...şi nu numai referitor la Sânziene – ci la toate sărbătorile geţilor, la toate cele ce formează moştenirea noastră ancestrală...
Despre sărbătoarea Sânzienelor ştim destule, dacă vrem să cunoaştem variantele oficiale – religioase şi laice: deschidem Google şi citim. Ceea ce vreau eu să scriu acum este o privire, şi o întărire din perspectiva celor mai curate şi profunde cunoaşteri pe care le aveau geţii: le aveau, le păstrau şi le răspândeau ca moştenire prin tradiţie din neam în neam, de mii şi mii de milenii...
Nu, nu este o greşeală să măsor timpul aşa, căci la fel cum sunt şi prin alte locuri, pe toate continentele lumii, aici suntem continuatori, păstrători ai neamului omenesc pe pământurile de naştere a oamenilor după ultima glaciaţiune. Dar şi mai mult înainte, căci continuitatea oamenilor pe acest pământ a fost neîntreruptă de cca. 80-90 milioane de ani – adică de la formarea speciei umane de către entităţile transcedentale în acest strat dimensional al universului. Suntem printre puţinele neamuri europene şi singurul neam care a rămas la nivel de popor întreg în Europa. La origini era o Europă a populaţiilor coborâtoare direct din liniile de transcendenţă locală, populaţii care în ultimile milenii au fost exterminate în cea mai mare parte de grupurile migratoare care au năvălit aici, chemate de reverberaţiile amintirilor străvechi atlante din sufletul lor sub puterea energiilor noi – dar şi de neajunsurile propriilor pământuri pe care ei nu mai aveau tăria de a le lucra şi prelucra, îmbunătăţindu-le calităţile prin propria lor muncă... Aşa au fost aproape exterminaţi celţii, din care au mai rămas bascii, o parte din irlandezi, o parte din nordici (finlandezi şi grupuri mici din Ukraina) precum şi rămăşiţe eline. Restul – cu tot respectul – sunt populaţii migratoare care şi-au pierdut în timp majoritatea caracteristicilor locurilor din care se trag: căci nu-şi trag seva neamului din pământul propriu, corpurile lor nu se mai întăresc din vibraţiile pământurilor, apelor şi cerurilor de neam, iar aici nu au multe în comun cu pămnturile, apele, cerurile, vietăţile şi entităţile locurilor pe care le-au apucat cu lăcomie, stârpindu-şi nemilos gazdele... Şi tot încearcă să distrugă în continuare, şi nu vor reuşi, de altfel, să ne desfiinţeze datinile, credinţele, esenţa de popor.
Tocmai pentru că nu suntem singuri...
Legendele pe care le ştim au de regulă două aspecte:
– atitudinea severă a entităţilor şi chiar “pedepsirea” unor oameni: care însă nu este chiar pedepsire din exterior, ci un fel de autopedepsire prin durerea conştiinţei pe cale să se trezească, o răsucire dureroasă din frică, din spaimă de impunere subconştientă neconvenabilă a omului necăutător de schimbări spre înălţarea sa spirituală;
– dar şi ajutor oferit altora, celor cuminţi şi stăruitori în omenie: pentru împlinirea destinului lor – sănătate, încredere, căsătorie după destin şi nu după poftele trecătoare ale trupului.
“Pedepsirea” nu este aşadar ceva chiar 100% neadevărat, însă cu amendamentele de mai sus care aduc lumină, dacă sunt crezute bineînţeles, spre înţelegerea celor pe care le avem de realizat în vieţile pământene.
