Cele pe care le vom dezbate în continuare sunt numai deschideri către conştientizarea unor aspecte ale percepţiilor mai mult sau mai puţin obişnuite, pe care le desfăşurăm şi le înţelegem concentrându-ne atenţia asupra activităţilor noastre: de regulă specifice unui anumit set de trăiri curente, conform necesităţilor proprii.
Suntem obişnuiţi să privim în viaţa curentă obţinerea unui rezultat din care putem câştiga ceva: să ne informăm, să ne formăm păreri personale cu privire la cele din societate şi să participăm în mod personalizat la derularea evenimentelor. Conştientizăm, mai mult sau mai puţin, doar scopurile şi efectele scopurilor realizate sau nerealizate: asupra noastră şi asupra celor din jurul nostru. Rareori ajungem să înţelegem că trăirile noastre de fiecare clipă sunt împletiri ale tuturor efectelor urmăririi scopurilor noastre, mai mult sau mai puţin pronunţate, mai mult sau mai puţin dezvoltate în mod conştient şi singular în volumul manifestărilor noastre.
Totul ni se desfăşoară după cum ne concentrăm atenţia distributivă pe un set sau altul de manifestări – în care predominante sunt cele care pot conduce la un ţel, la un scop urmărit în principal.
Pe de o parte descoperim că părţi ale realizării scopului sunt regăsite peste tot în viaţa curentă şi ele pot fi dezvoltate sau inhibate după încredinţările proprii.
Pe de altă parte, scopul individual urmărit astfel influenţează puternic întreg volumul trăirilor noastre curente. Totul conduce, mai devreme sau mai târziu, la conştientizarea aspectelor multor aspecte – până la toate aspectele, feţele tuturor trăirilor noastre.
Am pornit discuţiile acestea de la practicarea meditaţiei – pentru că mulţi români o desfăşoară, considerând-o o practică insulară, adică necesitând un timp special, retrageri într-un spaţiu special, o poziţie specială a corpului, având percepţii unice şi tot în mod insular, specifice, separate în mod voit de alte activităţi ale celor 24 de ore ale zilelor noastre.
Avem azi puterea – care se va dezvolta în viitorul apropiat neînchipuit de mult – să conştientizăm simultan mai multe lucruri. Sigur că începutul încredinţării că lucrurile stau aşa sunt percepţii din stări separate, chiar petrecute la intervale de timp mai mari sau mici unele de altele: ca să percepem anumite sunete – “tragem cu urechea”, ca să vedem bine ceva – ne îndreptăm privirea către direcţia căutată. Şi aşa mai departe…
Dar treptat începem să ne dăm seama că ceea ce facem în timpul unei meditaţii se poate efectua în timpul derulării activităţilor diurne şi ajungem astfel la înţelegerea, şi trăirea activităţilor noastre într-o stare meditativă mai tot timpul. Asta nu înseamnă o stare de somnambulism, de a face totul mecanic... Dimpotrivă. Este un timp al percepţiilor totale legate de activităţile noastre, pe care – vom înţelege doar experimentând cu încredere, cu voinţă – le vom extinde neînchipuit de mult. Este o stare în care care orice imagine, orice sunet, orice miros, orice vibraţie a lumii noastre poate să aducă desfăşurări de înţelegeri ale fenomenelor cu care ne confruntăm zi de zi, înţelegeri ale celor petrecute în alte sfere de percepţie decât trăirea momentană şi locală: în trecutul nostru personal, desfăşurări ale percepţiilor noastre emoţionale şi mentale din universul apropiat, din zonele sale mai îndepărtate – de regulă cele care au directă legătură cu rostul venirii noastre pe Pământ, apoi indirectă – gradul de depărtare fiind funcţie de puterea noastră personală de pătrundere în lumi de vibraţii asemenănătoare sau proporţionale cu aceea a dezvoltării noastre profunde.
Vom vedea că pătrunderea în lumea percepţiilor aşa-numit sferice, şi cu un diametru treptat din ce în ce mai mare, cu profunzimi de înţelegeri dimensional-emoţionale din ce în ce mai mari, ne conduc către înţelegerea rostului nostru pe Pământ, în orice punct al universului. Totul – în funcţie de o lege a cauzalităţii care transcede nevoia personală – fără însă să o anuleze. Dar nevoia personală după cauzele interioare şi exterioare – karma, cum o numim în mod curent – este de fapt un element care se înalţă cu prioritate treptat crescută: prin ajutorul pe care îl oferim lumilor în care trăim, pe care le ajutăm. Căci învăţăm ajutorul oferit şi deopotrivă primit, pe care nu ar trebui să-l privim cu un oftat agasat, ci cu puterea celui care caută să primească din partea celor care oferă în mod altruist şi să ofere în mod altruist viaţa sa.
Nu este vorba neapărat despre un sacrificiu mortal, sau material, ci despre un alt mod de a privi acest aspect: acela de a sacrifica perioade largi ale eternităţii vieţii noastre de spirit, de monadă. O monadă care conştientizează treptat că evoluţia în eternitate înseamnă trăire prin oferire de ajutor: din experienţa proprie – din orice punct de vedere al ei: de la cel energo-material subtil, de atragere şi de vehiculare a fluxurilor planetare de acest fel pe planeta de întrupare – la cel mai reactiv mod de manifestare pe care ni-l putem suporta pe plan local – cum ar fi durerea pe care alt întrupat ne-o poate provoca: lacrimi, sânge, zbatere sau bucurie frenetică, obositoare fiecare în felul său. Toate devin puncte de înţelegere pentru ajutorul oferit celor care îl necesită, adică celor care nu-l înţeleg încă – dar sunt foarte aproape de o asemenea înţelegere şi poate numai momentul nostru de ajutor îl va putea ajuta să meargă şi el mai departe.
Omenirea trăieşte azi încă reactiv. Impulsul provine prin reacţie la cele care îi vin fiecăruia din mediul înconjurător, o reacţie care porneşte de fapt din fondul interior al fiecăruia dintre noi. Comparativ cu modul anterior de trai, dinainte de ultima glaciaţiune, care era activ-constructiv, cu impuls preponderent din interior – momentul actual este unul de trecere înapoi – de la reactiv la activ-constructiv. Trăim o perioadă destul de complexă, care însă este suficient de scurtă ca să nu fie obositoare – dar revelatoare pe orice plan al manifestării spiritului, pentru fiecare dintre noi în parte şi pentru întreaga planetă la un loc.
Important este că putem să facem această trecere încă mult mai conştient decât ne învaţă în mod oficial societatea. Învăţăm unul de la altul şi învăţăm să vedem această discrepanţă ca pe un fapt relativ normal, ca pe nişte activităţi complementare, fără să acuzăm şi fără să abandonăm dacă suntem impulsionaţi în astfel de direcţie.
