Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

CU ADEVĂRAT HRISTOS A ÎNVIAT !

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


sâmbătă, 1 august 2009

ATITUDINI ALE OAMENILOR FATA DE ANIMALE (2)

Răspunsurile la comentariile postării anterioare
( http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/07/atitudini-ale-oamenilor-fata-de-animale.html )
necesită postări în plus, mai ales că mă confrunt cu probleme foarte delicate acum. Sincer, nu-mi este de loc uşor, din anumite puncte de vedere (legat de părerile părintelui Arsenie Boca).

Să încep cu aspectele evidenţiate de Brâduşa:
a. Textul propriu: „Nu demult am primit un mail cu un set de povestiri adunate de oameni care l-au vizitat pe parintele Arsenie Boca. Printre mustrarile acestuia catre pacatosi se afla si una care indemna ca oamenii sa nu mai tina caini si pisici in caminele lor, ci copii orfani. M-au durut vorbele parintelui. Mi s-a parut ca o negare a importantei animalelor pe acest pamant. Eu iubesc mult copiii, inca sper ca voi avea si eu, dar simt ca si animalele trebuie iubite, respectate, protejate si ca oamenii trebuie sa faca acest lucru.
Cu tot respectul pentru cei despre care vorbim aici, aici sau în alte părţi, acum sau în alte dăţi, este necesar să punctăm anumite lucruri asupra cărora am reflectat în mod cu totul special: de multe ori avem tendinţa de a generaliza în mod exagerat. Generalizarea unei idei, a unei experienţe, acolo unde discernământul ne poate spune că se poate – este binevenit. Dar fiecare caz în parte trebuie gândit în funcţie de particularităţile lui şi abia apoi putem vedea dacă se aplică ceva din experienţa anterioară cazului respectiv. Pot spăla rufe în general, dar am grijă să despart rufele colorate de cele albe, în caz contrar pot ajunge să stric aspectul celor albe – dar şi al acelor colorate, între ele.
Cu atât mai mult cu cât este vorba despre sufletul unui om, cu atât mai mult cu cât acest suflet iubeşte curat şi sincer alte suflete, cu care şi-a împletit viaţa. Cu atât mai mult cu cât tendinţa generală a lumii azi nu este totuşi una iubitoare de animale: este o adevărată avuţie planetară fiecare om iubitor de animale. Să nu uităm acest lucru.
Recomand vizionarea canalului TV Animal Plannet – din când în când nu strică de loc să urmărim modul în care sufletele acestea micuţe (căci nu numai elefanţii, caii, delfinii, câinii, sunt suflete iubitoare de om, suflete cu sensibilitatea crescută faţă de familia lor, de grupul lor de viaţă).
Mă bucur că aţi avut şi voi ideea să oferiţi aici astfel de perspective. Dacă mai cunoaşteţi posturi sau emisiuni, vă rog să le scrieţi la Comentarii.

