcină nativă: Moșii îndrumați de Zalmoxis. Amintirea – denaturată însă în fel și chip (ba zeu, ba sclav al lui Pitagora) a rămas vie pe aceste meleaguri pentru că prin alte părți nu a mai trăit nimeni să și-l mai amintească. Dar Zalmoxis (și grupurile Moșilor lui) a fost în felul lui:

– și zeu: așa cum numeau migratorii pe cei pe care îi credeau nemuritori și circulând prin spații cosmice pe unde numai zeii puteau umbla: doar că nu numai spațiile cosmice erau în sarcina lor, dar erau, și sunt, multe spații diferite pe care azi le numim dimensionale și inter-dimensionale;

– și în legătură corectă cu Pitagora și cu conducătorii altor ”școli” de gândire din toate epocile, doar că a supraviețuit numai această informație, legată de îndrumări în relația cu Moșul Zeu = Zalmoxis.

Pe noi deocamdată ne interesează cele ce s-au petrecut în Cuibul Munților – teritoriile centrale ale geților, și modul în care s-au derulat pe scurt istoriile neamului nostru. În mod normal nu ar fi trebuit ca Moșii să se mai întoarcă – dar nici să părăsească încă definitiv Pământul. Atâta timp cât Moșii au rămas pe Pământ, dar retrași cu toții în insulele Pacificului de Sud, ei au ținut legătura cu populațiile care încă mai erau în sarcina lor, direct, prin intermediul Călătorilor lor deveniți sihaștri sau susținând meserii itinerante. După plecare definitivă a Moșilor din Pacific (în general între anii 500-700 d.H.), o mică parte a Moșilor a rămas în continuare pe toate continentele, dar nici cei plecați, nici cei rămași nu au ținut direct și permanent legătura cu populațiile. Cei rămași au ținut legătura cu sihaștrii care ajutau și îndrumau popoarele din când în când, direct prin îndrumări: despre care popoarele nu mai știau multe, dar erau sfaturi bune, le primeau unii sihaștri prin clarviziune și clarauz. Lumea credea în clarviziune – totuși puțin în general, raportat la capacitățile umane dinainte, dar oamenii aveau încredere în viziunile care se dovedeau utile. 

După anii 700-1000 d.H., Moșii rămași pe Pământ au ținut legătura cu cei plecați în spațiile inter-dimensionale; sarcina de bază a rămas menținerea unei vibrații planetare la un nivel echilibrat, dar nu prin lucrări generale, cuprinzătoare (deși ar fi putut), ci prin lucrări punctuale acolo unde era nevoie reală, precum și în activitățile lucrative, de științe ale oamenilor, alături de susținerea celor pe care azi îi numim sfinți – fără să le pericliteze lucrările personale sacrificiale. 

Relațiile și activitățile ascunse s-au împletit cu cele ale științelor cu sâmburii lor care aveau nevoie de îndrumare (atunci și în toate timpurile), apoi chiar a războaielor, pentru ca lumea să supraviețuiască astfel. Lumea a știut de la bun început că trebuia să fie lăsate lucrurile să curgă, să existe lupte, sau muncă, sau orice fel de evenimente care marchează viața oamenilor. 

Pentru cei care în mod agresiv remarcă faptul că oricât s-au rugat oamenii zeilor sau Dumnezeului unic abrahamic, nimic nu s-a petrecut ca ajutor real, există un răspuns universal valabil pentru orice religie a oricărui popor de oriunde: rugăciunea ține legătura omului cu entitățile coordonatoare și ajutătoare. Iar ruga omului, dacă este de bună credință, este ascultată și ajutorul vine, chiar dacă nu rezolvă concret, pe loc, problema omului rugător. Socotind lucrurile după necesitatea de derulare a vieții pe un areal foarte larg, vibrația se schimbă sub puterea Moșilor, și omul este astfel în putere din nou să continue să lupte sau să muncească pentru a-și vedea singur realizările pe orice plan, nu numai pe planul avut în vedere în rugăciune. 

Și vom înțelege cândva acest lucru și cei care nu cred – vor crede, iar cei care cred și așteaptă răbdători vor fi întăriți în credința lor. 

Primele războaie cu romanii au fost clar victorii pentru daci, cunoscute în epocă (dar dacii numindu-se în continuare ei înșiși geți sau gheți). În sud, spre, și la Dunăre, în anii 101 – 102 d.H., au coborât bărbații luptători, în timp ce familiile au fost trimise în munți și peste munți. În plus, Moșii îndrumau în continuare prin Călătorii lor; dintre Călători, o parte au însoțit familiile în retragere spre Podișul Transilvaniei (în Cuibul Munților), iar altă parte a rămas să-i sprijine pe luptători. Falangele romane au pierdut primul război, așadar, iar romanii s-au convins astfel de superioritatea dacilor în lupte: și în strategii, și în organizare. De aceea numai patricienii romani realiști vedeau clar pericolul migratorilor, nu numai interesele materiale meschine proprii celor influenți, într-o lume care nu mai avea în acel moment condiții de mărire, de dezvoltare, care formau o majoritate inconștientă într-un senat roman deja vizibil dezechilibrat. De aceea cei conștienți de situația lumii romane din acel moment, doritori de a menține – dacă nu pentru a dezvolta – un statut social-politic încă posibil dacă ar fi putut ține piept migratorilor, au pus la cale împreună cu Moșii etrusci și Moșii geți (de fapt cu toții aflați sub îndrumarea lui Zalmoxis) strategiile care au condus la războiul din 105-106 d.H., și toate celelalte acțiuni până în anii 273 - 274 d.H. – ani care au marcat retragerea oficialităților romane din Dacia. Toate s-au derulat conform planificărilor, pe care romanii le-au onorat întocmai. 

Pentru noi este greu de acceptat acum ideea că o parte dintre patricienii romani au lucrat cu Moșii geților – dar nici nu era prima dată, și nici ultima pentru Imperiul Roman de Răsărit, în acel Bizanț care a păstrat mult timp legătura cu Moșii de peste tot. Încă din timpurile imediate după pericolul cu Hanibal, au fost patricieni care s-au retras din viața de huzur și inconștiență, pentru a lua, și a ține legătura cu Moșii din Carpați, acolo fiind cunoscut că nimeni nu putea nici pătrunde, nici comunica decât cu voia lor, despre care anumite voci – și nu puține – vorbeau despre vechimi neînțelese până atunci de ei. De la Hanibal nimic nu periclitase puterea Romei și de la bun început gândul lor a fost spre unirea puterea lor cu dacii, pentru ca ei să nu se unească cu migratorii. 

În Dacia, romanii au fost lăsați să avanseze spre Podiș, unde nu aveau nicio șansă de scăpare; războiul ca atare nu a fost câștigat prin copleșirea geților în luptă, ci prin retragerea lor din fața romanilor. Au luptat punctual, doar constrânși de unități rebele și s-au retras, în mod organizat, după cum a fost planificarea. 

Descrierea după care s-au dus artele vremii (scrieri, bazoreliefuri pe Columna lui Traian) a cuprins mersul dacilor prin imperiu, însoțiți de carele de luptă getice – nu romane, iar geții care au însoțit lucrurile duse la Roma au fost păziți de legionari pentru ca oamenii neștiutori să nu facă rău nimănui, niciunui dac. De altfel, nu la Roma au ajuns luptătorii geți, ci direct în locurile special amenajate din timp, pentru instruirea legionarilor de către acești luptători geți. 

Instruirea nu a fost de loc un lucru simplu, căci nu de instrucție de război duceau lipsă legionarii, ci de cu totul altceva: instruire privind viața curentă a geților, căci migratorii nu trebuiau să știe că sunt efective romane suplimentare înafara grupurilor de pază în locurile unde erau ridicate forturile romane, organizate în Transilvania. În timp ce la Roma se desfășurau pregătirile legiunilor pentru reîntoarcerea în Dacia, aici: pe versantul estic al Carpaților Orientali până spre mijlocul Moldovei de azi, locurile au fost pregătite pentru geți, căci acțiunile în aceste locuri au fost rezervate geților, în pregătiri și în desfășurări armate.

Să reținem că în acel moment istoric poporul get era concentrat în Cuibul Munților (podișul Transilvaniei) și în munții înconjurători. La revenirea treptată a romanilor în Transilvania, ei au fost cantonați în locuri special eliberate tot în Podiș - unde chiar era astfel o populație numeroasă. Cu privire la așa-numita formare a poporului român, desigur că două legiuni romane nu aveau cum să schimbe fața poporului get, romanizându-l astfel – indiferent dacă au fost prieteni sau dușmani. 

Dacă este să presupunem – prin absurd – că teritoriile ar fi fost goale la trecerea hunilor spre vest, deci Transilvania având o populație infimă cum explică ei azi ocuparea acestor teritorii, nici așa nu se poate oferi dreptate celor care nu acceptă adevărul localnicilor geți în număr mare, căci se știe (cu probe în locuri bine păzite) că cea mai mare parte a legiunilor romane au rămas în Cuibul Munților, în podișul de dincolo de marile păduri...

Necesitatea pregătirii legionarilor în apropierea Romei a curs din nevoia acestor pregătiri pentru viața pe care aveau s-o aibă ei în terenurile getice, fără ca geții să fie văzuți lucrând umăr la umăr acolo cu romanii. De aceea, veniți în teritoriile geților după pregătiri preliminare în preajma Romei, acele fortificații necesare susținerii populațiilor astfel mărite nu au fost de tip roman, ci chiar în vetrele satelor părăsite temporar (de către oamenii care s-au retras spre munți care împrejmuiau Cuibul); acolo s-au instalat romanii instruiți de geți, ducând astfel o viață întrutotul asemănătoare geților. Pentru a nu se mișca mult în teritorii, romanii trebuiau să știe să construiască adăposturi, case provizorii între așezări, care să aibă mobilier făcut de ei, să-și facă singuri de mâncare din culturile făcute de ei (legumicultură și pomicultură), să crească și să îngrijească animale, să-și croiască îmbrăcăminte lejeră de casă, să-și facă obiecte de uz gospodăresc. Și ce era extrem de important – să știe cum să lupte pe teritorii închise, unde falanga romană nu-și avea toate puterile ei, chiar dacă romanii sub formă de falangă urmau să apară în teritorii dacă nu-i ocoleau migratorii agresivi. Foarte rar au avut romanii prilejul să lupte astfel, în falangă, de-a lungul celor mai bine de 150 de ani până la rărirea migratorilor spre teritoriile getice și retragerea romanilor din zonă. 

Însă romanilor le-a plăcut viața geților și, la retragerea oficialităților romane în jurul anilor 271 – 274 d.H. au rămas pe loc majoritatea legionarilor, cu învoirea totală a administrației. La momentul retragerii, deja erau în cea mai mare parte asimilați de populațiile locale getice, primii veniți fiind de mult deja la a doua generație !!!

Nu se poate spune că poporul român s-a format din reunirea romanilor cu geții (dacii), dar totuși există un adevăr în această ”legendă” luată drept căpătâi din motive politice în lupta românilor cu ocupația austro-ungară. Iar acest adevăr este faptul că puținii romani veniți temporar în Dacia au fost asimilați de geți, de bună voie din ambele părți: prin bunăvoința înnăscută a geților și prin admirația totală a romanilor față de viața geților – gospodărească și de relaționare, față de tradițiile lor, de curajul și priceperea totală a femeilor și bărbaților crescuți la o școală de care ei uitaseră de secole... 

Și noi vom înțelege cândva diferența între istoria oficială și istoria adevărată, din care istorie adevărată avem acum doar crâmpeie provenite din prea puține izvoare fizice și mai mult din fugare intuiții...

Cunoașterea rădăcinilor noastre, la adevăratul ei calibru, ne va echilibra cu siguranță atunci când memoriile noastre ancestrale, personale, se vor fi activat suficient de mult sub puterea creșterii vibrației planetare, pentru a înțelege diferențele uriașe între interesele oficiale meschine și adevărurile fundamentale ale omenirii...