CĂLĂTORIA ASTRALĂ: CUNOAŞTEREA, DESTINUL ŞI ILUMINAREA (5)

Şi uite-aşa…iavaş… iavaş… am ajuns din nou la iluminare!

De fapt, tot ceea ce am discutat pe această temă, a călătoriilor astrale, sunt diverse aspecte ale noţiunii pe care mulţi o numesc iluminare. Căci călătoria astrală, alături de mentalizare: adică clarvedere, dublată de clarauz, este o ustensilă subtilă a ceea ce se numeşte în mod curent: iluminare.
În loc de iluminare, personal aş folosi mai curând termenul de înaintare spirituală, căci fiecare noutate care apare pe această cale este doar un pas. Un pas după altul, care, folosiţi cu aleasă simţire ar putea schimba drumul lumii, în fiecare moment al său.
Dar pe drumul lumii, fiecare are propriile sale înţelegeri. Şi alegeri.
Iar cu numirea este tot aşa. Cine doreşte le poate numi iluminări, sigur că da. Şi, indiferent ce credem, fiecare pas este o speranţă de mai bine, poate susţine sufleteşte, poate echilibra.
Este drept, ne-am obişnuit să privim iluminarea ca pe o stare la care omul poate ajunge să vorbească cu sfinţii sau o stare în care, la un punct diametral opus, alţii află care sunt punctele slabe ale semenilor lor şi profită de acest lucru pentru a-i înrobi: chiar cu propriile lor plăceri, după care potenţează satisfacerea lor, conform însă intereselor celor care astfel se joacă cu vieţile oamenilor.
Discut în acest fel despre iluminare pentru că sunt convinsă de faptul că nu conştientizăm întotdeauna rădăcinile sale, iar dacă le conştientizăm, nu credem că toate firele sale, fie ele rădăcini, dezvoltări şi efecte, sunt la îndemâna tuturor, mai devreme sau mai târziu, aşa cum am discutat în articolele anterioare.
Proces necunoscut pe multe dintre liniile sale de fiinţare, iluminarea este o parte a unui proces complex de conștientizare a realităţii universale în mijlocul căreia trăim. Uluirea omului în faţa acestei realităţi, revărsate în conştienţa, şi conştiinţa sa, provine din necunoașterea prin care trece în special în primii ani ai vieţii sale, atunci când îşi formează liniile de orientare în spaţiul natal. Dar şi din incapacitatea de a folosi asemenea cunoaştere, în momentul conştientizării: de a merge mai departe cu cercetarea celor aflate, cu înţelegerile contextului de fiinţare, cu legăturile care se formează în lumea înconjurătoare prin existenţa celor astfel percepute. Cel care îşi descoperă singur suprasimţurile (clar-simţurile, dintre care cele mai cunoscute sunt: clar-vederea, clar-auzul şi clar-mirosul) se descoperă singur, nesusţinut din partea societăţii. Frica se instalează în sufletul omului, o frică cu istorie lungă în societăţile lumii bazate pe asuprire şi oficializarea omorului organizat, având la bază o realitate speculată intens de asupritori: intuiţia conform căreia omul are multe de făcut în întreaga sa viaţă.
O astfel de intuiţie, la rândul său, are la bază confuzia între tipurile de activitate pe care le poate desfăşura omul în calitate de creator conştient universal: urcarea în prim-plan a activităţilor bazate pe creaţie materială manuală (şi, pe măsura prinderii de experienţă – creaţia de tip tehnologic, ca o prelungire a creaţiei manuale) şi renunţarea la creaţie materială de tip mental, folosită intens în perioada anterioară de evoluţie pământeană a omenirii.
Pentru că spiritele umane s-au angajat să nu folosească creaţia mentală pe tot timpul perioadei de vibraţie planetară joasă, până la restabilirea circulaţiei energetice de înaltă vibraţie, al cărei circuit îl poate regla numai coordonatorul evoluţiilor întregii vieţi de pe Pământ: al întregii galaxii, al întregului circuit galactic zonal, căci o astfel de lucrare trebuie coordonată în cele mai fine aspecte ale sale, pe care numai o asemenea entitate de coordonare centrală o poate realiza cu precizie şi înaltă calitate a punerii în practică a complexităţii lucrării.
Omenirea poate să aprofundeze, în aceste condiţii, tot ceea ce ţine de creaţia materială manuală şi tehnologică. O astfel de lucrare însă are dreptul dumnezeiesc de folosire a unor aspecte concrete de lucrare mentală (gândirea, de la care încă mai sunt grupuri umane private în timpul muncii lor de teren: soldaţii în armata, simplii subalterni în faţa patronilor, copiii în faţa părinţilor – de regulă încă fără drept să se gândească, ci doar să se execute); de intuiţie (cu greu acceptată în ultimul sfert de veac); de clar-simţuri (încă boicotate în mare parte din lume, datorită folosirii speculative sau/şi imorale, de multe ori).
Omenirea nu a avut nici putere multă, şi nici avizare dumnezeiască la creaţie mentală – dar numai în perioada de vibraţie joasă. Adică: până la pornirea atragerii fluxurilor energetice curente de vibraţie înaltă, din barierele inter-subzonale care le primesc din universurile superioare. Lucrare pe care o porneşte stâlpul coordonării evoluţiilor zonale – Iisus Christos, în cazul acestui moment universic, trăit de noi pe Pământ.
Omenirea a înţeles bine, încă cu foarte mult timp înainte de începutul epocii sale cea mai grea – aceea contemporană, de vibraţie joasă – că îi este absolut necesar să-şi trăiască viaţa cu toate confuziile pe care le poate face. Pentru acest lucru se află în principal majoritatea spiritelor umane acum, pe Pământ. Chiar şi cei numiţi în trecut sau azi: zeii, sfinţii, iluminaţii. Restul ajutătorilor de mare precizie, trăind şi ajutând din marginea omenirii, neştiuţi, sunt veniţi şi ei pentru cunoaşteri noi – recalibrări ale activităţilor lor, în prezenţa unor populaţii mereu noi, care vin la întrupare în fiecare loc din univers.
Omenirea va învăţa din această experienţă pământeană că este o mare deosebire între activitatea de creaţie mentală şi activitatea de percepţie extinsă dincolo de limitele corpului fizic. Este parte a învăţăturilor privind ajutorul primit, acceptat şi cedat, oferit, în orice timpuri, în orice condiţii.
Mai departe, folosirea acestor capacităţi de-a lungul vremurilor noastre nu ar fi deranjat echilibrul natural planetar în mileniile trecute, când vibraţiile erau foarte joase: mai mult decât a deranjat nefolosirea lor. Căci nu toată lumea ar fi avut o asemenea forţă, pătrundere – asemănătoare sfinţilor cunoscuţi, dar ar fi format încredere în cei care au avut, şi au: şi forţă de pătrundere, şi capacitate de orientare în viaţa cotidiană, folosind rezultatele, efectele concrete ale unei astfel de activităţi. Mai mult, majoritatea oamenilor ar fi intuit adevărul şi linia complexă de folosire a tuturor cunoştinţelor care ar fi venit treptat, conform experienţei acumulate în fiecare moment şi în fiecare sens de evoluţie al poporului local.
Aşa au funcţionat chiar în această epocă grea, chiar în cea mai grea etapă a acestei epoci pământene, societăţile retrase ale moşilor. Din această experienţă, prin care am trecut cu toţii, fără ca nici măcar unul dintre noi să o piardă cumva, am învăţat cu siguranţă ce să ne dorim de la viaţă. Pe astfel de învăţături s-a bazat pofta noastră de libertate – pe care ne-am cucerit-o treptat şi o cucerim în continuare, şi pofta noastră de cunoaştere, pe care ne-am dezvoltat-o, indiferent pe ce cale.
Şi dragostea de arte, de calitate, de moralitate, de adevăr, de virtute.