Nu suntem chiar vinovaţi că există lipsă de cultură, lipsă de discernământ, că viaţa noastră este plină de confuzii. Că nu înţelegem bine cum este absolut normal să existe un timp al confuziilor, un timp al conştientizării locului şi modului unde şi cum au apărut confuziile. Unii conştientizează şi corectează mai repede, alţii mai lent, purtând mai departe chiar cu încredere mereu aceleaşi confuzii prin lume.
Până într-o zi când conştientizăm refuzul de a primi noutăţile, spectrul larg de lucruri neintenţionat vehiculate cu încrederi totale...
Schimbarea vine ca un lucru firesc, chiar dacă are loc treptat, puţin câte puţin – nu întotdeauna rapid şi total, pe moment.
Este nevoie de înţelegeri extinse atunci când vine vorba să comentăm ceva spus cu privire la sfaturile părintelui Arsenie Boca. După câte ştiu părintele a fost un mare iubitor al vieţii de orice fel – şi poate să-şi dea seama oricine vizitând mânăstirea Prislop, un adevărat sălaş al iubirii de natură, iar ascultând povestiri despre relaţiile dânsului cu animalele nu se poate spune decât că le iubea atât de mult, încât şi urşii ascultau de dânsul...
Eu cred că părintele s-a adresat unui grup restrâns de oameni venit să ceară sfat, iar oamenii, încredinţaţi că orice cuvând al dânsului poate fi bun în orice împrejurare, au generalizat fără discernământ. Este cumva normal (am mai auzit astfel de cazuri) atâta timp cât majoritatea oamenilor nu se orientează cu uşurinţă după intuiţiile proprii, până când vor veni vremurile când cunoaşterea directă va remodela complet toate manifestările noastre.
Am încredinţarea că părintele ar fi dat alt sfat – altor oameni. Am experienţă destul de bogată cu câţiva preoţi mari ortodocşi şi protestanţi care au înţeles foarte bine chiar soarta mea, din multe puncte de vedere, ferindu-se să-mi dea sfaturi obişnuite, lucru care cumva le-a venit destul de greu, dar s-au lămurit că le-am înţeles demersul: scepticismul în faţa unui destin familial, încrederea în prcepţiile pe care încă nu mi le descoperisem, despre care am observat clar că exprimarea dânşilor a fost vădit îngrijită pentru a nu fi luată şi generalizată.
Părerea mea este că nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii generale din 2 3 cuvinte; să urmăm însă şi calea generalizării, însă numai atunci, şi unde este cazul.

b. Acum este parcă mai uşor de discutat!!!
Este foarte uşor (iar cu generalizarea!!) să punem etichete, de genul celei cu ataşamentele. Etichetă foarte „la modă” în acest moment...
Şi mie mi se aplică, probabil din cauza iubirii şi bucuriei cu care trăiesc fiecare moment din viaţa mea!! Poate din cauza intristării cu care primesc unele evenimente, pe care întristări mi le respect, mi le trăiesc omeneşte, pentru că vreau să fiu şi om, nu numai... clarvăzător!! Fiecare om are dreptul la fiecare moment de viaţa.. eu de ce nu aş avea?!
La fel şi tu Brânduşa!! Trăieşte-ţi bucuria de a avea ceea ce iti doreşti, după părerea mea este foarte normal acest lucru. Daca ai nedreptăţi pe cineva cu ceva din cauza iubirii tale pentru animale aş pune altfel problema, dar în astfel de cazuri (şi cunosc multe, v-aş tot povesti până mâine!!) nu pot decât să mă bucur alături de tine!! Şi tu... bucură-te de ele mai departe!!
Putem fi ataşaţi unei idei chiar fără să ne dăm seama şi astfel să tulburăm pe cei din jur cu încredinţarea că... chiar i-a trebuit să se tulbure?!! Poate doar-doar o lua un copil şi o lăsa animalele celea odată?!... Sunt manifestări pe care le avem şi facem rău fără să ne dăm seama. Indiferent cât ai dori să echilibrezi o astfel de încredinţare, ea nu se prea echilibrează – după câte am observat eu – decât dacă accept şi îi dau dreptate – fără ironie. Mint?! Fac ceva rău?! Dacă cineva spune că sunt ataşată de ceva, de multe ori (mai sunt şi excepţii) accept cu încântare! Dacă este adevărat, ce să fac?? Pot să explic că este diferenţă între a face ceva cu plăcere şi a fi exagerat de ataşat...limita între normal şi ne-normal este foarte relativă... Îmi face plăcere să fiu ataşată de 1001 de lucruri, idei, oameni, dar nu sufăr îngrozitor dacă sunt lipsită de ele. sufăr dacă pierd un prieten dar nu sufăr dacă cineva a spart farfuria mea frumoasă. Tot timpul vin în Ikea altele şi mai frumoase!!
Învăţătura ar fi să găsim putere să acceptăm ceva, pentru care nu avem putere să schimbăm. Sunt multe învăţături în acestă direcţie şi aflăm, conştientizăm în continuare multe din trăirile de fiecare zi, pe calea găsirii echilibrelor în trăirile noastre.
Problema aceasta ţine, cu siguranţă, de acel EGOU pe care îl conştientizăm azi din ce în ce mai precis. Anumite structuri politice şi religioase profită mult din astfel de noţiuni: ori pentru a ne ridica pe unii contra altora, profitând de buna credinţă cu care se insistă asupra problemelor: se speculează încrâncenarea oamenilor pe acel „bine” şi „bun” şi rezultatele se văd peste tot în lume. Sau se pregăteşte astfel terenul unor aplicaţii personale în munca uriaşă de dominare a lumii, pe care încearcă mereu s-o ţină în funcţiune.
Nu intru în amănunte.
O gândire echilibrată va accepta în mod blajin sfaturile care inundă lumea azi. Ar trebui doar să nu cădem în încrâncenare, insistenţa de a impune orice, în orice situaţie. Cu toate acestea, cei care fac acest lucru – o fac din încercarea de a se echilibra pe sine: cu cât dezechilibrul de bază este mai puternic, cu atât atitudinea de corectare este mai mare. Ceea ce însă aş avea de făcut ar fi să mă corectez eu după cum cred că este bine şi să dau exemplu de atitudine proprie celor care sunt în jurul meu.
Căutarea echilibrului poate să nu fie de loc uşoară, dar din situaţiile în care ne pune lumea şi vremea învăţăm să acceptăm că sunt momente în care putem şi momente în care nu putem să ne urmăm gândul interior.