Fiecare face ceea ce simte că îi trebuie. Nu abandonăm, nici nu atragem cu îndârjire pe alţii pe drumul nostru. O facem discret şi oferind ajutor doar celor care ni-l cer.
DE LA MEDITAŢIE SEPARATĂ LA VIAŢA TRĂITĂ CA O MEDITAŢIE
Mulţi dintre noi practicăm meditaţia – starea de relaxare, de liniştire exterioară şi interioară – mai mult sau mai puţin profundă. Învăţăm să legăm această stare de odihna noastră pe care o facem într-un anume fel activă, adică de urmărire a multor elemente – spaţii cu timpuri imaginate după sugestia unui îndrumător sau coordonator de activitate: spirituală, psihologică, autocunoaştere pentru dezvoltarea potenţialului de creaţie, de inteligenţă, pentru aprofundarea elementelor pe care le numim spirituale.
Mai nou – pentru obţinerea unui cadru adecvat pentru efectuarea călătoriilor astrale.
Este o stare pe care o asociem de cele mai multe ori relaxării speciale după terminarea activităţilor curente ale zilei. Însă este bine să folosim în mod curent starea de relaxare de-a lungul zilei, extinzând înţelegerea acestei stări nu numai ca pe o odihnă între activităţi – ci ca pe un fundament de realizare a oricărei activităţi diurne. Începem cu conştientizarea de sine în relaxare între activităţi, extindem apoi totul în timpul derulării activităţilor curente, care însă nu necesită multă concentrare. Finalul urmăreşte derularea activităţilor care necesită concentrare – însă în stare de relaxare: percepând diferenţa între relaxare activă şi relaxare pasivă (adică cu activitate şi fără activitate) şi folosind-o permanent de-a lungul vieţii.
Se ajunge astfel la înţelegerea diferenţelor între ceea ce am crezut cândva a fi bucuria de a realiza orice în stare de relaxare înălţată – şi ceea ce este cu adevărat ea, în profunzime: simţire autentică în toată complexitatea sa nebănuită. Iar în această complexitate înţelegem în acelaşi timp faptul că orice cale – deci şi aceasta – nu este ceva complet realizat la un moment dat, ci o serie infinită de aprofundări pe care le aşteptăm cu drag, pe parcursul acestei vieţi şi dincolo de ea.
În acest fel ajungem să înţelegem sensul trecător al noţiunii “samsara”, unde dorinţa de a “scăpa” de ea cu dispreţ, cu suficienţă se estompează treptat, dar sigur. Ajungem astfel la departajarea dorinţelor superficiale, pe care nu le mai dispreţuim căci le înţelegem ca pe o treaptă necesară în evoluţie – de dorinţele de înaintare spirituală, normală tuturor monadelor creatoare înaintate: pe drumul conştientizării lor şi a tuturor lumilor create pentru evoluţiile de pretutindeni. Înţelegem de fapt necesitatea trăirilor curente în mjlocul lumilor, nelimitarea planetară sau chiar stelară, galactică sau unversică – faţă de suficienţa vanitoasă, rafinamentul de dragul lui însuşi şi a situării cu emfază asupra altora – adică a celor neştiutori sau a celor modestiţi de timpuri, de evoluţiilor lor. Ceea ce nu este corect nici într-un caz şi nici în celălalt...
Înţelegem până la urmă necesitatea creării unui spaţiu/timp existenţial curent, de lărgire a înţelegerilor proprii la adresa tuturor celor desfăşurate: prin împletirile momentane de vibraţii în tot felul, de agregări şi densităţi universice, deschiderea înţelegerilor de trăire în toate felurile de momente care se creează în toate universurile, indiferent de vibraţia fiecăruia în parte. Ajungem să înţelegem dorinţa firească de participare la toate cele care se nasc, se dezvoltă, se estompează, lăsând locul altora noi să-şi deruleze fiinţările, contribuind etern toate deopotrivă la creşterea lumilor cunoscute, creind altele mai departe. Înţelegem faptul că în infinitatea timpurilor – indiferent dacă ele sunt simultane sau secvenţiale – locul nostru este numai în mijlocul lumilor, în mijlocul evenimentelor mereu noi, create de evoluanţi mereu noi, care îmbogăţesc mereu experienţa tuturor ajutătorilor şi coordonatorilor evoluţiilor lor.
Vremurile se schimbă constant, treptat – dar repede. Multe lucruri pe care le credeam imuabile se schimbă mereu sub ochii noştri, multe lucruri pe care le credeam înţelese vin să-şi dezvăluie mereu noi faţete ale subtilităţilor lor. Aşa au fost întotdeauna – noi doar le conştientizăm când ne vine rândul fiecăruia dintre noi.
Cele care păreau cândva a fi scrise/spuse sub formă de lucruri definitive se dovedesc a-şi dezvălui noi aspecte, pe care le înţelegem sub ajutorul direct al multor elemente. Azi vorbim despre ajutorul creşterii vibraţiei medii planetare: vibraţie care ne ajută concret să ne amintim multe lucruri din trecutul evoluţiilor noastre, să înţelegem că vibraţia joasă a fost aceea care ne-a relevat faptul că nu avem diverse puteri, şi mai ales putere de amintire la nivelul ei specific, la valoarea ei cea mai mică. Începem să „descoperim” lucruri mereu noi, credem că ele se petrec pentru prima oară – dar de fapt noi le percepem pentru prima oară după ce le-am uitat de mult tipm. Apar în conştiinţa noastră – nu în lume – noi dezvoltări ale celor care păreau a fi închise, “rezolvate”, „cunoscute complet pentru totdeauna” se desfăşoară sub ochii noştri miraţi. Ajungem să înţelegem că sensul cuvântului „complet” este în special pentru a descoperi că totul este incomplet cunoscut la un moment dat.
Vibraţia planetară nu este nici ea impulsul omnipotent la nivelul fiecărui punct din univers, pentru fiecare evoluant din univers. Noi discutăm despre vibraţie când ne referim la evoluţia noastră aici, pe Pământ. Înţelegem bine treptat faptul că fiecare epocă, etapă de dezvoltare planetară îşi are impulsurile ei generale şi particulare, speciale pentru fiecare spirit în parte, pentru fiecare grup spiritual în parte.
Explicaţiile pe care le avem acum fac parte din scrieri de referinţă ale unor scriitori, gânditori cunoscuţi: sunt exprimări din anumite puncte de vedere – de cele mai multe ori conjuncturale – din conjunctura societăţii în care au trăit. Cunoaştem puncte de vedere asupra unor elemente precise, care se potrivesc mai mult sau mai puţin evenimentelor, descoperirilor din domenii actuale, dezvoltate mult prin experienţa totală a omenirii.
Pe de altă parte, unele dintre aceste texte sunt rupte din contextul social al epocii gânditorului – de cele mai multe ori cu scopuri nobile, dar să nu pierdem din vedere şi scopuri ale pervertirii gândirii contemporane. Ele ajung să se înfigă în rândul încredinţărilor noastre, de multe ori fără să mai primim alte explicaţii care vin treptat să aprofundeze realitatea înconjurătoare. Este bine să reflectăm mereu asupra unor astfel de aspecte, atunci când ajungem să le înţelegem.
Există un progres al simţirilor, al percepţiilor pe care le avem atunci când facem “meditaţie”. Meditaţia este o stare de aprofundare de fapt – dar puţini înţeleg şi explică acest lucru. Liniştirea este pentru a percepe şi a accepta înţelegerile asupra lumii, cu toate cele adiacente ei. Majoritatea dintre noi am simţit, şi am înţeles ce înseamnă liniştirea mentalului noastru, mulţi am trecut prin stări de înţelegere că ceea ce pare a fi foarte uşor de fapt este foarte greu, şi am scăpat sau nu de neputinţa de a face linişte “în capul” nostru. Am descoperit chiar faze de-a lungul cărora ne-am chinuit – mai mult sau mai puţin – să scăpăm de influenţa nesatisfăcătoare, obositoare, a năvalei gândurilor.
Este bine să înţelegem că tot ceea ce putem să învăţăm este ceva de folosit în diverse conjuncturi, de adaptat în fiecare – sau mai corect: în oricare clipă a existenţei noastre.
Să le luăm pe rând pe cele mai importante, pe cele mai populare.
Ne liniştim. Liniştea noastră este reală. Nu trebuie să ne comparăm gradele de liniştire cu ale altora, ci cu felul nostru obişnuit de a fi, în stare medie de trăire curentă.
Dacă ne comparăm momentul propriu de liniştire cu momentul propriu de trăire intensă (pozitiv sau negativ), stadiul nostru de liniştire este trăirea curentă, în mişcare, în acţiune fizică şi mentală.
Să ne comparăm aşadar momentul de liniştire cu această stare medie curentă, în care trăim complexitatea obişnuită a zilelor noastre. Este necesar să facem această departajare pentru că “liniştea” pe care o simţim după consumarea unor momente de trăire intensă nu este linişte pentru meditaţie de fapt. Este o stare comparativă cu momentul intens anterior (mânie, supărare, bucurie frenetică, râs puternic, etc.) – aşadar este o stare care ne poate induce uşor în eroare. Tocmai de aceea este bine să învăţăm să ne cunoaştem, să ne analizăm permanent.
Nu toată lumea ştie acest lucru, iar dacă o facem deja şi personal ne-am obişnuit – când discutăm cu persoane care doresc să facă acelaşi lucru să ştim clar ce le explicăm.
Aşadar: pentru găsirea liniştii necesară meditaţiei – nu odihnei după activităte întensă – comparaţia ar trebui să se facă cu momentul de activitate liniştită, nu agitată, nu exaltată, nu repezită.
1. ÎN CONSECINŢĂ: să ne observăm viaţa, să observăm cât de agitată este ea de obicei, în acelaşi timp să lăsăm viteza obişnuită mai mică, urmând să o accelerăm puţin în mod conştient, numai atunci când este urgenţă cu adevărat. Ideea „Aşa sunt eu, mai repezit!” ar trebui regândită, dacă nu cumva este o învăţătură din familie, din plăcerea din adolescenţă de a imita pe câte cineva, din necesitatea de a munci repede şi bine. Remodelând astfel, gradul general de liniştire va creşte pentru toată viaţa noastră, învăţăm să ne luăm timp suficient pentru a ne grăbi cât mai puţin, să selectăm lucrurile inutile ale vieţii, să transferăm o parte din ele celor care, de drept, trebuia să le aparţină.
Dacă nu putem, să nu avem pretenţii de la noi înşine – astfel vom simţi şi pentru alţii. Atâta putem noi: atâta facem, să ne mulţumim de noi înşine. La rândul lor alţii: atâta pot, atâta fac, să ne mulţumim cu ceea ce pot face, decelând însă comoditatea, obişnuinţa de a fi comod cu neputinţa reală de a face cu adevărat ceva. Să ne folosim astfel gândirea către înţelegere, în loc de zarvă interioară.
Atât cât putem, ne-am relaxat. Însăşi relaxarea se poate studia, dar o vom face întotdeauna înafara momentului de meditaţie: încordând şi relaxând membrele, apoi diverse alte părţi ale corpului. Percepând diferenţele, accentuând exerciţiul pe punctele de maximă încordare curentă şi comparând cu relaxarea musculară în expiraţie (se va observa diferenţa dintre inspir şi expir):
– fruntea şi ochii;
– ceafa şi umerii;
– zona diafragmei;
– şoldurile;
– mâinile: una câte una şi amândouă deopdată;
– picioarele: unul câte unul şi apoi amândouă deodată;
– tălpile.
Intrăm în liniştire.
De regulă exact atunci dau năvală gândurile. Oricât încercăm să le orprim, ele nu ne ascultă. De fapt – totul este cât se poate de normal.
Totul se petrece aşa pentru că gândurile poartă cu ele obişnuinţele noastre de fiecare zi. Ne-am obişnuit să personalizăm permanent cele care ne vin în faţă, ca şi cum ele ne sunt adresate nouă personal. Aşa cum facem şi cu “karma”: ni s-a întâmplat ceva – chiar dacă suntem efecte colaterale normale pentru societatea în care trăim – ni se explică: „pentru că…” şi ni se spun cele pe care alţii le-au spus de fapt anterior – adică păcate cu duiumul, scrise prin cărţi, văzute pe net, primite ca un telefon fără fir la diferite cursuri.
Ceea ce nu este decât conjunctural devine astfel ceva personal.
De fapt toate sunt pentru toţi, într-o societate în care toţi oamenii trebuie să înveţe să se descurce în tot felul de situaţii, să-şi domolească avântul (spre echilibrare), să-şi multiplice curajul, să înveţe ce este ajutorul primit şi ajutorul oferit, apoi demnitatea umană, puterea flexibilităţii, folosirea abilităţilor personael. Şi încă multe, multe altele.
De fapt trebuie să ne pozitivăm permanent participarea la societatea în care trăim. Fiecare din locul unde se află, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin. Iar pozitivarea nu înseamnă numai a pronunţa mereu: „Minunat!!”, „Încântător”, „Înălţător!!”... Pozitivare cred că înseamnă înţelegere, acceptare în felul special pe care sufletul fiecăruia o poate face, precum şi folosire directă (aşa am să fac!) sau indirectă: asta este de folos în altă direcţie, sau deocamdată o păstrăm, sau asta nu o voi face niciodată, aşa să-mi ajute Dumnezeu...
