09. OPRIRILE DRUMEŢILOR ÎN CASELE DE CĂLĂTORI

I. IDEI PRINCIPALE

1. Drumurile spirituale din vechime aveau două feluri de puncte de oprire (odihnire şi observare, studiu, cercetare): casele de călători şi lăcaşurile de observare.

2. Toate casele au fost create de Călătorii Moşilor:

– majoritatea au fost la origine adăposturi pentru Călătorii Moşilor, locuri de întâlnire cu Învăţătorii aşezărilor pentru a prelua îndrumările cele mai noi de la Moşi;

– majoritatea au devenit cu vremea lăcaşuri folosite şi de drumeţii pe care Călătorii îi ajutau în calitate de călăuze: locuri de odihnă şi studii fizice, astrale şi mentale;

– s-au dezvoltat numeric în timpul migraţiilor din mileniul III – II î.H., pentru populaţiile retrase din calea migratorilor;

– au rămas, după retragerea romanilor din Dacia, drept adăposturi pentru Călătorii deveniţi sihaştri. 

II. DETALII, DISCUŢII

Am ajuns, pe unul dintre drumurile mele de din ultimii ani, dincolo de Baba Mare; drumul marcat se desfăşoară lin în faţa mea, şi liniştit – nici ţipenie de om de jur împrejur... Nu este prima oară când privesc cu drag versantul muntelui din faţă, din stânga Babei cum vii de la Sfinx. De multe ori mi-am dorit să ajung acolo, dar ştiu că nu turismul sau alpinismul este ţinta vieţii de acum, şi pentru a-mi duce sarcinile la bun sfârşit este necesar numai să privesc în zare şi să-mi amintesc de drumurile de odinioară... Ajutătorii mei astrali mă orientează fără încetare, şoptind gândului meu unde să privesc, ce să-mi amintesc... 

*

... Drumurile din vechime, lungi şi pline cu învăţături şi aduceri aminte pentru fiecare om, aveau puncte de oprire, de odihnire şi de observare: 

1. Casele de călători;

2. Lăcaşuri de observare.

Ambele feluri de oprire erau locuri special alese nu numai pentru că în acele locuri nu erau celule de stabilizare vibraţională (care ar fi moleşit omul aflat în drumeţie), ci şi pentru că locurile alese erau şi neutre din punct de vedere vibraţional, bune pentru o şedere odihnitoare, echilibrantă prin neutralitate pentru vibraţia umană. În acest fel omul nu era impulsionat de vibraţii diferite de cele obişnuite pentru el, putând să se concentreze la toate cele ce erau de observat, amintit, reamintit, analizat şi înţeles. Şi numai astfel, în liniştea sa interioară, era impulsionat să-şi ducă necesităţile la bun sfârşit, să reflecteze şi la trecutul său şi, în acelaşi timp la trecutul omenirii, al societăţilor omeneşti care se perindaseră de-a lungul timpului pe Pământ. Şi nu în ultimul rând să perceapă viitorul aşa cum urma să se deruleze şi pentru el însuşi, şi pentru întreaga umanitate. Dar nu numai umanitatea era importantă, ci întreaga viaţă de pe planetă, omul ştiind clar că trebuie să urmeze în acelaşi timp liniile de înţelegere şi lucrare planetară, în orice vremuri. 

Să reţinem aşadar faptul că drumeţul nu urmărea de predilecţie experienţa umană, ci întreaga desfăşurare a vieţii, de orice fel, de pe planetă, orice putea percepe în jurul planetei prin călătorie astrală – acea stare de conştienţă astrală în somnul corpului fizic. Majoritatea oamenilor nu mai aveau o activitate astrală foarte dezvoltată, dar totuşi ea era susţinută de obişnuinţă şi multiple, profunde înţelegeri, de cunoaşteri anterioare deosebit de avansate şi de îndrumările pe care fiecare aşezare le primea de la Moşi, de două ori pe an, prin intermediul Călătorilor lor: în zilele Mijlocului de Vară şi în zilele Mijlocului de Iarnă. În drumeţiile spirituale, despre care discutăm acum, fiecare om ajuns mai ales în punctul terminus al drumeţiei (punctul cu oprirea cea mai lungă, de unde începea apoi drumul de întoarcere acasă) revedea toate îndrumările primite în aşezarea sa până în acel moment, pornind de la naşterea sa în aşezare. Drumeţii vizualizau cele primite, pe care le inserau în experienţa lor personală şi îşi adaptau cunoaşterea şi aplicaţiile ei în viaţa proprie, în mijlocul familiei lor, cu toate aprofundările realizate în drumeţie. Dar viaţa fizică înainta pe această cale în primul rând – fizică – ceea ce absorbea mare parte din energia omului, de aceea activitatea astrală avea nevoie şi de susţinerea permanentă, prin activitate zilnică, seara, dimineaţa sau în timpul zilei, înainte ca omul să înceapă derularea activităţilor sale fizice. În acest fel spiritele umane se foloseau de activitatea fizică pe care o cunoşteau dinainte de venirea pe Pământ, începând cu activitate astrală înainte de planificarea lucrului, înainte de urmărirea fazelor cu specific local, cu toate noutăţile pământene specifice, subtile sau grosiere: toate erau astfel cunoscute dinainte, se aplicau corecţii ale experienţei generale acolo unde era cazul, adică omul realiza recalibrări ale experienţei proprii prin adaptarea acesteia la necesităţile locului şi momentului. 

Drumurile aveau aşadar darul de a consolida toate cunoaşterile omului, iar călăuza lui îl ajuta să pătrundă toate sensurile pe care şi ea le ştia perfect şi profund: şi în calitate de însoţitor-îndrumător al drumeţului, dar şi în calitate de Călător al Moşilor care aducea de la Moşi cunoaşteri şi aplicaţii. Astfel încât, dacă omul scăpa cea mai fină urmă din indicaţii, din înţelegeri în viaţa sa din aşezare, drumurile spirituale corectau absolut totul. Drumeţul privea în mintea sa toate cele legate de ceea ce ştia, iar călăuza îl corecta în această formă complexă de percepţie-dialog. Azi unii dintre noi ştim cum se desfăşura un asemenea dialog mental al imaginilor, între doi oameni care au încredere unul în altul, care studiază acelaşi element şi îşi aduc reciproc detalii, completând astfel studiul. 

Tot ceea ce venea pe drum cu caracter de generalitate, era studiat în cele mai profunde detalii în punctele de oprire: adică, în casele de călători şi în lăcaşurile de observare. 

1. CASELE DE CĂLĂTORI

Să discutăm mai pe larg despre casele de călători, având în vedere faptul că în viitor vor fi din nou folosite, când Moşii vor reveni, mai întâi în marginea aşezărilor rurale, apoi chiar în mijlocul lor: când, şi după cum va fi cazul, în vremurile care vor veni. 

Au fost create de cei care urmau să fie Călători ai Moşilor: adică înainte de a avea astfel de sarcină deosebit de importantă, odată cu crearea nucleelor de aşezări, de către Moşi şi ajutătorii planetari, înainte de a intra la întrupare rezidenţii şi blocurile spirituale piramidale, după ultima glaciaţiune: după schimbarea vremurilor (prin dispariţia plafonului ceţos) şi schimbarea corporalităţii umane (cu o corporalitate care să favorizeze activităţi fizice). Cei care urmau să devină, în existenţele lor viitoare, Călătorii Moşilor, Învăţătorii şi Măiaştrii aşezărilor oamenilor din toate teritoriile, s-au născut într-un prim destin prima viaţă după ultima glaciaţiune, în calitate de copii ai Moşilor. Moşii au fost singurii oameni care s-au născut înainte de ultima glaciaţiune (mai precis: înainte de penultima glaciaţiune, în vremurile Paznicilor din străvechimi) şi au traversat cu corpurile lor de atlanţi, lemurieni şi toltleci (rasele fluidice ale omenirii). Restul oamenilor cu corporalitate străveche, dinainte de ultima glaciaţiune, şi-au dematerializat corpurile în timpul acelei glaciaţiuni şi au rămas ca entităţi astrale de-a lungul întregii perioade de imediat după ultima glaciaţiune. Moşii au traversat toată perioada aceasta cu corporalitatea lor natală – singurii oameni de pe Pământ care puteau, prin forţa şi experienţa lor spirituală superioară, până când toate pământurile au absorbit apele condensate din plafonul ceţos care astfel s-a “consumat” complet. A rămas doar circuitul apei în natură, aşa cum îl ştim noi: cu nori, ploi, ninsori, evaporarea apelor din soluri şi oceane, formarea din nou a norilor şi reluarea circuitului. Acest fel de circuit este specific unei planete ca Pământul în tot timpul în care vibraţia planetară este foarte joasă – până la creşterea din nou a acesteia şi formarea noului plafon: peste câteva sute de secole de acum încolo. În tot acest timp Moşii au creat toate condiţiile necesare creşterii noii generaţii de oameni pe care urmau să-i nască. Atunci când solurile s-au zvântat şi biosistemul s-a regenerat complet, s-au născut primii copii ai Moşilor: cei care au devenit la anii maturităţii lor continuatorii regenerării omenirii de pretutindeni, construind în acelaşi timp primele aşezări pe locurile unde, în propria lor copilărie, părinţii lor Moşi le-au ales pentru nucleele noilor aşezări pentru copiii lor, care au ajutat la crearea obiectelor de uz personal, gospodăresc şi comun pentru fiecare aşezare în parte. 

