Nu degeaba am ales un asemenea titlu, căci am citit de curând că Sânziene ar fi pentru români un mit împrumutat, o influenţă de sorginte slavă, care la rândul ei ar avea o origine elină (greacă veche)...
Pentru mine este foarte clar că acest lucru nu este adevărat – aşa cum părerea mea, fundamentată de altfel prin tot ceea ce scriu, este că dacii (geţii de fapt) nu au fost cei care au oferit cultura lor străveche altora, întemeind astfel civilizaţii pe tot cuprinsul Europei şi Asiei. Să nu cădem în extreme. Căci peste tot a existat o mare civilizaţie înfrăţită – lemuriano-atlantă – din care au rămas după ultima glaciaţiune părţi importante de cunoaştere şi modalităţi de păstrare a acestei cunoaşteri vechi, pur omeneşti, fără nici o imixtiune de natură tehnologică extraterestră. Şi care de fapt au la bază doar percepţia umană, cu simţurile corpurilor fizice, astrale şi mentale, ultimele având diminuată activitatea în ultimele milenii, ca urmare a trecerii planetei printr-o perioadă de vibraţie foarte joasă.
Cât despre Sânziene, sunt enorm de multe lucruri de spus... dar nu au intrat Sânzienele în sac (!!!), nici anii noştri împreună deocamdată, astfel încât treptat le vom studia şi vom spune cu rândul, fiecare, ceea ce a simţit, la momentul pe care îl vom avea, cu siguranţă: în faţa lumii de azi sau în faţa lumii de mâine...
După cum aţi observat, obişnuiesc să scriu despre diferite evenimente într-un anume fel: atenţionez asupra perioadei evenimentului apoi, după ce i-a trecut plenitudinea şi se stinge treptat, încep să scriu, pentru ca să nu mă încarc decât cu percepţiile momentului, iar pe de altă parte pentru ca cititorii să reflecteze ei singuri mai întâi asupra celor ce au simţit şi să acumuleze apoi şi alte cunoaşteri, din experienţa altora...
Despre Sânziene se pot prelua de pretutindeni idei despre preţuirea evenimentului în sine sau despre preţuirea plantei care înfloreşte în această perioadă, strângând în petalele ei delicate şi strălucitoare, suav mirositoare, aurul soarelui şi roua plină de sănătate a pământurilor...
De fapt toate cele specifice descrierilor populare povestesc despre intuiţiile oamenilor cu privire la tot ceea ce ţine de ceruri şi pământuri: având în sămânţa lor o cunoaştere profundă, estompată doar de vremuri şi semeni interesaţi... Intuiţii care şoptesc nu numai despre Sânziene, ci şi despre alte evenimente ale planetei, reflectate în percepţiile umane şi păstrate cu strategii spirituale subtile în sufletul oamenilor care, generaţii de-a rândul, nu au vrut să piardă obişnuinţele, înţelegerile, tradiţiile adevărate coborâtoare din străvechimi... Este o adevărată ştiinţă formată şi susţinută, generaţii de rândul, prin observarea răbdătoare, prin percepţia fină şi înţelepciunea moştenită prin bătrâni, care au încredinţat oamenii să păstreze darurile naturii şi dumnezeirii ca pe o comoară preţioasă.
O comoară pe care energiile noi ale acestor vremuri ne ajută să o reluăm, să o cercetăm din nou, să-i dăm puterea şi întreaga strălucire de odinioară...
SÂNZIENELE – ÎNTRE SACRU ŞI PROFAN...
... între sacru şi profan, între cunoaştere şi necunoaştere...
De fapt este o perioadă a anului în care omul intuieşte corect – şi tocmai de aceea păstrează în datinile sale strămoşeşti – faptul că cerurile nu-l împiedică să afle ceva despre destinul său, despre cele nevăzute ale lumii noastre, alături – şi împletite strâns – de cele văzute cu ochii trupului. Într-un anume fel, despre care vom mai discuta, am fost reţinuţi de la adevărata sacralitate prin introducerea artifcială a profanului: noi înţelegând acum, prin „adevărata sacralitate”, trăirea umană fericită, fără ruşine de cantitate şi căutând mereu calitatea, plini de linişte interioară şi exterioară deopotrivă, de demnitate, de autorespect şi respect pentru semenii de pretutindeni. A fost o introducere deliberată a profanului de către conducători rapace şi vicleni, crearea lui interesată pentru ridicare intenţionată a agresiunii, intoleranţei, durităţii, cruzimii şi vicleniei la rang de sacralitate eternă, imuabilă: iată ce a fracturat sacralitatea străveche – acea privire a dumnezeirii către oamenii cărora le oferă tot ceea ce poate fi mai iubitor, milos, înţelegător şi sprijinul pe linia învăţăturilor pe care ni le asumăm întotdeauna pentru mersul mai departe în propriile evoluţii.
Căci da, cei ce suntem asupriţi ne-am asumat dreptul de a oferi putere asupritorilor, pentru ca şi ei să-şi dea seama de tot ceea ce poate fi în stare un spirit neştiutor, iar cei asupriţi să se întărească în puterea răbdării, toleranţei, încrederii, altruismului, sacrificiului – dar în acelaşi timp şi curajului de a înfrunta asupritorii atunci când aceştia încalcă cele mai elementare reguli ale demnităţii umane. Putere căreia şi asupritorii timpurilor noastre i se vor supune cândva, atunci când le va veni rândul.
Astfel, s-a numit în mod artificial sacralitate nicidecum adevărata viaţă, trăire şi cunoaştere profundă umană, ci tot ceea ce oferea celor care au născut o astfel de idee puterea de a abuza de semeni, punând totul în „cârca” singurului reprezentant al vieţii universale despre care ştiau bine că nu va lua nici o măsură împotriva nimănui: nici agresori, nici agresaţi, lăsându-i pe toţi să-şi descopere, între ei, drumurile de trăire, fiecare în felul lor. Lumea s-a împărţit astfel în derizoriu şi important, unde importanţa era strict decretată de agresori, alături de hotărârea legiferărilor ulterioare privind imuabilul, veşnicia în povara poporului şi puterea conducătorului. Urmaşii au devenit profesionişti, asigurându-se că nimeni nu va lua vreodată măsuri împotriva lor.
Lumea a mers mai departe, fără să ştie că putea trăi altfel – că putea trăi adevărul şi libertatea, cunoaşterea şi dezvoltarea echilibrată, înţelegerea, răbdarea, altruismul, bucuria şi fericirea...
Dar lumea şi-a păstrat – mai ales acolo unde gradul de intuiţie este foarte mare, datorită vibraţiilor echilibrante ale pământurilor – multe dintre înţelegerile lumii, mai presus de toate dorinţele laice sau religioase ale vremurilor. S-au adaptat cerinţelor sociale şi politice, au adaptat tradiţiile locale – sărbătorilor religioase impuse, păstrându-şi tradiţiile cu orice preţ, chiar şi atunci când ele au fost numite „păgâne” şi „barbare”...
I-au mulţumit astfel pe cei ce obligau, au cedat puţin unii şi puţin alţii, înţelegând că lumea poate merge şi aşa mai departe...
Am rămas astfel cu Mărţişorul, cu Paparudele, cu Capra împletită cu colindul, cu Sânzienele şi Drăgaica lor... Cu fata de măritat care să nu stea pe colţul mesei... şi câte şi mai câte... Detractorii mai mormăie şi azi, dar românul mai are o vorbă bună: „Apa trece, pietrele rămân”...
Chiar dacă dacii au rămas numiţi „păgâni”, iar obiceiurile noastre au rămas numite „păgâne” sau “barbare” (şi, Doamne, cât mă doare asta...) pentru că nu se aliniau şi nu se aliniază niciodată obligaţiilor social-politice, comparativ cu cei “civilizaţi” agresivi, cruzi, vicleni, sângeroşi... Iată că împărţirea lumii între barbari şi civilizaţi, între păgâni şi religioşi (de fapt nealiniaţi şi aliniaţi regulilor străine), vine să întărească iniţiala împărţire de sorginte veche, egipteană, între sacru şi profan. Azi înţelegem mult mai raţionali sacrul ca fiind eternul şi indestructibilul universal, iar profanul: trecător, neimportant. Fără ca cei care s-au considerat pe ei înşişi sacri sau reprezentanţii unei investituri sacre, să se fi gândit vreodată că politicile (laice şi religioase deopotrivă) trec, cei care impun (de fapt cerşesc) respectul să ajungă pasibili de dispreţ, iar ceea ce este cu adevărat peren – AŞA SĂ RĂMÂNĂ.
Adică: adevărata sacralitate umană, pe care Dumnezeu o susţine mereu, să iasă la iveală şi să-şi re-ocupe locul cu adevărat sacru, coborât din vremuri imemoriale: percepţiile naturale care astăzi se întăresc, întărind la rândul lor caracterul scormonitor al spiritului uman, dar îndreptat cu drag şi cu blândeţe asupra vieţii şi creaţiei, căutând cantitatea în echilibru cu calitatea şi cu profunzimea înţelegerii: care oferă la un loc adevărata putere umană, adevăratul HAR.
Putem spune azi toate acestea cu fruntea sus şi privirea limpede şi luminoasă, dovedind concret şi aşteptând ca oamenii de pretutindeni să vadă adevărul: fără dorinţă de revanşă agresivă, fără mânie sau dispreţ, ci doar cu competenţă şi graţie spirituală. Da, adevărul trebuie arătat cu graţie… Să nu luăm învăţături de la cei pe care trebuie doar să-i privim cu compasiune şi regret pentru trecătoarea iluzie de a se fi crezut stăpânii lumii şi ai sufletelor noastre.
Să păstrăm ce poate fi mai bun din politică şi religie, să nu le mai înfierăm, chiar dacă privim totul cu luciditate, devenind tot mai conştienţi de adevărurile noastre fundamentale.
Căci Sânzienele formează unul dintre aceste adevăruri, întărind sacralitatea întregii omeniri...
SÂNZIENELE – ÎNTRE MIT ŞI REALITATE...
Aşa cum spuneam la început, mitul Sânzienelor se tot spune că şi-ar avea rădăcinile prin alte popoare: este ca şi cum am spune că oamenii de pe un continent văd, iar alţii nu ştiu să vadă, iar unii vin peste alţii tocmai pentru a-i învăţa să ridice pleoapele şi să vadă lumina şi faţa lumii...
Cu siguranţă aşadar, Sânzienele şi Drăgaica, ca elemente în sine, sunt cât de poate de naturale pământurilor acestea şi oamenilor lor. Şi mai este şi deosebit de normal ca ceea ce se vede aici – să se vadă şi în alte părţi, formând astfel un fond uniform în cunoaşterea lumii. Aşa cum mai sunt încă şi multe altele...
Nici influenţele denigratoare nu le consider străine – fiecare popor îşi are cozile sale de topor, prin care, ataşate la tăişuri, s-a „modelat” dârzenia poporului însuşi.
Sânziene sunt PUTERI PERSONALIZATE, ideea venind de la faptul că în astfel de zile oamenii pot să perceapă lumea eteric-astrală cu ochii lor – cu privirea periferică în majoritatea cazurilor, şi cu privirea mentală, acolo unde nu există deteriorări ale corpului eteric care face legăturile între corpurile superioare şi corpul fizic. Puterile acestor zile dau omului posibilitatea de a vedea entităţile astrale, mult mai puternic, mai clar în perioada maximului de vibraţie a acestor zile. Pentru zonele temperate asemenea momente sunt în toate cele 4 anotimpuri, dar mai cu seamă la solstiţii.
...S-a spus, aşadar, despre tradiţiile străvechi, printre care şi Sânzienele, că sunt culturi păgâne, asociindu-le cu altele de acelaşi fel din alte locuri ale lumii. De fapt, totul a existat pretutindeni: omul este om pe toată suprafaţa pământului. Lipsa de cultură şi de drag de cunoaştere a condus în toate timpurile noastre la încredinţări superficiale, conform cărora ne-am fi creat vieţile prin împrumut din alte popoare, împământenit altundeva, apoi transportat prin invazii sau infiltrare în toate locurile lumii. Şi noi să le fi dat altora, şi alţii să ne fi dat nouă. Sigur că o asemenea influenţă a existat şi există permanent – însă nicidecum sub o asemenea anvergură.
Când ne vom echilibra, când ne vom modesti, căci o vom face cândva, cu siguranţă, vom ajunge cu toţii la concluzii asemănătoare.
...A pune Sânzienele – ca şi zilele începutului de toamnă, sau cele din martie, în seama magiei şi vrăjitoriei, este o altă privire superficială, cred eu. S-au denigrat şi înfierat forme de gândire născute din acele încredinţări care au dorit întotdeauna să nimicească tradiţiile străvechi de sorginte getică – cele ale cunoaşterii adevărate, pure, a poporului acestuia coborâtor din atlanţii înţelepţi din străvechime.
