Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

CU ADEVĂRAT HRISTOS A ÎNVIAT !

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


joi, 10 septembrie 2015

DE VORBĂ DESPRE IUBIREA DE LIBERTATE

Am cântat şi eu în 22 decembrie 1989, scandând urlând: “LIBERTATE, TE IUBIM!!! ORI ÎNVINGEM, ORI MURIM !!!”... 
Eram un stol de păsări pe spinarea unui camion trecând printre gloanţe urlând... Era ultima dorinţă în acel moment: să fim liberi... 
Nu ştiam că libertatea este în sufletele noastre, nu citisem încă din “Jurnalul fericirii” cum poţi fi în lanţuri şi totuşi liber... 

Mai târziu am conştientizat că, în aceste milenii, fiecare generaţie umană a venit la întrupare ca să înveţe să nu se mai răzvrătească, ci să se unească pentru a aduce schimbarea în lume, prin forţele spiritului lor şi nu prin forţa armelor. Mai repede uneori, mai lent alteori. Să facă orice e de făcut la întrega calitate posibilă, să aducă munca făcută cu drag, demnitatea umană, respectul reciproc şi respectul pentru tot ceea ce trăieşte sub soare. Dar în lumea noastră pământeană, supusă nedreptăţilor şi pedepselor, oamenii au ajuns să renunţe la tot ce se poate renunţa, păstrând şi acumulând revolta în loc de ideea de schimbare în sine, ca ideal în sufletele lor. Generaţii la rând, urmaşii lor au preluat şi revolta, şi obligaţia de a nu se mai revolta, o capcană pe care fiecare generaţie şi-a dorit s-o rezolve şi nu a reuşit. Părinţii nu au reuşit să discute deschis cu copiii lor, nici măcar la vârste avansate, pentru că de mici şi-au format o prăpastie emoţională între ei, în loc să-şi cultive conlucrarea, învăţătura împreună (căci har Domnului! cu toţii avem ce învăţa până în ultima clipă a vieţii) şi aplicări ale tuturor celor pe care le învăţăm. 
Idealurile au fost în faţă, nu aveam decât să ne centrăm pe ele. Am păstrat în noi şi – fără să ştim, am inoculat totul urmaşilor noştri. Ne-am învăţat copiii că idealurile nu sunt de atins – doar ca să ne acoperim noi lipsa de străduinţă pentru a tinde măcar spre ele. IDEALUL NU ESTE DE NEATINS DACĂ ESTE PURTAT MEREU ÎN SUFLET. Idealul este o idee de urmat, de împlinit şi de păstrat, este scop, este ţel concret, dar viaţa atrage omul de câteva milenii spre alte ţeluri: bani, mâncare, băutură, distracţii, case, iar bani şi aşa mai departe...
Idealul a fost întotdeauna în faţa noastră, dar noi nu am văzut decât lipsa de speranţă că ar putea fi atins...
*
Noi presupunem că ştim ce este iubirea, presupunem că ştim ce este libertatea. Presupunem că ştim, că ar fi de la sine înţeles că ştim ce înseamnă multe lucruri şi sărim la idei superioare ca şi cum şi pe acelea le-am deţine ca adevăr suprem, universal, de la sine înţeles: însă fără să fi înţeles decât o mică parte dintr-o suprafaţă pe care o credem de cele mai multe ori multe ori inactivă. Pe cele curente le lăsăm la o parte ca şi cum ar fi total inadecvat să ne mai gândim la ele, deşi dacă stăm să ne gândim un pic măcar nu am făcut altceva decât să le folosim sau să folosim o terminologie despre care nu ştim multe şi credem că nici nu avem nevoie să ştim mai multe decât în acel moment... Singurul lucru care contează este că vrem, şi uneori putem să şi avem, depinde ce concesii facem. Putem să renunţăm la bogăţie materială sau la omenie, la demnitate umană. Şi dacă alegem bogăţia, averea materială şi cineva ne spune că n-o vom avea nicicând, rupem totul în jur şi dovedim că avem. Şi apoi ne întoarcem la lucrurile sau cuvintele care ne dovedesc superioritatea: cum ar fi faptul că vorbim (da, doar vorbim) despre cunoaşterea de sine care ar fi asimilată doar de părţile zeieşti sau dumnezeieşti din ceva ce numim “noi”, “eu”, “eu superior”. Eul inferior este rezolvat, ambalat şi ştampilat “clasat”. Superioritatea constă de fapt şi aici, de cele mai multe ori, în reclamă şi avere: se confundă superioritatea şi poziţia superioară în societate sau în cel mai bun caz cu poziţia în proprii ochi. Te împaci cu eul inferior, nu ştii altul şi nici nu este altceva de ascultat. Dar la cel superior... eeeee!!! Acolo eşti “rege”! Punct. 
Înţelegerea profundă a ”eu-rilor” ajunge greu în sufletele noastre. Efortul nu este ceva de dat exemplu lumii. Am fost obraznică cândva spunând cuiva că efortul pute, de aceea mulţi fură rezultatele obţinute de alţii prin efortul lor. 
