REFLECŢII ASUPRA OMULUI RĂU ŞI OMULUI BUN...

MOTTO: „în ochii noştri, absolut toţi oamenii sunt buni !!!” Aşa îmi zic mie îngerii. Nu ştiu de ce alţii zic altceva... 

Ceea ce de obicei lumea numeşte om rău – care de fapt are neputinţa de a face un bine – este un om dependent de binele lui personal. Aceasta este o înţelegere a unei fenomenologii foarte largi: care cuprinde de la necesitatea supravieţuirii până la distrugerea ideilor care ar putea duce la schimbarea imaginii unui om în familie sau societate: care se simte ameninţat în feluri în care numai el le poate gândi şi acţionează după cum este el obişnuit în etapa de evoluţie pe care o traversează. Fondul poate porni de la supravieţuire şi poate determina o atitudine generală aflată dincolo de protecţie, îndreptându-se către concurenţial – chiar dacă este vorba despre membrii propriei familii, chiar şi despre proprii copii. 

Este însă numai o etapă de evoluţie, care se estompează foarte lent, în cicluri lungi de vieţii trăite în diverse vibraţii, căci şi etapele de voluţie de tip animalic, sau vegetal, sau de orice alte feluri de vieţiutoare în postura cărora ni s-a aflat spiritul la întrupare în diverse locuri din univers, s-au derulat în cicluri lungi de vieţi cu evoluţii încă nebănuit de complexe pentru noi, în acest moment. Le intuim azi din obişnuinţa spiritului, dar le-am trăit în valuri uriaşe de eternităţi...

Noi vrem să ne cunoaştem: „Cine suntem?”, „De unde venim?” „Încotro ne îndreptăm?”... sunt întrebări normale pentru noi, oamenii. Dar mi-am dat seama în timp că prin astfel de întrebări nu se aşteaptă la un răspuns concret, pornind de la statul de pământean: dispreţuim feţele, trupurile noastre, numindu-le „măşti”, fără să ştim şi fără să ne gândim că astfel de feţe sunt aspecte ale propriei noastre individualităţi, cu inserţii ale individualităţilor spirituale ale părinţilor şi ale tuturor celor care ne-au transmis, din generaţie în generaţie, ceva din ei înşişi: spre binele şi înaintarea tuturor spiritelor care le vor purta. 

Şi nu ştim – unii dintre noi nici nu vrem să ştim – că la crearea corpurilor noastre spirituale au contribuit şi razele unor îngeri, desemnaţi să ne ajute să ne dezvoltăm capacităţile spirituale proprii, să înţelegem de ce este nevoie de acest lucru şi ce legătură este între ele şi moştenirile primite ca dar, şi har, din moşi-strămoşi. Discutam în articolul anterior despre complexitatea spirituală pe care o primim odată cu corpurile moştenite, apoi felul în care primim influenţe de la mediul înconjurător: toate ne sunt date pentru a putea stabili o legătură de învăţătură între noi – oamenii: cei mai apropiaţi şi apoi, în spaţii din ce în ce mai largi, radiant către toţi oamenii, prin exemplele directe sau prin vibraţiile pe care pe împrăştiem. Ne dezvoltăm abilităţile, ne estompăm deficienţele. NE CUNOAŞTEM PE NOI ÎNŞINE ŞI NE ÎNŢELEGEM NEPUTINŢELE. Dar nu prea vrem să ştim, căci suntem sătui de „notele” rele pe care ni le-au tot dat părinţii la purtare (acuze...), învăţătorii, profesorii în şcoli (cunoaşterea o aveau dânşii, dar nu orice profesor are darul, harul de a capta atenţia celor pe care doreşte să-i înveţe... de multe ori nu doresc nici dânşii asta, ci doar să-şi facă meseria, să-şi ia banii... să supravieţuiască de fapt... De asta suntem noi de fapt sătui...), apoi de acuzele bisericii, de apostrofările rudelor, vecinilor, colegilor de serviciu, pieţarilor... 

Viaţa noastră cea de toate zilele... asta e... 

DAR DACĂ UN SÂMBURE EXISTA ÎN ACESTE TOATE EVENIMENTE ALE VIEŢII... ATENŢIONĂRI ASUPRA UNOR FINE SAU GROSIERE TARE ALE MANIFESTĂRILOR NOASTRE???... Sătui de toate cele de mai sus, de nedreptăţile vieţii, descoperim universul, dimensiunile nevăzute, începem să ne considerăm superiori doar pentru că am crede toate cele legate de măriri, superiorităţi cu care ne leagă o parte din literatura ezoterică... articolele care apar aproape zilnic să ne spună că suntem superiori numai pentru că noi credem că universul ar fi inteligent, că absolutul din el ne va primi cândva şi ne va oferi dreptul de a judeca, în calitate de dumnezei mai mult sau mai puţin absoluţi... Şi mai ales că, din multe miliarde de oameni, numai 2,3 ar putea avea puterea de a ascensiona începând cu data de 5 septembrie... Data a trecut şi, la fel ca în zilele lui 21 decembrie 2012, nimeni nu a simţit că s-ar ascensiona (aş folosi ghilimele, dar nu vreau să creadă cineva că dispreţuiesc ceva: nu simmt decât înţelegere şi compasiune pentru cei ce se aşteaptă mereu să fie recunoscuţi ca fiind superiori, iubitori, etc.). Stau şi mă întreb în ochii cui suntem buni sau răi, dincolo de etichetele pe care noi, neştiutori, ni le punem peste ochi, sau le aruncăm în ochii altora spre a-i orbi şi pe ei...

Mă întreb sincer cât de mult vrem să ne cunoaştem ACUM ŞI AICI. Nu folosesc această formă de exprimare decât cu acest fel de ocazii. Cât se cunoaşte cel ce îşi doreşte ascensionări de acest fel – şi cunosc destul de mulţi oameni în această situaţie. Eu cred că cel care îşi vede de treabă şi zice Doamne ajută tuturor! nici nu ştie despre asta...

Dacă aşteptăm ca extratereştrii din alte sisteme stelare să ne trimită în dimensiunea 4 sau 5 (atenţie cititorilor mei: toate stelele despre care citim că-şi trimit reprezentanţi să ne supervizeze fac parte din galaxia noastră, nicidecum din alte galaxii, aşa cum văd că se înţeleg lucrurile din diferite comentarii pe grupuri facebook) este bine de ştiut că nu se află nici un roi de nave cosmice în preajma planetei, iar ceea ce au văzut oamenii care fac zboruri astrale în meditaţii active sunt zone insulare din matricea eterică a planetei noastre care cuprind puncte de autostabilizare vibraţională a corpurilor noastre astrale – acţiune pe care o facem fără să ştim în timp ce dormim (adică ne recuperăm vibraţia pierdută prin activitatea agresivă, compulsivă, obsesivă din timpul zilei).

Dacă aflăm că venim din alte stele, dacă citim că am fi super iluminaţi (plus alte semne de superioritate) cred că este bine să ne gândim la acest aspect abia după ce ne-am analizat zile după zile după zile una după alta... Şi ce facem, şi ce spunem, şi ce gândim. După ce ne-am acceptat negativităţile – nu admirat, considerat că sunt ok! Ci considerat că am luat aminte şi vom lucra asupra îndreptărilor. După ce ne-am cunoscut în egală măsură cele pozitive, cu ajutorul cărora putem să lucrăm asupra asupra celor negative. 

Stând apoi în echilibru între ele, cred că am putea vedea lumea nu din punctul de vedere al judecării ei, ci din punctul de vedere al observatorului: dar un observator care nu... monitorizează sau supervizează pe alţii, ci în primul rând pe sine, şi apoi, dacă simte că e bine ce face, să ofere exemplu personal: exemplu care nu se impune niciodată. Dacă va fi luat şi dus mai departe – să fie mulţumire pentru împlinire...

Nu suntem aici pentru a face altceva decât să ne găsim echilibrul uman, de manifestare între acele forme care ne-au condus cândva la degringoladă, dezorientare, cu toată pleiada de efecte negative pe care le putem conştientiza sau pe care le vom conştientiza în viitor: pozitiv/negativ, vechi/nou, dimensiunea (sau planul) materială a lumii/ dimensiunea (sau planul) ideilor, sau emoţiilor, al mentalizărilor, al cauzalităţilor, cu extindere în cunoaşterea micro- şi macro-cosmosului. 

Pe urmă vom mai vedea ce, şi cum sunt altele, alţii, ţinând cont că suntem fiinţe nemuritoare în esenţa noastră, ajutători de mare putere radiantă pentru eternitate. 

Fiecare dintre noi este aici, acum, pentru altceva, pentru ceva propriu, pentru împliniri sau întăriri, pentru aspectul fizic sau mental, pentru a ajuta, pentru a se disocia de alţii sau alte idei, pentru lucruri subtile sau grosiere care să determine echilibrări nebănuite. Şi vom pleca fiecare cu un bagaj extrem de bogat, indiferent de felul în care avem de folosit ceea ce am găsit, luat şi dus cu noi „acasă”. 

Deocamdată însă, eu oricum voi rămâne în orice astfel de eveniment anunţat – ascensionări, etc. – căci am momente de nervozitate, irascibilitate, lipsă de toleranţă, lipsă de iubire de mine pentru că e mai importantă prietena mea, sau mama mea... mormăi în barbă şi merg mai departe. Mirarea mea este deseori revoltă, acceptarea e cu „hai! Fie!” (adică a lehamite) şi prietenii mei ştiu bine şi alte sute de motive pentru care voi rămâne neascensionată, iubind animalele, florile, munţii cu pădurile, şesurile cu macii, lacurile cu nuferii... nopţile cu stelele... zilele cu soare sau cu ploaie...

Toate cele bune şi frumoase până ce ne-om reîntâlni pe aici !!! Şi apoi în eternitate !!!