Şi s-a putut, pentru că puterile pot fi folosite exact în direcţiile caracterului uman: de aceea unii dau conotaţii negative – alţii pozitive aceluiaşi fenomen, eveniment, element. Tot din aceeaşi cauză, unii folosesc puterile pentru a face bine semenilor – alţii pentru a face rău. Puterile maximizate în aceste zile pot astfel adăpa în egală măsură gândul bun şi gândul rău al oamenilor. Ceea ce însă ne oferă aceste zile de maximă vibraţie, este ŞI puterea de a sesiza răul, vechiul din atitudinile şi comportamentele noastre, precum şi puterea de a înlocui treptat acest rău, acest vechi – şi vegetal: indiferent, nemişcător, dar şi animal: agresiv, zgomotos, crud, viclean. Avem puterea să le înlocuim pe toate cu atitudine şi comportament înaintate: harnic, creativ, bun, milos, înţelegător, altruist, iubitor.
Tocmai acest lucru semnifică coasa din mâna Drăgaicei – Zâna Zânelor, conducătoarea Sânzienelor...
Dar mai sunt şi alte semnificaţii, tot atât de profunde, ale acestui element rareori înţeles.
A crede că Drăgaica este ceva rău, pedepsitor şi a o compara cu o Hecate căreia, de asemenea, nu i s-a înţeles şi i s-a denaturat sensul egiptean străvechi din începuturile de înaltă spiritualitate, pierdute însă rapid, este de asemenea o mare nedreptate. Adevărata Hecate înseamnă cunoaşterea reîncarnării, reîntrupării: adevărul legitim al formării, consolidării şi în continuare dezvoltării spiralate a cunoaşterii şi experienţei spirituale mereu înaintate a eternităţii spiritului creator...
AŞADAR… SÂNZIENELE ŞI DRĂGAICA…
Ceea ce ne interesează aici, acum, este aspectul de intuiţie şi libertate a omului de a întreba dumnezeirea: Cerul, Destinul, Pământul, Dumnezeul despre Soarta sa. Marile momente ale anului arată încrederea poporului în cele pe care are de fapt libertatea să le cunoască, echilibrat – aşa cum ştia omul întotdeauna direct, din vremuri îndepărtate, când înfrăţirea sa cu cerurile şi cu pământurile nu cunoştea nici o oprelişte.
Obiceiurile, tradiţiile au rămas, în pofida greutăţilor vremii, iar azi ne cerem libertatea de a cerceta şi de a arăta: şi recunoaşterea celor care au păstrat obiceiurile, şi rădăcinile adânci ale celor care au format căile vieţii noastre.
Spuneam în articolele anterioare că zilele dintre Rusalii şi Sânziene sunt deosebit de importante pentru formarea încrederii în supra-simţurile noastre – de la intuiţii până la clar-simţuri. Pentru că suntem obişnuiţi să punem accent pe vedere – clarvederea ne va fi acel clar-simţ care ne va atrage preponderent atenţia. Însă, din câte am observat, mirosul şi pulsaţia (vibraţia) prin parcă aripi de la un an la altul !!! Sunetele noi vor fi cele cu care ne vom obişnui, în locurile retrase adânc în liniştea naturii. În curând tot mai mulţi oameni vom auzi valuri de sunete, de sonorităţi deosebite – departe însă de făcăturile prezentate în filme pe You Tube – în liniştea interioară şi exterioară regăsită tot mai des.
Vom înţelege astfel, repet acum şi ori de câte ori va veni vorba, că nu se “deschid” cerurile, ci noi avem puterea de a percepe chiar în uitarea noastră trecătoare, cele nevăzute – în general nepercepute din varii motive – de noi, oamenii obişnuiţi. Şi atunci vom dori să aprofundăm ceea ce aflăm ca studii ale altora, care însă nu au aprofundat “exagerat” la vremea cunoaşterilor lor, ei nedorind decât să găsească rădăcinile cunoaşterilor străvechi, pierdute doar temporar din câmpul conştientizărilor. Cel care începe să aprofundeze o cunoaştere, vede cum se deschid rând pe rând din ea o infinitate, practic, de alte căi de cunoaştere, şi intuieşte imediat că fiecare firicel perceput se poate expanda în acelaşi mod, parcă la infinit… Nu le caută neapărat, ele îi vin în faţă în mod natural, fără efort …
Nopţile de Sânziene sunt cam certate cu somnul, şi nu din cauza căldurilor, ci din cauza energiilor care se varsă cu generozitate datorită vibraţiilor foarte înalte. De aceea obiceiul popular leagă de timpul nopţii căutarea destinului: pentru ca tinerii mai ales (neobosiţi de munci şi griji), să nu dispere stând cu ochii pe pereţi şi nici să nu se arunce în sexualitate necugetată, ci să aibă o activitate în aceste nopţi.
Şi de ce este această activitate legată de căutarea destinului?? Aici intervine din nou cunoaşterea – rară, dar bună şi corectă – a celor ce se petrec în aceste nopţi: cunoaşterea din străvechimi – cu intuiţie clară pe parcursul întregului timp până la noi, căci altfel s-ar fi pierdut fără un real suport intuitiv al periodicităţii acestui element planetar.
Este ceea ce am mai scris prin articolele mele – faptul că în aceste zile vibraţia planetară are un vârf avansat, un preambul vibraţional ajută adaptarea vieţuitoarelor de pe întreaga planetă, pentru vibraţia crescută, mărită, a anului următor. Este un moment de vibraţie asemănător celei care se va desfăşura pe întreg anul următor: vibraţie care creşte acum de la un an la altul – aşa cum până acum 2000 de ani vibraţia se diminua de la un an la altul. Există aşadar, în general, în fiecare an, un punct al acestei perioade care are valoarea vibraţiei anului următor, care valoare anul în curs (adică în cazul nostru: acesta) nu se va mai repeta. Va apare prin lunile februarie-martie ale anului următor. Este unul dintre motivele pentru care actualmente anul chinezesc începe în luna februarie, aşa cum anul getic începea în luna martie: şi nu pentru că agricultorii ieşeau atunci la semănat…
Dacă vom crede că neamul omenesc este recent coborâtor din maimuţe, nu vom înţelege de ce atâtea lucruri străvechi par a fi de o cunoaştere şi o profunzime uluitoare, dintr-o adevărată lucrare de excelenţă, pe care nu am putea s-o atribuim decât… extratereştrilor…
Este bine să ne facem începutul încredinţărilor că nu extratereştrii au adus cunoaşterea, aplicaţia şi înţelegerea, ci am venit noi înşine cu ele pe Pământ şi le-am pus în practică pe toate, până când a venit vremea, fluid, normal, să facem altceva, pentru ca în prezent, tot fluid, uşor, să ne reîntoarcem la cele înălţate dinainte, fiind însă mult mai puternici şi mai profunzi cunoscători ai tuturor formelor de viaţă şi de creaţie pământeană.
Vibraţia normală a anului în curs (anul acesta pentru noi) revine la valorile normale ale perioadei în curs cam în 1-2 săptămâni: tot treptat însă, niciodată brusc, pentru a nu dezorienta vieţuitoarele planetare. Ea începe să crească lent, treptat, însă cu avânturi periodice şi relaxări moi, pentru ca vieţuitoarele să nu obosească.
Tocmai aceste lucruri semnifică mitul asociat al Drăgaicei – Zâna Ielelor, Zâna Zânelor, Cea Mare, Cea Înfricoşată (în sens de înfricoşătoare). Nu este, după câte se pot percepe şi înţelege în profunzime, nimic demn de a fi numit superstiţie, misticism sau vrăjitorie. Încă nu a trecut însă timpul celor de rea-credinţă, care se folosesc de anumite repere pentru a crea frică, dezorientare şi îndepărtare de subiect. Să fim lucizi cunoscând cum stau lucrurile – dar iertători. Să nu privim nimic în lume ca fiind un soi de neo-păgânism. Există grupări care profită de astfel de evenimente – dar să nu uităm că sunt şi oameni buni, altruişti, cu adevărat iubitori de semeni, şi în rândul politicienilor: buni organizatori faţă de cei profitori, există şi preoţi cu adevărat iubitori de Dumnezeu şi de oameni faţă de cei interesaţi material, există şi medici altruişti, pătrunzători în cunoaşterea spiritului-om faţă de cei superficiali şi nemiloşi, există şi învăţători atenţi şi având drag de copii faţă de alţii hrăpăreţi, interesaţi de câştig.
Suntem oameni…
Să înţelegem asta…
Drăgaica ne ajută să conştientizăm, apoi să tăiem aşadar răul din propriile noastre obişnuinţe şi să punem binele în panerele sufletului nostru.. Să nu uităm asta…
Multe ar mai fi de spus – nu le putem cuprinde pe toate, dar… nici Sânzienele nu au intrat în sac !! 2012 nu este nicidecum anul sfârşitului, ci al continuării pe o nouă spiră vibraţională, la fel ca orice alt an. Cu elemente care ne apar nouă mai mult, mai bine conturate, chiar cu un grup întreg, aşa cum este cazul acestui an: care semnifică un început perceput azi mai puternic de multi semeni, mergând pe liniile celor care au perceput mai devreme şi au ajutat – şi vor ajuta – pe toţi cei care sunt pe acelaşi drum.
Este şi un an al începuturilor nevăzute ale marilor plecări spirituale de pe planetă, căci marile blocuri spirituale piramidale încep să se îndrepte către locurile de unde au venit.
Se poate discuta în fel şi chip despre Sânziene ca despre un mit, o amintire, o regăsire: el semnifică de fapt permanenta atingere iubitoare a entităţilor noastre astrale ajutătoare, cu a căror comunicare ne bucurăm azi din ce în ce mai mult, comunicare ce se doreşte a fi începutul unei cunoaşteri serioase, conlucrative şi cu ei, şi între noi, cunoscându-ne astfel cu toţii reciproc.
Să privim aşadar Sânzienele în egală măsură ca istorie devenită cândva mit, ca metaforă adresată graţioaselor şi blândelor entităţi percepute acum – avere reală moştenită de la Moşii noştri şi nicidecum influenţă venită din alte popoare, cu care doar ne asemănăm, aşa cum ne asemănăm la ochi şi la ceea ce pot percepe ei pe întreg Pământul…
Vă doresc o vară frumoasă şi plină de speranţe bune, însă echilibrate !!!…………
Pentru mine este foarte clar că acest lucru nu este adevărat – aşa cum părerea mea, fundamentată de altfel prin tot ceea ce scriu, este că dacii (geţii de fapt) nu au fost cei care au oferit cultura lor străveche altora, întemeind astfel civilizaţii pe tot cuprinsul Europei şi Asiei. Să nu cădem în extreme. Căci peste tot a existat o mare civilizaţie înfrăţită – lemuriano-atlantă – din care au rămas după ultima glaciaţiune părţi importante de cunoaştere şi modalităţi de păstrare a acestei cunoaşteri vechi, pur omeneşti, fără nici o imixtiune de natură tehnologică extraterestră. Şi care de fapt au la bază doar percepţia umană, cu simţurile corpurilor fizice, astrale şi mentale, ultimele având diminuată activitatea în ultimele milenii, ca urmare a trecerii planetei printr-o perioadă de vibraţie foarte joasă.
Cât despre Sânziene, sunt enorm de multe lucruri de spus... dar nu au intrat Sânzienele în sac (!!!), nici anii noştri împreună deocamdată, astfel încât treptat le vom studia şi vom spune cu rândul, fiecare, ceea ce a simţit, la momentul pe care îl vom avea, cu siguranţă: în faţa lumii de azi sau în faţa lumii de mâine...
După cum aţi observat, obişnuiesc să scriu despre diferite evenimente într-un anume fel: atenţionez asupra perioadei evenimentului apoi, după ce i-a trecut plenitudinea şi se stinge treptat, încep să scriu, pentru ca să nu mă încarc decât cu percepţiile momentului, iar pe de altă parte pentru ca cititorii să reflecteze ei singuri mai întâi asupra celor ce au simţit şi să acumuleze apoi şi alte cunoaşteri, din experienţa altora...
Despre Sânziene se pot prelua de pretutindeni idei despre preţuirea evenimentului în sine sau despre preţuirea plantei care înfloreşte în această perioadă, strângând în petalele ei delicate şi strălucitoare, suav mirositoare, aurul soarelui şi roua plină de sănătate a pământurilor...
De fapt toate cele specifice descrierilor populare povestesc despre intuiţiile oamenilor cu privire la tot ceea ce ţine de ceruri şi pământuri: având în sămânţa lor o cunoaştere profundă, estompată doar de vremuri şi semeni interesaţi... Intuiţii care şoptesc nu numai despre Sânziene, ci şi despre alte evenimente ale planetei, reflectate în percepţiile umane şi păstrate cu strategii spirituale subtile în sufletul oamenilor care, generaţii de-a rândul, nu au vrut să piardă obişnuinţele, înţelegerile, tradiţiile adevărate coborâtoare din străvechimi... Este o adevărată ştiinţă formată şi susţinută, generaţii de rândul, prin observarea răbdătoare, prin percepţia fină şi înţelepciunea moştenită prin bătrâni, care au încredinţat oamenii să păstreze darurile naturii şi dumnezeirii ca pe o comoară preţioasă.
O comoară pe care energiile noi ale acestor vremuri ne ajută să o reluăm, să o cercetăm din nou, să-i dăm puterea şi întreaga strălucire de odinioară...
SÂNZIENELE – ÎNTRE SACRU ŞI PROFAN...
... între sacru şi profan, între cunoaştere şi necunoaştere...
De fapt este o perioadă a anului în care omul intuieşte corect – şi tocmai de aceea păstrează în datinile sale strămoşeşti – faptul că cerurile nu-l împiedică să afle ceva despre destinul său, despre cele nevăzute ale lumii noastre, alături – şi împletite strâns – de cele văzute cu ochii trupului. Într-un anume fel, despre care vom mai discuta, am fost reţinuţi de la adevărata sacralitate prin introducerea artifcială a profanului: noi înţelegând acum, prin „adevărata sacralitate”, trăirea umană fericită, fără ruşine de cantitate şi căutând mereu calitatea, plini de linişte interioară şi exterioară deopotrivă, de demnitate, de autorespect şi respect pentru semenii de pretutindeni. A fost o introducere deliberată a profanului de către conducători rapace şi vicleni, crearea lui interesată pentru ridicare intenţionată a agresiunii, intoleranţei, durităţii, cruzimii şi vicleniei la rang de sacralitate eternă, imuabilă: iată ce a fracturat sacralitatea străveche – acea privire a dumnezeirii către oamenii cărora le oferă tot ceea ce poate fi mai iubitor, milos, înţelegător şi sprijinul pe linia învăţăturilor pe care ni le asumăm întotdeauna pentru mersul mai departe în propriile evoluţii.
Căci da, cei ce suntem asupriţi ne-am asumat dreptul de a oferi putere asupritorilor, pentru ca şi ei să-şi dea seama de tot ceea ce poate fi în stare un spirit neştiutor, iar cei asupriţi să se întărească în puterea răbdării, toleranţei, încrederii, altruismului, sacrificiului – dar în acelaşi timp şi curajului de a înfrunta asupritorii atunci când aceştia încalcă cele mai elementare reguli ale demnităţii umane. Putere căreia şi asupritorii timpurilor noastre i se vor supune cândva, atunci când le va veni rândul.
Astfel, s-a numit în mod artificial sacralitate nicidecum adevărata viaţă, trăire şi cunoaştere profundă umană, ci tot ceea ce oferea celor care au născut o astfel de idee puterea de a abuza de semeni, punând totul în „cârca” singurului reprezentant al vieţii universale despre care ştiau bine că nu va lua nici o măsură împotriva nimănui: nici agresori, nici agresaţi, lăsându-i pe toţi să-şi descopere, între ei, drumurile de trăire, fiecare în felul lor. Lumea s-a împărţit astfel în derizoriu şi important, unde importanţa era strict decretată de agresori, alături de hotărârea legiferărilor ulterioare privind imuabilul, veşnicia în povara poporului şi puterea conducătorului. Urmaşii au devenit profesionişti, asigurându-se că nimeni nu va lua vreodată măsuri împotriva lor.
Lumea a mers mai departe, fără să ştie că putea trăi altfel – că putea trăi adevărul şi libertatea, cunoaşterea şi dezvoltarea echilibrată, înţelegerea, răbdarea, altruismul, bucuria şi fericirea...
Dar lumea şi-a păstrat – mai ales acolo unde gradul de intuiţie este foarte mare, datorită vibraţiilor echilibrante ale pământurilor – multe dintre înţelegerile lumii, mai presus de toate dorinţele laice sau religioase ale vremurilor. S-au adaptat cerinţelor sociale şi politice, au adaptat tradiţiile locale – sărbătorilor religioase impuse, păstrându-şi tradiţiile cu orice preţ, chiar şi atunci când ele au fost numite „păgâne” şi „barbare”...
I-au mulţumit astfel pe cei ce obligau, au cedat puţin unii şi puţin alţii, înţelegând că lumea poate merge şi aşa mai departe...
Am rămas astfel cu Mărţişorul, cu Paparudele, cu Capra împletită cu colindul, cu Sânzienele şi Drăgaica lor... Cu fata de măritat care să nu stea pe colţul mesei... şi câte şi mai câte... Detractorii mai mormăie şi azi, dar românul mai are o vorbă bună: „Apa trece, pietrele rămân”...
Chiar dacă dacii au rămas numiţi „păgâni”, iar obiceiurile noastre au rămas numite „păgâne” sau “barbare” (şi, Doamne, cât mă doare asta...) pentru că nu se aliniau şi nu se aliniază niciodată obligaţiilor social-politice, comparativ cu cei “civilizaţi” agresivi, cruzi, vicleni, sângeroşi... Iată că împărţirea lumii între barbari şi civilizaţi, între păgâni şi religioşi (de fapt nealiniaţi şi aliniaţi regulilor străine), vine să întărească iniţiala împărţire de sorginte veche, egipteană, între sacru şi profan. Azi înţelegem mult mai raţionali sacrul ca fiind eternul şi indestructibilul universal, iar profanul: trecător, neimportant. Fără ca cei care s-au considerat pe ei înşişi sacri sau reprezentanţii unei investituri sacre, să se fi gândit vreodată că politicile (laice şi religioase deopotrivă) trec, cei care impun (de fapt cerşesc) respectul să ajungă pasibili de dispreţ, iar ceea ce este cu adevărat peren – AŞA SĂ RĂMÂNĂ.
Adică: adevărata sacralitate umană, pe care Dumnezeu o susţine mereu, să iasă la iveală şi să-şi re-ocupe locul cu adevărat sacru, coborât din vremuri imemoriale: percepţiile naturale care astăzi se întăresc, întărind la rândul lor caracterul scormonitor al spiritului uman, dar îndreptat cu drag şi cu blândeţe asupra vieţii şi creaţiei, căutând cantitatea în echilibru cu calitatea şi cu profunzimea înţelegerii: care oferă la un loc adevărata putere umană, adevăratul HAR.
Putem spune azi toate acestea cu fruntea sus şi privirea limpede şi luminoasă, dovedind concret şi aşteptând ca oamenii de pretutindeni să vadă adevărul: fără dorinţă de revanşă agresivă, fără mânie sau dispreţ, ci doar cu competenţă şi graţie spirituală. Da, adevărul trebuie arătat cu graţie… Să nu luăm învăţături de la cei pe care trebuie doar să-i privim cu compasiune şi regret pentru trecătoarea iluzie de a se fi crezut stăpânii lumii şi ai sufletelor noastre.
Să păstrăm ce poate fi mai bun din politică şi religie, să nu le mai înfierăm, chiar dacă privim totul cu luciditate, devenind tot mai conştienţi de adevărurile noastre fundamentale.
Căci Sânzienele formează unul dintre aceste adevăruri, întărind sacralitatea întregii omeniri...
SÂNZIENELE – ÎNTRE MIT ŞI REALITATE...
Aşa cum spuneam la început, mitul Sânzienelor se tot spune că şi-ar avea rădăcinile prin alte popoare: este ca şi cum am spune că oamenii de pe un continent văd, iar alţii nu ştiu să vadă, iar unii vin peste alţii tocmai pentru a-i învăţa să ridice pleoapele şi să vadă lumina şi faţa lumii...
Cu siguranţă aşadar, Sânzienele şi Drăgaica, ca elemente în sine, sunt cât de poate de naturale pământurilor acestea şi oamenilor lor. Şi mai este şi deosebit de normal ca ceea ce se vede aici – să se vadă şi în alte părţi, formând astfel un fond uniform în cunoaşterea lumii. Aşa cum mai sunt încă şi multe altele...
Nici influenţele denigratoare nu le consider străine – fiecare popor îşi are cozile sale de topor, prin care, ataşate la tăişuri, s-a „modelat” dârzenia poporului însuşi.
Sânziene sunt PUTERI PERSONALIZATE, ideea venind de la faptul că în astfel de zile oamenii pot să perceapă lumea eteric-astrală cu ochii lor – cu privirea periferică în majoritatea cazurilor, şi cu privirea mentală, acolo unde nu există deteriorări ale corpului eteric care face legăturile între corpurile superioare şi corpul fizic. Puterile acestor zile dau omului posibilitatea de a vedea entităţile astrale, mult mai puternic, mai clar în perioada maximului de vibraţie a acestor zile. Pentru zonele temperate asemenea momente sunt în toate cele 4 anotimpuri, dar mai cu seamă la solstiţii.
...S-a spus, aşadar, despre tradiţiile străvechi, printre care şi Sânzienele, că sunt culturi păgâne, asociindu-le cu altele de acelaşi fel din alte locuri ale lumii. De fapt, totul a existat pretutindeni: omul este om pe toată suprafaţa pământului. Lipsa de cultură şi de drag de cunoaştere a condus în toate timpurile noastre la încredinţări superficiale, conform cărora ne-am fi creat vieţile prin împrumut din alte popoare, împământenit altundeva, apoi transportat prin invazii sau infiltrare în toate locurile lumii. Şi noi să le fi dat altora, şi alţii să ne fi dat nouă. Sigur că o asemenea influenţă a existat şi există permanent – însă nicidecum sub o asemenea anvergură.
Când ne vom echilibra, când ne vom modesti, căci o vom face cândva, cu siguranţă, vom ajunge cu toţii la concluzii asemănătoare.
...A pune Sânzienele – ca şi zilele începutului de toamnă, sau cele din martie, în seama magiei şi vrăjitoriei, este o altă privire superficială, cred eu. S-au denigrat şi înfierat forme de gândire născute din acele încredinţări care au dorit întotdeauna să nimicească tradiţiile străvechi de sorginte getică – cele ale cunoaşterii adevărate, pure, a poporului acestuia coborâtor din atlanţii înţelepţi din străvechime.
Şi s-a putut, pentru că puterile pot fi folosite exact în direcţiile caracterului uman: de aceea unii dau conotaţii negative – alţii pozitive aceluiaşi fenomen, eveniment, element. Tot din aceeaşi cauză, unii folosesc puterile pentru a face bine semenilor – alţii pentru a face rău. Puterile maximizate în aceste zile pot astfel adăpa în egală măsură gândul bun şi gândul rău al oamenilor. Ceea ce însă ne oferă aceste zile de maximă vibraţie, este ŞI puterea de a sesiza răul, vechiul din atitudinile şi comportamentele noastre, precum şi puterea de a înlocui treptat acest rău, acest vechi – şi vegetal: indiferent, nemişcător, dar şi animal: agresiv, zgomotos, crud, viclean. Avem puterea să le înlocuim pe toate cu atitudine şi comportament înaintate: harnic, creativ, bun, milos, înţelegător, altruist, iubitor.
Tocmai acest lucru semnifică coasa din mâna Drăgaicei – Zâna Zânelor, conducătoarea Sânzienelor...
Dar mai sunt şi alte semnificaţii, tot atât de profunde, ale acestui element rareori înţeles.
A crede că Drăgaica este ceva rău, pedepsitor şi a o compara cu o Hecate căreia, de asemenea, nu i s-a înţeles şi i s-a denaturat sensul egiptean străvechi din începuturile de înaltă spiritualitate, pierdute însă rapid, este de asemenea o mare nedreptate. Adevărata Hecate înseamnă cunoaşterea reîncarnării, reîntrupării: adevărul legitim al formării, consolidării şi în continuare dezvoltării spiralate a cunoaşterii şi experienţei spirituale mereu înaintate a eternităţii spiritului creator...
AŞADAR… SÂNZIENELE ŞI DRĂGAICA…
Ceea ce ne interesează aici, acum, este aspectul de intuiţie şi libertate a omului de a întreba dumnezeirea: Cerul, Destinul, Pământul, Dumnezeul despre Soarta sa. Marile momente ale anului arată încrederea poporului în cele pe care are de fapt libertatea să le cunoască, echilibrat – aşa cum ştia omul întotdeauna direct, din vremuri îndepărtate, când înfrăţirea sa cu cerurile şi cu pământurile nu cunoştea nici o oprelişte.
Obiceiurile, tradiţiile au rămas, în pofida greutăţilor vremii, iar azi ne cerem libertatea de a cerceta şi de a arăta: şi recunoaşterea celor care au păstrat obiceiurile, şi rădăcinile adânci ale celor care au format căile vieţii noastre.