Iubirea de adevăr este tare greu de obţinut, de ţinut şi de respectat... La fel şi dorinţa de a căuta, de a reîmprospăta, de a dezvolta, de a ramifica. Puţini încă dintre noi azi caută cunoaşterea profundă, găsesc, se sfătuiesc între ei privind experienţele şi înţelegerile lor. Alţii au clasat deja subiectul şi aşteaptă să fie ajunşi din urmă, privind şi admonestând cu superioritate şi mândri de ei că au reuşit înaintea altora... Zidul pe care s-au aşezat este prea greu de pătruns, trebuie să ajungă să se dea singuri jos de acolo, pentru a înţelege mai departe decât au ajuns, apoi a se sfătui cu alţii ŞI A MERGE ÎMPREUNĂ MAI DEPARTE. Nicidecum a sta. Este drept că unele culturi spun că şi Dumnezeu e în pauză de masă... Mă rog, de activitate... De ce nu ar fi şi omul care şi-a înţeles superioritatea dumnezeiască?... Cam de aici a pornit şi gândirea egipteană antică a preoţilor, preluată din ideea de liniştire sufletească a babilonienilor înaintaţi ai începuturilor, dusă mai departe de iudei. Atât au înţeles ei. Şi generaţiile următoare lor au preluat şi au “îngropat moneda” (vorba Noului Testament), pentru că era mult mai comod aşa. Templele egiptene şi iudee s-au prăbuşit, dar poftele care le-au creat au răma. Intacte. Încă. 
De ce trecem prin perioada (sau etapa) cocoţării e relativ simplu de înţeles: pentru că suntem liberi s-o facem. Dumnezeu nu ne îngrădeşte, ca să ne dăm seama apoi de tot ceea ce am făcut şi să ne îndreptăm cele rele, să consolidăm cele bune, cele care conservă viaţa şi creaţia, să primim ajutorul ce ni se oferă pentru asemenea îndreptări. Să înţelegem că şi ce este azi rău poate fi folositor cu picătura mâine, că orice rău se sublimează cândva dacă îi este înţeleasă esenţa. Să înţelegem şi să oferim şi noi ajutor asemănător celor care ne calcă pe urme.
Deocamdată ne iubim mult această libertate de a face orice, pătimaş şi atât de amplu încât, chiar dacă ajungem să înţelegem greşeala şi să începem procesul de remodelare a formărilor noastre anterioare, din evoluţii străvechi nepătrunse la vremea trăirilor lor, nu înţelegem că rămân întotdeauna derivaţii tocmai atunci când credem că am terminat de remodelat tot. TOT. credem că era TOT. Nu ne dăm seama că nu există TOT pentru noi, pentru că nu ştim un anumit fel de adevăr, omenesc şi universal în egală măsură: că suntem mereu amprentaţi cu cele ce vin de la alţii care sunt pe acelaşi drum cu noi, dar în etape diferite: mai avansate sau în urmă. Întotdeauna vor fi astfel de amprente, la toate nivelele existenţiale, şi nimic din ceea ce am trăit nu se pierde, nu dispare, ci rămâne în memoriile monadelor (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/5.-memoriile-monadelor-.html ) pentru eternitate. Şi folosim în mod cert totul, pentru noi înşine şi pentru cei din jur, ca bază pentru dezvoltări uriaşe viitoare, prin transmutări la care nici nu putem să visăm azi. Dar mai ales ca bază pentru a înţelege evoluanţii care vin pe urmele noastre: pentru a-i ajuta aşa cum şi noi am fost ajutaţi, şi suntem mereu. Ei nu ştiu încă modul în care sunt ajutaţi, aşa cum nici noi nu am ştiut, dar datoria noastră sacră este de a-i ajuta cât mai subtil posibil pentru a nu le încărca evoluţiile dincolo de puterea momentană de înţelegere.
Cei mai avansaţi ne amprentează şi astfel ne ajută să ne păstrăm drumul spre idealurile noastre, conştientizându-ni-le: şi străduinţele ce nu trebuiesc încetate, şi ţelurile ce nu trebuiesc abandonate. 
Cei ce se află în urma noastră... Eeeee... Aici sunt multe de discutat. Ei nu ştiu încă, aşa cum nici noi nu am ştiut când eram la fel ca ei. Dar vine un moment în care ne dăm seama, devenim conştienţi de marile şi profundele adevăruri care duc la transformarea, la remodelarea noastră. Sunt cele care ne fac să înţelegem cu bucurie că nu suntem zei, dumnezei, ci suntem încă copii care merg pe drumul îndumnezeirii. 
Ceea ce este altceva.
Deocamdată conştientizăm că iubim orbeşte libertatea, independenţa, liberul arbitru, controlul: toate de-a valma – ce ne place, cine ne place, ce credem şi ce nu credem. Credem că aşa face Dumnezeu care ar fi “stăpân” fiind creatorul a tot ceea ce există, stăpân pe creaţia sa, gelos dacă i se fură ceva din creaţie, mânios dacă am descoperi adevărurile potenţelor sale pe care şi le-ar ţine doar pentru sine păstrându-şi astfel controlul asupra creaţiei sale... 
De fapt aşa face omul-spirit la începul “trezirilor” sale. Şi, să nu uităm, de-a lungul evoluţiilor sunt tot felul de „treziri”. Aşa îşi crede şi îşi impune omul stăpânirea. Azi, stăpânirea de sine este aparent ceva nou, o găselniţă a vremurilor noastre, dar adevărul este foarte departe de aşa ceva: este un concept vechi de când lumea pe Pământ – lumea cea străveche şi nicidecum doar cea antică: dar valurile de spirite care vin mereu la întrupare trebuie să o conştientizeze rând pe rând, în diferite condiţii de cultură, puteri de înţelegere, condiţii planetare care ne ajută pe fiecare în parte să atingem exact nivelul de profunzime care ne este necesar în fiecare moment. Toate ne ajută să ne răspândim aproape organic în ramificaţiile spirituale care ne trebuiesc mereu reîmprospătate, până ne devin o altă natură – ea însăşi mereu nouă. 
De ce iubim această “libertate” de a fi rege, stăpân, de-asupra a tot ceea ce mişcă, trăieşte, există???... Pentru că, într-un fel mult mai profund decât ceea ce putem crede azi, am fost cândva exact aşa – deşi într-un alt sens, cu alt înţeles, exact opus celui pe care îl iubim azi, mai mult sau mai puţin conştient. Suntem în aceste întrupări pentru a ne readuce din memoriile noastre spirituale tot ceea ce se poate manifesta pe Pământ din evoluţiile noastre de la nivele de vibraţie joasă, chiar mai joasă decât a Pământului, şi să le aducem la nivelul celor pe care le-am învăţat pe trepte superioare Pământului. Suntem astfel în centrul unui anumit fel de clepsidră care curăţă trecutul evoluţiilor noastre şi îi îmbogăţeşte în acelaşi timp viitorul. Curăţarea de fapt nu se face decât aparent sub formă de anulare (a tuturor înclinaţiilor negative, distructive, perverse) – căci de fapt nimic nu se anulează, ci TOTUL SE ACUMULEAZĂ. Dar prin remodelarea trăirilor noastre după principii tot mai înalte, tot mai profunde, creşte experienţa de transmutare: ridicarea spirituală din manifestarea neconştientizată cândva în evoluţiile noastre trecute: indiferentă, omorâtoare, chinuitoare, distructivă în plan material sau ideatic. Ne este necesară o astfel de ridicare, de remodelare, aşa cum scriu întotdeauna, căci ne formăm astfel capacităţile de ajutător întrupat în mijlocul celor ajutaţi, înţelegându-i, coborându-ne momentan la nivelul lor, pentru a-i ajuta să se ridice şi ei la nivele tot mai înalte. Şi avem exemple multe din moştenirea spirituală a tuturor popoarelor în acest sens. Din mijlocul lor le oferim exemplul propriu, pe care îl vor lua şi îl vor folosi generaţii de-a rândul, alături de cel al altora asemenea nouă. 
Ca plantă nu ne-am dat seama de amprenta care conduce la statul la pomană, la fixitate fără mobilitatea faptei, gândurilor, comunicării fără sensuri multiple; ca animale nu ne dăm seama de puterea agresivităţii distructive; ca creatori conştienţi nu ne dăm seama cât putem de greu să confundăm distrugerea planificată a unei creaţii - cu o acţiune de acelaşi fel dar îndreptată spre distrugerea puterii de supravieţuire a unor semeni. Dar ne crec puterile interioare, experienţa de folosire a lor, învăţăm să înlocuim ceva vechi cu ceva nou, cu funcţiuni noi sau în plus, ceva mai calitativ, mai rafinat: însă spre dezvoltarea proprie şi a semenilor noştri, la locul şi la momentul oportun, şi nu pentru că nu ne convine existenţa altora altora de acelaşi fel. Nu pentru că astfel distrugem şi omul din spatele creaţiei sale. 
Aplicăm şi consolidăm cele mai noi cuceriri ale spiritului, ale evoluţiilor proprii, ale fiecărei noutăţi ale fiecărui spirit în parte, conlucrând şi îmbogăţindu-ne mereu experienţa, oferind-o şi noi, la rândul nostru, mai departe. 
De ce însă acţionăm astfel aici, pe Pământ?... parcă exact invers??...
Ştim multe, suntem informaţi despre multe trăiri din eternitatea din care venim pe Pământ şi avem idee în linii largi despre cele pe care le avem înainte. Dar nu prea le folosim pe cele noi, rămânem inerţial în cele vechi, în loc să ne adaptăm mereu atitudinile, acţiunile în funcţie de noutăţi, atunci când considerăm că rezonăm cu ele. Conştienţa rezonantă nu este un concept scris cu creionul pe hârtie... (Mă rog, aşa eram obişnuiţi, să spunem “conştiinţă”, în ultima vreme am început să ne cam dăm seama, la nivele mult mai largi, de masă populaţională, că este diferenţă între “conştiinţă” şi “conştienţă”). 