Dacă omul trece prin necazuri, astralii (entităţile astrale, ajutătorii noştri astrali de destin) îl vor ajuta, ridicându-i vibraţia şi ajutându-l astfel să se încurajeze singur, să se întărească în credinţa în dumnezeire, cu care va răzbate în lumea greu de suportat. Care lume, însă, dacă e privită cu demnitate, respect, curaj, moralitate, dacă omul ajutat să se înalţe în sine însuşi va urmări să-şi îndrepte permanent calitatea celor realizate de el, va reuşi să nu o mai privească ca pe o greutate, ci ca pe o sarcină mereu de rezolvat, ca pe o şcoală ale cărei principii fundamentale le-a înţeles şi se străduieşte să le aplice consecvent, să le ţină mereu în sinea lui, chiar dacă:
– se va lupta din greu cu puterea obişnuinţelor proprii;
– se va lupta cu amprentarea societăţii în care trăieşte, începând cu familia, şcoala, serviciul, câmpul energetic orăşenesc (în general al aşezării în care trăieşte): o amprentare care îl va atinge permanent, dar pe care trebuie să se obişnuiască să o privească cu toleranţă. Căci dacă pentru el însuşi este atât de greu, el care este conştient de necesitatea propriei schimbări, care se străduieşte să se schimbe, luând idealurile ca pe ceva de atins – nu drept descurajare (“Ce să mă străduiesc atâta eu?! Că şi aşa n-a să ajung în veac acolo, ceee... a ajuns careva??”)... Atunci cât de greu îi poate fi altuia măcar să accepte să se gândească să schimbe ceva, când până şi aerul (câmpul energetic, volumul şi intensitatea vibraţiilor) pe care îl respiră pare că îl trage înapoi?!...
Oamenii stăruitori se simt ajutaţi de oricine, oameni sau entităţi, în confruntarea lor cu o lume care încă trăieşte după standarde învechite... în munca-lupta de înţelegere, de schimbare, de performanţe proprii mereu mai înalte. Chiar dacă pasul înainte înseamnă de multe ori alţi paşi înapoi – despre care descoperă la un moment dat că de fapt nu au fost mulţi paşi înapoi, ci el însuşi descoperă din ce în ce mai multe atitudini învechite pe care nu le observase anterior, sunt mulţi doar pentru că nu a înţeles mai devreme cum stau lucrurile şi s-a întărit mereu, fără să bănuiscă măcar, în agresiuni (mari sau mici), minciuni (chiar dacă au fost “minciunele nevinovate”), scăpări de calitate pe care le-a observat (“Dar... ceee?!... să facă altu’ dacă poate!” şi îşi spune astfel cu ricanările obişnuite...).
Este valabil pentru noi toţi... Ne automulţumim că suntem înteligenţi, isteţi şi putem da replică sprinţară, acidă, pe măsură, chiar şi în gând...
Şi în asemenea zile ale lumii noastre, când ne vine vremea să schimbăm, şi am tot adăstat de mult timp, o simplă ieşire în natura pe care mulţi încă o dispreţuiesc, în lumea senină a entităţilor pe care le dispreţuim chiar şi în gând aşa cum ne tot învaţă oficialii din societate, o simplă percepţie, măcar şi cu coada ochilor (privirea periferică) ne trezeşte conştiinţa de mult şi din greu pătată...
Da, legendele “modernizate” zic că ielele înnebunesc flăcăii – însă realitatea este că ele sunt purtătoare de idealuri de frumuseţe interioară pe care lumea le-a abandonat, dar la care a venit timpul să ne reîntoarcem, să redevenim cuminţi, frumoşi, virtuoşi şi viguroşi spiritual. “Sucirea minţilor” este de fapt exact acest lucru: REVENIREA ÎN MOD TREPTAT – DAR REPEDE TOTUŞI – LA IDEALURILE CELE MAI ÎNALTE DE PURITATE SUFLETEASCĂ ŞI TRUPEASCĂ PE CARE FIECARE OM – FEMEIE SAU BĂRBAT – TREBUIE SĂ LE AIBĂ, ŞI SĂ LE PĂSTREZE, ŞI SĂ LE DEA MAI DEPARTE URMAŞILOR SĂI... Dacă ar fi aşa, femeile ar deveni cu adevărat ca nişte ZÂNE!!! Dacă credinţele strămoşeşti au fost pângărite, legendele cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene nu au apucat să fie pângărite... Acele manifestări înalte ale geţilor străbuni – drumurile astrale prin care îşi cunoşteau profund lumea, universul – au fost atât de urât întinate încât să ajungem să credem că ei îşi aruncau tinerii în suliţe pentru a ajunge cu “mesaje” la “zeul” din cer. Lucru total neadevărat, căci Zalmoxis era în mijlocul poporului încă, popor îndrumat de dânsul, pe când tinerii învăţau cum să se stabilizeze vibraţional în călătorii astrale şi să înveţe îndrumaţi de propriile entităţi astrale cum să cerceteze lumea.
Despre asta este vorba – despre pângărirea istoriei noastre...
Despre rădăcinile diverselor obiceiuri vom discuta treptat, pe parcursul următoarelor articole.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu