Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


joi, 16 iulie 2009

UN FEL DE SCRISOARE CĂTRE NOI, CEI CARE NE REVOLTĂM...

Într-o seară am poposit şi eu pe blogul unui om pe care îl apreciez în mod cu totul deosebit. În continuarea demersului său, am comentat. Iritată, la un moment dat am devenit chiar sarcastică. Chiar nu râdeam în timp de tastam, deşi în majoritatea cazurilor ori sunt serioasă şi concentrată, ori râd sincer, ori sunt gingaşă în gândul meu. M-am străduit mult până să fiu aşa, până când am reuşit de mai multe ori... Dar uneori nu reuşesc. Şi nu mă strădui mai departe, necăjindu-mă pentru că nu-mi reuşeşte întotdeauna, sau pentru că mă revolt în sinea mea, fără să ajung la exacerbarea care să mă scotă din echilibrul interior. Am învăţat că există o diagramă care poate fi interpretată în fel şi chip: diagrama Yin/Yang, aceea cu doi peştişori îngemănaţi, unul alb şi altul negru. Întotdeauna în lumină există un punct de întuneric – de la care poate porni întunericul să se împânzească: în lipsa atenţiei şi şi fără concentrare. Întotdeauna în întuneric există un punct de lumină, de la care poate porni lumina să cucerească, cu dăruire generoasă, bunătate, cuminţenie şi cunoaştere.
În fiecare moment al vieţii putem folosi punctul pe care ni-l apropiem ca să facem ceva. A denigra punctul de întuneric înseamnă a nu ne mai strădui să răspândim lumina în jurul nostru, cunoscând întunericul şi potenţialul său. Este începutul de învăţătură, este început de aplicare. Este parte de învăţătură aplicată în medii care au nevoie de ea: avem şi noi nevoie, noi o aplicăm şi oferim experienţa noastră celor care au nevoie de ea.
Şi am mai învăţat din istoria multimilenară a omenirii că, în vremuri luminate noi, ca spirite care ne-am dorit cu orice preţ (al durerii, al lacrimilor, al ruşinii) ne-am dorit să petrecem învăţătura noastră şi să cunoaştem învăţătura altora... În timpuri grele, dar pentru care ne-am odihnit prelung înainte de începutul lor...
Şi acum trăim acele timpuri aşteptate şi ne străduim: să trăim, să învăţăm, chiar să şi ajutăm să fim învăţaţi. Şi să fim recunoscători pentru toate acestea.

Aşadar, nu vreau să mă ascund în spatele tastaturii: iritată, revoltată, în seara aceea m-am mai întâlnit cu blogul unui alt prieten, cu un articol tot pe aceeaşi temă. Şi dăi, şi începe din nou! „Că uite! Tocmai vin de la cutare, şi el la fel...” şi... Şi când a apărut comentariul afişat, m-am scuturat cu putere, ca un criminal care îşi vede victima la pământ...
Doamne, iartă-mă...
Era vorba despre construcţia Catedralei Neamului – cu sute de milioane euro la bătaie, care mă revoltă ori de câte ori văd scris pe undeva.
Azi, scriind toate acestea, nu mă mai revolt. Mă plimb peste tot, constat că nu mă revolt, dar am rămas cu ideea că nu este corect. Ori de câte ori va trebui, îmi voi spune părerea, fără să mă mai revolt. Ştiu că trebuie s-o fac. În spatele ei este amprenta revoltei de altădat’...
La fel ca şi cu cocalarii dlui M. Bendeac... Iniţial voiam să scriu numai despre „Scrisoarea deschisă adresată cocalarului român...”, care circulă de ceva vreme pe net. Locuiesc în Bucureşti, cart. Colentina, lucrez de 30 de ani la un serviciu în Colentina, trăiesc printre ţigani de la 11 ani: oameni care sunt aşa cum sunt cu curăţenia, care înjură greu la tot pasul.
Cazuri ca ale dlui M. Bendeac sunt multe şi foarte grele. Dar având de-a face tot timpul cu ele, am învăţat să mai spun şi, râzând: „’Ai, mă?!” după care, că tot i-am atras atenţia că nu m-a supărat cu vorba lui de zgură, i-am spus (voia neapărat să mă dau eu la o parte), preocupată de ceea ce făceam, cu voce joasă, la „per tu”: „Stai un pic, termin acuş!”
Nu ştiu dacă a stat trăsnit de tupeul muierii cu ochelari, mică şi fragilă în faţa lui de musculos, dar a stat!! Eu i-am spus „Mulţumesc, iertare de neajuns!!” privind timid peste rama ochelarilor. Pe altul l-am pus să-mi ţină plasa, a trântit un „E, hai!! S-o fac şi p-asta!!” şi pentru că i-am mulţumit la sfârşit, chiar mi-a zâmbit!! Şi eu !!
Din vara aceea 3 ţigănci am în piaţă care trag de mine să le cumpăr marfa. Şi eu cumpăr, şi le spun „Mulţumesc!!”, şi ele îmi mulţumesc, la fel. În sinea mea spun de multe ori „Mulţumesc eu lui Dumnezeu!!”...