Să vedem un exemplu. Înainte de a veni pe Pământ - în calitate de creatori avansaţi, cunoscători înaintaţi - ne obişnuiserăm cu libertatea: mai întâi la nivel de galaxie şi apoi de subzonă a universului, subzonă în care se afla orice galaxie de întrupare proprie. În majoritatea cazurilor, circulaţia era prin forţele proprii, naturale, ale spiritului – şi nu tehnologice, obţinute industrial: forţe pe care azi le numim pe Pământ astrale şi mentale – dar ele sunt într-o gamă mult mai largă în univers; şi foarte rar, la început, pentru obişnuire cu locuri noi de circulaţie, sau când nu se formase stăpânire deplină pe forţele energetice proprii sau pe o corporalitate de tip nou circulant, deplasarea avea loc cu nave create din materiile locale. Circulam peste tot fără teamă, uşor şi în deplină siguranţă, din ce în ce mai departe de locul întrupării, în galaxii şi roiuri uriaşe de galaxii, la care azi privim cu jind şi nu ştim de ce... Pentru că societatea noastră nu ne-a învăţat nimic despre evoluţiile noastre spirituale, cu toate că la nivele înalte se cunosc multe şi importante lucruri. Tocmai de aceea imediat ce putem să ne recuperăm puterile interioare de comunicare astrală şi mentală, ajutătorii noştri astrali ne pun la curent cu lumea de dincolo de Pământul pământos, cu apele şi aerul său, cu toate vieţuitoarele care îi formează biosistemul acum. Este lumea stelelor de unde am coborât cândva, prin călătorii pe care la începutul evoluţiilor le facem mai rar – fiind obositoare la începuturi, apoi călătoriile devin din ce în ce mai dese, pe măsura înaintării în evoluţii, a creşterii obişnuinţelor de deplasare tot mai departe, până ce devin un fel de a doua natură. Nu ne vom opri prea mult acum la acest subiect, însă ar fi bine să credem că ceea ce acum, pe Pământ, numim comunicări astrale sunt de cele mai multe ori reale, chiar dacă cele comunicate nu se depărtează prea mult de propria galaxie în descrieri, despre care nu ştim prea multe, dar pe care ar trebui să o cunoaştem mai bine. Mulţi oameni cred că o mulţime de grupări stelare pe care le vedem noaptea pe cer sunt galaxii – ceea ce nu este adevărat: Lira, Ursa Mare şi Ursa Mică, Orion, Sirius, Lebăda, etc. fac parte din galaxia noastră şi greu sau de loc se acceptă corecţii la încredinţările lor. Stelele ne povestesc în felul lor de libertate nesfârşită, o libertate conştientizată – dar despre care nu suntem prea curajoşi azi s-o înţelegem, s-o cunoaştem mai bine, mai profund, dacă aflăm că este lucrativă în loc de distractivă. Este o libertate cu totul altfel înţeleasă şi folosită decât am crede azi: o libertate cu maxim de răspundere spirituală, o libertate care se bazează pe un nivel extrem de înalt de maturitate spirituală chiar şi pentru cel mai nepriceput şi dezorientat om vădit a fi incapabil să facă cel mai mic lucru de calitatea medie umană. O libertate care presupune, în termeni omeneşti – dar de fapt astfel de termeni cuprind superiorităţi greu de cuprins cu mintea noastră de azi, pe care însă o înţelegeam perfect în vieţile pe care fiecare dintre noi le-a trăit chiar aici, pe Pământ, înainte de ultima glaciaţiune: vieţi petrecute în curăţenie, ordine, moralitate, cuminţenie (vorba românului), creaţie materială uşor de realizat: rapid, curat, fără efort decât de concentrare mentală, fără sudoare urât mirositoare, o lume a cercetării fără limitele impuse azi de alţi semeni, care să conducă fiecare om în parte la o cunoaştere profundă cum nici nu concepem acum, aici, că ar putea exista... Şi care este dublată de o pricepere în aplicaţii pe care, stângaci în corpurile noastre fizice de azi, nu credem că am fi putut să fi fost vreodată în stare nici măcar să gândim în trecut la aşa ceva... Comparativ cu ceea ce facem acum, totul ne pare azi a fi de domeniul miracolului – de unde provine şi ideea de a fi de fapt dumnezei... Depinde însă ce credem a fi şi Dumnezeu...
Dar lucrurile nu stau de loc aşa cum credem de regulă azi despre noi înşine... La nivel pământean, orice spirit venit aici la întrupări de tip uman a ajuns cel puţin în stare de creator mental avansat şi nu degeaba spun de multe ori: în curs de universalizare, pentru că ştim să trăim şi să creăm în special în feluri superioare, folosind alte seturi din radiaţia monadică proprie, prin alte feluri de sisteme corporale care ne pot permite o creaţie materială de o acurateţe deosebit de avansată comparativ cu cu ce numim noi azi creaţie industrială. În univers însă, nu creaţia industrială, tehnologică, se dezvoltă – ci creaţia spirituală, prin care pe Pământ se dezvoltă doar o parte din ceea ce numim creaţie mentală. Acea parte din radiaţia monadică (http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/4.-radiatia-monadica-spirituala.html ) ne permite realizarea unei creaţii materiale obţinută prin compactizarea unor fluxuri bogate de filamente energo-materiale, elemente fundamentale ale propriei noastre corporalităţi, ale întrupărilor şi creaţiei întrupaţilor de pretutindeni. 
Toate conduc la ideea că libertatea presupune şi cunoaştere, şi aplicarea în practică a cunoaşterii, şi înţelegerea efectelor tuturor la un loc. 

DESPRE EFECTELE MOŞTENIRILOR CORPORALE PE TIMPUL COPILĂRIEI ŞI ADOLESCENŢEI OMULUI
Dar deocamdată ne este frică, ne este silă, avem mânie, ne manifestăm cu agresivitate, cu furie – în loc să înţelegem libertatea, s-a respectăm şi pe cea proprie, şi pe a altora. Nu prea ştim să folosim informaţia care ne-ar elibera de multe greutăţi de viaţă. De exemplu – de la silă la înţelegere şi echilibrarea efectelor: am amintit înainte ceva – sudoarea, transpiraţia greu mirositoare pe care nu o adorăm câtuşi de puţin, nu este decât un semnal deosebit de necesar, oferit de corpurile noastre care arată că înaintaşii noştri pe liniile genetice proprii, nu au avut o viaţă şi o activitate normală: a fost în condiţii grele, în lipsă de libertate fizică şi mentală, fără bucuria folosirii rezultatelor muncii proprii, fără demnitate şi respect reciproc, pe care ni le datorăm unii altora. Aceasta este adevărata cauză – adevărată şi principală de altfel, însă nu şi singura – pentru care transpiraţia urât mirositoare apare din momentul adolescenţei, iar ceea ce avem de făcut nu este s-o excludem cu silă din viaţa noastră, nu înseamnă să o neutralizăm cu tot felul de substanţe chimice, adică acele substanţe care nu există în natură, ci să ştim că acel tânăr moşteneşte greutăţi corporale care apar în această formă. Ştim astfel că avem o moştenire genetică, dar nu ştim cum şi când începe să se manifeste, nu ştim ce să facem decât să mergem la doctori dacă apare ceva clar patologic. De fapt, ce are de făcut omul este să evite toată viaţa eforturile fizice mari, agresive şi să se ocupe de meserii liniştite, pe cât posibil în aer liber, mai ales după 35-40 de ani. Să se obişnuiască cu curăţenia, cu îmbrăcăminte lejeră, cu încălţăminte comodă (Doamne! Să fi ştiut eu asta câdva... când îmi scoteam sufletul cu rochii strâmte, cocoţată pe sandale cu tocuri de 10cm...) şi fiecare om să înveţe la rândul lui pe cei din jur. 
