Aşadar, să reţinem câteva aspecte deosebit de importante, pentru că ceea ce numim tradiţie în mod curent a ajuns să fie orice obişnuinţă a oamenilor de pe un spaţiu mai larg, numită tradiţie prin chiar puterea obişnuinţei lor. Tocmai de aceea este necesar să delimităm tradiţia de obişnuinţă. Dar românul numea cândva tradiţia: datină: ceva dat şi luat în primire, luat în posesie – şi aceasta se poate referi la lucruri mai noi sau mai vechi, sub forme diferite, ale căror origini s-au pierdut în vâltoarea vremurilor.
Aşadar nu obiceiul este datul. Nu în forma care se face în mod curent şi care este ceva schimbător, ci elementul de bază: spre exemplu – urzeala covoarelor este întotdeauna la fel, la toate covoarele, ţesătura este la fel în linii mari – dar ceea ce uneşte un covor de altul este existenţa lui ca atare pentru necesităţile omului. Tradiţia nu este forma – ci protecţia pe care o oferă, iar ţesăturile lui pot aminti subconştientului sau direct conştientului uman ceva din trecutul, din fundamentul cunoaşterii umane şi a modului de recuperare a unei cunoaşteri pierdute. Evidenţa, concretul păstrează ceva din subtil – cel mai important pentru om, chiar dacă azi este târât spre dispreţuirea cunoaşterii şi subtilităţilor ei. Să rămânem în exemplul nostru concret: aşadar avem:
1. Utilitatea covorului, pentru care se realizează toate formele de covoare, carpete, preşuri din lume; existenţa acelui “ceva”care foloseşte oricărui om într-un anume sens, protejându-i corporalitatea într-un anume fel, dar şi podeaua, la rândul ei;
2. Are o structură, o formă comună, care în exemplul nostru este urzeala, care păstrează ţesătura;
3. Componenta finală – ţesătura – care face ca orice asemenea covor aibă particularităţile sale şi în acelaşi timp să-şi atingă utilitatea.
În subtilitatea cea mai profundă, toate evocă platforma pe care în trecut se construia întreaga aşezare, din care la un moment dat s-a păstrat doar platforma pe care se construia casa: care proteja omul creator pe de o parte – pe de altă parte pământul, viaţa din scoarţa pământului, păstrându-l curat, aerisit, afânat.
Vom urmări, după aceste articole cu aspecte generale care urmăresc înţelegerile fundamentale ale tradiţiilor, câteva exemple concrete, generate ca tradiţie: în muzică, arhitectură, sculptură, obiecte de uz gospodăresc ca suport pentru pictură şi sculptură de o subtilitate care vine să completeze pe aceea a obiectului, obiecte de îmbrăcăminte pentru întreţinerea energetică a corpului fizic şi astfel a sănătăţii creatorului, etc. Muzica (şi dansul), arhitectonica şi sculptura au fost forţe redutabile pentru transmiterea unei cunoaşteri profunde şi a unei forme concrete de susţinere în perioada “întunecată”, precum şi de întărire a încrederii pentru vremea reîmprospătării energiilor, corpurilor, manifestărilor umane şi nu în ultimul rând cunoaşterii ancestrale.
Să nu uităm că noi, cei de azi, am fost trăitorii acelor vremuri în care s-au pus bazele acestor tradiţii, la care fiecare spirit uman întrupat a participat, după felul şi complexitatea experienţei sale.
Nu au fost puse în scenă de “iniţiaţi” care să fi impus ceva popoarelor – a fost însuşi poporul – toate popoarele lumii omeneşti.