De frumuseţe şi bunătate, de respect şi bucurie. De iubire nesfârşită…
Şi, pe astfel de învăţături, se vor întemeia, tot cu siguranţă, învăţăturile noi care vor veni.
Avem experienţă, o vom pune în practică.

… să revenim…
Folosirea reveriilor pline de dragoste pentru om si Dumnezeu s-a dovedit, în timp: limitativă, conservatoare, indiferent dacă este vorba despre iluminare religioasă sau laică. Nu gândurile sublime, înălţătoare, sfaturile pline de suflet, de credinţă: modul în care, ulterior, multe descoperiri au fost oprite în loc, prin obligaţie sau persuasiune.
Dar, indiferent cum ar fi, religioasă sau laică, iluminarea are la bază exact ceea ce se neagă în prezent, dar care se dezvoltă constant, sub imperiul forţelor dumnezeieşti.

1. ILUMINAREA RELIGIOASĂ: BAZATĂ PE CAPACITĂŢI EXTINSE ALE PERCEPŢIILOR UMANE

Are tendinţa de a consacra etern textele vechi, indiferent de linia de dezvoltare a societăţii, învăţându-ne să facem acelaşi lucru. De fapt nu iluminaţii recunoscuţi au făcut sau fac acest lucru, ci cei care procesează cele venite de la dânşii, cei care îşi asumă sarcina de gestionari ai moştenirii venite de la dânşii.

Să-i iertăm, poate nu ştiu să facă mai multe.
Dar să învăţăm noi din greşelile altora, şi să ducem învăţătura iubirii, altruismului, bucuriei oriunde viaţa noastră ne îndreaptă paşii.
În spiritul lor, să cercetăm, să analizăm, să dezvoltăm şi să dăm mai departe. Să ne păstrăm credinţa, să nu confundăm neputinţa omului cu îngăduinţa Creatorului.

Cele înscrise în astfel de texte, chiar dacă sunt general-valabile, sunt folosite în scopul rămânerii în modul unidirecţional de analiză, acela al momentelor care le-au generat. Sunt adevăruri valabile, modul de interpretare şi gestionare devine dogmatic, de neatins, declarat sfânt şi de neanalizat. Pentru dreptul de analiză trebuie o încartiruire în linii de organizare care nu acceptă ieşirea din matricea consacrată. Înafara gestionarilor, nimeni nu are dreptul la alte analize decât în litera celor vechi. Nici măcar pentru detalierea, şi astfel înţelegerea unor procese care ar conduce treptat lumea către înţelegerea profundă a vieţii şi manifestărilor umane normale.
Frica – căci este vorba despre un anumit fel de frică la nivelul matricei de conducere – nu provine de la călcarea pe calea păcatului, cât călcarea pe calea înţelepţirii fără asistenţă religioasă. Ar fi vorba despre mânuirea unor linii mental-emoţionale prin efort propriu, în prezenţa cărora astfel de conduceri religioase şi-ar pierde întâietatea pe scena social-politică. Iar acesta este încă un lucru greu de acceptat.
De fapt iluminarea religioasă ar avea ca temă direcţii de legătură a omului cu exteriorul planetei, în timp ce iluminarea laică se rezumă la legăturile dintre membrii societăţii. Cele două feluri de iluminare – de cunoaştere, de fapt – se împletesc prin codurile de legi ale moralei, dar şi prin cercetări de natură materială prin care îşi aduc sprijin reciproc.
Sigur că religia se sprijină în totalitate pe elementul de iluminare. Care nu este neapărat iluminare cu sens mistic, ci este folosirea unor capacităţi normale ale oamenilor, de care la vremea respectivă nu erau conştienţi din cauza nerecunoaşterii lor oficiale. Dar care au fost preluate şi folosite cu rezultat în direcţia întăririi sau slăbirii diverselor laturi ale puterii social-politice a momentului. Puterea religioasă este tot putere social-politică, oricât am dori să nu o spunem, dorind să nu fie aşa. Moşteneşte o ideologie limitativă, este drept, gestionează esenţa limitativă, creează şi întreţine oprelişti, impune legităţi care se dovedesc a fi mereu în contradicţie faptică cu tezele expuse. Toată scrierea este bună, chiar dacă este selectată în continuare. Însă faptele celor care o răspândesc se dovedesc în toate timpurile – trecute sau contemporane – parţial diferite. Istoria sângeroasă a omenirii ne-o arată, cu durere spus. Azi omul a devenit prea puternic şi conştient pentru a se minţi că nu observă acest lucru. Trăieşte faza sa de revoltă, de cercetare provenită din revoltă, după care se va linişti şi cerceta din necesitate+curiozitate+plăcere.
Aşa cum spuneam, de toate acestea nimeni nu scapă!!
Cercetarea noastră nu demontează neapărat, căci în textele pe care le numim sfinte esenţa lor este îndrumătoare. Nu textele sunt impurificate, ci folosirea lor unidirecţională a condus la limitarea cunoaşterilor noastre.  Important este să căutăm să înţelegem fără înverşunare adevărurile mărunte ale realităţii noastre. Cu înţelegere şi pentru aspectele negative, ne-constructive, şi căutând înţelegerea celor necercetate până acum, nefolosite decent, curent, drept pentru care bâjbâielile, confuziile sunt cât se poate de normale. Perseverând în căutare, în confruntarea realităţii astfel cercetate, toate se dezleagă, se înţeleg, se aprofundează.
În acest fel, textele ne vor fi jaloane clare, concrete, pe drumul nostru de cunoaştere târzie. Ceea ce trebuie noi să facem este, cred eu, să deschidem ochii asupra aspectelor de moralitate ale folosirii acestor ustensile de o deosebită sensibilitate, pe care le descoperim acum.
Metodele naturale de revenire la cunoaşterea străveche – cunoaşterea normală a oricărui spirit uman de pe Pământ, de altfel – demonstrează înaintarea evolutivă a spiritelor umane: urmând firele cunoaşterilor astrale şi mentale referitoare la construcţia universului care ne înconjoară, începem să înţelegem, să ne întărim şi să lucrăm în continuare pentru jalonarea, apoi dezvoltarea, întărirea şi folosirea corectă a celor înţelese. Ne putem sprijini cu încredere pe textele vechi, în care vom găsi şi cuvânt de întărire, căci el se ridică la suprafaţă tocmai pentru a fi sprijin în orice etapă de trăire umană.
Căci fiecare text este într-adevăr o lucrare dumnezeiască, care ne salvează cu adevărat, căci cuprinde şi metodele, şi liniile de calitate ale cercetărilor, şi moralitatea+bunătatea care ar trebui să fie specific umană. Dacă dăm la o parte limitarea – uşor, dar cu curaj, fără teamă de repercusiunile uman-religioase, descoperim că totul este, într-adevăr, lucrarea secretă a Dumnezeului în virtutea căruia se fac toate. Faptul că ne sprijinim pe existenţa Sa ne salvează de imoralitate, agresiune – fie ea subtilă sau brutală, virulentă, de viclenie, şi câte şi mai câte altele.
Dar acest lucru nu este necesar să ne încredinţeze că, fără liniile directoare ale religiilor, ne-am pierde, ne-am aneantiza. Sprijinul real al celor care ne mângâie sufletele şi ne sprijină adevărata credinţa ne conduce mai departe. Dumnezeu în felul Său există, şi nu este un Dumnezeu al celor de după viaţă, ci un Dumnezeu în acelaşi timp al celor pământeni şi al celor care trec în forma următoare de viaţă. Un Dumnezeu cu adevărat viu, care gestionează de fapt tot ceea ce este viu, căci nu există moarte, iar de acest lucru s-a îngrijit şi se îngrijeşte El mereu.
Nu-mi este uşor să scriu despre aceste lucruri, dar o fac cu dorinţa de a fi înţeleasă că gândesc şi cercetez cu drag de oameni, cu respect şi cu înţelegere chiar pentru grelele perioade anterioare, desfăşurate cândva – aşa cum bine se spunea la o emisiune TV – mai curând în sensuri diabolice, satanice decât sfinte, religioase în sensul iubirii şi de Dumnezeu, şi de semeni. Erau vremuri în care sensul iubirii de Dumnezeu era crezut a fi susţinut prin crimă, teroare. Unele sensuri – destul de palide, ce-i drept, comparativ cu cele ce au fost – se mai păstrează şi acum, dar omenirea se va lepăda treptat de ele.
Istoria religiilor se bazează pe iluminare provenită din călătorie astrală. Nu ştim: ni se spune că este un mister, o lucrare pur dumnezeiască… Cei ce au spus că au fost răpiţi de Dumnezeu şi duşi la ceruri nu ştiau că este putere spirituală normală, ajutată în vremuri de restrişte de către Dumnezeu. Iar cei care au purtat-o mai departe au ştiut clar, au lucrat şi au folosit în deplină cunoaştere astfel de puteri. Cum spuneam: monadice, spirituale.

Îmi pare… nu ştiu cum îmi pare… dar ştiu bine că de ele nu scapă nimeni. Pentru unii este greu de acceptat, pentru alţii – o reală bucurie…
Este o fântână care va rămâne unică pe Pământ. Şi încă foarte repede.

Problema cea mai importantă pentru religii mi se pare aceea a ispitei. Ispita pentru oprirea căreia ne rugăm este la uşa noastră, aşa cum a fost şi la uşa lui Iisus. Depinde de noi, cu toţii, să-i dăm sau nu drumul să intre. Iar dacă o lăsăm totuşi să intre, mai mult sau mai puţin conştient – depinde de noi cum o folosim.
Averea câştigată s-o împărţim săracilor – fie ea materială sau de cunoaştere. Cunoaşterea, lumina sufletului, spiritului, nu trebuie ţinută sub obroc. Nici făcută speculă cu ea.
Omul destrăbălat să fie ajutat: sărăcia naşte prostituţie, dar şi bogăţia, prin nefolosirea echilibrată a tuturor forţelor spirituale: bogatul trândav nu-şi foloseşte nici trupul, nici mintea, nici sufletul, astfel încât cea mai simplă metodă să scape de lestul energiilor nefolosite este să le împrăştie în modul cel mai simplu cu putință. Nu activitatea sexuală produce plăcere, ci descărcarea energetică, scăparea de suprasarcină. Vom mai discuta.
Drogurile sunt căi de uitare şi eliberare într-o societate care nu are răbdare şi nici înţelegere pentru cei cu mintea altfel decât “brici”, adică promptă şi agresivă. Învăţătorii, îndrumătorii spirituali (preoţii, profesorii) şi medicii (doctori, terapeuţi) ar avea mult de gândit aici.
Iluminarea care nu se autoîntreţine prin muncă şi cunoaştere permanentă nu cred că este iluminare. Sprijinul pe iluminaţi cărora nu li se dezvoltă căile, păstrând liniile de austeritate, dăruire şi autocontrol ar trebui să ne dea mult de gândit.
Mulţi spun că o astfel de continuare neagă fondatorii, dar eu nu cred că este de loc aşa. Dimpotrivă îi respectăm ca pe nişte adevăraţi luminători ai drumurilor noastre, căci din chiar esenţa vieţii lor se pot porni, primind mereu exemplul lor, noi forţe proaspete de simţire, de cunoaştere, de înţelegere a realităţii de a cărei cunoaştere suntem încă foarte departe.

2. ILUMINAREA LAICĂ: BAZATĂ PE CAPACITĂŢI EXTINSE ALE PERCEPŢIILOR UMANE

Are şi ea tendinţa de a consacra etern – însă ceva cu puţin diferit, înţeleg eu: structuri socio-politice menite să păstreze un grad înaintat de distanţare a lumii de echilibru, de bunăstare spirituală, normală stadiului de creator conştient universal, pe care îl are în patrimoniul său spiritual fiecare om de pe Pământ. Atâta doar că este numai într-o măsură mai mare sau mai mică consolidat la nivele joase de vibraţie ale universului. Oamenii care aderă şi întăresc astfel de structuri nu trebuie dispreţuiţi, căci ei au cea mai puţină consolidare de acest fel. Nu se pot concentra la muncă manuală/tehnologică în condiţiile unei aglomeraţii planetare (semeni şi biosistem în acelaşi timp), în schimb au o putere de pătrundere mentală şi astrală deosebit de puternică, pe care învaţă acum să o folosească extins: de la familia, grupul propriu de interese, de necesităţi de fapt, către restul populaţiilor în mijlocul cărora se nasc.
Se folosesc, da! este drept, de activitate subliminală, căci maeştrii acestui sport mental au pornit de mii de ani de la înţelegerea modului în care subconştientul faţetează, şi pătrunde în acelaşi timp toate aspectele existenţei omului pe Pământ. Da, pe Pământ, căci în alte locuri din univers, în alte timpuri chiar pe Pământ, protecţiile sunt deosebit de puternice şi fiecare om în parte are posibilitatea + dibăcia de a se proteja suplimentar faţă de mediul care altfel i-ar perturba activitatea de o subtilitate cu totul specială.
Au învăţat şi au aplicat în felul lor moduri diferite de accesare a subconştientului uman, ştiind că el poate fi citit dinafara corpului fizic, în chiar ceea ce numim călătorie astrală. I-am numit în postările anterioare: vânătorii de vise. Au făurit o societate bazată pe sclavie mentală. Dar nu întru totul, căci ceea ce nu i-a interesat pe acei începători a fost modul în care, în timp, în lungul mileniilor care le vor urma, totul se va schimba treptat. Şi omenirea şi-a trăit schimbările, iar azi se scutură de greutatea purtată în spate, prinde cu curaj biciul stăpânirilor şi îşi făureşte o libertate prin care va şti să lupte: în viitorul evoluţiilor sale, ajutând şi alte generaţii să ducă aceeaşi luptă, să susţină aceleaşi învăţături şi să le ducă, rând pe rând, mai departe.
Învăţăturile se fac aici, în această zonă a universului, prin faptă, înţelegerea faptei şi continuarea în diferite alte moduri de trăire, pe lângă cea fizică. Este un loc din univers în care spiritele învaţă că nu au numai un singur fel de trăire. Spiritele care au ajuns creatoare conştiente universale (adică mânuind în egală măsură şi creaţia pe cale mentală, şi creaţia pe cale manuală, apoi cea ajutătoare manualului: tehnologică) învaţă prin aceeaşi lege a faptei să-şi cunoască neputinţa de a păstra mereu cunoaşterea universală, chiar şi numai intuitivă, dar conştientă de realitatea ei. Să nu se lase influenţate de semeni care le pot perturba existenţa şi să înveţe, la rândul lor, şi pe alţii, să capete aceleaşi fel de puteri. Să ştie de existenţa “zeilor”: entităţi ajutătoare astrale, dimensionale şi coordonatoare ale evoluţiilor lor, dar fără a cere, a avea pretenţii: pretenţii care vin de la oamenii care se erijează în conducătorii lor. Conducători care nu sunt, într-adevăr, cei mai pricepuţi, dar sunt lăsaţi să ajungă astfel, cu un scop precis: scurtarea timpului evolutiv obositor pentru astfel de spirite şi cele de evoluţie asemănătoare. În lipsa condiţiilor create de ei, evoluanţii mai experimentaţi (deşi nici ei foarte abili în astfel de direcţii, încă) ar privi viaţa încă în mod unilateral, consacrându-se doar uneia sau alteia dintre sarcinile generale sau personale, de-a lungul unei vieţi prelungite în mod obositor. Să punctăm aceste elemente:
– s-ar ocupa numai de creaţie materială, fără să-şi coordoneze relaţiile cu alţi semeni, dacă au de consolidat creaţia lor manuală, pe care au acceptat-o de curând. Sau, dacă astfel de creaţie este consolidată cât de cât, s-ar ocupa numai de crearea şi întreţinerea de relaţii cu semenii aflaţi pe aceeaşi treaptă evolutivă, în detrimentul creaţiei materiale într-un mediu destul de agresiv, departe de a fi optim celor care sunt destul de puţin împăcaţi cu desfăşurarea ei;
– astfel de conducători agresivi – nu numai în apărare, ci în faţa a tot ceea ce nu mişcă în faţa lor, şi mai cu seamă în faţa a tot ceea ce nu mişcă aşa cum doresc ei – le scot din memoriile spirituale elemente ale evoluţiilor lor vechi, petrecute în timpurile altor deplasări în acest loc din univers (nu timpurile pământene străvechi, dinainte de potop, de ultima glaciaţiune). Fără de astfel de impulsuri, lumea şi-ar ascunde astfel de atitudini, şi nu le-ar mai avea decât în condiţii de prelungire a timpului etapei de evoluţie – până la oboseală. Numai în condiţii de oboseală ar ieşi la suprafaţă, în acest caz, fără astfel de conducători: agresivitatea (şi în atac, dar şi în apărare), cruzimea, viclenia, furtul, crima, dar şi poftele şi excesele lor cu efectele de rigoare.
Aşadar, iată partea bună, ascunsă a relelor aduse de astfel de conducători, lipsiţi de experienţă, dar şi de cele mai multe ori de formaţia a ceea ce numim omenie, bun-simţ (înnăscut, spunem noi). Este drept, se erijează în ceea ce nu sunt, ne determină să credem că fără ei noi nu putem să ne descurcăm, dar timpul şi timpurile în permanentă schimbare ne va dovedi că lucrurile nu stau chiar aşa. Experienţa revoluţiilor prin care lumea crede că poporul s-a revoltat, a schimbat, dar nu a pus în practică stindardele fluturate în timpul luptelor, creează o imagine destul de falsă a unor astfel de încercări de schimbare a lumii. Căci din mijlocul poporului, a revoluţionarilor, au irumpt întotdeauna acelaşi fel de oameni cu cei înlocuiţi, spirite cu aceeaşi treaptă de evoluţie, care şi-au atras în jurul lor tot astfel de oameni ca şi ei, reformând doar parţial societatea, pentru a nu avea aceeaşi soartă ca şi predecesorii lor.
Vom discuta despre liniile de formare spirituală a istoriei popoarelor, în timp.
Pentru ei, o astfel de experienţă le subliniază propriile lor excese, în condiţiile în care ar fi putut: să mobilizeze oamenii la lucru – dar nu şi să asuprească; să încurajeze creaţia materială de înaltă calitate – dar nu şi să priveze creatorii de propria lor creaţie. Să încurajeze cunoaşterea, şi nicidecum să o gestioneze după interese meschine. Să încurajeze mai presus de toate repararea corpurilor umane, căci linii genetice sunt tocite, distruse nu de puţine ori: în locul unor astfel de căutări, au fost cercetate şi implementate modalităţi de restricţionare, prin făţuire doar, a efectelor de acest fel în domeniul fizic extrem, şi nu de echilibrare, căci, spre exemplu, sportul devine el însuşi, din activitate echilibrantă – domeniu de interes extrem.
Să ne oprim aici şi să nu alunecăm pe pantele abrupte ale acuzelor. Să observăm, să gândim la alternative mereu mai calitative şi să observăm în continuare cum gândul şi atitudinea noastră radiantă schimbă încet, dar sigur, toată faţa lumii.
Să nu gândim că întotdeauna cei buni “merg” în rai şi cei răi merg în iad. De multe ori cei răi nu merg în “iad” – iadul conştiinţei de după terminarea acestui simplu exerciţiu pe care îl numim destin. Căci cei buni suferă un iad de multe ori mai puternic decât al celor răi, căci conştiinţa le este mult mai puternică, profundă şi înaintată pe drumul universalizării, astfel încât regretele şi durerile lor sunt cele mai grele.
Dar toate sunt învăţături. Toate trec, noi rămânem mai puternici.