Să înţelegem că în drumul către maturitate se dezvoltă treptat organele şi funcţiile acestora, spre împlinirea sarcinilor de destin curent. Până în acel moment este copilărie, pregătire, adaptarea sufletului la noua întrupare – proces extrem de amplu, a cărui complexitate nu o percepem şi nu vrem s-o credem, dar va veni şi timpul acela. În toată această perioadă a vieţii, în copilărie şi mare parte din adolescenţă, copiii noştri preiau prin subconştient (adică prin activitatea şi memoriile corpurilor cu vibraţie mai înaltă, a căror existenţă nu o conştientizăm atunci când vibraţia planetei este foarte joasă, aşa cum este încă ea acum) formele grele de trăire ale părinţilor şi strămoşilor genetici, care au condus la deteriorări ale corpurilor moştenite. Astfel de deteriorări sunt mai mult sau mai puţin conştientizate chiar şi la maturitate, dar ele pot fi cunoscute şi urmărite, depăşind necunoaşterile societăţii – necunoaşteri naturale sau impuse de conducerile societăţilor de trăire curentă. 
Nu este numai atât. Copiii nu preiau iau numai deteriorările şi obişnuinţele de trăire ale spiritelor părinţilor, ducând moştenirea mai departe sub formă de obişnuinţă distructivă învăţată în casă, neconştientizată, adâncind treptat deteriorările. 
În plus, fiecare celulă deteriorată a corpurilor moştenite de la părinţi le aduce din propriile lor memorii monadice amintiri ale unor evenimente, sau emoţii, sau cunoaşteri, obiceiuri şi înclinaţii proprii. Un singur astfel de punct corporal poate aduce o sferă uriaşă de amintiri proprii pe care copilul nu şi le conştientizează decât foarte vag, dezorientându-l la început şi dând impresia că nu ştie nimic, că nu are nici un fel de experienţă. De fapt este un blocaj natural într-o societate care nu-i poate răspunde la întrebări, care nu-l îndrumă către alte aspecte pe care părintele le poate înţelege ca fiind nesesizate de copil. Ar trebui ca părintele deja cunoscător să-l îndrume să se concentreze pe viaţa curentă, dar să-l îndrume de asemenea să nu-şi uite toate celelalte aspecte care pot apare mai rar. Ar trebui ca părintele să urmeze introspectiv liniile despre care află astfel de la copiii săi (dacă nu şi-a dat singur seama) că au deteriorat genetica proprie: muncă, mod de folosire a deplasării, mod de vorbire (comunicare), mod de gândire: echilibrată între pozitiv şi sănătos-analitic, etc. 
În acest fel, s-ar putea asigura şi înţelegerile schimbărilor necesare de la o perioadă de fiinţare a societăţii la alta, alături de libertatea personală de trăire proprie, a copilului, a întregii familii şi a celor de contact. O astfel de libertate activă a copiilor aduce în mod cert – dar azi nesesizat de părinţi – noutăţi de manifestare a spiritului pentru perioada pe care o va trăi: şi alături de părinţi, şi în continuarea părinţilor, ducând societatea proprie mai departe. 
Azi se sesizează doar comportamentul care strică comoditatea părinţilor, pornind de la “hiperactivitate” (comparativ, desigur, cu gradul de obedienţă al părinţilor faţă de societate) şi ajungând la impunerea propriei libertăţi manifestată impulsiv din dorinţe ajunse la revoltă: de care părintele, cu stupoare, nu-şi dă seama, pentru că copilul a încercat să se supună părinţilor şi altor educatori ai săi, fără să înţeleagă de la bun început că i se formează obedienţa faţă de societate, de reguli pe care părinţii le încalcă frecvent în intimitate, dar le etalează cu emfază înfara ei. Se presupune că părintele îşi poate ţine mai bine în frâu impulsivitatea, se poate înfrâna mai bine pe termen scurt – deşi azi vibraţiile planetare ne obligă să dam la iveală tot ceea ce în fond ascundem sub preş. Fiecare părinte, luat la bani mărunţi poate conştientiza impulsurile înfrunate din diferite motive. Dar se întreabă de unde a putut aduce copilul un comportament neconvenţional, căci în casă, în familie nimeni nu a avut o astfel de ţinută socială... Cele mai mărunte gesturi, crezute nesemnificative, sau nefăcute “în faţa copilului” apar în manifestarea lui, spre disperarea părinţilor - însă este normal, căci suntem radianţi - nu ştim asta încă sau ştim dar nu ne vine deocamdată repede în minte, nu facem legături încă - şi totul devine dureros şi greu.  