Nouă, celorlalţi, nu ne place zarva lumii, revolta ţipătoare sau sarcastică, tupeistă, caustică...
Dar nu ne place nici vorba plată, uneori cumplit de seacă a unor preoţi care, ascunzându-se în spatele unui păcat sumar originar (însă cu multă încărcătură de cunoaştere) stau cu mâna întinsă de o istorie întreagă, cerând azi foarte multe milioane îndoliaţilor perplexi, dând cu blândeţe sfat să se facă împrumut la bancă, pentru că un preot înţelege şi aşteaptă cu răbdare până ce obţine banii...
Unii dintre noi acceptăm, alţii ne revoltăm, urlând către un cer care pare a nu ne asculta. Poate că şi dânşii constată acelaşi lucru, dar pentru dânşii ideea rămâne că nu îi pedepseşte nimeni dacă fiecare profită în viaţă de unde poate...

Nu putem să ne desfiinţăm reciproc – chiar dacă mulţi o fac, prin alte locuri. În schimb, te întrebi, om decent în austeritatea sorţii tale, ce aşteaptă Dumnezeu de la noi?! Sau de la ei?!...
Aşadar... ce putem oferi noi? Ce avem noi, bieţi intelectuali, de oferit unor oameni care poate ori nu au auzit de cuvântul „cultură”, ori au auzit şi l-au înlocuit inconştient cu „trecut” sau „vechitură”...
Efectele culturii se constituie, în bloc, în luptă intelectuală împotriva mediocrităţii, ca stare generală de comportament. Consider că este dureros că am ajuns să repetăm mecanic, după cărţi străine, după scriitori din popoare care nu au un trecut marcat de mulţi şi mari cărturari – pentru că rolul lor a fost să ofere lumii aplicare concretă, spun şi eu cu respect pentru ei – că nu avem nevoie de intelectuali. Ideea se pare că nu a prins decât în Rusia şi în România, iar dacă vorbim despre noi (pe alţii să-i lăsăm în pace) este normal să fi „prins” atâta timp cât ne-am ucis, şi chiar numai şi discreditat, intelectualii...
Din nefericire este o continuare normală a unor astfel de crime spirituale. Alte popoare europene îşi preţuiesc în primul rând intelectualii proprii, oferind respect – dar nu şi întâietate altora, din alte ţări...
Dar constatăm şi apoi înţelegem că generaţiile de care avem cunoştinţă foarte multă au creat ceea ce trăim acum: cocalarii lui M. Bendeac, medicii fără suflet, preoţii fără preoţie harică...
Nu ne rămâne decât să constatăm şi să luptăm împotriva mediocrităţii pe care o răspândesc tineretului care, într-o măsură destul de substanţială, îşi spune dispreţuitor: „Da’ io ce-s mai prost??!!”
Sau celui care spune că nu are nici un pic de respect faţă de români, care învaţă o şcoală doar ca să câştige bani şi spune cu o naivitate covârşitoare: ce atâta concentrare?! Sau alţii “Ce atâta intelectualism?!” Ce nevoie să ştiţi atâta?! Şi …ce să ştiţi?! Căci dacă nu ştiţi totul – tot nu ştiţi nimic..
Orice drum începe cu primul pas.
În orice moment ne deschide universul acesta drumuri nesfârşite: noi trebuie să facem primul pas..
Nu este cineva de vină acum. Dacă este să vorbim despre vină, vina s-a împărţit deja. La o analiză spirituală mai profundă am ajuns la concluzia că de fapt nu a fost vorba despre nici o vină. Dar pentru cel care nu acceptă o astfel de analiză spirituală, este bine să înţeleagă măcar atât: că vina nu o poartă generaţia actualilor părinţi de vârstă medie, care azi au copii care se pregătesc sau chiar fac o facultate, sau dezvoltă o afacere bănoasă.