Trăim un complex de împrejurări prin prisma cărora astfel vârful conjunctural ne-a atins, afectat sau nu, putea a fi altul dar pe acesta l-am trăit noi. Suntem efecte colaterale ale unor evenimente şi ne vedem suferind de parcă am fi victime nevăzute de semeni fără de simţire. De fapt nu suntem, în majoritatea cazurilor, decât în conjuncturi în care trebuie să ne descurcăm singuri sau să primim un minimum de ajutor, comparativ cu alţii care primesc tot ajutorul, toată “atenţia”. Fiecare dintre noi are un timp de trăit şi ne interesează ceea ce putem face în orice situaţie: pentru noi înşine şi/sau pentru cei din jur.
Gândind pozitiv, gradul de turbulenţă interioară scade vertiginos. Pe parcursul unui an vom observa că ne confruntăm cu toate felurile de evenimente din care putem extrage o linie generală de atitudine pentru viaţa noastră curentă. Care însă ne va obliga să îi oferim cu flexibilitate, ocazii de adaptări la noi evenimente.
Vom mai discuta despre aceste aspecte, acum să nu ne depărtăm prea mult de subiect.
2. ÎN CONSECINŢĂ: să ne învăţăm permanent să nu ne mai personalizăm evenimentele prin care trecem.
Cu ce ne ajută acest lucru? Gândurile nepersonalizate dau o tonalitate de ocean liniştit, din care nu mai apare ceva în mod special (valuri, talazuri). Dacă viaţa noastră nu este în mod curent personalizată, noi facem parte din tot şi totul se reflectă asupra noastră – dar le primim fără a face din cele înconjurătoare ceva care s-ar revărsa în mod cu totul special asupra noastră, fie plăcut, fie neplăcut. Să ne învăţăm să plutim pe un ocean calm, nicidecum agitat, fără vârfuri de atac asupra aerului: valurile înspumate – gândurile noastre.
Aşadar, tumultul acesta care apare în mintea noastră este de fapt percepţia lumii în care trăim. Întotdeauna în începutul meditaţiei vom avea un mic moment de năvală a gândurilor când dorim liniştire, dar le vom lăsa să curgă, căci aceasta arată de fapt că lumea se oglindeşte în noi. Suntem pe „recepţie” în liniştea noastră interioară. Şi acesta este un lucru bun. Avem nevoie de ea, de lume, pentru a trăi în sânul ei.
De aceea ceea ce credem că este o tulburare a liniştii noastre este de fapt o normalitate şi trebuie lăsată să curgă, să se stingă în liniştire de la sine. Este învolburarea biblică a apei înaintea coborârii Îngerului. Sunt limitele socialului – nu ale noastre – prin care el se zbuciumă şi se reflectă în noi. Îi trebuie şi Ne trebuie. Primim şi privim, ascultăm cum se stinge în respiraţia liniştită. Gândurile se vor linişti curând de la sine şi ne va rămâne doar vuietul de receptor fără antenă a lumii pe care nu o mai ascultăm pentru timpul meditaţiei. De mult timp auzim acest vuiet în capul nostru dar nu ştim ce este: ei bine!! este ajutorul pe care îl avem chiar pentru liniştire, iar dacă ne vom concentra asupra lui, gândurile se vor linişti încă şi mai repede. Iar dacă vuietul este perceput înafara momentului de meditaţie, să ştim că o astfel de concentrare ne va aduce şi adânci liniştirea întotdeauna.
Multă lume ştie azi că un moment obsesiv al nostru este apariţia muzicii: obsesia unei melodii în gând. La fel, ea este un alt fel de personalizare – dar de altă natură. Este personalizarea inconştientă sunetului fundamental al astrelor, planetei, biosistemului planetar laolaltă. Este foarte puţin cunoscut – dar despre el s-a vorbit întotdeauna poetic, de către oamenii de artă literară. El face parte din setul fundamental de emisii al oricăror concentrări energo-materiale, setul radiant primordial al oricăror aglomerări, acumulări materiale: luminiscenţă (ceea ce numim aură), sunet fundamental (sunetul propriu, emis de aglomerarea în sine, şi nu din zgomotul desfăşurat în tangenţă cu mediul înconjurător) şi vibraţie (respiraţia energetică armonică a monadelor din fluxurile de filamente acumulate în constituirea materială sau sau energetică percepută astfel).
Cunoscând şi percepând multe dintre cele puţin studiate ale lumii înconjurătoare, ajungem să adâncim mult liniştea noastră obişnuită şi să acceptăm cele normale ale interiorului şi exteriorului nostru. Este în general drumul omului – nu numai al căutătorului de înaintare conştientă pe drumul înălţarii sale spirituale.
Cel care o face acum conştient este un fel de înainte-mergător pentru unii dintre semenii săi, ajutând, cum am mai spus, la degajarea, la curăţirea câmpului universal. Într-un astfel de câmp curăţat orice om îşi poate amplifica percepţiile asupra realităţii înconjurătoare, îşi poate concentra atenţia pe direcţiile dorite: o atenţie care poate fi – aşa cum bine ştim – distributivă, orientabilă mai mult sau mai puţin către obiectul/subiectul dorit, armonizând cu uşurinţă vibraţiile sale cu cele ale drumului pe care şi-l propune de parcurs. Flexibilitatea, abilitatea de a face legături flexibile şi de a le folosi concret în viaţa curentă conduce la creşterea volumului de cunoaştere proprie şi a întregii sale societăţi, întărindu-i experienţa totală de încredinţare. Şi totul în concordanţă cu modalităţile concrete de trăire umană ale momentului, din care vor descinde timpurile viitoare, care se prefigurează azi cu claritate din ce în ce mai mare.
Am ajuns la un grad înaintat de liniştire. Între pereţii camerei noastre este uşor să ne găsim liniştea. Important este să o găsim şi înafara lor. De aceea avem nevoie de acceptarea celor care se află înafara celor care ni le realizăm în propria locuinţă, iar aceasta se poate obţine cu voinţă, dar fără să pierdem din vedere aspectul negativ al celor din lumea înconjurătoare. Acceptarea nu înseamnă preluarea ca fiind bun, frumos, rafinat, atunci când lucrurile stau departe de astfel de standarde... Acceptăm că există, că sunt trepte de înaintare pentru orice spirit întrupat, nu ne însuşim şi nu dăm de exmplu. Putem privi cu compasiune, putem ajuta atât cât ne permitem. Dar ne obişnuim cu ceea ce există, căci toate denotă ceva: mizeria de pe străzi denotă faptul că omul nu are parte de educaţie solidă, dar în acelaşi timp un ajutător, cândva, mi-a spus: „Asta înseamnă că omul face totuşi ceva!! Şi este foarte important pentru noi!!”
Mi s-a părut cu adevărat dumnezeiesc...
Vom vedea în continuare o serie de exerciţii care să ne mărească gradul de acceptare a celor existente în jurul nostru. Ele vor conduce, pentru cei care doresc, la extinderea percepţiilor către ceea ce putem numi simţire sferică. Care şi ea, la rândul său, se poate extinde în viaţa de toate zilele, conducându-ne la o trăire echilibrată, simplă şi totuşi deosebit de complexă. Şi profundă.
Suntem obişnuiţi să privim în viaţa curentă obţinerea unui rezultat din care putem câştiga ceva: să ne informăm, să ne formăm păreri personale cu privire la cele din societate şi să participăm în mod personalizat la derularea evenimentelor. Conştientizăm, mai mult sau mai puţin, doar scopurile şi efectele scopurilor realizate sau nerealizate: asupra noastră şi asupra celor din jurul nostru. Rareori ajungem să înţelegem că trăirile noastre de fiecare clipă sunt împletiri ale tuturor efectelor urmăririi scopurilor noastre, mai mult sau mai puţin pronunţate, mai mult sau mai puţin dezvoltate în mod conştient şi singular în volumul manifestărilor noastre.
Totul ni se desfăşoară după cum ne concentrăm atenţia distributivă pe un set sau altul de manifestări – în care predominante sunt cele care pot conduce la un ţel, la un scop urmărit în principal.
Pe de o parte descoperim că părţi ale realizării scopului sunt regăsite peste tot în viaţa curentă şi ele pot fi dezvoltate sau inhibate după încredinţările proprii.
Pe de altă parte, scopul individual urmărit astfel influenţează puternic întreg volumul trăirilor noastre curente. Totul conduce, mai devreme sau mai târziu, la conştientizarea aspectelor multor aspecte – până la toate aspectele, feţele tuturor trăirilor noastre.
Am pornit discuţiile acestea de la practicarea meditaţiei – pentru că mulţi români o desfăşoară, considerând-o o practică insulară, adică necesitând un timp special, retrageri într-un spaţiu special, o poziţie specială a corpului, având percepţii unice şi tot în mod insular, specifice, separate în mod voit de alte activităţi ale celor 24 de ore ale zilelor noastre.
Avem azi puterea – care se va dezvolta în viitorul apropiat neînchipuit de mult – să conştientizăm simultan mai multe lucruri. Sigur că începutul încredinţării că lucrurile stau aşa sunt percepţii din stări separate, chiar petrecute la intervale de timp mai mari sau mici unele de altele: ca să percepem anumite sunete – “tragem cu urechea”, ca să vedem bine ceva – ne îndreptăm privirea către direcţia căutată. Şi aşa mai departe…
Dar treptat începem să ne dăm seama că ceea ce facem în timpul unei meditaţii se poate efectua în timpul derulării activităţilor diurne şi ajungem astfel la înţelegerea, şi trăirea activităţilor noastre într-o stare meditativă mai tot timpul. Asta nu înseamnă o stare de somnambulism, de a face totul mecanic... Dimpotrivă. Este un timp al percepţiilor totale legate de activităţile noastre, pe care – vom înţelege doar experimentând cu încredere, cu voinţă – le vom extinde neînchipuit de mult. Este o stare în care care orice imagine, orice sunet, orice miros, orice vibraţie a lumii noastre poate să aducă desfăşurări de înţelegeri ale fenomenelor cu care ne confruntăm zi de zi, înţelegeri ale celor petrecute în alte sfere de percepţie decât trăirea momentană şi locală: în trecutul nostru personal, desfăşurări ale percepţiilor noastre emoţionale şi mentale din universul apropiat, din zonele sale mai îndepărtate – de regulă cele care au directă legătură cu rostul venirii noastre pe Pământ, apoi indirectă – gradul de depărtare fiind funcţie de puterea noastră personală de pătrundere în lumi de vibraţii asemenănătoare sau proporţionale cu aceea a dezvoltării noastre profunde.
Vom vedea că pătrunderea în lumea percepţiilor aşa-numit sferice, şi cu un diametru treptat din ce în ce mai mare, cu profunzimi de înţelegeri dimensional-emoţionale din ce în ce mai mari, ne conduc către înţelegerea rostului nostru pe Pământ, în orice punct al universului. Totul – în funcţie de o lege a cauzalităţii care transcede nevoia personală – fără însă să o anuleze. Dar nevoia personală după cauzele interioare şi exterioare – karma, cum o numim în mod curent – este de fapt un element care se înalţă cu prioritate treptat crescută: prin ajutorul pe care îl oferim lumilor în care trăim, pe care le ajutăm. Căci învăţăm ajutorul oferit şi deopotrivă primit, pe care nu ar trebui să-l privim cu un oftat agasat, ci cu puterea celui care caută să primească din partea celor care oferă în mod altruist şi să ofere în mod altruist viaţa sa.
Nu este vorba neapărat despre un sacrificiu mortal, sau material, ci despre un alt mod de a privi acest aspect: acela de a sacrifica perioade largi ale eternităţii vieţii noastre de spirit, de monadă. O monadă care conştientizează treptat că evoluţia în eternitate înseamnă trăire prin oferire de ajutor: din experienţa proprie – din orice punct de vedere al ei: de la cel energo-material subtil, de atragere şi de vehiculare a fluxurilor planetare de acest fel pe planeta de întrupare – la cel mai reactiv mod de manifestare pe care ni-l putem suporta pe plan local – cum ar fi durerea pe care alt întrupat ne-o poate provoca: lacrimi, sânge, zbatere sau bucurie frenetică, obositoare fiecare în felul său. Toate devin puncte de înţelegere pentru ajutorul oferit celor care îl necesită, adică celor care nu-l înţeleg încă – dar sunt foarte aproape de o asemenea înţelegere şi poate numai momentul nostru de ajutor îl va putea ajuta să meargă şi el mai departe.
Omenirea trăieşte azi încă reactiv. Impulsul provine prin reacţie la cele care îi vin fiecăruia din mediul înconjurător, o reacţie care porneşte de fapt din fondul interior al fiecăruia dintre noi. Comparativ cu modul anterior de trai, dinainte de ultima glaciaţiune, care era activ-constructiv, cu impuls preponderent din interior – momentul actual este unul de trecere înapoi – de la reactiv la activ-constructiv. Trăim o perioadă destul de complexă, care însă este suficient de scurtă ca să nu fie obositoare – dar revelatoare pe orice plan al manifestării spiritului, pentru fiecare dintre noi în parte şi pentru întreaga planetă la un loc.
Important este că putem să facem această trecere încă mult mai conştient decât ne învaţă în mod oficial societatea. Învăţăm unul de la altul şi învăţăm să vedem această discrepanţă ca pe un fapt relativ normal, ca pe nişte activităţi complementare, fără să acuzăm şi fără să abandonăm dacă suntem impulsionaţi în astfel de direcţie.
Fiecare face ceea ce simte că îi trebuie. Nu abandonăm, nici nu atragem cu îndârjire pe alţii pe drumul nostru. O facem discret şi oferind ajutor doar celor care ni-l cer.
DE LA MEDITAŢIE SEPARATĂ LA VIAŢA TRĂITĂ CA O MEDITAŢIE
Mulţi dintre noi practicăm meditaţia – starea de relaxare, de liniştire exterioară şi interioară – mai mult sau mai puţin profundă. Învăţăm să legăm această stare de odihna noastră pe care o facem într-un anume fel activă, adică de urmărire a multor elemente – spaţii cu timpuri imaginate după sugestia unui îndrumător sau coordonator de activitate: spirituală, psihologică, autocunoaştere pentru dezvoltarea potenţialului de creaţie, de inteligenţă, pentru aprofundarea elementelor pe care le numim spirituale.
Mai nou – pentru obţinerea unui cadru adecvat pentru efectuarea călătoriilor astrale.
Este o stare pe care o asociem de cele mai multe ori relaxării speciale după terminarea activităţilor curente ale zilei. Însă este bine să folosim în mod curent starea de relaxare de-a lungul zilei, extinzând înţelegerea acestei stări nu numai ca pe o odihnă între activităţi – ci ca pe un fundament de realizare a oricărei activităţi diurne. Începem cu conştientizarea de sine în relaxare între activităţi, extindem apoi totul în timpul derulării activităţilor curente, care însă nu necesită multă concentrare. Finalul urmăreşte derularea activităţilor care necesită concentrare – însă în stare de relaxare: percepând diferenţa între relaxare activă şi relaxare pasivă (adică cu activitate şi fără activitate) şi folosind-o permanent de-a lungul vieţii.
Se ajunge astfel la înţelegerea diferenţelor între ceea ce am crezut cândva a fi bucuria de a realiza orice în stare de relaxare înălţată – şi ceea ce este cu adevărat ea, în profunzime: simţire autentică în toată complexitatea sa nebănuită. Iar în această complexitate înţelegem în acelaşi timp faptul că orice cale – deci şi aceasta – nu este ceva complet realizat la un moment dat, ci o serie infinită de aprofundări pe care le aşteptăm cu drag, pe parcursul acestei vieţi şi dincolo de ea.
În acest fel ajungem să înţelegem sensul trecător al noţiunii “samsara”, unde dorinţa de a “scăpa” de ea cu dispreţ, cu suficienţă se estompează treptat, dar sigur. Ajungem astfel la departajarea dorinţelor superficiale, pe care nu le mai dispreţuim căci le înţelegem ca pe o treaptă necesară în evoluţie – de dorinţele de înaintare spirituală, normală tuturor monadelor creatoare înaintate: pe drumul conştientizării lor şi a tuturor lumilor create pentru evoluţiile de pretutindeni. Înţelegem de fapt necesitatea trăirilor curente în mjlocul lumilor, nelimitarea planetară sau chiar stelară, galactică sau unversică – faţă de suficienţa vanitoasă, rafinamentul de dragul lui însuşi şi a situării cu emfază asupra altora – adică a celor neştiutori sau a celor modestiţi de timpuri, de evoluţiilor lor. Ceea ce nu este corect nici într-un caz şi nici în celălalt...
Înţelegem până la urmă necesitatea creării unui spaţiu/timp existenţial curent, de lărgire a înţelegerilor proprii la adresa tuturor celor desfăşurate: prin împletirile momentane de vibraţii în tot felul, de agregări şi densităţi universice, deschiderea înţelegerilor de trăire în toate felurile de momente care se creează în toate universurile, indiferent de vibraţia fiecăruia în parte. Ajungem să înţelegem dorinţa firească de participare la toate cele care se nasc, se dezvoltă, se estompează, lăsând locul altora noi să-şi deruleze fiinţările, contribuind etern toate deopotrivă la creşterea lumilor cunoscute, creind altele mai departe. Înţelegem faptul că în infinitatea timpurilor – indiferent dacă ele sunt simultane sau secvenţiale – locul nostru este numai în mijlocul lumilor, în mijlocul evenimentelor mereu noi, create de evoluanţi mereu noi, care îmbogăţesc mereu experienţa tuturor ajutătorilor şi coordonatorilor evoluţiilor lor.
Vremurile se schimbă constant, treptat – dar repede. Multe lucruri pe care le credeam imuabile se schimbă mereu sub ochii noştri, multe lucruri pe care le credeam înţelese vin să-şi dezvăluie mereu noi faţete ale subtilităţilor lor. Aşa au fost întotdeauna – noi doar le conştientizăm când ne vine rândul fiecăruia dintre noi.
Cele care păreau cândva a fi scrise/spuse sub formă de lucruri definitive se dovedesc a-şi dezvălui noi aspecte, pe care le înţelegem sub ajutorul direct al multor elemente. Azi vorbim despre ajutorul creşterii vibraţiei medii planetare: vibraţie care ne ajută concret să ne amintim multe lucruri din trecutul evoluţiilor noastre, să înţelegem că vibraţia joasă a fost aceea care ne-a relevat faptul că nu avem diverse puteri, şi mai ales putere de amintire la nivelul ei specific, la valoarea ei cea mai mică. Începem să „descoperim” lucruri mereu noi, credem că ele se petrec pentru prima oară – dar de fapt noi le percepem pentru prima oară după ce le-am uitat de mult tipm. Apar în conştiinţa noastră – nu în lume – noi dezvoltări ale celor care păreau a fi închise, “rezolvate”, „cunoscute complet pentru totdeauna” se desfăşoară sub ochii noştri miraţi. Ajungem să înţelegem că sensul cuvântului „complet” este în special pentru a descoperi că totul este incomplet cunoscut la un moment dat.
Vibraţia planetară nu este nici ea impulsul omnipotent la nivelul fiecărui punct din univers, pentru fiecare evoluant din univers. Noi discutăm despre vibraţie când ne referim la evoluţia noastră aici, pe Pământ. Înţelegem bine treptat faptul că fiecare epocă, etapă de dezvoltare planetară îşi are impulsurile ei generale şi particulare, speciale pentru fiecare spirit în parte, pentru fiecare grup spiritual în parte.
Explicaţiile pe care le avem acum fac parte din scrieri de referinţă ale unor scriitori, gânditori cunoscuţi: sunt exprimări din anumite puncte de vedere – de cele mai multe ori conjuncturale – din conjunctura societăţii în care au trăit. Cunoaştem puncte de vedere asupra unor elemente precise, care se potrivesc mai mult sau mai puţin evenimentelor, descoperirilor din domenii actuale, dezvoltate mult prin experienţa totală a omenirii.
Pe de altă parte, unele dintre aceste texte sunt rupte din contextul social al epocii gânditorului – de cele mai multe ori cu scopuri nobile, dar să nu pierdem din vedere şi scopuri ale pervertirii gândirii contemporane. Ele ajung să se înfigă în rândul încredinţărilor noastre, de multe ori fără să mai primim alte explicaţii care vin treptat să aprofundeze realitatea înconjurătoare. Este bine să reflectăm mereu asupra unor astfel de aspecte, atunci când ajungem să le înţelegem.
Există un progres al simţirilor, al percepţiilor pe care le avem atunci când facem “meditaţie”. Meditaţia este o stare de aprofundare de fapt – dar puţini înţeleg şi explică acest lucru. Liniştirea este pentru a percepe şi a accepta înţelegerile asupra lumii, cu toate cele adiacente ei. Majoritatea dintre noi am simţit, şi am înţeles ce înseamnă liniştirea mentalului noastru, mulţi am trecut prin stări de înţelegere că ceea ce pare a fi foarte uşor de fapt este foarte greu, şi am scăpat sau nu de neputinţa de a face linişte “în capul” nostru. Am descoperit chiar faze de-a lungul cărora ne-am chinuit – mai mult sau mai puţin – să scăpăm de influenţa nesatisfăcătoare, obositoare, a năvalei gândurilor.
Este bine să înţelegem că tot ceea ce putem să învăţăm este ceva de folosit în diverse conjuncturi, de adaptat în fiecare – sau mai corect: în oricare clipă a existenţei noastre.
Să le luăm pe rând pe cele mai importante, pe cele mai populare.
Ne liniştim. Liniştea noastră este reală. Nu trebuie să ne comparăm gradele de liniştire cu ale altora, ci cu felul nostru obişnuit de a fi, în stare medie de trăire curentă.
Dacă ne comparăm momentul propriu de liniştire cu momentul propriu de trăire intensă (pozitiv sau negativ), stadiul nostru de liniştire este trăirea curentă, în mişcare, în acţiune fizică şi mentală.
Să ne comparăm aşadar momentul de liniştire cu această stare medie curentă, în care trăim complexitatea obişnuită a zilelor noastre. Este necesar să facem această departajare pentru că “liniştea” pe care o simţim după consumarea unor momente de trăire intensă nu este linişte pentru meditaţie de fapt. Este o stare comparativă cu momentul intens anterior (mânie, supărare, bucurie frenetică, râs puternic, etc.) – aşadar este o stare care ne poate induce uşor în eroare. Tocmai de aceea este bine să învăţăm să ne cunoaştem, să ne analizăm permanent.
Nu toată lumea ştie acest lucru, iar dacă o facem deja şi personal ne-am obişnuit – când discutăm cu persoane care doresc să facă acelaşi lucru să ştim clar ce le explicăm.
Aşadar: pentru găsirea liniştii necesară meditaţiei – nu odihnei după activităte întensă – comparaţia ar trebui să se facă cu momentul de activitate liniştită, nu agitată, nu exaltată, nu repezită.
1. ÎN CONSECINŢĂ: să ne observăm viaţa, să observăm cât de agitată este ea de obicei, în acelaşi timp să lăsăm viteza obişnuită mai mică, urmând să o accelerăm puţin în mod conştient, numai atunci când este urgenţă cu adevărat. Ideea „Aşa sunt eu, mai repezit!” ar trebui regândită, dacă nu cumva este o învăţătură din familie, din plăcerea din adolescenţă de a imita pe câte cineva, din necesitatea de a munci repede şi bine. Remodelând astfel, gradul general de liniştire va creşte pentru toată viaţa noastră, învăţăm să ne luăm timp suficient pentru a ne grăbi cât mai puţin, să selectăm lucrurile inutile ale vieţii, să transferăm o parte din ele celor care, de drept, trebuia să le aparţină.
Dacă nu putem, să nu avem pretenţii de la noi înşine – astfel vom simţi şi pentru alţii. Atâta putem noi: atâta facem, să ne mulţumim de noi înşine. La rândul lor alţii: atâta pot, atâta fac, să ne mulţumim cu ceea ce pot face, decelând însă comoditatea, obişnuinţa de a fi comod cu neputinţa reală de a face cu adevărat ceva. Să ne folosim astfel gândirea către înţelegere, în loc de zarvă interioară.
Atât cât putem, ne-am relaxat. Însăşi relaxarea se poate studia, dar o vom face întotdeauna înafara momentului de meditaţie: încordând şi relaxând membrele, apoi diverse alte părţi ale corpului. Percepând diferenţele, accentuând exerciţiul pe punctele de maximă încordare curentă şi comparând cu relaxarea musculară în expiraţie (se va observa diferenţa dintre inspir şi expir):
– fruntea şi ochii;
– ceafa şi umerii;
– zona diafragmei;
– şoldurile;
– mâinile: una câte una şi amândouă deopdată;
– picioarele: unul câte unul şi apoi amândouă deodată;
– tălpile.
Intrăm în liniştire.
De regulă exact atunci dau năvală gândurile. Oricât încercăm să le orprim, ele nu ne ascultă. De fapt – totul este cât se poate de normal.
Totul se petrece aşa pentru că gândurile poartă cu ele obişnuinţele noastre de fiecare zi. Ne-am obişnuit să personalizăm permanent cele care ne vin în faţă, ca şi cum ele ne sunt adresate nouă personal. Aşa cum facem şi cu “karma”: ni s-a întâmplat ceva – chiar dacă suntem efecte colaterale normale pentru societatea în care trăim – ni se explică: „pentru că…” şi ni se spun cele pe care alţii le-au spus de fapt anterior – adică păcate cu duiumul, scrise prin cărţi, văzute pe net, primite ca un telefon fără fir la diferite cursuri.
Ceea ce nu este decât conjunctural devine astfel ceva personal.
De fapt toate sunt pentru toţi, într-o societate în care toţi oamenii trebuie să înveţe să se descurce în tot felul de situaţii, să-şi domolească avântul (spre echilibrare), să-şi multiplice curajul, să înveţe ce este ajutorul primit şi ajutorul oferit, apoi demnitatea umană, puterea flexibilităţii, folosirea abilităţilor personael. Şi încă multe, multe altele.
De fapt trebuie să ne pozitivăm permanent participarea la societatea în care trăim. Fiecare din locul unde se află, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin. Iar pozitivarea nu înseamnă numai a pronunţa mereu: „Minunat!!”, „Încântător”, „Înălţător!!”... Pozitivare cred că înseamnă înţelegere, acceptare în felul special pe care sufletul fiecăruia o poate face, precum şi folosire directă (aşa am să fac!) sau indirectă: asta este de folos în altă direcţie, sau deocamdată o păstrăm, sau asta nu o voi face niciodată, aşa să-mi ajute Dumnezeu...
Trăim un complex de împrejurări prin prisma cărora astfel vârful conjunctural ne-a atins, afectat sau nu, putea a fi altul dar pe acesta l-am trăit noi. Suntem efecte colaterale ale unor evenimente şi ne vedem suferind de parcă am fi victime nevăzute de semeni fără de simţire. De fapt nu suntem, în majoritatea cazurilor, decât în conjuncturi în care trebuie să ne descurcăm singuri sau să primim un minimum de ajutor, comparativ cu alţii care primesc tot ajutorul, toată “atenţia”. Fiecare dintre noi are un timp de trăit şi ne interesează ceea ce putem face în orice situaţie: pentru noi înşine şi/sau pentru cei din jur.
Gândind pozitiv, gradul de turbulenţă interioară scade vertiginos. Pe parcursul unui an vom observa că ne confruntăm cu toate felurile de evenimente din care putem extrage o linie generală de atitudine pentru viaţa noastră curentă. Care însă ne va obliga să îi oferim cu flexibilitate, ocazii de adaptări la noi evenimente.
Vom mai discuta despre aceste aspecte, acum să nu ne depărtăm prea mult de subiect.
2. ÎN CONSECINŢĂ: să ne învăţăm permanent să nu ne mai personalizăm evenimentele prin care trecem.
Cu ce ne ajută acest lucru? Gândurile nepersonalizate dau o tonalitate de ocean liniştit, din care nu mai apare ceva în mod special (valuri, talazuri). Dacă viaţa noastră nu este în mod curent personalizată, noi facem parte din tot şi totul se reflectă asupra noastră – dar le primim fără a face din cele înconjurătoare ceva care s-ar revărsa în mod cu totul special asupra noastră, fie plăcut, fie neplăcut. Să ne învăţăm să plutim pe un ocean calm, nicidecum agitat, fără vârfuri de atac asupra aerului: valurile înspumate – gândurile noastre.
Aşadar, tumultul acesta care apare în mintea noastră este de fapt percepţia lumii în care trăim. Întotdeauna în începutul meditaţiei vom avea un mic moment de năvală a gândurilor când dorim liniştire, dar le vom lăsa să curgă, căci aceasta arată de fapt că lumea se oglindeşte în noi. Suntem pe „recepţie” în liniştea noastră interioară. Şi acesta este un lucru bun. Avem nevoie de ea, de lume, pentru a trăi în sânul ei.
De aceea ceea ce credem că este o tulburare a liniştii noastre este de fapt o normalitate şi trebuie lăsată să curgă, să se stingă în liniştire de la sine. Este învolburarea biblică a apei înaintea coborârii Îngerului. Sunt limitele socialului – nu ale noastre – prin care el se zbuciumă şi se reflectă în noi. Îi trebuie şi Ne trebuie. Primim şi privim, ascultăm cum se stinge în respiraţia liniştită. Gândurile se vor linişti curând de la sine şi ne va rămâne doar vuietul de receptor fără antenă a lumii pe care nu o mai ascultăm pentru timpul meditaţiei. De mult timp auzim acest vuiet în capul nostru dar nu ştim ce este: ei bine!! este ajutorul pe care îl avem chiar pentru liniştire, iar dacă ne vom concentra asupra lui, gândurile se vor linişti încă şi mai repede. Iar dacă vuietul este perceput înafara momentului de meditaţie, să ştim că o astfel de concentrare ne va aduce şi adânci liniştirea întotdeauna.
Multă lume ştie azi că un moment obsesiv al nostru este apariţia muzicii: obsesia unei melodii în gând. La fel, ea este un alt fel de personalizare – dar de altă natură. Este personalizarea inconştientă sunetului fundamental al astrelor, planetei, biosistemului planetar laolaltă. Este foarte puţin cunoscut – dar despre el s-a vorbit întotdeauna poetic, de către oamenii de artă literară. El face parte din setul fundamental de emisii al oricăror concentrări energo-materiale, setul radiant primordial al oricăror aglomerări, acumulări materiale: luminiscenţă (ceea ce numim aură), sunet fundamental (sunetul propriu, emis de aglomerarea în sine, şi nu din zgomotul desfăşurat în tangenţă cu mediul înconjurător) şi vibraţie (respiraţia energetică armonică a monadelor din fluxurile de filamente acumulate în constituirea materială sau sau energetică percepută astfel).
Cunoscând şi percepând multe dintre cele puţin studiate ale lumii înconjurătoare, ajungem să adâncim mult liniştea noastră obişnuită şi să acceptăm cele normale ale interiorului şi exteriorului nostru. Este în general drumul omului – nu numai al căutătorului de înaintare conştientă pe drumul înălţarii sale spirituale.
Cel care o face acum conştient este un fel de înainte-mergător pentru unii dintre semenii săi, ajutând, cum am mai spus, la degajarea, la curăţirea câmpului universal. Într-un astfel de câmp curăţat orice om îşi poate amplifica percepţiile asupra realităţii înconjurătoare, îşi poate concentra atenţia pe direcţiile dorite: o atenţie care poate fi – aşa cum bine ştim – distributivă, orientabilă mai mult sau mai puţin către obiectul/subiectul dorit, armonizând cu uşurinţă vibraţiile sale cu cele ale drumului pe care şi-l propune de parcurs. Flexibilitatea, abilitatea de a face legături flexibile şi de a le folosi concret în viaţa curentă conduce la creşterea volumului de cunoaştere proprie şi a întregii sale societăţi, întărindu-i experienţa totală de încredinţare. Şi totul în concordanţă cu modalităţile concrete de trăire umană ale momentului, din care vor descinde timpurile viitoare, care se prefigurează azi cu claritate din ce în ce mai mare.
Am ajuns la un grad înaintat de liniştire. Între pereţii camerei noastre este uşor să ne găsim liniştea. Important este să o găsim şi înafara lor. De aceea avem nevoie de acceptarea celor care se află înafara celor care ni le realizăm în propria locuinţă, iar aceasta se poate obţine cu voinţă, dar fără să pierdem din vedere aspectul negativ al celor din lumea înconjurătoare. Acceptarea nu înseamnă preluarea ca fiind bun, frumos, rafinat, atunci când lucrurile stau departe de astfel de standarde... Acceptăm că există, că sunt trepte de înaintare pentru orice spirit întrupat, nu ne însuşim şi nu dăm de exmplu. Putem privi cu compasiune, putem ajuta atât cât ne permitem. Dar ne obişnuim cu ceea ce există, căci toate denotă ceva: mizeria de pe străzi denotă faptul că omul nu are parte de educaţie solidă, dar în acelaşi timp un ajutător, cândva, mi-a spus: „Asta înseamnă că omul face totuşi ceva!! Şi este foarte important pentru noi!!”
Mi s-a părut cu adevărat dumnezeiesc...
Vom vedea în continuare o serie de exerciţii care să ne mărească gradul de acceptare a celor existente în jurul nostru. Ele vor conduce, pentru cei care doresc, la extinderea percepţiilor către ceea ce putem numi simţire sferică. Care şi ea, la rândul său, se poate extinde în viaţa de toate zilele, conducându-ne la o trăire echilibrată, simplă şi totuşi deosebit de complexă. Şi profundă.