Brânduşa, am să te citez şi am să fac din vorbele tale un îndemn pentru noi toţi!!
Să ne luptăm cu noi înşine să înţelegem oamenii din jurul nostru care ne condamnă pentru orice! Pentru orice pare în faţa oricui o nebunie! Să încercăm să explicăm fără să insistăm, doar pentru că aşa simţim. Dacă nu putem să ne purtăm spontan fără să reacţionăm verbal agresiv... să facem exerciţiu!! Eu aşa fac... şi zău că are efect!! Se poate modela vocea cu severitate, dar nu cu agresivitate: o voce de tonalitate potolită, dar foarte serioasă, calmă – chiar dacă sufletul ne este strivit pur şi simplu, cu cuvinte bine alese, privind omul drept în ochi şi vorbind rar, dând putere cuvântului, şi nu duritate vocii. Cu exerciţiu în intimitatea camerei noastre, citind un text şi imaginându-ne că acel text este o discuţie purtată în astfel de condiţii.
Dar nu m-am oprit aici. Este o trecere către o voce serioasă dar joasă şi blândă, care poate schimba lumea.
Nu dau sfaturi niciodată să ne chinuim să trecem brusc de la o formă la alta, căci foarte puţini oameni vor putea. Iar în unele situaţii chiar este nevoie de o voce mai severă. Toate elementele de trecere sunt necesare în lumea în care trăim.
Ştim cu toţii foarte bine acest lucru, de altfel. Şi mai ştim că, dacă nu ne iese întotdeauna acest rezultat, să nu ne reproşăm. Să luăm aminte şi să mergem mai departe, dorind să putem realiza.
Cred că asta este o etichetă bună!! Prea ne-au reproşat şi ne tot reproşează mulţi diverse lucruri, măcar noi să nu ne mai reproşăm atâta. Să ne dorim ridicarea calitativă a comunicării pe care o avem în lume, iar acesta va fi un ţel bun.
De fapt acesta este acel iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi: nu prea ne iubim pe noi înşine, cum să putem face acest lucru cu alţii?? Eu sunt blândă cu mine însămi ori de câte ori îmi pot da seama că sunt chiar aspră cu mine. Nu-mi plâng de milă şi nu vreau să mi se plângă de milă. Încerc numai să înţeleg că am fost obişnuiţi să ne îngrijim de noi, de vieţuire, de curăţenie, de cultură şi obţinerea unei meserii. Nu ne-a învăţat nimeni să ne iubim, am iubit pe alţii pentru că ni s-a spus că ne pupăm şi mai târziu ne gestionăm sentimentele de iubire pe care le simţim intens faţă de o altă persoană, de sex opus, diferită de părinţii noştri, rudele, după cultura ţării fiecăruia în parte.
Nu ne-a învăţat nimeni ce este iubirea de noi înşine, ca să nu degenereze ceva în egoism. Din frică, nu am fost învăţaţi multe lucruri.
Le putem învăţa acum, în aceste timpuri, dacă înţelegem că fiecare lucru poate fi făcut în echilibru, în ceea ce putem numi: cuminţenie !!
De reflectat şi... mai vorbim!!