Nu a fost o muncă exclusiv intelectuală pentru preluarea unor idei ale unei minorităţi pentru a o impune unei majorităţi neştiutoare, nu s-a teoretizat ceva, nişte idealuri de pe alte coclauri ale universului (cum se tot doreşte a se impune în ultima vreme) şi încercat a se fi trasat ca linii de dezvoltare sau chiar şi numai de păstrare a celor care erau pe cale a fi pierdute. Este important de acceptat faptul că muzica, arhitectura aşa cum o cunoaştem azi, artele nu au existat în epoca mentală ca fantezii ale omului, ca obiective de relaxare, de admirat şi de copiat sau dezvoltat. Totul era ceva natural, perceput de om, trăit şi creat în modul cel mai simplu posibil. Ceea ce facem acum nu este altceva decât să aducem deja în viaţa noastră corespondenţe naturale pe care însă de abia de acum înainte începem să le percepem în diferite feluri. Atunci, la rădăcinile vremurilor de azi, ştiam cu toţii că va veni un fel de pauză în totalitatea simţirilor noastre – dar una superficială în felul său, care nu ar avea puterea să distrugă ceva definitiv. Şi avea să fie de scurtă durată, comparativ cu lungimea medie a vieţii umane de-a lungul întregii sale şederi a spiritelor umane pe Pământ. După care totul avea să revină în conştienţa omenirii – prin amintirile proprii, şi nu numai prin conştientizarea faptului că asemenea idealuri ale unora ar fi fost doar bune de pus în practică. Tot ceea ce există în viaţa noastră ne va întări, ne va încuraja să privim mult mai clar în direcţii concrete, desconsiderate în trecut sau doar privite ca o pierdere de timp. Reluarea activităţilor străvechi va fi întărită de o corporalitate care ni se dezvoltă de mult – dar nu am ştiut cum s-o folosim. Şi toate activităţile relativ noi pentru o epocă îngustă şi sărăcăcioasă în felul ei – de profunzimi, de înţelegeri, de subtilităţi – vor fi aduse la un nivel superior, înţelegând însă că fără a trece prin această perioadă nimic nu ar fi putut să fie dus la un asemenea nivel superior.
Noi trăim acum epoca revenirilor, încurajării redescoperirii de noi înşine, a tuturor încrederilor pe care în vremurile imediat anterioare erau pe cale a fi total abandonate. Totul a fost într-o perfectă continuitate, astfel încât azi ne putem da seama că scopul a fost atins. Totul a fost transmis prin trăire, prin transmitere pe cale orală – rareori pe cale scrisă, de cele mai multe ori pe cale artizanală în toate cele create şi folosite de omenire. De fapt oralitatea nu se potriveşte tuturor transmiterilor, căci unele s-au perpetuat prin înseşi obiectele şi obiectivele vieţii şi creaţiei umane, de folosire curentă. În ce priveşte oralitatea, cunoaşterea care a stat la baza tuturor aspectelor vieţii şi creaţiei omului, ea este crezută azi drept unică formă de transmitere a cunoaşterii: dar de fapt lucrurile stau cu totul altfel, şi puţinele locuri în care s-a păstrat până de curând mostre din astfel de transmiteri sunt distruse sistematic, pentru ca nimeni să nu poată contesta că lucrurile ar sta altfel decât cele arătate în mod oficial. Dar odată văzute chiar şi de puţini oameni, ele îşi ating scopul şi întăresc pe cei cunoscători prin propriile cercetări, care la rândul lor întăresc pe cei care le calcă pe urme. Datul din strămoşi a primit la pieptul său căutătorii şi a găsit loc de păstrare în sufletul lor, de unde nimeni nu le mai poate şterge...
Trăim vremea în care înţelegem că nimic nu a fost realizat nici din disperarea celor care vedeau că îşi pierd simţuri şi cunoaşteri, fără să înţeleagă procesul, cu desfăşurarea şi efectele lui în timp: disperare cu care azi, necunoscând multe despre noi înşine, ca spirite în evoluţii complexe, dorim ca o asemenea revenire să se facă mult mai rapid – dar acum abia ne dăm seama că le dorim fără a fi înţeles sensul acestor faze care se derulează lent. Şi este aşa tocmai pentru că ele cuprind o complexitate uriaşă care se derulează acoperind o arie largă de manifestări, extrem de utile: şi pentru a zămisli altele noi, şi pentru a fi toate, rând pe rând, pătrunse din ce în ce mai profund:
– ca să trăim în continuare mult mai multe deschideri aici, pe Pământ, pe care azi nici măcar nu le bănuim;
– ca să prindem un anume fel de experienţă privind relaţiile dintre noi, oamenii, să ne ajutăm reciproc să ne echilibrăm acolo unde niciodată în trecutul nostru apropriat nu ne-am străduit să ne moderăm, să ne armonizăm cu cei şi cele din jur, cu toate derulările de pe planetă: uneori mai rapid, alteori mai lent, schimbările venind pe tăcute iar noi să încercăm să ne găsim un loc fără să deranjăm, un loc în armoniile împletirii tuturor formelor de viaţă de pe Pământ. Un asemenea loc în armoniile pământene şi universale ne va ajuta să le trăim într-un mod uman de maximă complexitate şi, prin pătrunderea lor, vom ajuta să se refacă întreg Pământul, intuind şi cunoscând direct marea lor importanţă. Apoi, când ne vom termina toate sarcinile fizice, vom înţelege complet rosturile adânci pe care acum nu le putem pătrunde bine, dar în acelaşi timp şi ale tuturor formelor de viaţă de oriunde, planetare şi celeste: va fi o muncă desfăşurată sub îndrumarea ajutătorilor şi coordonatorilor noştri: nevăzuţi azi – trăind efectiv împreună cu dânşii, clipă de clipă, nu peste mult timp.
Să mai înţelegem ceva în plus: practica redescoperirilor, mai cu seamă a principiilor cunoaşterii şi protejării vieţii, nu înseamnă neapărat cunoaşterea ca scop final, ci cunoaşterea care ajută la perceperea lumii universale, care a fost creată cu forţe şi cunoaşteri mult mai mari decât poate fi orice realizat cu forţele spiritelor pământene, fără a se strica echilibrele lumii. De aceea, oricât ar trăi spiritele umane pe Pământ, ele nu vor avea nici un motiv de stagnare. Căutând mereu, ne dezvoltăm forţele individuale, ajutăm şi pe alţii care sunt pe acelaşi drum, ajungem cu toţii la întărirea forţelor noastre radiante şi, din dezvoltarea acestora – zămislirea altora, mereu noi.
Iată aşadar cum tradiţia a fost creată ca menţinere a legăturii lumii universale – a cosmosului, a populaţiilor cereşti – cu omul, cu pământeanul mereu creator, pacifist de felul lui, înţelegător al acestei legături. Şi fiind, şi rămânând fiecare în parte mediator între diferite grupuri de spirite întrupate sub diferite forme. Nu a fost sarcina nimănui de a se erija ca mediator între cer şi Pământ, între om şi divinitate, căci omul obişnuit nu este capabil de a face ceva fără să strice armoniile deja existente între ele. O asemenea înţelegere va veni alături de aceea că fiecare om, fiecare vieţuitoare în felul său, are această legătură directă cu verticala spirituală ajutătoare şi coordonatoare a evoluţiilor noastre. Şi numai acceptând acest lucru se va aşterne pacea în sufletele tuturor oamenilor...
Vom înţelege cu toţii că sensul universal al tradiţiei este acela de a menţine şi întări cunoaşterea tuturor celor ce se derulează etern în infinit – nu numai a celor obişnuite aici, acum, pe Pământ. Este reflectarea tuturor evoluţiilor, din toate timpurile – din orice timpuri, de orice feluri – în cuprinsul timpului pământean, a tuturor forţelor spirituale în revenire, acceptarea îndrumării unor conduceri spirituale în sensul cel mai profund uman: conducători-îndrumători adevăraţi, care nu ne-au părăsit niciodată, ci doar ne-au lăsat spaţii existenţiale trăirilor noastre în orice circumstanţe. Iar acest pas vom înţelege că este cel mai important pentru noi, oamenii, în continuarea mersului nostru etern, în infinit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu