12. VOCAŢIA DRUMURILOR LA STRĂMOŞI (articol actualizat)

Strămoşii noştri au fost drumeţi, nu pentru că aşa s-ar fi format poporul român, înafara munţilor Carpaţi, coborând de la munţi – în văi, ci pentru că drumurile erau pentru ei la început drumuri de învăţătură, apoi au fost drumuri pentru întreţinerea relaţiilor între comunităţi. De aceea nu este de mirare că toate pământurile străbătute de ei poartă urma solitudinii călătorului în drumurile sale. În această solitudine, a omului cu muntele mai ales (căci coborârea în văi este de dată relativ recentă) cei care au trăit în munţi au creat prieteni de existenţă în preajma lor, în vremurile în care populaţiile s-au retras de tot din preajma drumurilor pe care veneau grupurile de migratori: din alte zări – către alte zări, mai departe. Iar aceasta s-a petrecut într-o primă fază, aşa cum am mai discutat, la sfârşitul mileniului III î.H. şi prima parte a mileniului II î.H. Retraşi din calea migratorilor, a căror dorinţă era de a merge tot mai departe, până acolo unde doar oceanul i-a oprit, populaţiile care mai târziu au fost numite traci, geţi, daci, s-au retras aproape complet în munţi, în locuri deja amenajate din timp, sub protecţia şi cu învăţăturile Moşilor. Nu numai ale Moşilor locali – căci aceştia erau în permanentă desfăşurare de ajutor oferit altora şi primit de la alţii. Asemenea celor de aici, populaţiile au primit ajutor în retragere de la Moşii şi Învăţătorii susţinuţi de ei. Moşii au format o reţea de Călători pretutindeni înafara acestui Culoar Nordic – şi îl vom numi aşa, spre deosebire de Culoarul Sudic, care se va forma în mileniul I î.H., în sudul Europei. Dar nu migraţiile ne interesează aici pe noi, deşi se poate discuta despre ele, şi despre influenţa lor asupra culturii ulterioare, dar şi anterioare venirii lor, chiar dacă acest lucru poate părea foarte ciudat la prima vedere. Vom discuta despre acest lucru atunci când vom dezbate elemente de cultură din Europa, pe care le vizităm azi, ca turişti, fără să cunoaştem multe dintre compunerile culturale central-europene. 

Ceea ce ne interesează acum este să înţelegem viaţa care se desfăşura în munţii noştri, acolo unde geţii (sau gheţii, cum îşi spuneau ei) trăiau liniştiţi, indiferent de cele care se desfăşurau în văi, în şesurile de la poalele munţilor. Chiar dacă au trecut milenii peste urmele lor, astfel de urme există şi azi, chiar dacă ele se degradează mereu, de la un an la altul. Încă le mai putem vedea. Ceea ce este astfel lăsat să existe, pentru generaţiile care le-au urmat făuritorilor, a fost că vor rezista până ce lumea va deveni cunoascătoare a lucrurilor care au existat cândva, acceptându-le astfel în viaţa ei.

Retragerile în munţi s-au petrecut, aşa cum spuneam, în locuri pregătite dinainte pentru desfăşurarea normală a vieţii de oameni gospodari. Au fost protejate de trecerea migratorilor, dar nu numai oamenii – aşa cum ne-am gândi azi. Asemenea protecţii au fost create cu mult timp înainte de construirea locurilor de aşezare, prin lucrarea constantă a Moşilor pentru protecţia animalelor locului. Vieţuitoarele mărunte pot convieţui cu omul, dar nu şi cele mari, în special mamiferele mari. Moşii au călătorit primii în ţinuturile de retragere ale oamenilor, creând – cu blândeţea şi puterea lor de convingere mentală asupra vieţuitoarelor pământurilor – retragerea acestor mari mamifere în pădurile din munţii învecinaţi. Munţi pe care oamenii, în acele vremuri, au fost încredinţaţi de la sine să nu-i circule, nu din frică, ci pentru a nu perturba viaţa normală a animalelor strămutate astfel, de-a lungul unor mari perioade de timp. Cele care au rămas nu au fost influenţate de oameni, nu au fost vânate, nu au fost deranjate de oamenii retraşi; dimpotrivă, au fost ajutate ori de câte ori a fost nevoie.

Acelaşi lucru a fost realizat, de altfel, în toată porţiunea Canalului de Nord al migraţiilor. Migratorii au fost obligaţi să se hrănească – pentru că stătea în obiceiul lor deja – cu vietăţi mărunte, cu peşte pescuit în drum, pe lângă fructele şi rădăcinile comestibile ale pământurilor. În acest fel, au fost obligaţi să se aşeze şi să înceapă să practice agricultura şi creşterea vitelor domesticite, în timp ce biosistemul din locurile străbătute a fost protejat la maximum posibil.

Aşadar, această acţiune s-a derulat într-un dublu sens: în locurile de străbatere a migratorilor şi în locurile de retragere a populaţiilor locale. Toate locurile intra-carpatice erau locuite, să reţinem acest lucru, astfel încât populaţiile au fost strămutate din Podişul Transilvaniei către Carpaţii Orientali, iar în Podiş au rămas unii Moşi cu oameni bine pregătiţi pentru a realiza ultimele pregătiri locale. Mai târziu, când s-au derulat operaţiuni asemănătoare în sudul Carpaţilor Meridionali şi chiar în sudul Dunării, populaţiile din Carpaţii Sudici şi Subcarpaţi au ajutat la retragerea populaţiilor în munţii locali. Toate au fost realizate din timp, locurile au fost lăsate în natura lor, pentru ca pământurile şi apele să se “odihnească” înainte de vâltorile care aveau să vină. Acesta era modul geţilor de iubire pentru glia strămoşească şi viaţa din jurul lor.

Doar acolo unde a fost necesar s-au păstrat locuri de odihnă, bine ascunse, pentru călătorii special antrenaţi după cunoaşteri străvechi: locuri care au fost cunoscute de oameni întotdeauna; şi mai sunt şi azi, chiar dacă rareori un muntean doreşte, simte că poate sta de vorbă, cu încredere, cu oamenii pe care îi întâlneşte în drum.

Pentru continuarea evoluţiilor, învăţăturilor localnicilor, au avut loc astfel de retrageri; niciodată nu a fost cazul unor teritorii goale care au fost luate cu asalt de către grupurile de migratori. 

Acestea au fost distribuţiile locale. În vremurile primelor retrageri, oamenii din aceste locuri erau mult mai apropiaţi de viaţa paşnică, fără griji, fără războaie sau orice fel de conflicte, deşi geţii ştiau bine despre toate războaiele care se desfăşurau în lume. 

În toată perioada în care s-au scurs către Vest valuri de migratori, sub ocrotirea atentă a Moşilor celţi (care nu au fost întotdeauna cei pe care azi îi numim „druizi” – adică partea cunoscută a învăţătorilor celti, asemenea celor din rândurile geţilor), populaţiile getice au sălăşluit în aşezările lor fără să fie simţiţi înafară, ferindu-se de străini, ferindu-şi viaţa de influenţele lor de multe ori agresive, războinice sau numai impulsive, chiar dacă au călătorit în lume pentru a-i cunoaşte viaţa. Toate obiceiurile pe care le-am descris în primele prezentări au fost păstrate şi dezvoltate, sub atenta îndrumare a Moşilor, a Învăţătorilor şi a Călătorilor.

Aşadar, departe de a fi rupţi de realităţile lumii lor, numeroşi călători geţi circulau între diverse locuri din lume, ţinând relaţii strânse între populaţiile autohtone străvechi, vecinii şi prietenii lor dinaintea venirii migratorilor. Era nevoie de astfel de cunoaşteri, de astfel de legături; fiecare popor avea obiceiurile şi învăţăturile proprii, iar schimburile de experienţă au existat întotdeauna între oamenii de pe toate continentele. Relaţiile frumoase dintre oameni, bazate pe învăţături de acelaşi fel, erau necesare pentru a aplana toate agresiunile din vremurile ce aveau să vină, cu viaţă brutală, cu războaie: fără asemenea fond de relaţii de o înaltă omenie, cu principii cuminţi, sănătoase şi conlucrative, toate cele pe care le ştim acum din istoria contemporană ar fi fost mult mai dere, aspre, brutale, perverse. 

Moşii au pregătit intens lumea pentru vremurile care aveau să vină, înainte de retragerea lor în marginea popoarelor. Îndrumau populaţiile să se cunoască unele pe altele, să se ajute, să-şi transmită cunoaşterile, să se bazeze unele pe altele. 

Lumea se schimba, dar nu mult şi nu mai departe de obişnuinţele ei curate, dar vechi. Viaţa mergea mulţumitoare mai departe, dar toţi oamenii ştiau bine că toate se vor schimba. Ştiau bine că atunci când vremurile grele se vor sfârşi, aveau să fie puternici, să facă faţă la orice schimbare.