Odată cu aceste aşezări au fost create şi primele case de călători şi sau planificat drumeţiile spirituale care aveau să înceapă după acomodarea oamenilor cu noile condiţii de trai după ultima glaciaţiune, să le reţinem: o corporalitate nouă, care favoriza folosirea corpului fizic în locul corpului mental pentru majoritatea manifestărilor umane, în condiţiile în care biosistemul nu mai era protejat de un plafon ceţos permanent, astfel încât toate vieţuitoarele erau direct expuse radiaţiilor cosmice şi unei circulaţii atmosferice mult mai puternice, cum omenirea nu o mai suportase pe Pământ până atunci. Tocmai de aceea erau necesare casele de călători, care vor deveni cu timpul şi case de adăpost pentru oameni în drumeţiile lor spirituale, pe care le studiem acum. Până la folosirea lor de către oamenii din aşezări, ele au fost folosite doar de Călătorii Moşilor pentru a duce îndrumările Moşilor către aşezări. Asemenea case nu erau peste tot aşadar, case de adăpostire a Călătorilor în drumurile lor către aşezări; cele care erau create pe direcţia spre aşezări, erau destinate întânirii Călătorilor cu Învăţătorii Moşilor, Învăţătorii fiind cei care, după adaptarea îndrumărilor la specificul aşezării proprii, le duceau Măiaştrilor (maeştrii pe meserii, pe tipuri de lucrări) din aşezări şi, cu toţii împreună, le răspândeau oamenilor din aşezarea lor.

Călătorii întreţineau casele, ori de câte ori le foloseau, şi tot ei au învăţat oamenii din aşezări cum, şi ce să facă şi ei, la rândul lor, atunci când îşi vor începe drumeţiile despre care ştiau absolut totul cu mult timp înainte de începutul lor. 

Toţi au fost astfel pregătiţi să le folosească, să le întreţină şi să facă reparaţii, când era cazul – şi la casele de călători, şi la alte facilităţi pe drumurile dintre ele: podeţe, garduri pentru împiedicarea alunecărilor de teren sau zăpadă, întăriri ale malurilor pentru prevenirea distrugerilor în timpul viiturilor, etc. 

Aprovizionarea cu hrană uscată sau conservată în miere, precum şi cu ustensile de uz gospodăresc, cu învelitori şi scoarţe pentru păstrarea unei temperaturi echilibrate în casă, o făceau cu toţii. Duceau mai departe veşti despre cele ce era necesar să fie duse de oamenii din aşezările din jur, când era cazul, când nu erau de loc drumeţi pe drumuri iar Călătorii Moşilor erau ocupaţi cu alte sarcini de natură planetară. Cu timpul, când oamenii s-au obişnuit cu drumurile, ei şi-au luat sarcina, cu drag şi cu mult respect pentru ajutătorii lor, să facă reparaţii de mai mare anvergură, după perioadele de iarnă sau furtunile verii.

Toate au rămas ca tradiţii pentru toate vremurile, până în contemporan: am aflat că această tradiţie, a caselor pentru călători, s-a păstrat bunăoară în Ukraina până şi în zilele noastre. Noi am păstrat refugiile, adăposturi simple, iar în viitor oamenii vor reveni peste tot la obiceiurile aceastea străvechi, îmbogăţindu-le, fără ca cineva să ceară compensaţii materiale călătorilor.

În vechime, casele de călători nu erau numai pentru odihnă, dar şi pentru dedicarea unui timp analizelor personale pe toate planurile existenţiale, pe timpul opririlor în drumeţii. Casele nu erau numai pentru odihnă şi dedicarea unui timp analizei pe toate planurile existenţiale. Ele erau şi locuri de aplicare a unor linii de activitate fizică:

– reparaţii ale casei, anexelor, drumurilor şi podeţelor peste ape curgătoare, fântâni unde era cazul;

– întreţinerea curăţeniei în casă şi a lucrurilor din interior, repararea uneltelor pentru întreţinere, etc.;

– pregătiri de hrană, înnoirea saltelelor de ierburi aromate dacă era cazul, apoi şi reînnoirea ierburilor din ele pentru următorii drumeţi, ordine şi curăţenie în ziua plecării pentru continuarea drumului.

Casele de călători erau puţine la început, când erau folosite doar de către Călătorii Moşilor, până când oamenii s-au adaptat noului mod de viaţă, după care au început aceste drumuri spirituale. Odată cu acestei drumuri s-au îndesit şi casele: erau construite tot de către Călătorii Moşilor, în locuri neutre din punct de vedere energetic, cunoscute dinainte sub îndrumarea Moşilor, pentru a fi folosite de oameni de pretutindeni, de sexe diferite, la vârste diferite, cu sarcini diferite. Cu timpul şi cu schimbarea vremurilor, ele au căpătat funcţii din ce în ce mai complexe, iar de la jumătatea mileniului IV î.H., după modelul lor, s-au creat multe altele, la jumătatea distanţei dintre poalele muntelui şi vârf, pentru retragerea aici a oamenilor din aşezările din văi, pentru a lăsa drum liber grupurilor de migratori care au traversat spaţiul carpatic, îndreptându-se spre vest. Cei puţini dintre migratorii care au rămas pe aceste meleaguri au folosit cu respect şi multă grijă casele rămase în aşezări, lăsate de localnici în perfectă stare, ştiind bine cum se derulau necesităţile tuturor, spre integrarea celor care voiau să rămână în specificul locului. În alte studii viitoare vom vedea cum migratorii au avut ajutători de mare profunzime care i-au ajutat să-şi recapete obişnuinţa trăirii în aşezări, iubind aşezările şi pe locuitorii lor. Apoi, mai ales, aşteptând în cuminţenie şi respect să coboare “muntenii” şi să-i ajute mai departe. 

Încă şi mai târziu, după retragerea Moşilor, în jurul anilor 500-700 d.H., o parte din Călători au rămas în aceste case, formând mici nuclee de aşezări montane, altă parte dintre ei au continuat să circule între aşezările cunoscute de ei, învăţând şi ajutând oamenii să înflorească din nou aşezările, după trecerea celui de-al doilea val de migratori şi evenimentele cu romanii, veniţi şi apoi retraşi din lumea getică. 

Cei dintâi au rămas în munţi, devenind sihaştri – dar nu religioşi încă, adică conform religiei iudeo-creştină, ci credincioşi tradiţiilor locale şi Moşilor – esenţa lor fiind comună. După participarea Moşilor la retragerea romanilor din Dacia, unii dintre dânşii s-au retras din lume, iar cei care au rămas au creat, împreună cu Călătorii lor, legături stabile – deşi ascunse în perspectiva vremurilor agresive ce vor veni – între Moşi şi aşezările pe care le ajutau să se refacă după retragerea romanilor şi rărirea valurilor de migranţi. Sihaştrii au creat organizări ascunse în munţi, care au dăinuit peste veacuri, adevăraţi sihaştri luminaţi ai neamului, numiţi în popor mai târziu solomonari. Dintre dânşii cunoaştem un nume: Daniil Sihastrul, sfătuitorul de taină al voievozilor din Ţările Române, el fiind reprezentantul sihaştrilor străluminaţi din locurile moldovene, bucovinene. Iar locurile în care Ştefan-Voievod a înălţat biserici au fost alese de sihaştri: săgeata moldoveanului era oprită de ajutătorii astrali ai conducătorilor ţinutului, Ţării, exact în locul cel mai corect pentru ridicarea unui altar. Modelul de alegere al acestor locuri era ferit de ochii spionilor lumii exterioare, să nu se cunoască subtilităţile lumii interioare tradiţionale, profund cunoscătoare, prin acestă metodă, a săgeţii trase de Ştefan Vodă, tot procesul fiind condus din lumea subtilă. Se hotăra regiunea în principal, comunicată din timp de sihaştrii, iar săgeata se oprea exact acolo unde era locul cel mai echilibrat vibraţional în toate planurile pământene pentru orice om ar fi trăit sau trecut pe acolo. 

Mânăstirile fortificate din Bucovina, despre care vom vorbi în viitor pe larg, vor rămâne în viitor locuri de adăpost echilibrat atunci când vremurile vor schimba faţa actuală a omenirii. Dar şi celelalte mânăstiri, din toată ţara, întreţinute cu atenţie infinită de oameni, vor rămâne case înălţate în aşezăminte restrânse, pentru învăţăturile, cunoaşterile din viitorul omenirii. 

08. COMUNICAREA ÎNTRE DRUMEŢ ŞI CĂLĂUZA SA

I. IDEI PRINCIPALE

1. Chiar dacă trecuse destul de mult timp de când omul îşi trăia epoca fizică (de folosire majoritară a corpului fizic), el nu folosea încă decât rar vorbirea, obişnuit fiind cu comunicarea mentală: translaţie de imagini complexe de la emitent la primitor. Ştia bine cum să formeze înşiruiri logice de sunete naturale, dar această epocă de trecere a fost de consolidare a traducerii procedeelor mentale şi astrale în viaţa fizică; treptat omenirea şi-a format vorbirea pământeană, având experienţă bogată în folosirea comunicării fizice, dinainte de venirea pe Pământ. 

2. De-a lungul drumurilor spirituale, drumeţul nu comunica verbal cu călăuza sa, ci amândoi foloseau comunicarea mentală şi cea astrală înainte de adormire pe timpul nopţii. 

II. DETALII, DISCUŢII

Am mai amintit, în treacăt, despre faptul că pe tot parcursul drumului drumeţul şi călăuza sa nu vorbeau între ei, nu discutau nimic. Acest lucru ne pare azi incredibil la prima vedere dat fiind faptul că, pe de o parte, azi discutăm intens, chiar dacă în drumeţii discuţiile pot avea caracter spiritual numai (sau majoritar) despre cele de discutat în cale, studiind tematica drumului şi elemente conexe; iar pe de altă parte, fiind atunci drum de învăţătură cu cel mai bun învăţător alături, ni se pare aproape aberant să credem că ei nu ar fi discutat nimic... În acelaşi timp suntem încredinţaţi că dacă corporalitatea oamenilor era nouă şi adaptată trăirilor fizice în mod majoritar, omul ar fi trebuit să folosească la maximum toate manifestările de care îşi putea aminti. 

Cu toate acestea, lucrurile nu stăteau de loc aşa. Oamenii foloseau vechi manifestări în măsura în care mai puteau, pentru a consolida astfel manifestările şi cunoaşterile lor obişnuite, din trăirile lor perfecte de odinioară, încă proaspete în amintirea lor. Şi despre care ştiau bine că aveau ca sarcină în continuare să-şi aducă manifestările la cele mai înalte standarde pe care puteau să şi le manifeste în fiecare moment: în orice condiţii, oriunde şi oricând ar fi trăit. 

Încă nu aveau un limbaj dezvoltat, asemănător celui de azi, pentru a comunica fizic, prin vorbire. Erau la începutul epocii fizice – dar lucrurile se petreceau în acest fel nu pentru că nu ar fi ştiut sau nu ar fi putut, ci pentru că aveau obişnuinţa comunicării rare, prin sinteza tuturor celor ce erau de comunicat – şi numai dacă era necesar; iar corpurile fluidice erau încă suficient dezvoltate pentru a comunica prin imagini mentale, aşa cum era obişnuinţa străveche a omului. Azi spunem telepatic, dar nici pentru acum, şi nici pentru atunci nu este întrutotul corect să ne exprimăm în acest fel, căci nu este o activitate cerebrală – creierul doar facilitează transmiterea, la nivelul corpului fizic, a ceea ce realizează corpurile cu vibraţie superioară celui fizic: mental, astral şi cauzal. Practic fiecare om, cunoscând tot ceea ce era necesar vieţii, având clar în minte toate cunoaşterile de odinioară din amintirile pe care le avea, cât se poate de clare, precum şi o rapiditate de procesare a informaţiilor extrem de rapidă (multmai rapidă decât o avem azi), nu avea nevoie încă să comunice verbal. Ceea ce este cu totul altceva. Dar ceea ce ne este mai greu azi să acceptăm este faptul că nu era decât o chestiune de timp, având în experienţa totală, în memoriile lor, în sufletul lor, având coerenţa logică a înşiruirii sunetelor naturale de pretutindeni, care urmau să aducă cu timpul o comunicare verbală bogată, nuanţată în viaţa curentă a omenirii, cu sensuri bogate, descriptivă. Comunicarea fizică – prin vorbire şi cu transmiterea informaţiilor prin scris (şi multe alte modalităţi de transmitere) o cunoşteau, ca proces, dinaintea venirii pe Pământ. Comunicarea pământeană de până atunci fusese mentală – adică prin lucrarea corpului mental de translaţie de imagine de la emitent la primitor, imagine care avea o bogăţie de sunete, luminiscenţe (aure), curgeri fluide de vibraţii, sunete, parfumuri, înţelegeri complexe, o bogăţie de informaţii care era transferată la nevoie, din necesităţi speciale ale vieţii, de la un om la altul, de la entităţi astrale, dimensionale, interdimensionale – la oamenii care aveau nevoie de îndrumare din partea lor. Încă mai aveau oamenii şi în vremurile pe care le studiem un astfel de procedeu în mintea lor, imagini de acest fel îşi puteau transmite reciproc, dar cu conştienţa clară că asemenea imagini complexe se vor sărăci cu timpul, destul de rapid, rămânând la percepţie de imagine simplă şi rareori sunete, vibraţii. 

Aşadar nu a fost deodată lipsă de comunicare la trecerea vremurilor după ultima glaciaţiune, trecerea de la o formă de comunicare la alta a fost lentă, lină, special gradată pentru ca oamenii să se adapteze treptat, dar repede, cuprinzând o bogăţie nouă de elemente fizice pe care le ştiau şi în trecut – dar cu care nu operau, nu le foloseau decât prea puţin, activitatea mentală şi astrală fiind predominantă pentru omul din străvechimi. Totul pentru ca omul să trăiască toate cele care veneau în faţa lui pe Pământul pe care îl percepeau acum cu totul altfel, în acelaşi timp pentru a face faţă tuturor schimbărilor care veneau în continuare odată cu vibraţia planetară care devenea din ce în ce mai joasă. 

În concluzie, pe tot parcursul drumului drumeţul şi călăuza sa nu vorbeau de loc, toate forţele fiind îndreptate către deplasare şi informare mental-astrală. Dacă călăuza avea ceva de comunicat, de îndrumat, trasmitea drumeţului sub formă de imagine mentală: în calitate de Călător al Moşilor omul-călăuză era nu numai un bun cunoscător al locurilor, al drumurilor de mers pentru fiecare om în parte, ci era unul dintre oamenii de legătură ai Moşilor, dintre cei mai puternici mentali şi cercetători astrali ai vremurilor. Ei aveau:

1. O conştiinţă înaintată şi o conştienţă sferică – aşadar nu numai dezvoltată pe o anumită direcţie sau câteva direcţii ale acelor vremuri, ci ambele erau dezvoltate sferic, pe absolut orice direcţie, linie spaţială, temporală şi morală. 

2. O cunoaştere de asemenea sferică, cu referire la orice aspect al evoluţiilor care se dezvoltau pe Pământ (dar nu numai, şi ştim bine acum) – totul legat de evoluţiile spiritelor umane, şi mai ales de la începutul speciei umane; în plus cunoşteau în amănunt toate planificările viitorului pentru planetă şi galaxie, iar în calitate de foşti paznici (cu sarcini totale sau parţiale de paznici în străvechimi), cunoşteau astfel toate aspectele legate de manifestările spiritelor care se aflau în acel moment pe Pământ (la întrupare fizică), sau în jurul Pământului (la întrupare astrală), sau în trecere, ca entităţi spirituale, prin câmpurile interioare şi exterioare ale galaxiei.

Da, nu vorbeau de loc, de când plecau din aşezare – iar pentru a se obişnui cât mai repede la început, omul ce urma să devină drumeţ, însoţit de un Călător al Moşilor, înceta comunicarea verbală şi mentală cu familia şi societatea din aşezare, fără însă să-şi înceteze activitatea şi atenţia pe care le-o acorda în continuare. 

De-a lungul drumului, observările şi conştientizările aveau loc clipă de clipă, indiferent de activităţile pe care drumeţul le desfăşura: mers, lucrări în casele-adăpost pentru călători, hrănire, până la culcare, la somn profund: perioada până la somn profund fiind călătorie astrală deplin conştientă, pentru cercetări proprii aprofundate.

În general toată viaţa oamenilor se desfăşura în linişte, oamenii ştiau bine ce trebuie să facă şi se înţelegeau mult din priviri – ceea ce intra de asemenea în comunicarea fizică, deşi non-verbală. Comunicarea cea mai intensă avea loc între mamă şi copil, iar transmisia era realizată prin gând şi transmitere de imagini. Vom discuta pe larg despre acest aspect când ne vom ocupa de megaliţi. 