Fiecare trebuie să facem ceea ce simţim nevoia să facem. Şi să ne învăţăm să nu obligăm pe alţii să facă ceea ce simţim că trebuie să facem noi. Generaţiile acelea de unde se trage totul au trecut de mult. Învăţăm de la ele ceea ce NU trebuie să facem noi, în continuare. Iar cât despre morţi – numai de bine…
Adică... da! să cunoaştem şi partea lor bună, căci şi aceea face parte din acelaşi fond spiritual al omenirii. Mare „păcat” că nu ne învaţă nimeni la istorie sau religie partea luminată a căutătorilor de întuneric...
Am vorbit des despre subconştient ca despre o forţă interioară cunoscătoare. Nu este o... entitate străină de omul care vorbeste, gândeşte şi înfăptuieşte curent: este un fond de cunoaştere şi de primire permanentă de informaţii pe alte căi. Este ceva comparativ cu educaţia pe care o primim în copilărie, în anii de şcoală, din care rămânem cu nişte cunoaşteri şi impulsuri pe măsură. Când trebuie să completăm un formular, luăm pixul şi scriem pe el: ştim ce să facem şi impulsul consolidat vine spontan. Ca să nu mai vorbim despre impulsurile de susţinere a vieţii.
Spiritul, sinele superior se manifestă prin corp, exprimând simultan experienţa sa la un anumit nivel de vibraţii (nivelul planetar curent) influenţat mai mult sau mai puţin de radiaţiile celor din jur. Când concentrarea este ca un bec, reflectăm întreg universul: pe noi înşine + cele din jurul nostru. Când concentrarea este laser, sinele = spiritul se manifestă în felul său propriu, dar la acelaşi nivel de vibraţie ca şi al mediului, căci altfel micuţii din jur nu ar putea înţelege niciodată ceea ce li se oferă.
Fondul subconştient de experienţă este un fond etern pentru noi, acum – ca pământeni – format dintr-o extrem de lungă evoluţie. Aşa cum există diferenţe de evoluţie între noi şi alte vieţuitoare ale planetei – diferenţe mai mari sau mai mici – tot aşa există diferenţe de evoluţie între spiritele întrupate acum ca oameni. Diferenţele sunt mai mici în cazul nostru, practic nesemnificative pe scara speciilor de vieţuitoare planetare, care se dovedesc însă destul de semnificative între membrii aceleiaşi populaţii umane. Nu din punctul de vedere al raselor, nu din punctul de vedere al educaţiei: sunt elemente ajutătoare pentru definitivarea unor anumite sarcini spirituale, specifice spiritelor întrupate astfel. Gradul de înaintare în evoluţii face din noi mereu ajutători şi ajutaţi. Acolo unde cei mai avansaţi ajutători sunt cei care îşi asumă cele mai mari şi echilibrate sarcini. Care îşi dau seama destul de repede că nu au venit ca să rezolve problemele mărunte, pe care le pot rezolva alţii, chiar dacă îşi întreţin singuri viaţa şi mediul de viaţă. Care nu obligă pe alţii să lucreze pentru a le întreţine viaţa şi plăcerile.
Cei care par pierduţi de sufletul lor, de punctul acela luminos căruia ne adresăm mereu, care se poate dilata cândva la infinit, aşteaptă poate să nu ne mai transformăm consternările în dispreţ. Ci să ne oprim şi să ne apropiem de ei, acceptându-i aşa cum sunt în prima clipă, ştiind că există acel punct luminos pe care şi ei poate doresc să şi-l dezvolte în subconştientul care astfel poate să irumpă pe această fereastră atât de puţin deschisă acum.
Căci sunt inconştienţi şi sinceri în demersul lor către o societate care i-a creat şi acum se stropşeşte la ei. Noi ne închidem sufletele în faţa lor, oferind dispreţ, incriminare. Ei sunt complet deschişi, dar societatea nu a avut niciodată răbdare sau înţelegere pentru ei. Şi ceea ce primesc este dispreţul nostru. Devin oglinda sufletului nostru: dispreţuind astfel pe dispreţuitori.
Dispreţul lor, comportamentul lor este câmpul de întuneric care ne aminteşte că şi noi am fost cândva la fel. Subconştientul nostru ne fereşte acum de “căderea” în întuneric şi se agaţă cu disperare de lumină. Suntem uneori obosiţi şi credem că nu mai avem de loc putere, pentru nimic. Avem putere, dar numai pentru a sta cuminţi în faţa unei asemenea părţi a lumii, arătându-le cum se poate trăi cuminte în orice situaţie. Nu avem, adică, putere, decât să arătăm învăţătura noastră de ajutător.
Nu avem putere asupra nimănui, decât pentru a sta cuminţi. Altfel suntem bătuţi, murdăriţi, ridiculizaţi. Şi învăţăm aşa o astfel de lecţie, care ne trebuie în egală măsură în care lor le trebuie să înveţe să se ruşineze de faptele lor brutale.
Aşa suntem croiţi azi, acum, cu sau fără voie sau conştientizare concretă. Tara cea mai grea a învăţătorului, a ajutătorului este dispreţul. Dispreţul pluteşte în aer, musteşte de peste tot. Ne copleşeşte, aproape că nu avem putere să ieşim din mâlul lui.
Şi totuşi cuminţenia este singura putere pe care o avem. Nu avem putere să ne zbatem, ci să mulţumim, sau să explicăm, sau să acceptăm. Numai propria noastră cuminţenie ne spală.
Şi nu ştim că poate şi ei vor exact acelaşi lucru, să fie şi ei ajutaţi să iasă din mâl. Şi să le îmbogăţească cineva puţinul pe care îl ştiu ei azi. Aşteaptă să vină o generaţie care să-i ajute şi pe ei; poate că zguresc azi pentru ca să se scuture şi alte generaţii – cele care se retrag în casă şi nu vor măcar să audă de existenţa lor, dispreţuind din ceea ce văd la TV sau din balconul apartamentului lor curat, luminos şi liniştit. Fără să le vadă calităţile, înfierându-le doar defectele. Nici nu vor să se gândească că au şi „răii” calităţile lor, ca orice om, fie ei intelectuali sau orice fel de muncitori.
N-o iubi ei munca, n-or fi ei pricepuţi, îndemânatici, dar le merge mintea pe puntea lor îngustă!! Sunt deştepţi – în felul lor, au putere – în felul lor, au impulsuri sănătoase – tot în felul lor!! Poate chiar mai sănătoase decât noi… Iertată să fiu, avem multe de reflectat…
DE LUAT – ÎN FELUL NOSTRU!! – EXEMPLU…
Nu de faptă, nu de vorbă, ci de curaj. Nu de acel curaj care întotdeauna la ei frizează tupeul, ci de o îndrăzneală capacitată la nivelul culturii şi spiritualităţii pe care noi înşine ne-o formăm mereu, cu fiecare clipă pe care o trăim.
De ridicat capul şi de vorbit, de mers mai departe fără descurajare la prima, sau chiar la a doua obrăznicie…
De învăţat, tot în felul nostru, echilibrat şi bun, cuminte, cum să trăim în lume, cu toate comorile pe care le avem. Pe care le descoperim mereu, fără încetare…