Şi eu sunt de acord cu faptul că reîntâlnim, ca entităţi astrale, sufletele animalelor care ne-au însoţit viaţa, cu amendamentul de a nu se fi întrupat între timp.
De asemenea, ar mai fi un aspect foarte important de abordat aici – acela al rolului pe care îl vom juca în viitor în viaţa întregului biosistem planetar – tot aici, pe Pământ sau pe alte planete, oriunde este nevoie să mergem. Cei care nu au nici o înclinaţie azi pentru creşterea şi îngrijirea animalelor nu trebuiesc apostrofaţi, chiar dacă ei au tendinţa de a o face, cu orice ocazie, ca şi cum ar dori ei sa nu fie impulsionaţi să o facă, având alte treburi de făcut în această viaţă.
Toţi oamenii au trăit înainte de ultima glaciaţiune având grijă de animelele pe care le-au domesticit în scopuri depărtate de ceea ce credem – din obişnuinţă, azi. Voi aborda pe larg această problemă. Deocamdată să înţelegem că, în astralul planetar sau în alte părţi ale universului, viitoarele vieţi care ne vin în continuare vor avea alte deschideri, alte feluri de trai, comparativ cu ceea ce trăim azi. Dar pentru a căror realizare avem nevoie să ne apropiem mult de întregul biosistem planetar, în vremurile pe care le trăim acum.
Este necesar să înţelegem că, datorită faptului că majoritatea oamenilor nu simt nimic sau au atitudini agresive cu diferite intensităţi – până la aversiune, faţă de alte vieţuitoare, este necesar ca unele spirite să vină la întrupare cu sarcina specială de formare a unor sentimente de acceptare – până la iubire – semenilor lor. Sunt misiuni speciale, care ies din obişnuit prin sentimente mult mai puternice decât cele ale oamenilor care, spre exemplu, cresc un animal în casă pentru a crea copilului o învăţătură de responsabilitate, sau pentru a-şi împărţi singurătatea bătrâneţii cu un alt suflet, sau pentru a simţi ei înşişi bucuria pe care o simt animalele în prezenţa stăpânului lor (ce greu sună acest cuvânt... stăpân...). Voi veţi găsi şi alte exemple.
Iată, dragă Brânduşa, de ce te încurajez, poate mai mult decât pe alţii în diferitele aspecte ale vieţii lor.
Şi aici sunt mai multe lucruri de discutat, pe care le voi discuta atunci când vom vorbi despre ultima perioadă atlantă până imediat după glaciaţiune. Aceeaşi epocă – dar pe alte coordonate – se va reîntoarce, din acest punct de vedere, când fiecare om va avea grijă de tot ceea ce trăieşte pe un areal de cel puţin cîţiva kmp. Înfrăţit cu întreaga viaţă din jurul lui.

c. Câteva cuvinte doar despre o ultimă abordare a Brânduşei, care de fapt face trecerea către postarea următoare, cu răspunsurile la problemele ridicate de Dan, pe care am să încerc să le exprim după încredinţările mele.
In cartea "Copiii mileniului...", a lui Van Helsing am citit ca animalele de casa, care sunt crescute langa om, in speta caini si pisici, au mari sanse ca in urmatoarea viata sa se incarneze intr-o fiinta umana. Asa imi simt si eu cateii, foarte umani.
Apoi am mai auzit mediumi care spuneau ca, la trecerea in viata de dincolo, printre cei dragi care te asteapta sa te conduca, se afla si animalutele din viata ta, cele care au plecat inaintea ta. Nu mi s-ar parea posibil acest lucru daca animalele nu ar avea un suflet.

Problema pusă astfel în discuţie de către Ian von Helsing privitor la diferenţa foarte mică între om şi animalul domestic de azi am citit-o şi eu în multe locuri prin anii ’90. De atunci, prin studii personale, am ajuns la concluziile următoare:
1. în general, diferenţa dintre oameni şi mamifere este foarte mare pe tărâm creativ. Dacă unele teorii pronesc de la faptul că suntem pe aceeaşi planetă doar pasul următor al primatelor, ar putea fi adevărat acest lucru.
Studiul spiritual aprofundat spune însă că, deşi speciile par să se înlănţuie una din alta în viaţa pământeană, ele sunt însă doar reprezentanţi pe Pământ – ca şi în oricare loc din univers – a unor trepte întregi de evoluţii în univers al spiritelor care fac un pas între altele care fac şi ele pasul lor în drumul general evolutiv – cu un pas în urma sau înaintea altora. Le numim linii de evoluţie; ele nu sunt universal valabile, urmate fix de toate spiritele, ci sunt adaptate fiecărui grup spiritual în parte, în funcţie de particularităţile de manifestare a spiritelor.
Chiar şi omul este departe de a fi ceea ce crede azi că este. Crede că a pornit de la neîndemânarea animalului sau de la neîndemânarea adamicului sau strămoş alungat din Rai. Nici nu-i vine să creadă că este descendentul unor generaţii de creatori mentali de mare anvergură, care au însă mai puţină experienţă de folosire a corpului fizic şi puţină experienţă mai ales la trecerea de la o formă de lucrare: mentală – la alta: fizică.
Şi mai ales că este aici, acum, tocmai pentru a învăţa acest lucru.
Voi acorda în viitor mult spaţiu acestui subiect.
2. Fiecare specie în parte cuprinde o împletitură genetică, la nivelul fiecărui corp din sistemul său, care se împleteşte cu speciile anterioară şi următoare într-un lanţ pe care aici nu l-aş numi trofic acum – deşi l-am numit şi eu aşa mult timp. În primul rând este un lanţ spiritual, apoi trofic, din care se vor desprinde (pe scurt) două direcţii de obişnuire:

spiritul învaţă să se hrănească material, apoi să se hrănească informaţional-cultural. Alte înţelegeri vin pe acestă linie, în paralel cu alte învăţături: să simtă cum este mult mai bună hrănirea osmotică şi treptat să iasă de pe tărâmul foamei, fără să mai atace pe nimeni, nicicând. Se formează căutări, se formează senzaţii de împlinire la diferite nivele de înţelegeri, simţirii respectului căutării şi împlinirii altora, la nivele lor personale sau de grup.
spiritul se obişnuieşte, prin hrănire, cu energiile altora, acolo unde evoluţiile se folosesc de puţinul discernământ pe care îl au spiritele în aceste faze de evoluţie. Se obişnuişte cu energii străine, pe care în viitorul evoluţiilor le va folosi simţind cu multă profunzime specificul, particularităţile fiecarui segment energetic şi material în parte, precum şi împletirea lor în diferite momente planetare. Şi astfel de obişnuiri se vor acumula nu prin dezvoltarea hrănirii de tip digestiv, ci al hrănirii osmotice, prin corpuri mereu mai complex specializate pe această direcţie, permisă prin creşterea permanentă a vibraţiei materiilor de constituire a corpurilor. Complexităţile evoluţiilor se vor baza în continuare pe creaţii materiale şi energetice, având la bază toate cele cunoscute în evoluţiile anterioare.

Discutând despre un astfel de lanţ trofic, să avem mereu în vedere faptul că nu spiritele se distrug prin hrănire – ci corpurile lor, iar pentru acest deziderat fundamental al evoluţiilor au fost create universurile de manifestare pentru spiritele primare: cele care învaţă pentru prima oară despre componenţa întregii Creaţii care le înconjoară, locuri în care învaţă să se întâlnească şi să colaboreze cu ajutătorii lor: evoluanţi mai experimentaţi, aflaţi şi ei pe diferite alte trepte de evoluţie, ori mai puţin evoluaţi – pe care învaţă şi ei, la rândul lor, să-i ajute.
Există însă o legătură extrem de puternică între spirite şi corpurile lor, prin intermediul cărora fiecare moment al manifestării spiritelor prin corpurile lor este o treaptă de învăţătură prin simţire directă. Voi reveni pe larg asupra acestui aspect.

Cele pe care le numim mamifere azi vor trece prin multe etape planetare, şi ele putând să rămână în continuare pe Pământ sau să plece mai departe, în grupul lor spiritual cu care au venit pe Pământ, cu însoţitorii lor angelici deosebit de puternici.
Drumurile noastre, ale tuturor, vin însă din eternitate şi merg împreună în eternitate...

9 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Adevărurile pe care ni le împărtăşeşti, draga mea Cristiana, sunt învăluite într-o evanescentă, inefabilă poezie... Sunt tulburat de fiecare dată când îţi citesc blogurile.
Am obiceiul de a aduna câini şi pisici abandonate. De la un vaccin făcut în 1995, fiindcă mă muşcase un dulău înfometat - pe care l-am luat de pe un câmp, într-o iarnă - am rămas cu un ţiuit în urechi care mă torturează şi acum şi de care nu ştiu cum să scap. Dulăul e bine sănătos şi se bucură de toată dragostea mea.
Însă altceva voiam să spun. Am cules o pisicuţă de la un centru de pâine şi micuţul animal, când s-a văzut închis în maşina mea, s-a întins pe banchetă şi a oftat prelung. Am relatat scena redactorului-şef de la "Cartea Românească" şi atunci a intervenit în discuţie secretara editurii care a spus că toate animalele părăsite de stăpâni oftează... Am fost puternic impresionat de aceast lucru...

Dan Ioanitescu spunea...

"Drumurile noastre, ale tuturor, vin însă din eternitate şi merg împreună în eternitate..."

Dan Spataru, Dumnezeu sa-l odihneasca, zicea la fel:
"Drumurile noastre toate se vor intalni vreodata!".
Revin un pic mai incolo.

Brindusa spunea...

In sfarsit rasuflu usurata. Esti prima persoana care reuseste sa imi redea liniste interioara vizavi de atasamentul meu fata de animale. In sinea mea sunt convinsa ca fac bine ce fac, insa chiar si prietenii imi reproseaza ca daca mangai si iubesc toti cateii care se lipesc de mine, e normal sa nu mai vrea sa plece de langa mine si inevitabil, prin prezenta lor, atrag antipatiile vecinilor. M-am gandit insa si la alceva apropo de ceea ce spuneai tu, poate ca nu intamplator mi-a fost dat sa ma mut in acest cartier si sa fiu singura care ocroteste animalele - poate trebuia ceva schimbat, echilibrat. Resping reactia unor iubitori de animale care spun ca ei nu iubesc oamenii, pt ca oamenii sunt rai, si din acest motiv iubesc doar animalele. Consider acest lucru ca o negare a insasi fiintei noastre. Noi suntem oameni, avem toti o menire si trebuie sa cream in mod continuu punti de legatura cu semenii nostri, nu sa ne izolam. Insa visez si sper sa pot sa ma mut din mijlocul orasului, undeva la tara, in mijlocul naturii, sa traiesc si sa privesc viata din mijlocul vietii. Acolo unde vezi la propriu cum se naste o viata, se dezvolta, evolueaza si te bucuri nestingherit de fiecare fiinta.

Cristiana spunea...

Multumesc, Serban!
Mi-ai adus aminte, prin povestirea ta cu pisicuta care a oftat prelung de parca ar fi scapat de o prea impovaratoare grija pentru sufletelul ei, despre un caine.. uluitor de-a dreptul!! care ne-a luminat la propriu viata in anii care ne-a fost insotit de bloc (dupa o razie a hingherilor, vecinii l-au luat si l-au dus la o familie de la tara, cu spatiu foarte larg, ca sa nu sufere prea mult dupa pierderea libertatii). I-am povestit astazi si Brandusei despre el, pe mess. In seara cu razia hingherilor l-am vazut intr-o viziune de o clipa privindu-ma in ochi direct cu o groaza cumplita, de parca imi cerea ajutor!! oricat l-am cautat si eu, si vecinii a 3 4 blocuri din jur, nu am dat de el, si totusi simteam ca nu este ridicat (oamenii au cutreierat hangarele hingherilor cateva zile si nu l-au gasit, dar nu voiam sa sperii pe nimeni cu ceea ce simteam eu).
Dupa 2 saptamani a aparut murdar si cu o scanteie din spaima aceea pe care mi-o tramnsmisese in ziua cumplita. Si-a pus amandoua labele pe pieptul meu si... a oftat de mi s-a rupt sufletul... asa cum povesteai si tu... prelung, cu toata povestea zbuciumului si spaimei lui cumplite...
N-am sa uit niciodata acel moment!!

Cristiana spunea...

Mai vreau sa va povestesc ceva, in continuarea celor de mai sus, gândind cu câtă ură au fost trataţi câinii în Bucureşti, bieţi urmaşi ai acelor animale dragi pe care oamenii daţi afară din casele şi curţile lor nu aveau cum să le ia în cămăruţele lor de la blocurile părăginite, reci, ude, neprimitoare... Victime ale unui război uman neînţeles de multă lume...
În timp ce noi ne înjuram şi ne înjunghiam sau otrăveam câinii, o nepoată care trăieşte în Canada a luat un căţeluş de pe stradă, slab, murdar de nu ştiam clar ce culoare avea şi oricum nu avea importanţă!! Am cutreierat Bucureştiul după doctori, hrană, acte de scos din ţară, o adevărată nebunie.. timp în care am descoperit sub o maşină şi un pui de porumbel lovit, pe care l-am dus la veterinar, căci tot era drumul nostru pe acolo. Eu cu puiul, Ioana cu căţeluşul care nici să scâncească nu avea putere... căutam veterinarul!! Lumea nu mai ştia la cine să se uite! La comoara din braţele mele sau din braţele Ioanei?? Oameni buni... oameni mulţi!! Oameni cu suflet!!
Ce să mai spun??!! Porumbelul nu era lovit, cât speriat şi nu putea zbura pentru că era prea mic... chiar dacă părea suficient de mare!! Nu mai ţin bine minte, cred că a fost un impediment să adopte Ioana şi porumbelul, aşa că eu m-am făcut cu un porumbel şi ea cu un căţel!! Când am ieşit de la doctor, mă gândeam ce va spune mama, bolnavă şi în vârstă.. dar aveam eu talentul să o fac să primească orice de la mine, tratând-o cu răbdare multă.
Dar pe drum o doamnă s-a agăţat de noi şi atât ce a insistat să i-l dăm dânsei, pentru că avea un copilaş care îşi dorea un animăluţ şi nu avea bani ca să-i ia ceva... încât i l-am dat doamnei, bucuroasă totuşi că iată, nu ne făceam de râs prea tare în faţă Ioanei, care ne bolborosise cu mânie că ne distrugem sufletul prin distrugerea animalelor!!

Doamne, cât de mare dreptate putea să aibă tinerica aceasta (nepoata mea!! Mă mândresc acum cu ea!!) Când a plecat, cu cuşca rotindu-se prin aeroport, mândră tare!! mi-a spus, oprindu-se cu privirea ei albastră drept în ochii mei negri, spunându-mi cu încredere (!): „Nu eşti o nesimţită!! Voi, bucureştenii .. până la urmă, nu sunteţi nişte nesimţiţi!!”

Cristiana spunea...

Dane, venim SIGUR dintr-o eternitate de infratiri si mergem SIGUR impreuna cu totii mai departe!!
(ma rog, asta chiar este incredintarea mea!! nu ma zdruncina nimeni din ea..)

Anonim spunea...

Sa va spun parerea mea legata de oftatul animalelor, din proprie experienta.
Catelul meu (despre care v-am povestit in postarea anterioara) ofteaza deseori cand il mangaiem cu duiosie sau cand isi aranjeaza un culcus printre perne ca sa doarma. Oftatul lui este atat de adanc incat intreg trupusorul lui vibreaza prin inspiratia si expiratia produse.
Ei bine, ceea ce vreau sa spun este ca acest oftat adanc este modul sau de linistire profunda, de abandonare intr-o stare de maxima siguranta si calm.
Din acest oftat al sau intelegem cat de bine se simte el in momentul acela.
Mentionez ca acest catel este in familia noastra de cand avea 3 saptamani, din 1998.
Era un ghem viu de blanita cu nasuc. Ochii abia ii mijeau.
Toti acesti 11 ani a fost inconjurat cu toata dragostea. A fost mereu si a ramas mezinul familiei. Deci nu poate exista banuiala unei suferinte trecute stiuta sau nestiuta.
Acest oftat adanc al catelusului nostru se manifesta, repet, in momentele sale de maxima multumire, de maxima relaxare: inainte de somn sau cand, lenevind intins pe langa noi, il mangaiem bland si cu duiosie.
Nu contest posibilitatea manifestarii oftatului ca expresie a unor traume trecute, insa, inclin sa cred ca, totusi, este mai degraba ca o eliberare spontana de orice stres al zilei(da, si animalele sufera de stresul citadin - mai ales in orasele mari.
Aceasta relaxare poate fi produsa de o anumita conjunctura, de o anumita persoana, de un anumit loc (vibratiile momentului, ale persoanei sau ale locului intra in perfecta armonie cu ale animalului, iar echilibrarea aceasta genereaza o descaturase de energii printr-un oftat adanc, linistitor).

Anonim spunea...

Inca ceva :
"...a oftat de mi s-a rupt sufletul..."
Este curios, dar exact acest sentiment il am si eu cand il aud/vad oftand pe catelusul nostru.
Imi trezeste un sentiment atat de profund de mila incat imi vine in secunda aia sa-l iau in brate, sa-l strang protector ca si cum i-as arata ca acum este ferit de toate pericolele, de toate problemele, de toate suferintele...
Desi stiu ca el nu a trecut prin nici o suferinta si, desi stiu ca oftatul acesta este o expresie a relaxarii lui profunde, totusi si eu "simt cum mi se rupe sufletul" cand il aud oftand.
Cred ca, in subconstient, asociez oftatul lui cu semnificatia oftatului uman, care este una negativa: manifestarea in urma unei suferinte.

Cristiana spunea...

Da, si eu am un catel in fata blocului care ofteaza relaxat in mijlocul aleii, in plus si prieteni de-ai mei mi-au spus, citind mesajul dvs. ca si pisicutele lor ofteaza din destindere!
Dar si mie mi se mai strange sufletul cateodata cand asociez oftatul cu suferinta...
Ooof!!! dragele de ele, ce sufletele sunt si ele!! Ce bine ca iubim animalele...
Îmi aduc aminte de un film din adolescenta mea... "Binecuvantati animalele si copiii!" trist, foarte trist, foarte adevarat...