Desigur, ştim acum că de multe ori echilibrarea câmpurilor planetare se face şi prin intermediul sunetelor. Oamenii cunoşteau bine cum o mare parte din echilibrările vibraţionale pe care le făceau Moşii şi Călătorii lor (deci a călăuzelor lor) echilibrau vibraţiile planetei, şi aveau s-o facă încă şi mai intens în vremurile ce vor veni, din necesitate, când războiul, durerea, apoi creşterea producţiei manufacturiere şi, treptat, a celei industriale va depăşi puterea de menţinere în viaţă a omenirii, a restului vieţuitoarelor planetare şi a planetei însăşi, din cauza vibraţiilor grele. 

Dar deocamdată chiar ei, oamenii din aşezări, puteau să diminueze volumul zgomotelor nenaturale pentru planetă, din activitatea lor în aşezare, acordând o atenţie deosebită evitării creşterii volumului de sunete fizice. Ştiau bine cum Călătorii din vremurile lor fuseseră pădureni, munteni şi insulari, adică marii ajutători planetari în străvechimi, valuri după valuri de timp. Ştiau că pădurenii aveau grijă şi de oameni, dar şi de animale, de toată viaţa de pe planetă la un loc – începând din străvechimi, lucru care le era oamenilor de pretutindeni foarte clar cunoscut, făcând şi ei, atât cât puteau, asemenea lucrări. Toată grija ajutătorilor pădureni, munteni şi insulari din străvechimi se îndrepta către următoarele direcţii:

– să nu ajungă vibraţiile joase din codrii apropiaţi la oamenii creatori din aşezări, mai ales când oamenii au început să creeze în faţa lor – dar şi înainte, când se lucra mental făcându-se studii şi luând învăţături de la ajutătorii lor astrali sus, pe mâneca densă, eterică, care protejează pământurile, apele şi aerul (azi o numim manşon eteric matriceal al planetei; se poate studia „Creaţie materială eşantionară”); vibraţiile joase deranjau echilibrul spaţiilor de trăire ale oamenilor din orice aşezare, de aceea pădurenii echilibrau astfel de vibraţii mai ales în momentele în care avea loc creaţia propriu-zisă: de jur-împrejurul creatorului. Necesităţile s-au accentuat cu atât mai mult atunci când toate studiile pe eşantioane s-au mutat în faţa creatorului, în spaţiul din jurul aşezării, într-o activitate permanentă, unde orice aşezare umană se afla în bătaia vibraţiilor venite din codri. Oamenii din aşezări erau protejaţi astfel mai ales în perioadele când aveau loc activităţi intime ale vieţuitoarelor, alte activităţi care puteau deturna atenţia oamenilor prin agresivitatea lor în bătălii de turmă, nu numai prin activitatea lor sexuală propriu-zisă;

– să nu ajungă vibraţiile foarte înalte ale activităţii umane în păduri, mai ales spre inima codrilor, unde trăiau majoritatea vieţuitoarelor planetare, căci şi oamenii, şi vieţuitoarele erau deopotrivă în grija ajutătorilor planetari. 

Pe parcursul călătoriei, omul ştia bine că vremea zgomotului generalizat făcut de lume va veni negreşit, dar până când strigătul omului şi animalului, de furie ori de durere, ca şi scrâşnetul fierului lovit şi târşit pe un alt fier va răsuna cu putere, omul trebuia să-şi strângă linişte în suflet cât să-i fie de ajuns până la sfârşitul întrupărilor lui pământene. 

07. MERGÂND PE DRUMURI...

I. IDEI PRINCIPALE

1. Drumurile spirituale se desfăşurau în tăcerea fizică totală a drumeţului şi călăuzei sale.

2. În acele vremuri, oamenii mai aveau încă capacităţi multisenzoriale, folosite conştient doar atunci când era cazul, precum şi capacitatea de combinare a două feluri de deplasare:

– mersul plutit deasupra solurilor şi apelor;

– mersul fizic, cu tălpile pe sol, în tangenţă directă cu solul şi vegetaţia. 

II. DETALII, DISCUŢII

Am descris destul de puţin mersul omului în drumeţii spirituale în perioada pe care o studiem, pentru că am lăsat amănuntele pentru un studiu mai detaliat, pe care îl deschidem acum. 

Drumurile nu erau numai lungi, cu bucle şi spirale interioare cu o amploare mai mare sau mai mică în funcţie de necesităţi, dar şi mersul drumeţului era diferit de al nostru de azi: nu foarte mult – totuşi diferit şi de mersul astral pe care omul şi-l cunoştea în acele vremuri din vieţile anterioare, dinainte de ultima glaciaţiune. Pe care de altfel îl ştiau chiar şi din timpul lor, folosit şi de călăuze în drumurile lor atunci când efectuau sarcinile de Călători ai Moşilor, pentru a duce ultimele cunoaşteri, cât mai repede, în aşezări. Dar îl foloseau chiar ei înşişi, atunci când făceau asemenea drumeţii spirituale, chiar dacă în mod restrâns. Mersul călăuzei, ca îndrumător spiritual, era tot timpul concordant cu mersul drumeţului pe care îl însoţea, şi îl încuraja să meargă la început extrem de lin, călcând pe pământ cu toată talpa protejată de încălţăminte comodă şi flexibilă. După ce obişnuirea cu drumul conducea drumeţul către începutul introspecţiilor şi percepţiilor spaţiale şi temporale, în liniştea interioară şi perfect exterioară – fără să folosească vorbirea de loc pe parcursul drumului – drumeţul ajungea în mod cu totul natural la folosirea unui mers mixt, pentru a evita oboseala prelungită:

1. Mersul astral, plutind uşor la suprafaţa pământurilor, sprijinindu-se din când în când cu câte un deget de la picioare, pentru a da mersului un mic impuls sau direcţionare. Mers astral înseamnă că şi corpul dublu-eteric – dar mai ales corpul astral, cu vibraţie mai înaltă decât corpul dublu-eteric, este foarte puternic dezvoltat, mult mai dens, mai bogat structurat şi funcţional decât îl avem în zilele noastre, care susţine tot corpul fizic astfel încât acesta, doar cu un mic impuls de voinţă, se poate ridica în aer, plutind uşor la suprafaţa pământurilor şi apelor. Folosirea mentalului direcţionează 360 grd – deci orientarea deplasării se face oriunde, aşadar şi în apă, prin scufundare, şi pentru oricât timp, ţinând cont de principiul protecţiei biosistemului marin. Motivul este pe de o parte protecţia întregului biosistem pe care omul cu conştiinţă extrem de înaltă nu-l poate strivi şi nici măcar influenţa în viaţa care li se desfăşoară normal, iar viteza este extrem de mică – de aceea discutăm despre plutire – pentru a nu influenţa biosistemul mărunt aerian. În cazul apelor, ridicarea omului la o distanţă apreciabilă de suprafaţa apei, în aer, era normală, întrucât omul ştia bine felul în care se pot crea tensiuni între straturile lichide şi cele atmosferice care să conducă la deplasări puternice de apă care ar fi dăunat ireversibil biosistemului. 

Ajutătorii planetari – fie Călători ai Moşilor, fie alţi ajutători cu alte feluri de sarcini – puteau să circule mult mai repede decât folosind mersul pe pământ, întrucât aveau puterea de a depărta mai mult de pământ sau ape, şi astfel să protejeze suprafaţa parcursă şi vieţuitoarele mărunte. 

De asemenea, să avem grijă să nu confundăm mersul astral cu călătoria astrală = ieşirea parţială a corpului astral din sistemul corporal, rămânând legat de acesta din urmă prin alungirea canalului energetic propriu de destin – foarte flexibil şi maleabil, putându-se lungi pe distanţe galactice fără să-şi piardă funcţiunile. 

Omul ştia că în trecut mersul lui fusese numai mental-astral, plutit la o distanţă considerabilă (jumătate de metru sau un metru de la suprafaţa pământului acoperit de muşchi sau de ierburi înalte) sau a apelor în mod egal. Intrarea treptată în stare latentă, după ultima glaciaţiune, a unei mari părţi a corporalităţii fluidice umane (a straturilor interioare de la corpul astral, mental şi cauzal) obliga omul să nu mai poată folosi creaţia de tip mental, iar comunicarea de tip mental era redusă la minim fiind pe cale a se diminua complet pentru a da loc şi formă comunicării verbale, alături de atitudine şi gestică; deplasarea avea loc fizic, cu toată talpa pe pământ când omul îşi îndrepta toată atenţia, concentrarea, asupra treburilor fizice, gospodăreşti şi în aşezare; de aceea cu ultimele puteri înalt-spirituale din acele timpuri, omul folosea încă mersul astral pe distanţe scurte – fără direcţionări mentale pe verticală sau orizontală, pentru care se folosea de propria voinţă în înaintare şi schimbări de direcţie şi de viteză numai pe linie orizontală. 