Spuneam în articolele anterioare că zilele dintre Rusalii şi Sânziene sunt deosebit de importante pentru formarea încrederii în supra-simţurile noastre – de la intuiţii până la clar-simţuri. Pentru că suntem obişnuiţi să punem accent pe vedere – clarvederea ne va fi acel clar-simţ care ne va atrage preponderent atenţia. Însă, din câte am observat, mirosul şi pulsaţia (vibraţia) prin parcă aripi de la un an la altul !!! Sunetele noi vor fi cele cu care ne vom obişnui, în locurile retrase adânc în liniştea naturii. În curând tot mai mulţi oameni vom auzi valuri de sunete, de sonorităţi deosebite – departe însă de făcăturile prezentate în filme pe You Tube – în liniştea interioară şi exterioară regăsită tot mai des.
Vom înţelege astfel, repet acum şi ori de câte ori va veni vorba, că nu se “deschid” cerurile, ci noi avem puterea de a percepe chiar în uitarea noastră trecătoare, cele nevăzute – în general nepercepute din varii motive – de noi, oamenii obişnuiţi. Şi atunci vom dori să aprofundăm ceea ce aflăm ca studii ale altora, care însă nu au aprofundat “exagerat” la vremea cunoaşterilor lor, ei nedorind decât să găsească rădăcinile cunoaşterilor străvechi, pierdute doar temporar din câmpul conştientizărilor. Cel care începe să aprofundeze o cunoaştere, vede cum se deschid rând pe rând din ea o infinitate, practic, de alte căi de cunoaştere, şi intuieşte imediat că fiecare firicel perceput se poate expanda în acelaşi mod, parcă la infinit… Nu le caută neapărat, ele îi vin în faţă în mod natural, fără efort …
Nopţile de Sânziene sunt cam certate cu somnul, şi nu din cauza căldurilor, ci din cauza energiilor care se varsă cu generozitate datorită vibraţiilor foarte înalte. De aceea obiceiul popular leagă de timpul nopţii căutarea destinului: pentru ca tinerii mai ales (neobosiţi de munci şi griji), să nu dispere stând cu ochii pe pereţi şi nici să nu se arunce în sexualitate necugetată, ci să aibă o activitate în aceste nopţi.
Şi de ce este această activitate legată de căutarea destinului?? Aici intervine din nou cunoaşterea – rară, dar bună şi corectă – a celor ce se petrec în aceste nopţi: cunoaşterea din străvechimi – cu intuiţie clară pe parcursul întregului timp până la noi, căci altfel s-ar fi pierdut fără un real suport intuitiv al periodicităţii acestui element planetar.
Este ceea ce am mai scris prin articolele mele – faptul că în aceste zile vibraţia planetară are un vârf avansat, un preambul vibraţional ajută adaptarea vieţuitoarelor de pe întreaga planetă, pentru vibraţia crescută, mărită, a anului următor. Este un moment de vibraţie asemănător celei care se va desfăşura pe întreg anul următor: vibraţie care creşte acum de la un an la altul – aşa cum până acum 2000 de ani vibraţia se diminua de la un an la altul. Există aşadar, în general, în fiecare an, un punct al acestei perioade care are valoarea vibraţiei anului următor, care valoare anul în curs (adică în cazul nostru: acesta) nu se va mai repeta. Va apare prin lunile februarie-martie ale anului următor. Este unul dintre motivele pentru care actualmente anul chinezesc începe în luna februarie, aşa cum anul getic începea în luna martie: şi nu pentru că agricultorii ieşeau atunci la semănat…
Dacă vom crede că neamul omenesc este recent coborâtor din maimuţe, nu vom înţelege de ce atâtea lucruri străvechi par a fi de o cunoaştere şi o profunzime uluitoare, dintr-o adevărată lucrare de excelenţă, pe care nu am putea s-o atribuim decât… extratereştrilor…
Este bine să ne facem începutul încredinţărilor că nu extratereştrii au adus cunoaşterea, aplicaţia şi înţelegerea, ci am venit noi înşine cu ele pe Pământ şi le-am pus în practică pe toate, până când a venit vremea, fluid, normal, să facem altceva, pentru ca în prezent, tot fluid, uşor, să ne reîntoarcem la cele înălţate dinainte, fiind însă mult mai puternici şi mai profunzi cunoscători ai tuturor formelor de viaţă şi de creaţie pământeană.
Vibraţia normală a anului în curs (anul acesta pentru noi) revine la valorile normale ale perioadei în curs cam în 1-2 săptămâni: tot treptat însă, niciodată brusc, pentru a nu dezorienta vieţuitoarele planetare. Ea începe să crească lent, treptat, însă cu avânturi periodice şi relaxări moi, pentru ca vieţuitoarele să nu obosească.
Tocmai aceste lucruri semnifică mitul asociat al Drăgaicei – Zâna Ielelor, Zâna Zânelor, Cea Mare, Cea Înfricoşată (în sens de înfricoşătoare). Nu este, după câte se pot percepe şi înţelege în profunzime, nimic demn de a fi numit superstiţie, misticism sau vrăjitorie. Încă nu a trecut însă timpul celor de rea-credinţă, care se folosesc de anumite repere pentru a crea frică, dezorientare şi îndepărtare de subiect. Să fim lucizi cunoscând cum stau lucrurile – dar iertători. Să nu privim nimic în lume ca fiind un soi de neo-păgânism. Există grupări care profită de astfel de evenimente – dar să nu uităm că sunt şi oameni buni, altruişti, cu adevărat iubitori de semeni, şi în rândul politicienilor: buni organizatori faţă de cei profitori, există şi preoţi cu adevărat iubitori de Dumnezeu şi de oameni faţă de cei interesaţi material, există şi medici altruişti, pătrunzători în cunoaşterea spiritului-om faţă de cei superficiali şi nemiloşi, există şi învăţători atenţi şi având drag de copii faţă de alţii hrăpăreţi, interesaţi de câştig.
Suntem oameni…
Să înţelegem asta…
Drăgaica ne ajută să conştientizăm, apoi să tăiem aşadar răul din propriile noastre obişnuinţe şi să punem binele în panerele sufletului nostru.. Să nu uităm asta…
Multe ar mai fi de spus – nu le putem cuprinde pe toate, dar… nici Sânzienele nu au intrat în sac !! 2012 nu este nicidecum anul sfârşitului, ci al continuării pe o nouă spiră vibraţională, la fel ca orice alt an. Cu elemente care ne apar nouă mai mult, mai bine conturate, chiar cu un grup întreg, aşa cum este cazul acestui an: care semnifică un început perceput azi mai puternic de multi semeni, mergând pe liniile celor care au perceput mai devreme şi au ajutat – şi vor ajuta – pe toţi cei care sunt pe acelaşi drum.
Este şi un an al începuturilor nevăzute ale marilor plecări spirituale de pe planetă, căci marile blocuri spirituale piramidale încep să se îndrepte către locurile de unde au venit.
Se poate discuta în fel şi chip despre Sânziene ca despre un mit, o amintire, o regăsire: el semnifică de fapt permanenta atingere iubitoare a entităţilor noastre astrale ajutătoare, cu a căror comunicare ne bucurăm azi din ce în ce mai mult, comunicare ce se doreşte a fi începutul unei cunoaşteri serioase, conlucrative şi cu ei, şi între noi, cunoscându-ne astfel cu toţii reciproc.
Să privim aşadar Sânzienele în egală măsură ca istorie devenită cândva mit, ca metaforă adresată graţioaselor şi blândelor entităţi percepute acum – avere reală moştenită de la Moşii noştri şi nicidecum influenţă venită din alte popoare, cu care doar ne asemănăm, aşa cum ne asemănăm la ochi şi la ceea ce pot percepe ei pe întreg Pământul…
Vă doresc o vară frumoasă şi plină de speranţe bune, însă echilibrate !!!…………
2 comentarii:
Bună Cristiana,
Chiar dacă nu am mai comentat în ultimul timp, am urmarit cu interes tot ceea ce cu generozitate scrii pe blogul tău.
Subiectul despre Sânziene m-a atras încă din titlu, şi l-am citit integral cu seriozitate şi interes deoarece sunt pasionat şi fac
în prezent o documentare serioasă privind tradiţiile originale din vechimea multimilenară a poporului nostru. Mă atrage tot ce
ţine de mituri, folclor, tradiţii, descoperiri arheologice din antichitatea dacică şi predacică. Şi eu caut cu fervoare într-o
încercare susţinută de a descoperi adevărata istorie, precum şi originalitatea acestui străvechi popor oglindită prin obiceiuri.
Fiind la fel ca tine convins că Sânzienele sunt obiceiuri proprii moşilor nostri, am rămas uimit şi surprins atunci când am
descoperit undeva în proza completă a lui Borges, un scriitor pe care îl iubesc şi căruia, datorită culturii lui fenomenale îi
acord un maxim de credibilitate, o referire la Noaptea de Sânziene( Ielele), ca sărbătoare tradiţional argentiniană. M-am
mirat, bănuind, la fel ca tine caracterul pur românesc al acestui obicei, motiv pentru care am rămas puţin descumpănit,
moment în care mi-am pus următoarele întrebări la care poate găsim împreună răspunsuri: -Nu am citit cartea în original
pentru că nu cunosc spaniola, motiv pentru care gândesc spre o greşeală de traducere, deşi traducerea românească per
ansamblu este foarte bună. -Altă presupunere ar duce spre migraţia obiceiului de la noi spre ei sau invers, urmat de
asimilare, cu toate dificultăţile de deplasare şi migrare din vechime, pentru că un obicei poate fi asimilat în alte zone doar
după migrarea masivă a populaţiei din diferite motive, şi nu aşa oricum, iar Argentina face parte din alt continent fapt care în
mod normal îngreunează posibilitatea acestei teorii. -Dacă acest lucru s-ar petrece doar în Europa ar fi mai plauzibil. Ar mai
fi teoria caracterului universal al acestei frumoase tradiţii. -Este exclus ca Borges să nu cunoască sărbătorile importante din
ţara lui.
Poate cu ajutorul tău voi rezolva această dilemă care mă preocupă.
Bună, Gabi, este foarte interesantă ideea că un asemenea eveniment ar fi de sorginte... argentiniană... dar nu mă mai mir de nimic !! Şi la noi sunt oameni care - bazându-se pe asemănări de cuvinte şi denumiri locale - sunt încredinţaţi că noi stăm la baza culturii europene şi asiatice până în Japonia... Iudeii au crezut că ei au pus astfel de baze, popoarele de origine celtică şi ele, tibetanii la fel, oamenii de ştiinţă au pus maimuţa africană ca să împace toate verzele cu toate caprele !!!
Mici influenţe, la frontiere sau prin comerţ, războaie, mai mult sau mai puţin trecătoare, există pretutindeni, dar grosul culturilor s-au format în timpurile lemuriene şi atlante. Am scris multe - voi scrie multe în continuare despre felul în care s-au format şi s-au perpetuat cunoaşterile. Pe Drumuri Spirituale am scris despre cunoaşterile geţilor, dar asemenea cunoaşteri au fost peste tot. Azi nu ne vine să credem - avem încredinţarea că, dacă ne tragem din maimuţe, musai extratereştrii au fost cei ce au venit şi ne-au învăţat... Şi nu este de loc aşa...
În fiecare loc s-au pierdut multe vestigii proprii, s-au uitat multe cunoaşteri sub imperiul sărăciei, foametei, cruzimilor, sub tăvălugul războaielor, distrugerilor de diverse feluri. La noi au rămas mai multe cele vechi pentru că ne-am luptat din răsputeri pentru teritoriile noastre. Dar am fost şi sprijiniţi, iar astfel de istorii s-au scris chiar în perioada imperiului roman, când chiar celţii ne-au sprijinit subtil pentru ca aici să rămână măcar ceva din vestigiile şi cunoaşterile străvechi: în vest deja totul se distruse, în Egipt la fel, Asia era departe. A fost o conlucrare între Moşii (Străvechii) popoarelor de pretutindeni de fapt, şi ea a dăinuit, tot prin lucrarea lor, pe care noi azi începem să o credem , chiar ascunsă zdravăn de conducători.
Aşa cum am scris în text, percepţiile omului sunt aceleaşi peste tot, că le numim într-un fel sau altul - tot acelaşi element îl vedem, cam tot în aceleaşi timpuri şi aceleaşi locuri. Sunt perioade de vibraţie mai mare, când corpurile noastre funcţionează mai fluid, sunt locuri de vibraţie înaltă, care facilitează percepţii lărgite ale omului - dacă este liniştit.
Cam asta ar fi... Sunt multe de spus, de fapt.
Voi prelua subiectele acestea pe site, pentru conservarea lor, dar le voi şi dezvolta.
Trimiteți un comentariu