Căci munca noastră este 24 ore din 24. A lor – o oră din cele ale noastre.
Încă. Numai aşa vor creşte şi vor ajunge şi ei lucrători permanenţi, oferind altor micuţi, din vremurile pe care ei le vor trăi cândva ca buni ajutători, acelaşi lucru pe care l-am primit şi noi, în vremurile învăţăturilor noastre, de la cei înălţaţi.
SĂ PRIMIM ŞI SĂ OFERIM. ORICUI.

9 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Aveţi un mod emoţionant de a spune adevărul. Sunt tulburat ori de câte ori citesc sensibilele Dumneavoastră texte. Mă rog lui Dumnezeu să ajung cu evoluţia măcar până la vârfurile degetelor Dumneavoastră... Fiindcă mi se pare că sunteţi un spirit mult prea evoluat pentru existenţa - demnă de un Ev Întunecat- de pe această planetă. Depresia mea fuge speriată, la gândul că în preajma mea trăiesc şi fiinţe cum sunteţi Dumneavoastră...

Cristiana spunea...

Multumesc frumos!
As avea de obiectat asupra exagerarii, insa cu aceasta ocazie as dori sa mai punctez cateva idei, pornind de la faptul ca mintea ma duce imediat la unele zambete de dispret cu ocazia acceptarii laudelor.
Cu respect pentru toata lumea, atrag atentia tuturor ca citatul preluat de la Anonimul Pamantean va sta acolo mult timp. Ma mai gandesc daca nu ar fi cazul sa ramana acolo definitiv.
Insa mi se pare foarte normal - poate altora nu, dar nu comentez acest lucru - sa continui cu accentuarea problemelor legate de diferentele de comportament, de opinie.
De asemenea mi se pare normal sa nu dau exemple, pentru a nu canaliza atentia doar pe cateva fluvii de gandire si actiune, ci fiecare om in parte sa adapteze cele scrise la varianta vietii sale. Aspectele personale de actiune sau de canalizare a gandirii catre diferite cazuri demne de dezbatut, si nu de contrazis, este o forma de patrundere mult mai departe.
Doresc sa pun in discutie, deocamdata marginal, o foarte importanta latura a acestui subiect (cred eu): CUM GESTIONAM DISPRETUL CARE NI SE ADRESEAZA...
Stim foarte bine dispretul pe care il adresam, de care devenim constienti, treptat, pana in cele mai fine aspecte ale sale. Dar fiind un subiect foarte delicat pentru sufletele oamenilor, as lansa numai problema in eter, pentru ca, cu totii, sa ne gandim cu experienta spirituala pe care o avem, ce cale gasim pentru a folosi dispretul (propriu sau adresat noua) ca punct de sprijin pentru propria noastra ELEVARE, precum si a oferi sprijin de acelasi fel celor din jur. Sau sprijin pentru VALIDARE. Sau sprijin pentru CONSOLIDARE.
Eu folosesc cuvantul GESTIONARE nu pentru ca sunt economist si in ultimii 6 ani m-am ocupat si de gestiuni materiale (!!!), ci pentru ca nu ma limitez la ACCEPTARE - despre care se discuta de prea mult timp, chiar cu o oarecare furie a atentionarilor... Si mi se pare ca in mod special, de mult, minti agere, dar nu si coborate in inima, ne-au deturnat atentia de la flexibilitatea... FLEXIBILITATEA TRAIRILOR (nu numai a acceptarii...)
Pentru ca si mintea, si inima omului, sunt foarte flexibile, stim bine asta, se indoaie dupa cum este cazul, dar pastram prea putine cazuri in lucru, ne limitam la cateva cu care ne intalnim foarte frecvent, intr-o viata care si asa ne este mult limitata, ingradita, depersonalizata chiar si asa cum este ea....
Se pare ca multe scrieri religioase nu au fost neaparat periate de reincarnare, alte elemente asemanatoare, si aici este cel mai grav pericol, cred eu. Noi tot disecam la infinit si purtam la infinit faptul ca Biblia nu vorbeste de reincarnare cand, de fapt, alte lucruri care ar intelepti oamenii au fost scoase de ici de colo, exact in acel fel care totul la un loc sa nu conduca la imputernicirea omului, la dezghetarea mintii sale, la inlaturarea zarvei religioase. Cred ca multe texte in lume, nu numai cele religioase, sunt croite astfel incat sa ne preocupam de diferentele... DIFERENTELE DE OPINIE si nu de unirea punctelor comune ale incredintarilor noastre, in vederea unei constructii care sa conduca la implinirea Textelor....
Se construieste astfel dispretul si se impiedica gestionarea INTELIGENT-UMANISTA a diferentelor de opinie...
Este ca si cum s-ar fi creat o zona permanenta de mentinere in functiune a unor structuri ce se vor mereu de-asupra omului de rand... Care structuri sa gestioneze numai ele, dupa propriile lor reguli, abaterile de la inflexibilitatea textelor. Devenim inflexibili, pentru a da mereu prilej de pedeapsa.

Multumesc, Serban! Iti propun sa finalizam elegant etapa lui Dumneavoastra.
Sunt convinsa ca vei fi de acord.

Şerban Tomşa spunea...

Bineînţeles că sunt de acord, prietenă nepreţuită...

anonimul pamantean spunea...

Bun gasit!

Incep cu MULTUMESC pentru amprenta lasata in casuta mea. Ma bucur de voi ca si cum as primi cele mai scumpe cadouri. Pare un joc copilaresc, insa pentru mine e o oaza de bucurie.

Continui prin a-mi spune parerea despre REVOLTA!
Ma revolt de fiecare data cand descopar ipocrizia, iau atitudine functie de contextul in care ma gasesc.
A nu te revolta inseamna sa ucizi actiunea.
Sclavia a fost abolita din p.d.v. juridic datorita revoltei.
Marile revolutii care au schimbat puterile strambe au pornit din revolta.
Revolta poate fi buna (depinde de cel ce o gestioneaza), poate fi si foarte rea!
Yng si yangul despre care vorbeai.

Vorbeai de culpa. CULPA este a noastra, a tuturor!
A parintilor nostri, a parintilor parintilor nostri, a noastra si ulterior a copiilor nostri.
ACCEPTAM cu buna stiinta sa fim dezumanizati. Traim in complicitate, gandind de fiecare data "se poate si mai rau".


In ultima parte a articolului tau nu stiu la ce faci referire: la tigani sau la guvernanti?
Daca este vorba de tigani atunci spun fara nicio ezitare: ESTE VINA NOASTRA, a tuturor.

Nu poti cere unui om ce are radacini intr-un neam umilit, considerat animal domestic, vandut si cuparat dupa bunul plac sa se comporte precum noi. Au ani in spate de umulinta, degradare, iar ce li se ofera acum este ca si cum ai incerca sa indrepti un copac ajuns la maturitate stramb.

Daca te referi la guvernanti, culpa este tot A NOASTRA!
Suntem lasi, fricosi, iresponsabili.

Nu gandim la clipa de maine, la viitorul ce-l vom lasa copiilor nostri prin inactiune.
A vorbi pe la colturi, pe net, la locul de munca, pe strada etc. nu schimba cu nimic datele problemei.
Ne trebuie o societate civila. Ea, societatea civila, timp de 20 de ani a absentat!
A abandonat.
Ma gandesc cu groaza ce viitor sumbru lasam copiilor nostri. Inglodati in datorii, pentru nimic!

Suntem vinovati pentru ca acceptam balciul, circul de la varf. Impostura, ipocrizia, dezlanarea, interesele meschine, teatrul ieftin, hohotele, rictusurile le-am inscaunat fara sa vrem, iar acum nu gasim solutii pentru a indrepta starea in care am ajuns.
ACCEPTAM!

Se mai vehiculeaza de o buna bucata de vreme sintagma: "cei sus-pusi sunt oglinda noastra"
NU SUNT OGLINDA NOASTRA, sunt monstruozitatile carora le-am dat o mana de ajutor sa urce pe tron, cand ne aratau o fata umana.
Ne-am pacalit singur, ne-am furat singuri caciula.

Nu ma regasesc a fi printre ei, nici pe tine, nici pe vecinii mei, nici pe colegii mei si multi altii din jurul meu, din jurul tau.
Pot fi oglinda celor ce cred asta.

E un altfel de dogma ce se vrea a ne biciui: "voi sunteti pacatosii", "voi i-ati creat"!
E un fel istet de a ne atasa o cocoasa, simtindu-ne permanent handicapati, neputinciosi.

Conchid: eu continui sa ma revolt! Iau atitudine functie de contextul in care ma aflu. Nu intorc capul, nu ma simt culpabil pentru atrocitatile, mizeriile ce se intampla la varf decat in masura in care nu pot face mare lucru, neexistand societatea civila, contextul in care pot actiona.

Aoleooo, ce mult am scris!
:doh:

Cristina, un sfarsit de sapatamana frumos si plin de fericire.
Te-mbratisez cu drag.

Cristiana spunea...

Vreau sa fac o precizare pt multa lume, cu acest prilej.
inainte de a scrie un articol in care sa mai explic ce inteleg eu prin expunere savanta, sau limbaj de lemn, vreau sa fac aici o mica deschidere.
De ce ne este frica sa scriem mult?! De fapt este un fel de scris complex...
Am vorbit cu multi oameni care se feresc sa scrie mult si am ajuns la concluzia ca majoritatea nu se intreaba singuri de unde vin niste fobii. Iar in cazul acesta si-au dat seama ca ne influentam reciproc de multe ori sa nu scriem mult pt. ca, daca scrii mult, dai ocazia sa se interpreteze mult , si oricat ai explica, tot nu se ajunge la o concluzie; mai rau, se poate amplifica totul.
Dar depinde de noi daca ne lasam dusi de valtori. Cum se petrec lucrurile prin multe parti, si se ajunge la certuri, jigniri, etc.. Depinde de vointa noastra, cum o canalizam. cred ca avem multe de invatat din astfel de situatii, de echilibrat, de consolidat. si de noi inceputuri.
Eu cred ca este necesar sa ne spunem parerea cum simtim: uneori pe larg, alteori pe scurt. Si vedem apoi ce atitudine am putea avea in fata celor care se nasc. Eu nu prea am probleme de imagine proprie, de aceea imi spun parerea si rareori mai raspund, daca nu sunt pe blogul meu, acasa la mine, unde am niste obligatii de gazda..
Discutia ramane deschisa, asadar.


Revin cu raspuns la comentariu.

Cristiana spunea...

Pamantene, multumesc de contravizita!!
Ideea de bază discutata in articol este atinsă si in emisiunea de aseara Codul lui Oreste. Referitor la faptul ca Gandhi a reusit sa obtina fara nici un gand de rau eliberarea Indiei in câţiva ani, dar avand o pozitie clara faţă de independenta ţării sale.
Fiecare avem felul nostru de reactii, de constientizare şi de dorinţă de modelare a propriului nostru comportament si nu cred ca este normal sa ma opun eu cuiva – ci doar ma opun daca doreste sa-mi impuna punctul lui de vedere. Pamantene, nu este cazul tau, stiu bine acest lucru, ti-ai precizat doar pozitia, cu care sunt de acord.
Caci fiecare dintre noi intra si isi are locul bine definit in tesatura planetara după cum isi are puterile si experienţa - care se manifestă prin impulsurile interioare, exteriorizate. Toti suntem necesari. Unul lupta cu arme, altul cu unelte, altul cu gandul, altul cu condeiul condus de gând:complex, foloseste tot arsenalul, de fapt - trupul care foloseste mâna, gandul care foloseste abstractizarea experientei proprii.

Exact asta am spus si eu, ca nu-mi doresc sa scap definitiv de revolta, asa cum ni se cere pe multe canale de spiritualitate. Si am fost uneori blamata pentru ca am sustinut acest lucru. Prietenii mei apropiati chiar stiu bine ca atunci cand imi vine, tip, apostrofez in caz de insistenta, pt. ca stiu bine ca avem cu totii nevoie de asa ceva. Atentionez, dar nu pastrez manie, rancuna. Multi ma acuza ca as ataca biserica. Eu zic ca nu o atac, ii recunosc meritele, dar ii cunosc exagerarile si le punctez ori de cate ori vine vorba, cum ati vazut si voi, mai ales cand este vorba despre batjocorirea dacismului. Aceasta este o problema de care nu am scapat, mi se rupe sufletul cand ma gandesc la ea. este chiar mai mult decat revolta.. chiar acum am lacrimile in gat.. Dar studiez scrierile de impotrivire a religiosilor care se ridica impotriva dacismului, pt. a-i intelege pe ei insisi (nu e chiar asa de simplu, cum ar pare la prima vedere) si a intelege foarte profund modul in care pot sa echilibrez lucrurile in mine si in exterior.
Stiu ca va veni si vremea cand nu ma voi mai sufoca, pentru ca, dupa minutele de lacrimi, imi cer sa-mi aduc aminte de lucrurile bune pe care le face si ma linistesc treptat, dar cand citesc despre Sinca Veche si cele facute acolo, dispretul cu care sunt tratati oamenii care inca mai cred (vorba este a cartilor scrise despre cele de acolo: INCA.. deci EI AU SPERANTA CA VOR REUSI SA INVINGA DEFINITIV DACISMUL (adica păgânismul) IN ROMANIA.. si iar lacrimile vin.. chiar daca stiu bine ca antidacismul nu va invinge). Sunt lucruri prea clare ca sa nu vad insa o primejdie in spatele acestor spasme: si ale bisericii, si ale mele. Fiecare trebuie sa ne echilibram simtamintele, fricile.. Sa alinam spasmele..