Părintele îşi limitează libertatea – copilul nu. Dar acesta este una dintre sarcinile sale – să aducă mereu ceea ce părinţii nu au reuşit decât să “fure” din libertăţile naturale. Faptul că nu cunoaştem multe despre experienţa şi destinul copilului propriu conduce la astfel de mirări, neacceptări: şi nimeni nu ne spune să luăm măsuri în primul rând în calitate de părinţi corectori prin căutări de înţelegi personale, prin exemplu personal, nu prin pedepse, nu prin obligaţii de ocupare a timpului cu învăţături sau activităţi repetitive, ci prin simţirea punctelor de dorinţă de libertate, de mişcare, de relaţionare cu toată lumea din jurul lor şi nicidecum doar în familie - alături de sarcini de creştere a responsabilităţii în viaţa curentă, în muncile şi străduinţele personale de lucrare pentru societate. 
Dar va veni şi vremea să ştim şi să aplicăm tot ceea ce aflăm. 

Mai sunt şi altele de discutat. În trecut, copilăria era o perioadă de integrare liberă a copilului, cu destinul său emoţional şi lucrativ, în lucrarea părinţilor sau a altor grupuri cu care avea să aibă contact prelungit de-a lungul vieţii.
După copilărie urmează adolescenţa: în trecutul mental al omenirii, înainte de ultima glaciaţiune, practic nu exista ceea ce azi numim adolescenţă, căci copilul pleca din familie în jurul vârstei de 6-8 ani, urmându-şi viaţa definitiv sau pentru o perioadă anume de timp pe cont propriu, conştient de tot ceea ce avea de făcut în cursul destinului său. 
Azi copilăria şi adolescenţa omului este luată drept o perioadă cu deosebiri din ce în ce mai puţine din punct de vedere al adaptării la societatea în care s-a născut: este o perioadă de învăţătură a unor reguli care să aducă omul în pragul maturităţii, la începerea muncii pentru societate: reguli care se dovedesc a se putea asimila la vârste din ce în ce mai fragede. Din punct de vedere corporal, copilăria şi adolescenţa este o stare de dezvoltare corporală pentru funcţionarea complexă a corpului fizic, pe care azi nu le considerăm decât din punct de vedere hormonal şi al creşterii fizice. 
Dar ignorăm faptul că o astfel de creştere comportă complexităţi subtile care duc la apariţia treptată a unor schimbări care nu sunt numai de natura maturizării, ci la dezvoltarea multor altor elemente de curs destinic. Credem – sau nu credem – că destinul ar fi o impunere din partea unui Dumnezeu limitator de libertate; dar realitatea este cu totul alta. Destinul ţine tocmai de libertatea de a trăi fiecare după cum poate, cum ştie să se orienteze spiritul întrupat în anumite condiţii, legate de necesitatea de consolidare a unor capacităţi spirituale proprii, aflate într-o continuă dezvoltare. Se dezvoltă mereu funcţiuni noi, care canalizează spiritul pe un flux existenţial care, spre exemplu, îi poate dezvolta manifestări pe care nu şi le poate reţine: jenă până la ruşine, frângându-i aripile sufletului, agresivitate care depărtează lumea din primii ani de viaţă, superficial care nu-l lansează în primele rânduri ale societăţii, formând frustrări cu efecte greu de stăpânit. 
Am ales ca exemplu de discuţie jena până la ruşine, căci de agresivitate noi am mai discutat. Spre exemplu: mirosuri grele uneori. De fapt nu “uneori”, ci “de cele mai multe ori”, căci evidenţa capătă accente pentru că apare comparativ cu lipsa de emanaţii din copilărie, când corpurile nu se află în deplinătatea funcţiilor lui. Ele sunt rezultate din dezvoltarea punctelor de deteriorări ale corpurilor din sistemul corporal propriu, moştenite din corporalitatea părinţilor, prin partea ADN-ului celular al corpurilor fluidice – nu numai al celui fizic – de care încă nu ştim mai nimic azi (încă!!!). În acest fel, omul învaţă, şi consolidează întreţinerea curăţeniei corporale şi a lucrurilor sale de folosinţă curentă. Societatea îl obligă azi – dar până azi nimic nu l-a obligat: în trecutul mental nici nu era necesară o astfel de îngrijire, totul fiind o împrăştiere osmotică regulată, naturală. În vieţile din ultimele milenii – puţine sau multe în funcţie de evoluţia proprie – nimeni nu era deranjat de mirosurile grele emanate de corpuri în lipsa spălării regulate. Azi – da. A venit şi vremea asta. Şi este bine că este aşa, căci spiritele învaţă o multitudine de alte îngrijiri, de alte activităţi legate de astfel de îngrijiri, de meserii legate de obiecte şi obiective legate de îngrijirea corporală, etc. Le obligă la îngrijirea sănătăţii proprii, a sănătăţii părinţilor, la îndrumări oferite copiilor lor, care vor moşteni o corporalitate aflată cel puţin pe aceeaşi treaptă de deteriorare. Un exemplu personal: un anume tip de afecţiuni moştenite (colon iritabil, ficat neomogen) m-a determinat să devin vegetariană, să întăresc şi pe alţii care mi-au fost aproape, să ne sprijinim reciproc pentru astfel de direcţii care să ne menţină sănătoşi şi senini pe drumul devenirilor noastre. Să devenim liberi să trăim sănătoşi, să nu depindem de doctori, medicamente, să putem ajuta, învăţa, lucra până la adânci bătrâneţi cu demnitate, seninătate, cu bunătate. Cuminţi şi bucuroşi de viaţă. Să iubim libertatea şi s-o întreţinem atâta cât ne poate sta în puterea proprie. 

