VIEŢI ANTERIOARE: AJUTĂTORI ŞI AJUTAŢI

Studiile anterioare ne-au creat o imagine generală despre evoluţii, cu aspectul lor special de înaintare, apoi de înălţare prin primire şi oferire de ajutor semenilor noştri.
Să recapitulăm câteva din treptele formării înţelegerilor monadelor (reunite pentru primele lor forme de evoluţie în spirite) privind într-ajutorarea ca formă mereu modelatoare a conştiinţei spirituale.

1. SUNTEM MONADE ÎNAINTATE ÎN EVOLUŢII PRIN CALEA PRIMIRII / OFERIRII DE AJUTOR

După cum ştim acum din studiile anterioare, monadele (prin reunirea cărora se formează spiritele) nu sunt create, ci se autocreează conjunctural în spaţiile neorganizate. Ele însă nu se creează simultan şi toate o dată pentru întotdeauna, pentru ca apoi să se desprindă din acest „roi primordial”, dorind să trăiască rupţi de roiul lor, datorită unei trăiri numite de noi azi egoism.
Toate procesele de formare, dezvoltare, conştientizare de sine ale monadelor se derulează pornind de la momente diferite, ale naşterii fiecărei monade în parte.
Primele monade care şi-au conştientizat existenţa au descoperit că pot face „ceva” împreună. Şi făcând acel „ceva” – o mişcare, o redirecţionare a mişcării proprii, o căutare specifică simţirii fiecăreia – au descoperit că le creşte puterea de a face în continuare acel „ceva” + încă „ceva” în plus, chiar fără să-şi dorească acel lucru în mod expres.
Alte monade, venind lângă ele, atrase de energia lor hrănitoare, au vrut să facă şi ele acel „ceva”. Cele dintâi au oferit ceea ce au ştiut, şi au făcut împreună până când şi celelalte au putut face ceea ce puteau cele dintâi.
Din astfel de experienţe, toate monadele au perceput în mod clar creşterea lor. Au mers mai departe, s-au ajutat între ele, au ajutat încă şi mai multe monade. Erau grupuri care creşteau împreună, dar în mod diferit, şi nu neapărat după momentul intrării lor în grupul celor care simţeau că se poate obţine ceva deosebit cu creşterea lor. Creşterea lor era după mărimea cu care veniseră în grup, după felul în care le era interiorul lor. Cu timpul, observându-se unele pe altele, au început să conştientizeze mediul în care trăiau: fluxurile care le duceau în mişcarea lor unele pe lângă altele, firele şi bulele care se formau şi se dezintegrau în mersul, intersectarea şi ciocnirea lor. Au înţeles astfel cum s-au format ele înseşi, cum se hrăneau, cum puteau să aleagă deplasarea şi cum să o folosească astfel încât puterile lor să crească. Să crească şi să nu mai fie distruse conjunctural – aşa cum se născuseră, de altfel.
Grupul însă s-a confruntat apoi cu un alt grup, format în acelaşi infinit primordial. Un alt grup care experimentase altceva, alte mişcări, în dorinţa de a subzista puterilor pe care nu le stăpâneau.
Multe lucruri nu se potriveau în căile trăirilor lor, în reunirea pe aceleaşi principii prin care se formase grupul propriu. Au crezut că, mergând pe altă „cale”, vor muri, iar de această moarte se temeau cel mai mult. S-au zbătut să iasă din grupul reunit, unele s-au împotrivit, altele nu, altele au plecat din frică să nu fie obligate cu ceva de unele sau de altele. Şi-au creat un grup propriu, depărtându-se încet de cei care se luptau unii cu alţii, fără să le mai dea lor vreo atenţie. Asemenea „asistenţi” puteau însă percepe din depărtare, cum se distrugeau unele pe altele, dar şi cum celor care supravieţuiau distrugerii le creşteau puterile. Îşi dădeau seama că se prea poate ca într-un viitor şi grupul lor putea să ajungă la disensiuni. Şi poate că, de data aceasta, era mai bine să nu mai fugă cineva, ci fiecare să-şi înfrunte şi să-şi cunoască asemenea stări, făcând eforturi să le depăşească.
Şi toate s-au petrecut, rând pe rând.
Însă au văzut cum supravieţuitoarele celor dintâi evenimente, mai puternice acum, le urmăreau de la distanţă lăsându-i, la rândul lor, să-şi trăiască simţirile. Şi le înţelegeau, aşa cum şi ele fuseseră înţelese, la rândul lor.
Cu toatele au înţeles că trebuie să se ferească de distrugere, şi cele mai mari să le ajute pe cele mai mici: să nu mai existe nici alungare, nici fugă, ci ajutor să conştientizeze că vor să trăiască şi să crească, asemenea ajutătorilor lor.
Istoria creşterii şi organizării evoluţiilor este istoria felului în care Creatorii întregului nostru Centru de evoluţie au ordonat şi coordonat – şi o vor face în continuare, în eternitatea vieţii protejate de ei: viaţa, manifestările, creşterea şi diversificarea forţelor şi conştientizările monadelor.
(Detalii privind evoluţiile pot fi citite la adresa: http://www.bucuria-cunoasterii.ro/category/studii-generale/capitolul1-evolutii/page/2/ )
Istoria înţelegerii noastre, pas cu pas, o trăim personal, fiecare dintre noi, ca monade întrupate pentru protecţia vieţii noastre, ajutând permanent şi astfel sporindu-ne puterile şi experienţa proprie. Experienţa noastră nu se formează numai prin tatonări succesive, ci învăţând mai întâi de la ajutătorii noştri, abia apoi aplicând şi consolidând ceea ce am învăţat astfel.
Cunoaşterea vieţilor anterioare, privită din acest punct de vedere, este cunoaşterea modului în care se desfăşoară ajutorul efectiv: oferit şi primit, al fiecăruia dintre noi, chiar dacă pe moment nu conştientizăm profund asemenea desfăşurări. Dar nu suntem spirite care venim din animalitate, ci ajutători cu multă vechime, chiar dacă această vechime este mai îndelungată pentru unii şi ceva mai scurtă pentru alţii. Învăţăm astfel mereu să ne ajutăm unii pe alţii, iar experienţa diferită a unora faţă de a altora nu se măsoară numai după volum, ci şi după înclinaţiile naturale ale fiecărei monade în parte. Acest lucru conduce către un anume fel de diversificare a experienţei noastre chiar la nivele asemănătoare de evoluţie, în condiţiile în care spiritele învaţă să aprecieze, şi apoi să caute să cunoască şi modul de manifestare al altora, indiferent de evoluţiile pe care le au, şi le desfăşoară în continuare.
Epoca pe care o trăim acum este specială pentru derularea unor astfel de învăţături. Şi nu este ceva necesar doar unora, care pentru alţii este manifestarea unei suficienţe dictată interior de ajungerea într-un punct evolutiv dorit personal de mult timp. Ne este necesar să trăim pentru a ne cunoaşte între noi, pentru a cunoaşte felurile de condiţii de trai în care se manifestă spiritele în diferite etape ale evoluţiilor lor. Ne este necesar astfel să ne ajutăm şi să primim ajutor în feluri nebănuite chiar: cu adevărat nebănuite, necrezute, altfel decât le ştiam după încredinţări mai vechi. Tocmai acest lucru ne creează experienţa lărgită de care avem nevoie în eternitatea evoluţiilor, a vieţii care ne înalţă mereu.

2. UN EXEMPLU CONCRET DE AJUTOR, MEREU ACTUAL: MOŞII, ENTITĂŢILE DIMENSIONALE, FIII DE DUMNEZEU

De fapt ar putea fi mai multe exemple, dar în principal mă voi referi la exemplul prin care răspund solicitărilor cititorilor mei. Discuţii pe baza acestui subiect am purtat începând cu 1999, pornind de la ideea conform căreia Zalmoxis a fost un sclav, servitor al lui Pitagora. Căci ştiam şi eu bine că Zalmoxis, în drumurile sale prin toată lume – nu numai la elini şi romani – a avut legături cu marile personalităţi ale vremurilor pe care le-a trăit ca moş, ajutător în mijlocul nostru. Şi nu numai cu personalităţi cunoscute azi de noi (despre care au rămas mărturii de diverse feluri), ci şi cu cei care au trăit şi cu care a conlucrat prin drumurile sale dintr-o viaţa pământeană de cca. 10.000 ani – vârstă normală pentru orice atlant, înainte de ultima glaciaţiune.
Prin drumurile sale, Zalmoxis aparţine, la fel ca şi mulţi alţii, patrimoniului spiritual al întregii umanităţi, şi nu exclusiv oamenilor dintre Alpi – Nistru – Carpaţii Păduroşi şi Mediterana, locurile despre care ştim noi că le-a protejat împreună cu alţi mulţi moşi din coordonarea sa.
Doar că la un moment dat am înţeles, şi am acceptat această perspectivă de oferire/primire de ajutor: de servitor, chiar şi la cei care aveau (şi au) o evoluţie cu totul specială. Mi-am înţeles propria revoltă + revolta altora privind o asemenea perspectivă, căci cu timpul am înţeles mult mai multe lucruri. Am înţeles că un om ca Pitagora nu putea să nu ştie despre cele retrase ale timpului său, şi faptul că găzduia un moş sub forma de servitor sau chiar sclav era o protecţie specială pentru lucrările pe care Zalmoxis le făcea în lumea întreagă, alături de alţi moşi, asemenea lui. Că fiecare loc din lume, şi fiecare epocă a omenirii a cuprins modalităţi speciale de manifestare a moşilor în societăţilor umane, adaptându-se permanent celor aflate în lumea pe care au ajutat-o şi o ajută mereu.

3. UN ALT EXEMPLU: SCLAVIA, SERVITORISMUL
Învăţăm astfel şi noi, oamenii – ca spirite aflate în învăţături multiple şi consolidări nu mai puţin speciale, să oferim ajutor chiar din felul de desfăşurare a evoluţiilor noastre. Subtilitatea unui asemenea fel de evoluţie presupune acceptarea oferirii de ajutor, chiar prin modelarea şi dezvoltarea puterii de adaptare, a toleranţei, răbdării, înţelegerii – dar având la bază o experienţă personală.
Cei care nu pot depăşi azi statutul de stăpân, de superior semenilor săi, nu sunt cei cu adevărat superiori. Aş folosi acest cuvânt – superioritate (umană) doar pentru că ei cred sincer în ea. Însă nu suntem superiori nimănui doar pentru că suntem pricepuţi, suntem specializaţi în ceva sau altceva, avem mai multă experienţă într-un domeniu sau altul.
Dar învăţăm unul de la altul, până când ajungem „experţi” în orice domeniu. Fiii de Dumnezeu (monadele centrale în expresie modernă, Creatorii-coordonatori ai evoluţiilor noastre) sunt cei pe care îi urmăm, ca ideal etern de pricepere, de manifestare.
În ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii, să urmărim raportul obişnuit uman, pe Pământ: stăpân – servitor.
În cadrul acestui raport, servitorul este cel priceput.
Un ajutător, chiar şi numai cu puţin mai înaintat faţă de „stăpânii” săi, adică faţă de cei ce nu se stăpânesc pe ei înşişi în această direcţie – nu ar accepta servitorismul, mai precis nu ar accepta niciodată să aibă servitori. Să i se acorde un ajutor la nevoie – da, îl primesc cu recunoştinţă, întotdeauna. Dar când viaţa le impune să devină servitor, o fac. Fără să se mai gândească la altceva decât cum să-şi onoreze cât mai bine „serviciul”.
Pentru „stăpâni” – servitorii (fie că, de-a lungul timpului, au fost sclavi, iobagi sau că sunt acum muncitori de orice fel) le prefigurează concret calea învăţăturilor prin care şi ei vor ajunge în acelaşi fel, cândva. O cale pe care azi o urăsc. Urăsc munca şi pe muncitori deopotrivă. Muncitorii care merg: de la a-şi exprima revolta faţă de orice tendinţă de conducere şi coordonare – până la abnegaţie şi sacrificiu personal, au trecut prin multe etape de creştere a experienţei personale de oferire şi primire de ajutor. Toate sunt expuse pe Pământ, prin existenţa multor grupuri de spirite întrupate în acelaşi spaţiu planetar. Şi frica stăpânilor de a ajunge să trăiască sacrificiul celor care îl fac acum în mod uşor, natural, îi face să devină monştrii vremurilor prea bine cunoscute azi de noi. Istoria este o poveste foarte adevărată…
Serviciul comunitar învaţă omul diferite faze de aprofundare a ajutorului subtil:
– ca modalitate de susţinere fortuită a semenilor din societate, acelor semeni cărora munca obligatorie le repugnă – dar sunt doritori lacomi ai rezultatelor obţinute de servitorii lor. Le iau chiar şi cel mai mărunt efect, rezultat al muncii lor, din necesitatea de a nu se obişnui astfel cu avuţie de orice fel, pentru care ar trebui să lupte pentru a-şi căpăta libertatea, pentru a răsturna raportul de forţe implementat de generaţii de-a rândul de stăpâni;
– ca modalitate de susţinere mereu reciprocă, atunci când devine evidentă necesitatea conlucrării lor;
– din necesitate, dar fără să fie împinşi de vreo obligaţie;
– în cele din urmă pentru bucuria de a ajuta; munca, prestaţia ca atare devine plăcere, bucurie, şi se oferă altuia în echilibru, atunci când este cazul. Se înţelege treptat că etapele de învăţătură şi aplicaţie proprie se împletesc cu ajutorul specializat oferit sau primit numai la momentul oportun.

Iată aşadar că pentru vizionarea vieţilor noastre anterioare este necesară cunoaşterea multor elemente puţin cunoscute de noi, azi.
Nu este nici o ruşine, aşadar, să fi avut o asemenea viaţă. Toţi am avut astfel de vieţi. Chiar şi cei cărora nu le place munca, dar când au fost obligaţi de împrejurări – au muncit cu pricepere, căci dacă viaţa îi pune în faţa unei asemenea obligativităţi, ei fac treabă bună. Doar că o fac revoltaţi pe muncă, nu pe stăpânii lor: pe stăpâni îi invidiază şi jinduiesc la averea lor. Vor fi mai degrabă hoţi şi criminali pentru o avere, decât să se descurce prin munca pricepută a mâinilor lor.

Acest text este doar o deschidere pentru studii de largă amploare, de-a lungul istoriei contemporane. Dar vom porni din rădăcinile adânci ale sarcinilor de ajutător, de-a lungul istoriei Lemuriei, apoi a Atlantidei. În acest fel vom avea o imagine complexă (încă nu şi completă, însă) a derulării tuturor sarcinilor de ajutător ale diferitelor grupuri spirituale pe Pământ.