Cristiana spunea...

Normal ca am multe de descoperit cu privire la impulsivitatea mea si asa plivesc buruienile din comportamentul si interiorizarile mele. Fiecare face ce poate in viata, si astfel are fiecare o sarcina de urmat.Unul sa se revolte, altul sa invete din neputintele sale sa nu se mai revolte si sa incurajeze pe aceia care sunt in aceeasi situatie. Asa cum scriam si despre luarea in stapanire a lumii, facilitată de radacinile adanci ale sarcinilor spirituale pe care le avem, pe care trebuie sa le echilibram in functie de locul din univers, de vibratiile locale care activeaza doar acele amintiri care sunt specifice impulsurilor=vibratii in care ne scaldam.
Se scriu si rescriu astfel permanent legile echilibrului. Fiecare moment de impuls isi are propriul mod de echilibru, iar echilibru nu inseamna inactiune, ci actiune in primul rand. Nu este indiferenta, ci implicare. In mod complementar sau in mod suplimentar, pentru acoperirea unei plaje mult mai mari de manifestari decat cea in curs si consolidarea multora dintre cele desfasurate si intelese anterior.

Voi sunteţi tineri, puteti sa faceti multe. Eu am fost un om de acţiune cu vorba frumoasa si cu condeiul, pentru ca sunt intelectual, femeie si extrem de delicata, sensibila – o masinarie cam defecta trupeste din nastere si nu am altceva ca unealta de luptă-muncă. Şi mă adresez celor care se simt în acelaşi fel. Trebuie doar sa ne lămurim faţă de noi înşine cât putem de clar care ne este poziţia şi să ne urmărim modul în care primim raspunsuri, învăţături, creşteri de experienţă şi virăm către alte corespondenţe de acţiune. Ceea ce numim labilitate de multe ori poate fi flexibilitate, dorinţă de cunoaştere, suntem in faze de acumulare, de invăţătură şi să ne acceptăm această fază.

Dan Ioanitescu spunea...

SA FIE PRIMIT!

Ai sufletul de leoaica ranita.
A vorbit anonimul pamantean vorbele mele nespuse si mi-am primit si raspunsul.
Dispretul trebuie ignorat. El exista doar atata timp cat il bagam in seama.
Multumesc amandurora.

Cristiana spunea...

Daaa... mi-a zis cineva ca am casa personalitatii in Leu!! Poate ca sa ma apar mai bine, vorba Lupului!
Dar asa este!! Cand vorbesc de Sinca... sa nu mai vorbesc, acolo sunt inca destul de prinsa, si inca de daci in general, de aceea, ca sa ma mai potolesc un picut ma duc la Congresul de dacologie, sa simt fluviile de dragoste de dacism asaaa... drept in faţă...
Si inca eu sunt dulcica la acest subiect, sa vezi cum sunt altii. Poate nici nu am putere sa spun foarte tare, imi fac eu vocea serioasa, dar tot fara putere imi este... isi pierde puterea si am eu grija s-o intaresc imediat!! De aceea scriu si sunt mândră (iacă sunt!!) ca incurajez si eu pe orice cale dacismul, moşismul in Romania.

Eu va inteleg bine si spun din nou ca este inca nevoie de revoltati, asa cum este nevoie si de mine. Dar am invatat sa nu ignor nimic din ceea ce constientizez, caci prea mi-a fost de folos fiecare lucru pe care prima data l-am ignorat si apoi am revenit, cercetand. Chiar pregatesc un comentariu pe un blog acum referitor la o chestie foarte clara: reactiile noastre sunt negative in 90% din cazuri (bine, era mai dezvoltat subiectul, este Raza mea de soare, gasesti aici - pe dreapta)si este foarte bine croit omul asa, nu numai ca sa caute cu orice pret fericire (este nevoie, normal! si de ea, pentru odihnire si mers mai departe in liniste sufleteasca), dar si ca sa-si descopere singur impotrivirile si sa caute căi de transformare a lor in intelegerea lucrului bun pe care il poate aduce impotrivirea initiala. Sau ignorarea initiala.
Mult de spus!! Ca la mine!! trebuie facut un subiect, tata!! Deocamdata lucrez la subiectul Zânelor!! frumos si bun !! Pe urma mai vedem...