Un alt element de care ar trebui să ţinem cont este revolta, atitudinea de respingere a multor evenimente, comportamente ale celor din jur, care ne aprinde din timpul adolescenţei. Tinerii ar zbura, ar pluti liberi... indifenrent dacă ar fi în plan fizic, sau emoţional, sau mental. Fără să înţeleagă azi, în societatea noastră, că există şi un fel subtil, interior, de simţire a libertăţii... Revolta lor este datorată de fapt preluării prin subconştient a tuturor amprentelor şi elementelor de memorie ale oamenilor din jur (părinţi, rude, vecini), care irumpe de fapt nedorit la cel mai mic impuls exterior sau interior, alimentate cu nedreptăţile sociale persistente într-o societate clădită de generaţiile anterioare şi întreţinută de generaţia părinţilor care au învăţat deja să fie obedienţi, profitând de meandrele trăirilor proprii. Conştientul lor vede şi le respinge pe toate. 
Dar nu este numai o respingere pe linie de transcendenţă spirituală curentă, ci o respingere subconştientă a marilor neadevăruri care formează societatea noastră de azi, comparativ cu alte tipuri de societăţi de pe alte meleaguri ale universului. Vibraţia planetară aflată în permanentă creştere începe să scoată din adâncuri spre conştient amintiri, asocieri, idealuri atinse de mult, pe care semenii noştri guvernanţi NU VOR să ne lasă să le descoperim, să ne descoperim pe noi înşine. Noi, cei înaintaţi în vârstă, ştim şi tăcem în faţa celor nedrepte până la criminale, de multe ori aflate sub aripa unei legislaţii laice sau impuneri religioase crude, hâde... Noi le acceptăm – tinerii nu acceptă, iar suferinţa pe care ei nu ştiu încă s-o ascundă creează revolte din dureri cu greu înăbuşite: ale lor şi ale părinţilor lor. Dar ei nu percep încă dorinţa înăbuşită de libertate a părinţilor, ceea ce ei “fură” uneori încălcând legile sociale pe care le impun copiilor lor: mai o minciunică, mai o călcătură strâmbă înafara familiei, mai o înjurătură, un scuipat pe stradă, şi încă altele... ştim noi... 
Dar tinerii văd şi strâng în ei norii grei de grindină-ntinată...
Şi nu e numai atât.
Tinerii sunt între două lumi, deschişi încă în urma copilăriei (fază a dezvoltării umane total deschisă către întregul univers): lumea necuvântătoarelor (factorul planetar, de biosistem) şi lumea răzvrătiţilor lor părinţi în sufletele lor de cele mai multe ori nebănuit de chinuite (factorul uman).
1. Factorul planetar (de biosistem planetar): nu ştim cât ne poate influenţa – şi tocmai pentru acest factor, printre multe altele, am venit la întrupări pe Pământ. Ştim că trăim în mijlocul unei naturi de o diversitate uluitoare, credem că ştim totul despre ea, credem că o înţelegem: adevărul este însă foarte departe de noi. Este vorba despre influenţa biosistemului planetar asupra noastră: am discutat de multe ori despre acest fel de influenţă, despre faptul că este un lucru deosebit de important în viaţa noastră, întrucât ne susţine în primul rând necesitatea derulării unor acţiuni importante pentru supravieţuirea pe Pământ, căci asta fac plantele şi animalele Pământului: supravieţuiesc. Hrănire, autoprotecţie, deplasare, comunicare, înmulţirea speciei – sunt influenţele principale care ne vin din partea naturii înconjurătoare: emoţionalul nostru este impulsionat de către simţirile brute, adică nerafinate ale tuturor vieţuitoarelor. Dar ele ne ajută să ne îndreptăm atenţia în direcţia unor cerinţe specifice ale spiritelor evoluate, pentru care am venit, în principal, pe Pământ: 
– a face faţă cu străduinţă şi concentrare, atenţie, asupra agresivităţii animalice pe care să o contracarăm cu bunătate, toleranţă, încredere, demnitate, respect şi dragoste de tot şi toate;
– a face faţă pasivităţii, inactivităţii vegetale: pasivitate şi inactivitate aparentă, căci şi vegetalele desfăşoară activitate bogată – dar în felul lor, la nivelul lor. Raportat la mamifere şi oameni, o asemenea activitate de intensitate redusă este luată drept pasivitate, lene, puturoşenie, indiferenţă. Între plante şi animale, oamenii trebuie să fie într-o sferă a echilibrului perfect, combinând impulsurile hiperactive ale animalelor cu imobilismul vegetal: oferind astfel o rezultantă ce poate fi folosită drept fond de desfăşurare a celor mai importante activităţi umane: cercetarea şi creaţia. 
Alunecarea într-o parte sau în alta conduce omul la dereglări ale funcţiunilor corporale – ale tuturor corpurilor din sistem, ceea ce înseamnă folosirea împrăştiată a unor seturi de raze din radiaţia monadică proprie, ceea ce conduce la deteriorarea corpurilor şi colaps pe timpul aceleiaşi vieţi şi/sau în vieţile urmaşilor lui. 
Dar aici, în considerarea acestui factor planetar, mai intervine o poveste întreagă – tocmai subiectul pe care îl avem în vedere: iubirea de libertate. La început libertatea neconştienizată ca atare este pentru vieţuitoare la fel ca viaţa: nu o conştientizează, nu o preţuieşte, nu o protejează – doar o hrăneşte. O libertate fără răspundere. 
Şi astfel ne influenţează biosistemul puternic: păsările zburătoare, mamiferele călătoare – dar toate la un loc sunt “libere” să facă orice. Asta ne transmit nouă, sufletelor noastre legate de impuneri, reguli şi neputinţe corporale. Tinerii primesc într-o cantitate mult mai mare energiile care au circulat prin, şi printre corpurile vieţuitoarelor,  până în jurul vârstei de 20 – 22 de ani, prin configuraţia sistemului plexurilor (chakrelor).  De la această vârstă, o parte a organelor îşi încetinesc în mod normal activitatea – semn că plexurile de la corpurile superioare îşi reduc o parte din funcţionare, în mod natural: nu mai este nevoie de multă creştere a corpurilor, ci doar de armonizări specifice acestei vârste, între ele, până la cca. 25-26 de ani.  Aceasta însă nu este o dereglare, ci o funcţionare arhetipală, urmărită prin configuraţia matriceală a speciei umane în perioada cu vibraţie planetară foarte joasă. Odată cu creşterea naturală a frecvenţei vibraţiei planetare, corpurile noastre – de altfel ale tuturor vieţuitoarelor pământene – se dezvoltă mult în sensuri subtile: energizarea creşte mult şi, odată cu ea, şi amprentarea de care beneficiem astfel. Amprentele acţionează pe moment şi sunt apoi mult mai rapid şterse, în mod natural, dar ele deja ne-au influenţat şi ne determină înţelegerea care vine potrivit rolului fiecăreia dintre ele. 
La maturitate, unii oameni rămân sub influenţe sălbatice de genul celor discutate, se supun dând vina pe o societate ori nedreaptă şi punitivă, ori permisivă – după cum le vine în viaţă prilejul să meargă; se limitează la activităţi simpliste – supravieţuire, muncă/luptă, sexualitate. Nu pot face altceva deocamdată, fiind începători în evoluţiile urmărite de spiritele umane aici, în această zonă a universului. Nu putem decât să le dăm exemplu personal: de hărnicie, de demnitate, de respect pentru spirit dar nu şi pentru activitatea lui pământeană dacă este cazul. 
Alţii conştientizează că omul se deosebeşte de animale şi plante tocmai prin ce poate face în mod superior: gândire, comunicare logică, creaţie, intuind doar sprijinul în remodelarea manifestărilor omeneşti. Azi însă avem tendinţa de a le limita şi pe cele de necesitate curentă, punând munca pe primul plan, pentru că ne plac efectele muncii, ne place câştigul material. Dar deşi exagerările nu sunt bune, conducând şi ele la deteriorări ale corpurilor, totuşi există un aspect de regulă ne cunoscut: se dezvoltă aspectul rafinat – chiar dacă în urma unei industrializări excesive – care determină la rândul său conştientizarea rafinamentului în gândire, comportament, creaţie – toate rafinate, toate realizate la o calitate din ce în ce mai avansată, indiferent de consecinţe. Dar suntem liberi să alegem şi munca, şi ne-munca, prin tot ceea ce societatea ne poate pune la dispoziţie. În focurile căutărilor, trăirilor, omul însă uită tocmai de planeta-gazdă, de biosistemul care îl hrăneşte şi impulsionează, dar îşi duce rafinamentul uman până la ultima suflare, căci pentru asta a venit pe Pământ. Drumurile următoare, în alte cicluri de vieţi, vor pune accent şi pe calităţile umane, şi de planetă, şi de biositemul său. 
2. Factorul uman: am discutat despre dorinţa din sufletele noastre legate de libertate nesfârşită... Mai presus de iubire în sine, iubim libertatea; suntem spirite libere, chiar dacă spirit liber nu însemna pentru noi cândva să iubim lenea, dezordinea, necurăţenia, agresivitatea, lipsa de respect, crima, orice altă perversitate. Fiecare spirit ştie bine că acestea există în memoriile monadei şi folosirea înălţată a lor înseamnă să trăieşti cu a nu le face, fiind conştient de ele, axându-se întotdeauna pe complementarul lor: pentru că ne conservăm viaţa şi creaţia din care învăţăm să facem paşii următori... 
Aşadar, ce ne revine nouă?? Părinţilor şi societăţii din jurul tinerilor?? 
Să-i învăţăm adevăratele valori umane – dar nu numai punându-le cărţi în mână, ci şi prin exemplul personal:
– de acţiune: cu calm, atenţie, gândind pozitiv - dar echilibrat între un rezultat scontat şi unul neaşteptat;
– de responsabilizare, de asumare a răspunderii pentru fiecare manifestare proprie sau rezultat al colaborării cu oameni sau grupuri din societate;
– de demnitate umană;
– de căutare permanentă a calităţii în propriile realizări, mereu mai înaintată, dezvoltând astfel emoţionalul pozitiv;
– de moralitate neîntreruptă, respectând viaţa şi manifestările ei de pretutindeni, învingând impulsurile sălbatice din natură şi societate
– de învăţătură şi informare permanentă, îndrumându-i să cunoască în linii generale toate ştiinţele, toate artele şi în final: cum să facă din meserie o artă, iar din trăire cu iubire - arta universală a îndumnezeirii...
Să-i învăţăm că ACEASTA ESTE ADEVĂRATĂ LIBERTATE şi ADEVĂRATUL LIBER ARBITRU ÎN PROPRIA NOASTRĂ VIAŢĂ. SĂ-I ÎNVĂŢĂM SĂ TRĂIASCĂ MEREU CU CURAJUL DE A FI OM PÂNĂ ÎN STRĂFUNDUL SUFLETULUI LOR.

Niciun comentariu: