Eu sunt dintre cei care iartă şi nu uită...
Iert... e o expresie, pentru că aşa se spune omeneşte... dar nu iert - dacă stau să mă gândesc...
Pentru că nu am ce ierta. Pentru că nu mă supăr. Mă pot necăji sau mă pot simţi îndurerată pe moment, dar supărarea care necesită iertare cred că e altceva.
Şi nu uit...
Pentru că nu trebuie să uit că omul are sensibilităţi care trebuiesc ÎNCĂ înţelese şi acceptate. Astfel pot să am o altă perspectivă de a privi un eveniment agresiv creat de un om. O altă faţă a ne-uitării.
Spun ÎNCĂ – nu pentru că în curând nu le va mai avea, ci pentru că în curând toţi le vom accepta şi recunoaşte fără jenă, fără frică. Şi atunci nu ne vom mai răni, nu ne vom mai simţi vinovaţi, sau lezaţi sau neputincioşi din cauza sensibilităţii noastre. Iar sensibilitatea va putea fi o unealtă specială a înţelegerilor noastre – normală astfel pentru toată lumea.
Pentru că omul agresiv este de fapt hipersensibil, dar nu poate să îşi recunoască sensibilitatea şi, mai greu de suportat, nu poate să-şi facă din ea o unealtă de trăire în această lume. Înfricoşat în sufletul său, atacă pentru a se apăra, adună pentru a se apăra, îşi apără ceea ce adună, distrugând fără să-şi dea seama pe toţi cei de la care ar putea primi ajutor.
Însă lumea se schimbă prin sublimare – adică prin regăsirea celor mai înalte valori ale oricărui element de trăire umană, iar acelea vor fi folosite şi de acolo în sus – dezvoltate. Nu va fi chiar mâine pentru toată umanitatea, dar repede – chiar dacă treptat şi în grupuri mici – lumea se va schimba.
Azi, acum, raportat la forţele pe care le avem la acest nivel de vibraţie – nu la cel de peste un an sau 50 sau 100 de ani – sensibilităţile ascunse nu i le pot eu lecui. Ştie numai Dumnezeu ce-i trebuie pentru asta şi câte evenimente, câte vieţi, câte puteri directe şi colaterale mai are de dezvoltat pentru a reuşi. Numai Dumnezeu ştie dacă şi eu am făcut ce trebuie, sau sunt doar pe cale de a înţelege ceva... Şi munca mea de acelaşi fel, pentru cucerirea acceptării altor sensibilităţi, altele decât cele pe care mi le accept acum, se va relua în viitor, când voi avea condiţiile necesare acelor manifestări.
Astfel de sensibilităţi, indiferent dacă sunt ascunse sau acceptate şi folosite cu seninătate, sunt culoare de trăire pe care nici o şcoală nu ni le arată. În mod normal o societate omenească ar trebui să cultive răbdarea, toleranţa, creativitatea, introspecţia, valoarea şi multilateralitatea utilizării capacităţilor proprii, calitatea execuţiei lucrărilor şi ajutorului oferit semenilor. Dar societatea noastră nu o poate face decât la nivele foarte înalte de vibraţie planetară. Şi eu trebuie să mă port şi să trăiesc cât mai demn, corect, înţelegător, când lumea este aşa cum este ea acum.
Aşa cum mai spuneam azi, ce pot face eu acum este să trăiesc luând aminte la ceea ce este în jurul meu acum... Trăind şi pregătindu-mă mereu de câte ceva nou: pentru clipa următoare sau pentru viaţa următoare, sau pentru orice altceva numit oricum altfel în viitor sau pe alte meleaguri universice... Trăind ţinând cont de puterile, neputinţele, sensibilităţile TUTUROR, atât cât sunt în stare în fiecare clipă...
Mie mi se pare foarte important.
Iert... e o expresie, pentru că aşa se spune omeneşte... dar nu iert - dacă stau să mă gândesc...
Pentru că nu am ce ierta. Pentru că nu mă supăr. Mă pot necăji sau mă pot simţi îndurerată pe moment, dar supărarea care necesită iertare cred că e altceva.
Şi nu uit...
Pentru că nu trebuie să uit că omul are sensibilităţi care trebuiesc ÎNCĂ înţelese şi acceptate. Astfel pot să am o altă perspectivă de a privi un eveniment agresiv creat de un om. O altă faţă a ne-uitării.
Spun ÎNCĂ – nu pentru că în curând nu le va mai avea, ci pentru că în curând toţi le vom accepta şi recunoaşte fără jenă, fără frică. Şi atunci nu ne vom mai răni, nu ne vom mai simţi vinovaţi, sau lezaţi sau neputincioşi din cauza sensibilităţii noastre. Iar sensibilitatea va putea fi o unealtă specială a înţelegerilor noastre – normală astfel pentru toată lumea.
Pentru că omul agresiv este de fapt hipersensibil, dar nu poate să îşi recunoască sensibilitatea şi, mai greu de suportat, nu poate să-şi facă din ea o unealtă de trăire în această lume. Înfricoşat în sufletul său, atacă pentru a se apăra, adună pentru a se apăra, îşi apără ceea ce adună, distrugând fără să-şi dea seama pe toţi cei de la care ar putea primi ajutor.
Însă lumea se schimbă prin sublimare – adică prin regăsirea celor mai înalte valori ale oricărui element de trăire umană, iar acelea vor fi folosite şi de acolo în sus – dezvoltate. Nu va fi chiar mâine pentru toată umanitatea, dar repede – chiar dacă treptat şi în grupuri mici – lumea se va schimba.
Azi, acum, raportat la forţele pe care le avem la acest nivel de vibraţie – nu la cel de peste un an sau 50 sau 100 de ani – sensibilităţile ascunse nu i le pot eu lecui. Ştie numai Dumnezeu ce-i trebuie pentru asta şi câte evenimente, câte vieţi, câte puteri directe şi colaterale mai are de dezvoltat pentru a reuşi. Numai Dumnezeu ştie dacă şi eu am făcut ce trebuie, sau sunt doar pe cale de a înţelege ceva... Şi munca mea de acelaşi fel, pentru cucerirea acceptării altor sensibilităţi, altele decât cele pe care mi le accept acum, se va relua în viitor, când voi avea condiţiile necesare acelor manifestări.
Astfel de sensibilităţi, indiferent dacă sunt ascunse sau acceptate şi folosite cu seninătate, sunt culoare de trăire pe care nici o şcoală nu ni le arată. În mod normal o societate omenească ar trebui să cultive răbdarea, toleranţa, creativitatea, introspecţia, valoarea şi multilateralitatea utilizării capacităţilor proprii, calitatea execuţiei lucrărilor şi ajutorului oferit semenilor. Dar societatea noastră nu o poate face decât la nivele foarte înalte de vibraţie planetară. Şi eu trebuie să mă port şi să trăiesc cât mai demn, corect, înţelegător, când lumea este aşa cum este ea acum.
Aşa cum mai spuneam azi, ce pot face eu acum este să trăiesc luând aminte la ceea ce este în jurul meu acum... Trăind şi pregătindu-mă mereu de câte ceva nou: pentru clipa următoare sau pentru viaţa următoare, sau pentru orice altceva numit oricum altfel în viitor sau pe alte meleaguri universice... Trăind ţinând cont de puterile, neputinţele, sensibilităţile TUTUROR, atât cât sunt în stare în fiecare clipă...
Mie mi se pare foarte important.
3 comentarii:
e esenţial să faci tot ce poţi atât timp cât ştii. e minunat chiar şi de acolo izvorăşte lumina primilot paşi adevăraţi.
iar poziţionare cumva potenţează tot ansamblul aducând mereu exeperienţele necesare evoluţiei.
nu cred că trebuie căutate corectitudinea şi procentul de reuşită pentru că e cumva în curgerea lumilor şi oricum niciodată sistemul de referinţe nu va fi 100% corect. aşa că ceea ce deja faci e semn că e bine şi că e convergent succesului.
doar că eu sunt poate mai optimist şi văd substanţa schimbărilor mult mai aproape pentru că simt viteza iubirii în aer şi simt că e un maelstrom infinit care ne aşează cumva pe fiecare pe ramura copacului vieţii în frunzele în care trebuie să fiinţăm.
namaste!
Ai scris minunat Cristiana,poate cu mai multa toleranta,cu mai multa ingaduinta fata de semenii nostri am trai mai fericiti...
Eu una iert si uit,mi se pare ca neiertand ma incarc pe mine cu o povara care chiar nu-mi face bine!
Buna Tasha!! Vezi, tocmai cu un anume fel de ne-uitare eu doream sa ating sufletul cititorului aici...
Nu este vorba de a uita ca mi-a facut un rau. Adica un fel complet de iertare.
Sa nu uitam - intr/un anume fel insa, de agresiunea unui om - este o subtilitate pe care am vrut sa o pun aici, acum, in evidenta. E un anume fel de ne-uitare, pe care îl practic cu înţelegere: să nu uit că altercaţiile vin din sensibilitati ascunse ale omului, care conduc la agresiuni manifestate mai puternic sau mai slab, mai rar sau mai des. Inţelegerea lor, în conditiile în care omul nu-şi da seama de vârtejul sau emotional, ma conduce la a ţine MEREU cont de ceea ce e in sufletul sau. Să nu uit: ca omul acesta sare in sus de fiecare data cand ii sunt atinse simţirile, înţelegerile, încredinţările... Până va conştientiza singur ca devine agresiv cand este astfel atins, ma port eu , eu insami cu ingrijire in directie sensibilitatii sale.
ASTA NU ESTE POVARĂ. Daca nu ţin cont de acest lucru si vin mereu in tangenţă cu acest fel de oameni, risc sa ajung mereu la altercaţii. Astfel invat sa ţin cont de ceea ce simte cel din faţa mea, chiar daca el nu va ţine cont de ceea ce simt eu...
E bine ca ai atins acest aspect, ca sa accentuez acest lucru.
Nu este povara decat pentru cel care nu accepta ca orice om e sensibil in felul sau si doreste sa impuna altceva semenului sau: de fapt tocmai de aceea devenim cu totii sensibili si irascibili, pentru ca ne simtim obligati sa facem ceva in pofida propriilor noastre incredintari... Daca nu se impune, ci doar se evita, înseamnă că nu învăţăm noi personal din acest aspect de viaţă si mereu se vor ivi astfel de situaţii, din care nu înţelegem că nu numai cel agresiv are de invăţat, ci şi cel care primeşte agresivitatea...
Acesta a fost sensul aici. In timp se vor gasi chiar idei de a ajuta omul agresiv sa-si depaseasca neputinţele, sa înţeleagă de unde vine atitudinea sa si, cu ajutorul multor altor oameni, sa se poata echilibra, REGĂSI in echilibrul sau.
Trimiteți un comentariu