Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

duminică, 18 decembrie 2011

CÂT ESTE DE NORMAL SĂ DISPREŢUIM??...

Şi pun această întrebare pentru că toţi oamenii dispreţuiesc ceva: chiar şi insular, şi fără să-şi dea seama de la bun început – ci numai printr-o matură autopercepţie doritoare de a cunoaşte net adevărul despre propria persoană.
Aşadar, unii dispreţuiesc chiar dorind să o facă, conştient. Şi majoritatea oamenilor care dispreţuiesc cu încredere în manifestarea lor, care prin dispreţul lor se delimitează de "tagma" celor dispreţuiţi astfel, nici nu vor să-şi schimbe atitudinea. Degeaba vorbeşti cu ei: ei dispreţuiesc în egală măsură şi pe cei care au convingerea că fac mai puţin decât ei, dar şi pe cei care pot să-i înţeleagă şi pe unii, şi pe ceilalţi: în acest fel se simt puşi în aceeaşi "tagmă" cu cei pe care îi dispreţuiesc, iar asta este totul neconvenabil pentru ei...
Sigur că pentru cei care îi pot înţelege pe toţi, căci fiecare se manifestă conform puterilor lor spirituale şi conform experienţei pe care au acumulat-o până în prezent, merg pe varianta de gândire interioară propusă în articolul "Omule, adu-ţi aminte cine eşti!" (http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2011/12/omule-adu-ti-aminte-cine-esti.html)

Este evident că unii oameni oricât ai vrea, tot se vor crede superiori prin tot felul de puteri pe care le câştigă în lumea aceasta... Orice fel de "ajungere" poate fi o unealtă pentru a dispreţui... Dispreţul celor săraci pentru cei bogaţi este cel mai dureros, dar în egală măsură şi dispreţul celor bogaţi pentru "prostia" celor pe spinarea cărora s-au ridicat şi îşi exercită puterile – este deopotrivă de dureros...
Unii îi dispreţuiesc pe alţii, împreună dispreţuiesc pe cei pe spinarea cărora s-au ridicat... Deocamdată este normal pentru vibraţia în care trăim cu toţii – joasă şi împingând la luptă pentru un anume fel de supravieţuire: pentru animale într-un fel de supravieţuire – pentru oameni în alt fel.

Cei care ajung la un grad înaintat de cultură şi rafinament dispreţuiesc pe toţi ceilalţi, oamenii care nici nu au căutat cultura vreodată, deşi ar fi avut posibilităţi măcar minime în societatea noastră. Astfel de oameni culţi au căutat doar să se menţină într-un anume nivel material, curaţi şi ordonaţi, purtându-se stilat cu lumea, dar în sinea lor se împart în iubitori şi dispreţuitori – chiar dacă nu-şi dau bine seama de acest lucru.
Cu cei din categoria necultivaţi nu poţi decât rareori discuta, cu atitudine de bunătate neevidenţiată, din care treptat le poţi strecura o învăţătură doar prin exemplu personal. Cei cultivaţi şi dispreţuitori pot fi abordaţi uneori, dacă nu cumva paharul lor este prea plin şi viaţa nu l-a deşertat prin greutăţi. Dar abordând această temă cu cei prietenoşi, care nu dispreţuiesc, dar care oferă şansa de a se afla în relaţii cu dispreţuitorii, le poţi strecura învăţătura pe care ar putea doar ei, cei care oferă admiraţie celorlalţi, să le-o ofere prin exemplu personal. Este o strategie care dă întotdeauna rezultate, dar în timp. Important este să avem răbdare şi să nu ne schimbăm atitudinea, influenţaţi de atitudinea nesatisfăcătoare a celor care au nevoie de înţelegere şi respect.

Pentru că preţuirea este de fapt respect. Numai arătând respect putem să ajungem la sufletul celor care dispreţuiesc...

Trebuie să înţelegem că dispreţul nu este o strategie, că cei care se cred în putere, şi lovesc – grosier sau subtil – în semenii lor nu trebuiesc dispreţuiţi. Cu dispreţul nostru nu facem decât să întărim dispreţul lor. Ei au cert un punct de lumină în ei – uneori mai mare decât am crede... alteori mai mic, dar existent, cert ! – şi acela trebuie să fie întărit. Aşadar cu astfel de oameni doar înţelegându-i şi dorindu-le clar ridicarea, cu speranţă fără şovăire, se poate trăi. Poţi să nu vezi rezultatul cu asemenea oameni, dar le foloseşte cu siguranţă: un strop de la noi, un strop de la alţii – se ajunge la o masă critică de conştientizare care să aducă propria simţire a omeniei şi respectului de sine şi de ceilalţi în mijlocul cărora trăiesc.

De remarcat faptul că, oricât aş gândi o strategie de ajutor, nu rămân la strategie, ci doar îmi lămuresc cu cine pot discuta mai profund şi cu cine pot discuta mai puţine lucruri. Iar aceasta este o formă de respect faţă de cei din jurul meu – le respect dorinţele şi neputinţele deopotrivă. Important este să nu ne delimităm, distanţăm de nimeni, chiar dacă ne trezim influenţaţi subconştient, fără să ne dorim, de asemenea sentimente care irump uneori la suprafaţă, prin comportamentul nostru – în conştient, mirându-ne de unde au venit asemenea manifestări pe care nu le apreciem: şi care ne determină la un moment dat să ajungem să ne dispreţuim pe noi înşine... Influenţarea noastră reciprocă este bună, căci ea este o formă de conştientizare a celor cu care ne confruntăm în această lume, şi conduce la formarea unor înţelegeri şi a unor strategii de păstrare a propriei atitudini de viaţă, consolidându-se chiar prin lupta-munca interioară de a ne păstra în propria atitudine curată.

PÂNĂ LA URMĂ ESTE VORBA DESPRE A AVEA CREDINŢĂ ÎN OAMENI, LA FEL CUM AVEM CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU... Să credem în eternitatea învăţăturilor, în infinitul timp pe care îl avem la dispoziţie şi în universalitatea spiritelor de pretutindeni...
Doar că uităm deseori acest lucru...

8 comentarii:

SOmeONE spunea...

"...a avea credinta in oameni la fel cum avem credinta in Dumnezeu..."
Este, probabil, cea mai utopica afirmatie care se poate face! Si spun asta fara cea mai mica urma de dispret (si/sau de frustrare). :)
Sigur, vei spune ca pragmatismul este principalul obstacol catre acest mirific ideal, dar fara o minima doza din acest sanatos filtru al realitatii, probabil ca nici unul dintre noi nu ne-am afla in acest moment aici, discutand. Iar calendarul ar geme de multime de sfinti canonizati, in timp ce realitatea ar continua sa curga linistita fara sa se abata un singur milimetru de la matca sa.
A indemna pe cineva sa aiba credinta oarba in oameni, este echivalentul la a-i pune in mana un pistol incarcat si a-l indemna sa se sinucida, din pacate (si subliniez!). :)
In ce priveste dispretul, sunt de acord cu tine, Cristiana, doar intr-o anumita masura. Dispretul izvorat din snobism este, fara discutie, de pus in loc fruntas in lista pacatelor capitale. Dar nu poate fi eliminat definitiv ca si instrument al implinirii spirituale. Ar insemna sa nu mai putem discerne intre fundamentalele notiuni de "bine" si "rau", nu crezi? Daca este sa ne raportam la Dumnezeu ca si exemplu, atat cel din Vechiul Testament, cat si cel din Noul (chiar daca acesta din urma - mult ameliorat din acest punct de vedere), nu numai ca nu au defel incredere in oameni (desi in grad sa le anticipeze reactiile!), dar isi manifesta intr-o multime de cazuri profundul dispret. Putem noi sa fim mai "cu mot" ? :)

Cristiana spunea...

(1)Sorin, eu te cred!! La fel ai spune, cred eu, şi dacă am fi în aceeaşi încăpere amândoi şi ţi-aş spune că de fapt suntem vreo 3 4.. împreună cu nişte ajutători astrali!! Sigur că de fapt nu ţi-aş spune!! ştiind că nu crezi, ţi-aş respecta încredinţările - nu pentru că mi-ar fi frică, ruşine sau m-aş simţi frustrată dacă m-ai contrazice!!
Dar acesta nu este un motiv să nu spun într-o altă companie că ei există, că ne ajută, că ei fac legătura între noi şi alte grupuri spirituale, şi nu stau doar ca să ne monitorizeze, aşa cum cred mulţi..
Cunoscându-te în linii foarte mari, ştiu că nu dispreţuieşti de felul tău. Eu m-am dispreţuit cândva că am făcut ceva ce tu nu ai primit să faci, nu are importanţă ce, important este că spun cititorilor că eu te cred. Da.
Am mai discutat între noi, cei de pe unele bloguri pe care le frecventam împreună în trecut, că dacă citim ce scrie cineva, imediat avem orientarea de a discuta. Asta şi fac aici, deschid puncte de gândire personală, chiar dacă nu încurajez discuţiile tip messenger, iar cititorii mei au îmţeles asta - căci este un blog de cercetare.
Discuţiile profunde le încurajez, dar cum scriu noutăţi de regulă, sau moduri noi de a potrivi cele cunoscute deja, totul rămâne de reflectat în sinea cititorului, de aşteptat până se mai răspândesc şi se autoîncurajează şi alţii să scrie ceva asemănător. Asta înseamnă că se creează noi fire de gândire, de manifestare umană cum spun eu.
Nu m-am gândit la expresia încredere oarbă nici în cazul lui Dumnezeu, la ceva concret-orbeşte: adică - ştii cazul celui ce refuza orice ajutor omenesc doar pentru că aştepta ca Dumnezeu să facă o minune.. să se vadă zburând prin aer, pe braţe nevăzute, în văzul lumii ca să ajungă admirat de întreaga lume... Da, uneori Dumnezeu face şi asta, dar oferă ajutor şi prin oameni. Mai ales prin oameni, dar şi prin orice vieţuitoare..
Sunt mai multe puncte de vedere care atestă ceea ce am impusionat la gândire, chiar prin acest filtru sănătos al realităţii: dacă ştii semnul Yin-Yang - cred îl ştii - ceea ce înseamnă că în mijlocul celui mai dens întuneric există un punct de lumină şi invers. La încrederea în acel punct m-am referit. În spatele acelui punct se află ceva în care eu personal am o încredere nelimitată. Da: nelimitată - ceea ce nu înseamnă că acum întunericul nu ar obtura lumina APROAPE complet şi omul nu ar fi în stare să-mi facă rău. De aceea avem diverse modalităţi de apărare şi nu stau în mijlocul drumului pe unde trec maşinile doar pentru că eu aş crede orbeşte că omul plin de bun simţ nu ar opri... Ei bine, zilnic ne revoltăm la trecerea de pietoni din faţa locuinţei mele, pentru că şoferii nu opresc nici dacă întinzi mâna un minut pe verdele tău ca să treci legal!! Nu vor. Scurt: nu vor.. ba te mai şi înjură.. Când aud o înjurătură, spun tare că nu contest că e nesimţit, dar şi primăria a pus semafoare care au apărători care provoacă unghiuri moarte, ei nu văd când se schimbă culoarea şi ne fac pe noi nenorociţi, etc.. Adică exact cum sunt şi ei făcuţi de pietoni!! Şi apar răspunsuri: "Aaa! Da?.. Ahaa.." dar şi "Da? nenorociţii de la primărie, nu-s în stare de nimic decât să fure!!" Atunci o lungă perioadă tac din gură, ca să nu dau prilejul unor noi înjurături.
Căci asta e: încurajez de fapt, fără să vreau, punctul de întuneric al oamenilor luminoşi..

Cristiana spunea...

(2) Şi da, ai perfectă dreptate ajunsă în acest punct: pentru mine - ca şi pentru alţi oameni, fundamentalele noţiuni "bine" şi "rău" sunt reale, dar le privesc prin prisma unui principiu unitar: necesitatea aici, în aceste timpuri. Necesar - fărăexagerare, fără exacerbare, dar acum asta învăţăm, printre altele: cum să ne moderăm manifestările.
În alte timpuri, de vibraţie ridicată, ele se numesc: vechi şi nou, calitate şi calitate avansată. Deci privim lumea prin prisma deosebirilor între noţiuni de aceeaşi natură. Cred că asta e ceva de reţinut.
Dar m-am mirat la început de felul în care pui problema, că Dumnezeul vechiului şi noului testament ar avea pe alocuri dispreţ faţă de oameni - cel puţin mirare faţă de cele ref. la noul testament. Vechiul testament îl consider o grupare de păreri persoanle ale unor oameni (preoţi) care au cercetat trecutul prin prisma unor cunoaşteri găsite sau făcute prin clarviziune şi nu au ştiut să înţeleagă ce au văzut acolo. Multe sunt reale - dar puse aşa într-un document sună aiurea - cum este cazul faptului că mai întâi Dumnezeu a creat oamenii, pe urmă cerul cu soarele şi stelele... Asta m-a încredinţat în afirmaţia mea, că nu Dumnezeu a oferit informaţia, ci ei au văzut ceva şi nu au ştiut de fapt ce au văzut. La fel şi cu Moise, nu Dumnezeu a făcut pedepsele, ci ei, fiind cu toţii oamenii ai templelor, preoţi "iniţiaţi" în ale uciderilor de fapt.. Şi asta făceau - ucideau..
Dacă citeşti tot aşa VT, ajungi departe..
Dar în NT nu am depistat încă nimic. Poate mă ajuţi?!..
Oricum vremurile se schimbă şi ceea ce era de făcut în trecut - azi putem schimba. Şi de aceea spun că da, noi suntem acum moţul care va fi depăşit mereu. Mereu un pas înainte, mereu un pas mai sus.

PS. Mie mi-a plăcut întotdeauna să răspund comentariilor tale, căci ai respect faţă de oameni, chiar dacă nu eşti de acord cu unii, sau cu unele păreri ale lor.

SOmeONE spunea...

:)
Multumesc pentru aprecieri! :)
Dau doar doua exemple, de dispret exprimat de catre Isus in NT, pentru ca sunt pasaje pe care cam toata lumea le cunoaste: in mustrarea Carturarilor si Fariseilor si, bineinteles, la alungarea negutatorilor din Templu. "Nebuni si orbi! Care este mai mare, aurul sau Templul, care sfinteste aurul?"
:)

Cristiana spunea...

Ahaaa... mie asta nu mi se pare dispreţ, Sorin, ci chiar tu ai spus: mustrare, dojană, severitate... Modul de exprimare al acelor vremuri era mult mai metaforic decât azi, de aceea mi se pare un mod specific de exprimare a supărării pentru deviaţiile spirituale ale celor care s-au crezut întotdeauna "popor ales"..
Sigur însă că fiecare are modul său de a privi lucrurile.. Mulţumesc oricum!!
Îţi doresc o seară plăcută în continuare!!

Unknown spunea...

şi privesc dintre linii care refuză să se intersecteze într-un releveu şi am o reverie puternică către o societate în care oamenii pot ierta cu adevărat, în suflet celorlalţi orice.
şi mă opresc şi revin la liniile mele pentru că ştiu că reveria mea va fi scurtă pentru că intenţiile se materializează. fără polemică sau dispreţ. doar constructiv.

Cristiana spunea...

...da...

Cristiana spunea...

În urma mai multor discuţii pe diverse motoare de socializare mi s-a întărit încredinţarea că s-a înrădăcinat confuzia între a dispreţui şi a nu fi de acord cu o manifestare umană. Ceea ce ar trebui să ne determine să gândim profund asupra celor cu care ne-am obişnuit atât de mult, încât nu ne mai gândim mai departe, ci la altceva: nu ne mai gândim la noi înşine, ci la cel ce nu se manifestă asemănător nouă.
Este aici o teamă de a nu fi influenţaţi de alţii, care trebuie înţeleasă în egală măsură şi la noi înşine, dar şi la cei din jurul nostru.
Ar trebui să mai înţelegem şi următorul lucru: nu toată lumea doreşte aprofundarea spiritualităţii, ridicarea permanentă a nivelului de calitate, echilibru, înţelegere, toleranţă în relaţia cu semenii şi întreaga lume care ne înconjoară... O căutare de comoditate, de bun simţ general, de lipsă de atac făţiş, de respectare în linii largi a normelor culturale, religioase, sociale şi politice contemporane par suficiente multora azi.
Şi ar trebui înţeleşi. Ei sunt pe un drum şi îşi fac paşii în ritmul lor. Ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că ei încearcă să determine şi pe cei ce vor mai mult, doar pentru a nu fi deranjaţi din ritmul lor. Pentru că şi cei care au vrut mai mult şi au putut să obţină mai mult au de multe ori aceeaşi tendinţă - de a forţa pe cei ce au făcut paşi importanţi acum, pe acest drum...
Concluzia ar fi că cei care simt că au o manifestare "de vibraţie mai înaltă" - cum se exprimă aceştia în căutările lor - ar trebui să lucreze cu ei înşişi la ponderarea avântului lor îndreptat către alţii, căci ei răspândesc radiant atitudinea de împingere, care formează repede atitudinea de respingere. Avântul să le fie canalizat către propria linie de toleranţă, de încredere că toţi suntem pe acelaşi drum, de atenţie îndreptată asupra momentului în care un asemenea căutător cere ajutor, ştiind acum că are cui cere, că are cine oferi... Să lăsăm toate uşile şi toate ferestrele sufletului nostru deschise, să oferim exemple prin care să arătăm că şi noi facem în egală măsură: şi greşeli, şi înaintări...
Cred că numai aşa - fără să ne dăm nici eroi şi nici supraoameni - putem să ajutăm în chip normal, omenesc.