2. Mersul fizic: când oboseala se instala, omul revenea cu tălpile pe pământ, în tangenţă cu pământul, folosind integral mersul fizic. Când obosea pe mersul fizic, folosea mersul astral, putând încă avea o orientare sferică – dar numai a simţurilor, nu şi a deplasărilor, orientare pe care însă nu o pierdea încă nici o clipă, indiferent de locul şi activitatea pe care o desfăşura. 

Mersul fizic însă era extrem de lent; mersul lent era învăţat din străvechimi pentru a nu disloca volume mari de aer şi astfel a atrage atenţia şi teama vieţuitoarelor care îşi au şi ele învăţăturile şi consolidările lor. Mersul extrem de lent, studios din orice punct de vedere în timpul înaintării, era deprins din vremurile paznicilor din vechile programe atlante, chiar dacă nu era chiar atât de lent ca al paznicilor. Oricum omul nu mai avea puterea de a folosi integral, cum spuneam, mersul străvechi, astral şi nu se mai putea direcţiona mental în orice sens, direcţie – pe verticală sau orizontală. Cu toate acestea drumeţul ştia bine propriile sale amintiri, aşa cum mergea fiecare om în trecut, şi se putea orienta foarte uşor – mult mai uşor decât o poate face azi orice om – atunci când putea să-şi folosească toată experienţa de acest fel. Da, mersul drumeţului nu era la fel cu mersul pe care şi-l amintea din străvechimi, însă experienţa de orientare atunci când era nevoie rămăsese, mai ales când omul avea toate amintirile întregi. Astfel îşi puteau oamenii consolida orientarea fizică pe drumuri – pe care nu o mai folosiseră, în acest fel, decât în străvechimi, în timpul pregătirilor prin programele atlante. 

În plus, drumeţul ştia bine şi obişnuinţele de mers ale ajutătorilor planetari pădureni din vremurile trecute: şi din amintirile proprii, şi din amintirile călăuzei sale care, oricine ar fi fost – fusese cândva şi pădurean, şi muntean, şi insular în străvechimi. Pădurenii desfăşuraseră în străvechimi întotdeauna din mers sarcinile lor, dintre care cea mai importantă fusese echilibrarea vibraţională în teritoriile lor, pe care încă o mai desfăşurau călăuzele, în perioadele din an când erau Călătorii Moşilor, înafară de drumurile acestea spirituale pe care le desfăşurau cu oamenii din aşezări. Asemenea echilibrări vibraţionale presupuneau emisii de vibraţii compensatoare când recepţionau vibraţii ce ieşeau din normele naturale ale locurilor, mai ales ale vibraţiilor din aşezările omeneşti: în care munca fizică era generatoare de vibraţii depărtate de vibraţia naturală a locului, cu impact extrem de puternic asupra planetei. Dar în toate timpurile, vechi sau recente, mai erau de luat în considerare şi vibraţiile provenite de la vieţuitoarele pădurilor, mai ales ale mamiferelor, dar şi de la restul biosistemului planetar. Această influenţă era redusă din partea unei vieţuitoare, dar se aduna şi se făcea extrem de puternică prin mulţimea vieţuitoarelor, uneori chiar covârşitoare asupra oamenilor: mai ales de natura hrănirii cu corpurile altor vieţuitoare, alături de activităţi sexuale de care omul nu avea încă nevoie în străvechimi, dar nici foarte multă încă în perioada pe care o studiem acum. 

În vremea acestor drumeţii spirituale, doar Moşii mai puteau să-şi folosească toate puterile spirituale – pe care însă nici ei nu le mai foloseau integral (deşi puteau), ci foarte rar şi pe termen extrem de scurt – de ordinul a 2-3 secunde la capacităţi totale, pentru a nu consuma energiile cu vibraţie înaltă ale planetei. Nici pentru alte lucrări, cum vom vedea, decât în cazuri foarte rare şi absolut necesare, planificate concret cu mult înainte de ultima glaciaţiune. Nici Călătorii Moşilor nu mai aveau puteri decât de percepţie mentală, astrală: de cercetare mentală proprie, de călătorie astrală, de primire mental-astrală de comunicări din partea Călătorilor de pe alte continente, precum şi a entităţilor astrale şi dimensionale, alături de toate învăţăturile de la Moşi: de foarte mare complexitate pentru că Moşii aveau putere mare de emisie şi de direcţionare atentă a emisiilor necesare comunicărilor exclusiv către Călătorii lor. Mersul plutit, astral, era puţin consumator de fluxuri energo-materiale, de aceea şi oamenii mai puteau să-l folosească încă, în combinaţie cu mersul fizic. Dar cu toţii îşi aminteau cele pe care pădurenii, muntenii şi insularii puteau derula ca deplasare – din care însă toţi rămăseseră cu o puternică şi profundă experienţă de atenţie şi de orientare spaţio-temporală. Specificul mersului pădurenilor, aşadar în străvechimi, însemna de fapt – şi drumeţul îşi amintea corect şi complet, din vieţile sale anterioare:

1. Mers lent pentru observare – observare cu care începea de fapt viaţa lucrativă a omului. Obişnuinţa de percepţie prin observare începea în străvechimi la oamenii din colectivităţi la 1-2 zile de la intrarea în întrupare (de la naştere). În schimb, mersul lent, dar foarte atent la variaţiile şi structurile manşonului eteric al planetei, la variaţiile de relief, de biosistem, de vibraţii, era specific pădurenilor chiar din momentul naşterii lor, având mult mai multă experienţă decât restul oamenilor. În mod obişnuit pentru oameni, ceva mai târziu întrupatul intra în ritm alert cu funcţionarea sistemul său corporal, folosindu-l în lucrări cu variaţii de mers, după necesităţi.

2. Variaţiile de viteză urmăreau adaptarea acţiunilor nu numai la lucrările pe care omul le înfăptuia, ci şi la starea biosistemului din teritorii. Omul se obişnuia, se armoniza astfel cu lucrările necesare conform destinului său, dar şi locului în care trăia. Viteza se schimba în funcţie de natura, de intensitatea şi de direcţia vibraţiilor care proveneau din aşezări spre toate zările, care se depărtau mult de naturalul planetar, ca volum, diversitate şi intensitate, şi care trebuiau echilibrate pentru derularea nestânjenită a vieţii înconjurătoare. Dar trebuia să ţină cont şi de vibraţiile care veneau de la biosistem către aşezări, din teritoriile virgine, pentru a nu influenţa în nici un fel mentalul şi astralul oamenilor extrem de sensibili în timpul activităţilor de creaţie materială. La fel se ţinea cont de vibraţiile care veneau din adâncurile oceanelor, din direcţia plăcilor tectonice, ca şi cele foarte puternice venite din cosmos. 

3. Variaţiile de deplasare, de mişcare: mişcare pe loc, precum şi oprire fără mişcare, atunci când erau necesare anumite observări mai profunde. Mişcarea pe verticală se folosea când era necesar să nu deranjeze animalele sau să evite încâlceala vegetaţiei. Vom detalia spre o mai bună înţelegere.

Având memoriile foarte proaspete despre o astfel de experienţă atât de complexă – pe care toţi oamenii o folosiseră înainte de penultima glaciaţiune treptat, atunci când au ieşit din oraşe – în vremurile ulterioare, pe care le descriem acum, oamenii se orientau rapid, încă de la primele lor călătorii după adaptarea lor la mediul nou de trai şi la noua lor corporalitate de după ultima glaciaţiune. Deşi puterea de aplicare era atunci mult sub puterea celor cu care oamenii erau obişnuiţi din străvechimi, oamenii nu erau nemulţumiţi de acest lucru, căci înţelegeau perfect evoluţiile. În timpurile în care au început desfăşurările drumurilor spirituale, această experienţă: şi veche, şi adaptată noutăţilor, devenea deosebit de importantă prin efectele ce puteau fi folosite şi adaptate mereu la noile manifestări, care intrau în noile obişnuinţe ale omului. 

Acest lucru era deosebit de important – pe care azi nu-l mai ştim, nu-l mai acceptăm încă: exista experienţa noastră străveche (spun “a noastră”, căci absolut toate spiritele umane au trăit această perioadă deosebit de frumoasă) care, adaptată la noile condiţii, uşura total sarcinile oamenilor în acele vremuri. 

În vremurile pe care le studiem mai era un aspect deosebit de important pentru oameni. Ştim acum că deplasările din trecutul lor aveau loc şi pe verticală, şi pe orizontală – pe verticală pentru a depăşi cu cât mai puţină mişcare viaţa intimă a animalelor, sau pentru a nu deranja o încâlceală de vegetaţie, aşa cum am scris mai sus. Oricum mersul omului în trecuturi îndepărtate era întotdeauna plutit de-asupra vegetaţiei mărunte a solului pentru a o proteja, la fel şi vieţuitoarele mărunte de pe soluri sau din straturile superficiale ale solului. Omul nu folosea niciodată mersul fizic, cu talpa pe pământ. Acum însă omul nu se mai putea ridica trupeşte de-asupra obstacolului, orientându-se mental 360grd, dar era deja obişnuit să sesizeze orice modificare din mediul înconjurător şi să ocolească din timp, deranjând cât mai puţin viaţa planetară. Însăşi simţirea teritoriilor care se desfăşurau în faţa drumeţilor se baza pe experienţa din trecut, evidentă încă pentru orice om. În trecut omul putea ajunge la o distanţă mică de obstacol, realizând mişcări speciale – foarte interesante de altfel pentru cunoaşterea noastră de azi: o deschidere mică a “aerului” (a păturilor de aer) = a circulaţiei aeriene în faţa omului, apoi urma pasul pe orizontală sau verticală, efectuând imediat închiderea câmpului în spatele omului. Se foloseau atunci doar mişcări obişnuite mentale, şi în înaintarea pe orizontală, şi în înălţarea pe verticală, după cum era cazul. Toate aveau loc cu variaţii cât mai mici şi scurte de viteză şi vibraţie, pentru a nu deranja biosistemul până la microorganismele din aer. Peste toate, procesul păstra amprentele provenite de la celelalte vieţuitoare, dar le ştergea pe cele ale omului în deplasare. Astfel vieţuitoarele nu erau dezorientate privind fragmentarea câmpului şi a urmelor lor, cu ajutorul cărora se orientau în viaţa lor curentă. Dar în străvechimi, atunci când oamenii au ieşit din aşezările lor (în care trăiau până atunci exclusiv) şi au început să circule pe întreg Pământul, în primul rând au intrat în păduri ca să se obişnuiască cu ele. Până în acel moment, pădurenii şi muntenii (vechii lor ajutători, binecunoscuţi de toţi oamenii din aşezări) foloseau permanent ştergerea amprentelor personale pentru a nu alunga vieţuitoarele din locurile cutreierate de ei; după intrarea orăşenilor în păduri nu au mai folosit absolut complet o asemenea dezamprentare proprie, peste tot, pentru ca amprentele lor să devină în primul rând marcaje în orientarea oamenilor; au folosit dezamprentarea în continuare numai în inima codrilor, unde oamenii nu circulau decât foarte rar, doar pentru studiu o dată în viaţa lor: suficient pentru ca experienţa lor să asimileze variaţii semnificative faţă de cele ştiute anterior. 

Dar în vremurile pe care le studiem oamenii nu mai puteau proceda astfel, însă drumeţul era în mod natural atent şi la cele pe care le percepea, învăţa şi analiza în drum, şi la derularea vieţii de orice fel, prin mijlocul căreia trecea. Făceau ocoluri largi când simţeau apropierea unor animale – mai ales mamifere, dar nu de teamă de ele (câmpurile şi radiaţia lor erau încă suficient de puternice pentru a îndepărta animalele, aşa cum nu sunt însă şi acum) – ci pentru că nu voiau sub nici o formă să le influenţeze viaţa, să le îndepărteze de locurile trăirilor lor obişnuite, respectându-le prioritar viaţa şi evoluţiile proprii. 

Azi am ajuns să fim total inconştienţi pe unde călcăm, nu suntem atenţi decât să nu ne trezim atacaţi: de la o viespe până la un urs... Suntem total insensibili faţă de viaţa gâzelor, ierburilor, florilor pe care le rupem pentru a le arunca apoi, veştejite, la gunoi...

06. CĂLĂTORIILE MEMBRILOR CUPLULUI FAMILIAL

I. IDEI PRINCIPALE

1. Unii oameni aveau destin singular, individual, alţii aveau destin în cuplu familial. Cei care aveau destin în cuplu se ştiau din copilărie, creşteau, învăţau şi aplicau împreună învăţăturile. 

2. Prima călătorie spirituală avea loc după reunirea cuplului familial, dar ea avea loc înainte să se zămislească primul copil. Numai în acest fel fiecare om se considera pregătit pentru a aduce copii în lume. 

II. DETALII, DISCUŢII

Îmi aduc aminte cum, mergând pe valea dintre Sfinx şi Călăuză (numită azi de localnici Baba Mare care se vede vis-a vis de Sfinx, pe celălalt versant) mă vedeam înconjurată de stâlpi înalţi, alb-strălucitori cu figuri omeneşti în vârful lor – cam aşa cum sunt sculpturile din Monumentul de la Moisei. Figuri prelungi, exprimând calm, cu emoţii frumoase, răspândind încredere şi foarte multă seriozitate dublată de o bucurie interioară cu totul specială. Femei şi bărbaţi deopotrivă. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că figurile nu erau imobile, cum păreau la prima vedere, ci erau vii, cu ochii blânzi şi calzi, lucitori. Cu acea căldură sufletească pe care noi, oamenii, o avem atât de rar acum, din nefericire... A doua oară când am mers pe acolo eram cu un prieten, şi el deosebit de perceptiv, căruia de asemenea nu i-a trebuit mult să le vadă şi el. Le vedeam, ici-colo pe toată valea, chiar cu privirea periferică uneori, bucurându-ne amândoi în tăcerea reciprocă şi a locului în asfinţit...

– Strămoşii, Cristiana...

Aveam amândoi ochii lucitori de o emoţie nesfârşită, emoţia realităţii pe care o trăiam amândoi...

Ajutătorii noştri astrali fuseseră şi ei întrupaţi cândva pe aici sau prin alte locuri de pe Pământ întrutotul asemănătoare, în epoca în care sufletele oamenilor nu deveniseră încă neguroase: şi nu din cauza negurilor purtate de vânturi spre înmuierea pământurilor, îmbogăţirea apelor, traiul florilor şi gâzelor, ci vremuri spre împietrirea sufletelor ce nu puteau oricând, şi oricum, să trăiască în pace şi şi bună înţelegere – cu adevărată iubire...

Erau bărbaţi, şi erau şi femei, dar nu le percepeam decât capul şi trupul prelung învăluit cu ţesături astrale curate ca şi sufletele lor. Între fleşuri de acest fel apăreau uneori fleşuri cu femei şi bărbaţi trăind normal, în activităţi omeneşti – dar într-un alt fel de omenesc decât cel al nostru de azi. Şi ei erau la fel de luminoşi, frumoşi prin ei înşişi, cu pielea albă - doar uşor, pe pomeţi, prinsă de soare într-un bronz auriu sau numai cu pistrui de aceeaşi culoare. Erau îmbrăcaţi exclusiv în alb, cu ie cusută numai cu fir alb: fuste lungi pentru femei şi pantaloni albi pentru bărbaţi, suficient de largi pentru a nu împiedica mişcarea omului în lucrul sau în mersul său. În linii mari erau la fel cu entităţile care ne atrăseseră atenţia de la bun început, şi îmi dădeam uşor seama că erau foarte înalţi – deşi nu la fel cu entităţile astrale – şi mai ales egali, extrem de asemănători ca şi constituţie: cam aşa cum sunt oamenii robuşti fără să fie de loc graşi, oameni obişnuiţi cu munca, fără ca bărbaţii să fie mai înalţi şi mai puternici, mai musculoşi decât femeile. Mulţi ani mai târziu am aflat că oamenii din vechimi învăţau în mod egal să facă toate lucrările gospădăriei şi ale aşezării, schimbând munca în cuplul familial în funcţie de percepţia clară, interioară, a ritmurilor biologice zilnice, lunare şi anuale. 

Oameni fără cusur într-o viaţă fără cusur...

Cu cât pătrundem mai mult în viaţa omului din asemenea vechime, cu atât ne dăm seama de acest adevăr. Oamenii se năşteau în familii nu numai iubitoare, având un adevărat cult, cum am spune azi, pentru bunătate, cuminţenie, curăţenie sufletească şi trupească – frumuseţe interioară şi exterioară încoronată de adaptarea creaţiei sale adevărurilor profunde ale naturii şi deopotrivă ale căutărilor umane. Aveau un fond profund al cunoaşterii, cu tot ceea ce acumulaseră spiritele umane până în prezentul lor, de care erau perfect conştienţi şi doritori să-şi menţină cât mai mult o astfel de stare, dar ştiind deopotrivă şi viitorul care le va înnegura sufletele. Ceea ce însă nu-i infatua, nu le otrăvea sufletele cu orgoliu şi nici cu acel egoism care azi ne trage să nu oferim semenilor nici din bogăţia materială, nici din bogăţia cunoaşterilor spirituale: decât în majoritate plătind din greu... Acela de atunci era însă fondul obişnuit al spiritelor umane de pretutindeni: iar el este întotdeauna aşa în condiţii optime de viaţă, de societate, numai în condiţii grele majoritatea spiritelor umane, obişnuite cu viaţă de acest fel, optimă, înălţată, pot deveni meschine, agresive şi perverse. Dar fiecare asemenea grea perioadă ne arată de fapt tot ceea ce putem face pentru a schimba treptat, chiar şi în condiţii grele, înclinaţiile moştenite din vieţile animalice, rămăşiţe care, pe măsura avansării în evoluţii, le putem estompa cu manifestări altruiste, curajoase, conlucrative, tolerante, iubitoare. Să aducem astfel toate manifestările noastre, indiferent de condiţiile în care trăim, la acelaşi nivel înalt şi să căpătăm o experienţă din ce în ce mai bogată de acest fel. 

*

Prima călătorie spirituală avea loc după reunirea cuplului familial. Fiecare om ştia clar cu cine va forma un astfel de cuplu familial – şi numai dacă avea în destin acest fel de conlucrare, de trăire-împreună. În acele timpuri, pentru fiecare om care avea destin în cuplu, nu exista decât o singură formă de cuplu, fiecare om avea un singur partener de cuplu pe viaţă – şi nu trei posibilităţi principale, aşa cum avem azi – pentru a da naştere la urmaşi. Astfel încât, de copii, membrii cuplului se cunoşteau şi creşteau împreună, învăţând împreună, lucrând împreună, fără a-şi uita nici o clipă partenerul de sarcină. În anii maturităţii deja îşi cunoşteau reciproc obişnuinţele, înclinaţiile şi tendinţele puse în practică, conlucrau trăind împreună şi ducând o viaţă lucrativă, fără să aibă loc vreo relaţie sexuală între ei. Acest fel de viaţă era o pregătire totală, complexă, destinată primei călătorii spirituale pe care urmau s-o facă – dar nu împreună. Fiecare pleca pe drumul său, simultan, cu călăuze diferite, în direcţii diferite. Omul nu se considera pregătit pentru viaţă, pentru a zămisli, a naşte şi a creşte urmaşi decât dacă trecea prin această călătorie introspectivă, călătoria de maturitate completă a omului. 

Abia după revenirea din călătorie şi împărtăşirea introspecţiilor personale partenerului de cuplu, cu analizarea şi aplicarea tuturor celor ştiute acum de amândoi, avea loc pregătirea pentru întreaga activitate generatoare de urmaşi. Cuplul devenea familie abia după ce se împlineau toate aceste cerinţe ale unei vieţi extrem de profund trăită, înţelegând-o în toate firele ei – de la rădăcinile lucrurilor la prezent şi viitor. Un asemenea cuplu de părinţi era perfect în maturitatea sa, conştient de complexitatea sarcinii de a aduce pe lume copii, de a-i creşte şi ai educa în acelaşi mod complex, corect şi conştient cum fuseseră şi ei crescuţi la rândul lor. 

Tot referitor la călătoriile spirituale, la început fiecare om - femeie sau bărbat deopotrivă - era însoţit de o călăuză-bărbat, care era şi învăţător pentru absolut toate cele ce se puteau desfăşura în gospodărie şi în aşezare, fiecare cunoscând şi practicând toate cele necesare, aşa cum am specificat mai sus. Câteva milenii mai târziu, când activităţile vor trebui să fie dirijate către alte noi direcţii, femeile au început să fie însoţite de călăuze femei - tot dintre călătorii Moşilor - şi bărbaţii au rămas în continuare însoţiţi de călăuze-bărbaţi.

05. COMPLEXITATEA DRUMURILOR; RĂDĂCINILE FORMĂRII TRADIŢIILOR

I. IDEI PRINCIPALE

1. Conştientizările drumeţilor erau multilaterale, spaţio-temporale, conducând astfel la cunoaşteri amănunţite privind viaţa prezentă, dar şi viitorul omenirii:

– spaţiale: simţirea directă a spaţiului străbătut;

– temporale: aducea amintiri, clar-intuiţii şi intuiţii din vieţile anterioare. 

Toate conduceau la înţelegerea necesităţii de a perfecţiona activităţile curente şi de a lăsa moştenire generaţiilor viitoare cunoaşterile trecutului şi prezentului lor, creând astfel premizele întemeierii tradiţiilor: prin creaţie materială (reprezentarea cunoaşterii printr-un suport material) şi prin gândire, vorbire – reprezentând astfel tradiţia orală. 

În asemenea condiţii, chiar drumurile care relevau asemenea necesităţi aveau să devină moştenire, tradiţie. 

2. În plus, nu numai reprezentările sau creaţiile ca atare au constituit moştenire, ci odată cu ele – aplicaţiile oamenilor în gospodărie şi societate, sentimentele lor puternice născute din cunoaştere şi iubire de toate şi de tot au creat amprente puternice, care acţionează încă asupra subconştientului uman. 

3. Descrierea rutelor şi importanţa lor pentru fiecare drumeţ de odinioară. 

II. DETALII, DISCUŢII

Şi pentru că am discutat despre natura metafizică a drumurilor, cunoaşterilor şi tradiţiilor noastre, să mai vedem câteva aspecte în plus, de aceeaşi natură.

Şi călătoriile în ţinuturile natale, şi călătoriile care duceau în lumea largă, pe acelaşi continent sau pe alte continente, erau drumuri de felul celor pe care azi le numim iniţiatice, iar călăuzele oamenilor erau cei mai buni cunoscători după Moşi: majoritatea fuseseră paznici în străvechimi, în timpul programelor atlante – programe pentru pregătirea omenirii în vederea trecerii de la manifestări preponderent mental-astrale la manifestări preponderent fizice. Adică pentru exact această perioadă a trăirilor pe care le derulăm noi, azi; şi a căror epocă este deja pe sfârşite. 

Toate cunoaşterile oamenilor de odinioară s-au păstrat: şi cele pe care le cunoşteau pe cale mentală şi astrală, dar şi cele fizice pe care fiecare spirit uman le are în experienţa cu care a venit pe Pământ, urmând ca împletirea lor să ajute în timpurile vieţilor fizice, şi apoi în perioada următoare de trecere de la fizic la mental-astral: adică înapoi la vremurile trecute, dar având un potenţial mult mai înalt, mai profund decât îl aveau spiritele umane până în timpul ultimei glaciaţiuni. 

Toate au rămas ca moştenire pentru generaţiile viitoare. Călăuzele erau în acelaşi timp şi Călătorii Moşilor, cunoscuţi bine acum de noi din studiile anterioare, care nu erau sihăstriţi din considerente religioase. Mai târziu, în milenii apropiate de viaţa noastră de azi, au existat şi aceştia, sihaştrii, şi vom discuta îndelung despre ei: cu tot respectul, căci îmbrăţişau cele mai profunde direcţii ale spiritualităţii chiar în firele ei religioase, dar care aveau să se piardă treptat, lăsând locul unei exploatări majoritar-nedemne de profunda rădăcină de credinţă a omului, de încredere în divinitate. 

Timpurile despre care discutăm au fost conştientizate de către fiecare om de pe planetă – aşadar nu numai de către îndrumătorii popoarelor, care le călăuzeau spiritual spre cele mai înalte posibilităţi umane de activitate, de trăiri pe orice planuri. 

Existau, şi s-au pus în practică, modalităţi concrete, fizice în majoritate sau folosind căi fizice, aşa cum vom vedea, pentru diversificarea activităţilor fizice pe direcţii ce ţineau de cunoaşterile şi aplicările lor cotidiene. Şi a existat incontestabil şi conştienţa de a lăsa moştenire generaţiilor viitoare tot ceea ce urma ca în viitor să fie perceput foate rar, foarte puţin şi de foarte puţini oameni. Dar mulţi aveau intuiţii, iar intuiţiile urmau să fie întărite prin această moştenire, ceea ce conta şi atunci foarte mult, ca nădejde, speranţă, şi avea să conteze foarte mult şi pentru viitorime. Însăşi transmiterea a devenit astfel o tradiţie în sine, nu numai cele transmise pe diverse căi. Cele rar şi puţin percepute au format însă o încredinţare în sine că, în ciuda aparenţelor, toate cele “nevăzute” existau totuşi, ajutau, clădeau viaţa curentă, o susţineau. O încredinţare profundă despre meta-fizică – pe lângă aspectele fizice concret-percepute şi trăite în fiecare clipă, cu fiecare respiraţie a omului. 

În felul ei, chiar tradiţia drumurilor a rămas la multe popoare până în zilele noastre – chiar dacă azi începem puţin câte puţin să conştientizăm, şi să transformăm turismul în drumuri de regăsire a conştienţei de sine, de ridicare a nivelului de conştiinţă, de regăsire a dorinţei de liniştire sufletească, de dezvoltare a unor capacităţi personale despre care aflăm azi că sunt în fond pur spirituale: senzoriale şi extrasenzoriale – despre care am învăţat să spunem la un loc: multisenzoriale. 

COMPLEXITATEA DRUMURILOR SPIRITUALE DIN VECHIME

Multe dintre drumurile spirituale de acest fel duceau către locurile care aveau să devină în timp marcaje spirituale pentru vremurile viitoare: azi le numim megaliţi. Unele astfel de marcaje se vor situa în aşezări, altele în drumuri aflate departe de aşezări, devenite în zilele noastre obiective turistice şi, aşa cum spuneam, asemenea drumuri azi se transformă treptat din nou în drumuri spirituale. 

Locurile care au fost alese drept amplasament devin amprentative, devin lucrătoare în sufletele oamenilor, pregătitoare pentru lucrările spirituale ale viitorului. Azi privim acţiunile noastre după priorităţi într-o mulţime de activităţi, de evenimente pe care le trăim – dar atunci toate activităţile oamenilor erau la acelaşi nivel înalt de importanţă: sferic, adică tot ceea ce intra în activităţile curente ale omului se situa pe acelaşi deosebit-de-important plan. Călătorii erau perfect conştienţi de acest lucru: că omul avea să privească lucrurile în mod diferit în viitor, prin priorităţi în funcţie de interese, puteri şi neputinţe, dar atunci oamenii căutau să privească totul cu toate subtilităţile pe care le puteau pătrunde în acel moment, drept compensare conştientă pentru cele ale viitorului. Dar – foarte important în acelaşi timp – fiind conştienţi că omul viitorului va avea alte forme de subtilitate de dezvoltat, de pătruns, legate de performanţe fizice cu totul deosebite în felul lor. 

Chiar dacă pentru ei toate erau importante, iar toţi oamenii erau egal de importanţi, la fel toate evenimentele trecute, prezente ale lor şi viitoare din perspectiva lor, drumurile erau constituite (ca trasee) în funcţie de necesităţile fiecăruia şi de puterile spirituale (plus înclinaţiile, tendinţele fiecărui spirit în parte). Chiar punctul terminus al călătoriei era ales în funcţie de aceste considerente. Un punct terminus, un loc care urma să ajungă un model inspiraţional, lucrător şi pregătitor şi pentru viitor, dar şi pentru viaţa curentă până la următoarea călătorie proprie. Care determina călătorul să privească viitorul înţelegând necesitatea creării acestor megaliţi – chiar dacă mulţi aveau să fie distruşi în timp. 

Pentru noi un asemenea drum de cunoaştere nu este încă un eveniment spaţio-temporal, de o maximă importanţă, alături de alte drumuri cu importanţă la fel de mare, ca oricare altul de altfel. Dar lucrurile se vor schimba în viitor, revenind la ceea ce au fost odinioară...  

De asemenea, drumurile unui om erau privite ca fiind de aceeaşi importanţă maximă pentru orice om. În liniştea drumurilor apăreau detalii temporale, din alte vieţi anterioare – ale drumeţului şi ale întregii omeniri. Dar şi ale celor planificate pentru toate timpurile viitoare – tot ale sale şi ale lumii întregi. Toate se adăugau la cele cunoscute deja din viaţa de fiecare zi, formând o cunoaştere sferică – aşa cum am numit-o mai sus. 

Călăuzele încurajau oamenii mereu să-şi revadă vieţile anterioare în amănunt, care le revelau viaţa întregii societăţi pământene, cu un impact spiritual extraordinar asupra omului căutător de cunoaştere, de dezvoltare spirituală. Şi, în mod egal, în cunoaşterea planificărilor timpurilor viitoare. Asemenea planificări erau mult mai corect înţelese decât azi, unde nimeni nu avea impresia că fusese planificat să existe crime, ci doar că se cunoşteau reperele vibraţionale ale timpurilor, modul în care diferite grupuri spirituale se comportau în diferite feluri după experienţa pe care o aveau – sau nu o aveau în trăirile lor curente. 

De aceea, cel mai greu era de împletit cunoaşterea trecutului cu cunoaşterea viitorului – nu pentru că nu ar fi fost uşor de înţeles, ci pentru că emoţional drumeţii simţeau o milă sfâşietoare şi faţă de cei ce aveau să sufere, şi faţă de cei care aveau să provoace suferinţă în situaţiile pe care chiar ei înşişi aveau să le trăiască la un moment dat. Călăuza menţinea omul într-un echilibru vibraţional normal pentru acele vremuri, fără ca să-l priveze de sentimentele care veneau în sufletul celui călăuzit. 

Şi locurile, şi sentimentele oamenilor de atunci creau la rândul lor amprente în spaţiile Pământului, în energia fundamentală a Pământului, se întăreau unele pe altele prin precizia, intensitatea lor, dorinţa lor de perfecţionare permanentă, de a-şi reaminti, în amănuntele cele mai profunde, vieţile lor anterioare, precum şi cunoaşterea, aprofundarea planificărilor viitoare pentru întreaga umanitate. 

Azi aceste locuri ne atrag, în subconştientul nostru suntem îmbrăţişaţi de ele – dacă nu chiar în conştient. Dar de fapt din ce în ce mai mulţi suntem cei care începem să conştientizăm şi să ne păstrăm cu încredere intuiţiile proprii, în care credem în continuare. Suntem rezonanţi cu toate locurile pe care le vizităm azi, cu toate locurile pe care le-am trăit la propriu în asemenea perioade anterioare, în asemenea trăiri, acţiuni vechi de milenii!!!... Şi nu numai aici, ci oriunde în lume, pe orice continent, ca membri ai oricărui popor. Pentru că absolut toate popoarele lumii au trăit o asemenea perioadă, până în mileniul 5 sau 4 – în funcţie de necesităţile fiecărui popor în parte. În drumurile noastre de azi, chiar dacă încă nu ne amintim clar locuri, oameni sau evenimente, suntem în trecere prin lume şi ele devin amprentative asupra noastră, lucrătoare, transformatoare, accesând şi impulsionând chiar seturile noastre de raze pe care le foloseam atunci, purtătoare ale amintirilor noastre proprii în timpuri şi în locuri asemănătoare. În continuare, ele atrag altele de aceeaşi natură sau de natură asemănătoare, în cascadă, decopertând treptat tot ce ne-am dorit cândva să ştim şi să folosim în vremurile de azi. 

Pentru fixarea tuturor în amintire, nu numai pentru împletirea tuturor celor decopertate, analizate, înţelese în vederea aplicării fluide în viaţa de zi cu zi a drumeţilor, drumurile făceau ocoluri mari, în spirale ample care se depărtau sau se apropiau de aşezări şi obiectivul principal al drumului – adică un loc unde urma să se fixeze părţi din cunoaşterea omului: cunoaşterea de până atunci şi cât mai avea să vină în continuare, în vremuri încă liniştite. 

Traseul general al drumului spiritual

Legendă:

(1) = aşezarea din care pornea omul în călătorie împreună cu călăuza sa: la început se desfăşura un drum în spirală, pentru dezobişnuirea treptată de activităţile vieţii în familie şi aşezare; pentru obişnuire cu drumul, cu călăuza sa, cu ritmurile de trai în forma călătoriei care se deschidea în faţă;

(2) = punctul terminus al călătoriei, cu oprire pe termen mai lung sau mai scurt; în jurul lui se derula din nou o spirală largă, amplă, bogată în subtilităţi, sensuri profunde ale trăirilor, adaptări la vibraţiile locului, reamintiri, fixări, obişnuiri cu noutăţile: nu se realizau două călătorii în acelaşi loc pentru acelaşi om, dar omul le cunoştea din povestirile semenilor lui şi din cercetările mentale şi astrale care îl pregătiseră de călătorie;

(1a) = drumul de plecare era drumul de ajungere în punctul terminus, unde se desfăşura activitatea cu cea mai lungă durată, pe parcursul unor zile întregi. Nu se poate spune că era cel mai important moment al călătoriei – cum suntem azi tentaţi să spunem, conform normelor de gândire comparativă de azi. Cuprindea bucle în perioadele în care ritmurile personale ofereau condiţii de aprofundare a elementelor de cunoaştere spaţio-temporală, hotărâte de comun acord de drumeţ şi de călăuza sa;

(2.a) = drumul de întoarcere acasă cuprindea spirale de desprindere senzorială, mentală şi astrală de locurile în care desfăşuraseră studii, după care aveau să se deruleze spirale sau bucle pe drumul de întoarcere, asemănătoare cu spiralele şi buclele de pe drumul de ajungere în punctul terminus. 

La revenire în regiunea aşezării proprii avea loc de asemenea o apropiere spiralată: pentru locarea experienţei noi în experienţa proprie totală a spiritului; pentru reobişnuirea cu locul aşezării, cu organizările familiale şi din aşezare, cu activităţile în sine care aveau să folosească cele ce fuseseră asimilate pe timpul călătoriei.