În primul rând, drumurile spirituale sunt, în contextul urmărit aici, felul în care putem urmări manifestările spiritelor umane desfăşurate în fel şi chip, în toate locurile în care s-a înfăptuit ceea ce numim istoria lumii. Manifestările spirituale cuprind astfel toate aspectele vieţii umane, aşa cum ea s-a desfăşurat nu numai în perioada cunoscută azi – cunoscută după mărturiile rămase din vremurile lor sau din vremuri mai apropiate. Rădăcini străvechi se împletesc mereu pentru a oferi înţelegeri privind spiritualitatea umană – adică manifestările spiritelor care se pot întrupa ca oameni, pe Pământ: spiritele umane sunt creatoare conştiente universale, înaintate pe linia creaţionistă în evoluţiile lor. Putem să desfăşurăm povestiri despre mărturii săpate în piatră, sau lăsate pe papirusuri, fresce, colonade, ziduri, obiecte de podoabă şi încă multe astfel de mărturii: mărturii ale artei omului de a trăi pe fiecare palmă de pământ a acestei planete.
Dar nu numai astfel de mărturii ne povestesc despre viaţa oamenilor din timpuri îndepărtate. Fiecare lucru creat de mâna omului are în spate o istorie cu mult mai bogată decât credem noi acum. Azi avem puterea spirituală interioară să ne amintim vieţile noastre anterioare, de a ne aminti rădăcinile manifestărilor, creaţiilor noastre, să descriem ceea ce ne apare în minte şi să le înţelegem sensurile, dezvoltările, ajungerile până în contemporan. Putem să aşteptăm asemenea descrieri să le facă alţii sau putem să purcedem noi înşine la drum, adăugând propria experienţă celei căpătate de alţii, din propriile lor drumuri, descrise, fotografiate, povestite sau cântate. Putem să începem încă de acum, povestind pe scurt drumurile, însoţind descrierile cu scurte povestiri ale unor trecuturi care îşi trimit bijuteriile de cunoaştere prin moştenirile pe care generaţiile trecute le-au lăsat moştenire. Nu toate au rămas întâmplător moştenire sau au fost lăsate conjunctural moştenire, pentru urmaşi: ca învăţătură de trăire mai departe, în mijlocul unei lumi agresive şi în curs de mărire a agresivităţii ei.
În trecuturi mai îndepărtate, gradul de percepţie, de cunoaştere şi de conştiinţă al omenirii fiind foarte ridicat, oamenii au decis – aşadar conştient, ştiind cum vor evolua vremurile pe Pământ, ştiind precis ce fac, pentru ce fac – să lase moştenire tot ceea ce cunoşteau atunci, şi de până atunci, pentru cunoaşterea generaţiilor următoare. Toate popoarele lumii au trăit în libertate spirituală şi socială în vechime şi au înţeles schimbările lumii, ştiind clar că urmaşii lor îşi vor pierde orice fel de libertate. Şi nu neapărat numai libertatea corporală sau teritorială, ci şi libertatea de a-şi perpetua cunoaşterea străveche, de a o dezvolta în condiţiile unor vremuri noi, ale unor tangenţe noi de popor, împărtăşindu-şi reciproc experienţa după cum se proceda atunci.
Nu puţine au fost popoarele care nu au beneficiat la un moment dat de cunoaştere: în perioada pe care o numim antichitate, sau evul mediu, sau chiar istoria contemporană nouă. Cunoaştem azi enorm de multe lucruri, dar din generaţiile care le-au creat nu au beneficiat de ele decât foarte puţini oameni: foarte puţini reprezentanţi ai vremurilor trecute le-au văzut, le-au îmbogăţit şi încă şi mai puţini – chiar dintre aceştia – le-au şi înţeles. Ceea ce li s-a spus întotdeauna cercetătorilor, lucrătorilor se constituia în explicaţii simple, legate de viaţa curentă, casnică sau războinică, prezentând idealuri care ar fi fost normal să fie urmărite într-o societate umană. Dar pe care nimeni din rândurile conducătorilor nu aveau interesul să le scoată la iveală. În spatele unor asemenea explicaţii generale din partea conducerilor din ultimele milenii se aflau (şi se mai află) însă cunoaşteri profunde, extinse, ale multor aspecte ale celor văzute – dar mai cu seamă ale celor nevăzute, de care nu ştiau decât foarte puţini oameni. În orice caz nu erau ştiute de lucrătorii dispreţuiţi de conducătorii care nu aveau alt scop decât obţinerea puterii de subjugare a popoarelor. Şi nu au nici azi alt scop, căci astfel de structuri au muncit întotdeauna pe o singură direcţie – aceea de a-şi perpetua grupările agresive, corosive din punct de vedere spiritual, cât mai mult timp posibil: pentru puterea de a hotărâ viaţa şi moartea semenilor lor apropiaţi după propriile interese, extinzând-şi puterile de acest fel asupra altor popoare cu care au venit întotdeauna în contact.
Am început astfel de „Drumuri spirituale” prin descrierea obiceiurilor de cunoaştere la popoare care nu au avut însă o asemenea istorie grea şi neştiutoare de la început. Despre astfel de viaţă de popor cunoaştem foarte puţine lucruri precise, detaliate, concrete, pentru că cei care au lăsat urme (în politică, literatură, cultură, arte) nu au arătat decât caracteristici generale ale unor asemenea popoare, fără să aibe tăria să intre în explicaţii, profunzimi sau nu au cunoscut prea multe, discutând din auzite. Dar în spatele unor asemenea prezentări generale a fost întotdeauna vorba despre popoare care au ştiut, au cunoscut tot ceea ce se putea cunoaşte în lumea lor – la nivel de întreg popor, nu numai la nivelul conducătorilor care, în alte locuri, acaparaseră cunoaşterea şi nu o dădeau poporului lor.
Printre popoarele care au avut în destinul lor păstrarea vieţii vechi, sub înţelepciunea conducătorilor lor – îndrumători spirituali mai bine zis – s-au numărat şi geţii. Îndrumătorii lor spirituali erau Moşii, care au mers în continuare pe baza aceloraşi principii în relaţiile lor luminoase cu oamenii din popoarele lor. Era necesar acest lucru, întrucât destinul lor avea să fie deosebit de complex şi cu puncte de greutate foarte puternice, pentru care aveau să se întrupeze aici spirite foarte puternice. Ei nu au ascuns nimic popoarelor pe care le îndrumau spiritual, iar întreaga perioadă a fost în acelaşi timp o puternică consolidare a manifestărilor pozitive ale acelor spirite. Chiar dacă unii dintre Moşi s-au implicat în conducerile de tip politic, ei nu şi-au limitat viaţa, activitatea, la căutarea şi întreţinerea unor relaţii politice. Sarcina vieţii şi activităţii lor era mult mai extinsă, şi mai ales aveau în vedere extinderea exemplelor personale şi cunoaşterilor pe care le dăruiau popoarelor lor, dar şi altor popoare care îi cunoşteau şi cu care conlucrau permanent. Cu toţii au oferit o şansă lărgită tuturor oamenilor cunoscuţi de ei, în direcţiile dezvoltării creativităţii lor şi extinderii experienţei lor în toate ramurile de activitate spiritual-socială proprie.
Asemenea popoare nu au avut construcţii măreţe, uriaşe, mândre în felul lor, mai mândre decât mândria poruncitorilor care le foloseau. Dar au avut – de la primul până la ultimul om – bucuria de trăi vieţi frumoase, curate, împlinite, creând cu atenţie şi multă, crescândă pricepere: fiecare lucru din casa, şi din preajma casei lor, din drumurile lor, din munţii lor şi de la şesurile lor. Au muncit pământurile cu pricepe multă: după climat, după compoziţia solurilor, după cum musteau sau nu apele, după cum trăiau vieţuitoarele. Au cunoscut mersul stelelor şi mersul destinelor oamenilor, după cum le era fiecăruia felul. Au cunoscut de la bun început mersul epocilor şi le-au aşteptat, pregătindu-se pentru ele: să vină, să le trăiască şi să treacă de ele.
Asemenea popoare au avut îndrumători buni şi pe timp de pace, şi pe timp de război, atunci când au fost nevoiţi să lupte într-o lume care nu se mai putea feri de război. Au luptat să-şi păstreze întotdeauna puterea şi îngrijirea de a duce mai departe, urmaşilor lor, moştenirea pe care o primea fiecare generaţie în parte. Oamenii au învăţat mereu de la cei mai ştiuţi – fie ei mai tineri sau mai bătrâni, au învăţat să se adapteze, şi să adapteze ceea ce ştiau ei la cele cu care nu se mai confruntaseră până atunci. Au făcut întotdeauna totul cu atenţie, cu bucuria de a face ceva, cu libertatea de a putea face un lucru din ce în ce mai bine, în orice situaţie dată. Şi au ştiut că ei aveau puterea să o facă, să trăiască ceea ce trăiau, pentru că li se permitea. Au ştiut că li se permitea cu drag să facă în libertate tot ceea ce puteau şi ştiau ei mai bine, mai frumos, mai trainic, mai folositor.
Şi au trăit şi pacea, şi războiul cu dragoste pentru lume, pentru semenii lor, cu forţa de muncă şi de luptă a celor care o fac pentru că nu vor să piardă ceea ce conştientizau bine că are: libertatea. Viaţa.
Istoria poporului nostru este, aşadar, mult mai bogată decât ceea ce se expune în mod oficial, acum. Ea nu este bogată în cuceriri ale Pământului, în impunerea sau infiltrarea bogăţiei sale culturale, lingvistice sau material-creaţioniste de mare amploare. Fiecare popor are cultura sa, moştenirea sa, cu rădăcini care le sunt comune tuturor, căci toate se trag dintr-o civilizaţie comună: lemuriano-atlantă-afrikan-toltecă, popoare care la vremurile lor nu s-au omorât sau chinuit nicidecum, ci s-au ajutat permanent în lucrarea lor comună de înfruntare a schimbărilor planetare majore, cu care s-au confruntat şi înainte, şi încă puţin timp după ultima glaciaţiune.
Sociatăţile umane nu au fost create de extratereştri, ci de ajutătorii dimensionali, transcedentali ai propriilor noastre evoluţii, extrem de evoluaţi, altruişti, iubitori şi înţelegători, care ne-au îndrumat şi ne-au susţinut – şi ne susţin viaţa în continuare. Dacă vrem noi, putem să-i numim “extratereştri” doar pentru că nu evoluează întotdeauna printre noi, deşi se întrupează deseori pe lângă noi ca să ne ajute, ca să ne îndrume. Dar ei nu au venit cu „nave” prin cosmos, nu au făcut „inginerie genetică” asupra maimuţelor, ci s-au transmutat ei înşişi în ceea ce numim azi oameni: un proces dureros, sacrificial în felul lui, dar pe care ei, puternici şi altruişti, l-au suportat spre binele oricărei specii de vieţuitoare = oricăror grupuri spirituale se află la întrupare, pretutindeni în univers. Ei au lăsat moştenire unitară tuturor oamenilor de pe Pământ, fără deosebire de rasă, popor, grup spiritual: în primul rând, această moştenire a fost purtată de ultimii atlanţi, lemurieni, afrikani şi tolteci, în Europa: ultimii copii ai atlanţilor, născuţi în acea lume care şi-a sfârşit menirea imediat după ultima glaciaţiune. Ei au rămas în lume, oameni obişnuiţi dar cu viaţa lungă cât a unui atlant obişnuit din vechime – în jur de 10.000 ani. Ei au fost, şi mulţi sunt şi azi, Moşii popoarelor de toate felurile, rasele, de pe toate continentele. Moşi au existat peste tot şi ei au oferit învăţătură tuturor popoarelor, fără deosebire de rasă, sex sau experienţă spirituală.
Consfătuirea Moşilor de pe întreg Pământul, cu privire la evenimentele care se derulau peste tot, avea loc permanent urmând linii generale de învăţătură primită direct de la înalţii ajutători spirituali ai omenirii, membri ai verticalei coordonatoare spirituală universală.
Fiecare spirit întrupat a fost întotdeauna învăţat să se aplece cu înţelegere şi toleranţă în faţa celorlalţi, să se sacrifice pentru semenii săi, pentru ca toţi oamenii la un loc, alături de ei înşişi, Moşii şi Învăţătorii-Înalt-Creatori, să învăţăm să ajutăm, şi astfel să putem ajuta întotdeauna, pe oricine, în eternitate.
În general, Moşii au rămas cu toţii direct în mijlocul oamenilor până când s-a finalizat adaptarea spiritelor umane la noile condiţii de vibraţie joasă, după ultima glaciaţiune, în toate direcţiile vieţii fizice. Aşezărilor retrase ale Moşilor şi trimişilor lor spre aşezări au fost locuri de odihnă pentru spiritele umane din lumea largă, precum şi de consolidare a învăţăturilor necesare supravieţuirii cu demnitate umană, cu respect pentru semeni: până la ridicarea, din nou, a vibraţiei planetare şi revenirea lumii la echilibru şi spiritualitate înaltă.
Aşadar, să ne oprim asupra faptului că moştenirea tuturor este unitară, însă folosirea a fost diferenţiată, în timp, în funcţie de experienţa fiecărui spirit întrupat, fiecărui grup spiritual, tuturor blocurilor de spirite umane care îşi împletesc destinele pe tot cuprinsul Pământului. Un om care caută adevărul spiritual este bine să se gândească la această idee. Pe lângă modestia şi moralitatea care ar trebui să ne caracterizeze...
Să ne concentrăm asupra moştenirii de pe pământul ţării noastre. O astfel de moştenire este bogată în lucruri create, în fapte, în vorbe, în gânduri, este mult mai bogată decât o pot spune nişte cuvinte înscrise pe o hârtie. Ceea ce a rămas până în zilele noastre sunt formele abstracte ale moştenirii trecute: o haină, o cusătură, obiecte din casă – casa întreagă, cu tot ceea ce poate avea o gospodărie; apoi cuvintele de duh, faptele devenite legendă, cântecele cu cuvintele lor: de bucurie, de durere, de dor, de mânie… Şi câte şi mai câte… Un univers întreg. Nu-l cuprinzi într-o viaţă… O bogăţie uluitoare, pe care o privim de multe ori cu plictis, pentru că ni s-a “cântat” prea de multe ori numai pe aceeaşi strună, şi nu a trecut mult timp de atunci – chiar dacă ni se pare acum că nu au trecut numai 20 de ani de la “scăpare” ci, aşa cum mulţi au tendinţa azi să o spună: “Parcă a trecut de atunci un mileniu !!..”
Suntem plini de încântare când vizităm Egiptul, Grecia, Arabia, China… Puţini cunoaştem locuri care ne aparţin; şi chiar dintre cei care mai cunosc – unii se duc an de an într-un singur loc, de exemplu, la Sarmisegetuza, alţii doar în Bucegi, alţii în Rarău, sau Ceahlău, sau Maramureş, sau Retezat. Sau chiar în mai puţin cunoscuta Dobroge. Vizităm mânăstirile, şi ne închinăm la icoane cu speranţa că Dumnezeu ne va ajuta după gândurile noastre, în faptele, în drumurile noastre: nu prea vedem că El ne ajută să vedem încă multe alte lucruri, să simţim seva timpurilor şi pământurilor, să trăim în fiecare clipă cu ceea ce ne dă, fără să-I mai cerem ceva în plus. Ne încărcăm, în loc să ne eliberăm, să ne simplificăm. Vrem mai mult, mereu altceva, în plus, fără să prea vedem bogăţia pe care o avem. Căci numai atunci când simplificăm exteriorul, începem să vedem bogăţia interiorului: simplu şi el, în fond, simplu de cuprins – deşi ne este frică ca nu cumva chiar el să ne ducă undeva unde se află ceva de necuprins: ceva nepalpabil, pe care îl numim superficial de multe ori: instabil. Sau iluzie…
Ca frumuseţea însăşi, de care ne bucurăm şi ne înfricoşăm în acelaşi timp…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu