Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI: A cunoaşte asemenea lucruri, cum sunt cele scrise pe acest blog, nu este doar un exerciţiu de imaginaţie. Chiar şi numai dacă ar fi aşa – tot ar fi un lucru bun pentru noi: pentru dezvoltarea gândirii, structurarea şi ordonarea ei. Dar să înţelegem că fiecare fel de pătrundere de acest fel în cunoaşterile universale ne ajută să înţelegem mare parte din fenomenologia cu care ne confruntăm chiar azi pe planetă – care ne pregăteşte să înţelegem corect o serie întreagă de fenomene cu care ne vom confrunta într-un viitor apropiat. A şti câte ceva chiar şi numai informativ primind intuitiv totul, ne ajută să ne orientăm şi să ne adaptăm rapid în lumea noastră aflată într-o permanentă schimbare.

Şi mai ales corporalitatea noastră este acum în schimbare, dezvoltare, iar azi din ce în ce mai mulţi oameni ştiu bine asta. Cunoaşterile de acest fel nu sunt decât daruri care ne vor ajuta pe toţi, cei din prezent şi cei ai viitorului, să ne orientăm rapid în percepţiile multisenzoriale care ni se dezvoltă permanent.

miercuri, 30 mai 2018

2. ÎN AŞEZARE

Oamenii trăiau în comunităţi mici, răsfirate la poalele dealului sau muntelui, la adăpost. Mărirea comunităţii se făcea în exteriorul ei sau, dacă o familie avea destin de întemeietor, bătrânii învăţau oamenii – adulţi şi copii deopotrivă – cum să o facă şi cum să supravieţuiască singuri, până când alte familii noi veneau să li se alăture treptat. Lumea ştia că omenirea se va înmulţi şi va vedea cum, treptat, se nasc tot mai mulţi copii într-o familie. Bătrânii plecau târziu din viaţa lor, comparativ cu plecarea noastră, de azi – şi totuşi cu mult mai devreme decât Moşii, şi cu mult mai devreme decât se petrecuseră lucrurile în generaţiile trecute. Astfel încât aşezările creşteau şi oameni se bucurau de ele. Aveau cu toţii nevoie – tineri şi bătrâni – de atenţie şi echilibru spiritual să înfrunte schimbările vieţilor lor, orientându-se permanent după îndrumările Moşilor. 
Iar Moşii ofereau îndrumări precise, complexe, dar cu asemenea calităţi şi multe altele toţi oamenii erau obişnuiţi din propriile lor vieţi anterioare, de care erau perfect conştienţi. Toate erau dezbătute cu deosebită atenţie şi aplicate conform dezbaterilor cu Călătorii Moşilor, purtătorii de cunoaştere aprofundată a îndrumărilor pe care le primeau. Când primele ierni ale întemeietorilor de aşezări erau grele, ei se întorceau în vechea aşezare, în familia de care se despărţiseră, acolo unde – de la plecarea lor – se construiau în plus camere primitoare pentru ei, în eventualitatea unor astfel de nevoi. La un moment dat fiecare aşezare avea „puiul” ei, şi fiecare se înrudea îndeaproape, la începuturi, doar cu una singură, aceea din care provenea. Cu vremea însă, aşezările s-au înmulţit, dar şi greutăţile pe măsura vremurilor; ajutoare veneau însă din toate părţile care auzeau de întemeierea unei noi aşezări, şi se înrudeau astfel mai multe unele cu altele.

CĂLĂTORII MOŞILOR
La ştirile astfel duse şi aduse contribuiau mult Călătorii – ajutători învăţaţi de Moşii străvechi cu toate tainele cunscute de ei din lunga lor experienţă. Călătorii care aveau şi ei multă experienţă, fiind ca evoluţii cei mai avansaţi după Moşi. Cei care aveau misiune de învăţătură şi lucrare de la Moşii care trăiau în creierul munţilor plecau în satele din văi în Ziua Mijlocului de Vară şi se întorceau la Moşi pentru următoarele sfătuiri şi aplicări ale acestora. Porneau din nou la drumuri spre văi, spre aşezări, în Ziua Mijlocului de Iarnă – din nou de la Moşi către oamenii din văi. Le duceau învăţătura cea nouă, orientări în lucrări mai vechi sau mai noi, dezbătute la ultima lor întâlnire. Atunci când era nevoie, chiar Moşii mergeau în aşezările care le necesitau direct ajutorul, în funcţie de destinul fiecărui om şi al tuturor la un loc. Călătorii care mergeau spre miazănoapte, unde iarna era mai grea şi viaţa oamenilor după vreme, erau mai des însoţiţi de Moşi. Cei care plecau spre Miazăzi erau mult mai rar însoţiţi de Moşi: numai dacă învăţătura proprie le dicta, sau dacă Moşii aveau şi ei misiuni către alţii, din alte locuri, sau dacă misiunile Moşului cu Călătorul le cerea neapărat acest lucru.
Călătorul ştia bine când venea vremea să fie însoţit de Moş în drumurile lui, prin puterea percepţiilor sale multisenzoriale încă puternice şi manifeste permanent, fără nici o întrerupere sau oboseală pentru el. Fiecare Călător era sub învăţătura a cel puţin doi Moşi: unul de soartă, de destin propriu, şi unul de loc, al ţării unde trăia poporul ajutat. Soarta Călătorului număra vieţile ca zilele: multe şi tocmite de la începuturile vremurilor să ajute oamenii, indiferent unde se năştea şi numai acolo unde Moşii pământurilor îl conduceau, către nevoia oamenilor.
Moşul, indiferent dacă era de soartă sau de ţară, de popor, era un om străvechi întotdeauna, coborâtor din vremurile de dincolo de potop, din vremurile care aveau să fie curând uitate de oameni – numai de Moşi nu. Moşul avea mulţi Călători, din lumea largă, legaţi de propria lui soartă. Sau, altfel spus, mulţi Călători aveau soarta legată de un asemenea Moş. Toată lumea despre activităţile pe care le aveau Moşii – chiar dacă cu timpul din ce în ce mai puţini oameni aveau să păstreze o astfel de cunoaştere despre Moşii străvechi şi numai Călătorii au mai păstrat cunoaşterea despre Moşi, atât cât dânşii au rămas în lume, înainte de a se retrage pentru a lăsa oamenilor libertatea de a trăi aşa cum puteau ei, în vremuri în care omul trebuia să-şi poarte răspunderea pentru tot ceea ce el însuşi hotăra. 
Dar la început mulţi oameni din văi ştiau calea către Moşii pământurilor, dar numai până la un punct. Ei ştiau că nu trebuie să confunde Moşii cu Călătorii care purtau cunoaşterea de la Moşi, dar chiar dacă erau doar mesagerii, purtătorii cunoaşterii de la Moşi, îi tratau cu acelaşi respect ca şi pe Moşi. 
Dar numai pentru ca aveau învăţătură multă – Călătorii ştiau că nu este de ajuns să fie şi Moşi. Soarta îi pregătea să fie cândva, în eternitate, Moşi – aşa cum Moşii îi învăţau să ştie că fiecărui om, oricât de mulţi erau în lumea largă, şi încă şi mai mulţi în multe alte lumi – îi venea rândul să fie Moş. Nu era nimeni să scape de asta, şi nimeni nu voia nicidecum să scape. Călătorii conştientizau cât de complexă era viaţa Moşilor, cât de multă răspundere era purtată pe umerii lor. Fiecare Călător cunoştea viaţa Moşului său de soartă, şi nu numai din văzute, ci pentru că în mintea lui îşi vedea de mic copil şi Moşul de soartă, şi Moşii de ţară: putea avea un Moş de loc – în locul unde avea să trăiască, sau mai mulţi Moşi de loc, dacă rostul vieţii sale era să meargă în mai multe locuri de-a lungul ei. Îşi vedea soarta treptat şi îşi cunoştea rostul în lume. Îşi cunoştea vieţile dinainte şi simţea bine cum i se vor aşeza oamenii şi drumurile ca să poată rostui toate sarcinile, aşa cum fuseseră menite ele să fie, de la facerea drumurilor întregii lumi. Pleca în lume de foarte tânăr, din familia sa, de pe meleagul natal, şi mergea fără greş acolo unde îl duceau firele sufletului lui. Ştia cu ce oameni să se întâlnească, simţea cu cine să se îndemne la drum sau să îşi ia singur drumul în piept, dacă soarta îi era dată aşa.
Călătorii ajungeau în sate pe cărări numai de ei cunoscute. Unele părţi de drum le cunoşteau şi oamenii din aşezări, precum şi locurile amenajate de Călători: podeţe, indiguiri, garduri pentru avalanşe sau deplasări de pământ, precum şi case pentru odihnă. Ştiau că toate fuseseră construite de Călători – iar căsuţe speciale de odihnă pentru drumurile lor lungi, erau clădite asemenea caselor din aşezări. La început Călătorii duceau cele trebuincioase trăiului acolo; cu timpul, când şi oamenii din văi au început să facă călătorii spirituale lungi, duceau şi ei provizii, întreţineau podeţele de pe ape şi întăriturile de prin munţi, pentru păstrarea tuturor în cele mai bune condiţii. 
Conform obiceiului străvechi al tuturor ajutătorilor, Călătorii nu primeau nimic de la oameni, nici aprovizionările la început, considerând că este datoria lor de onoare să le facă pe toate. Dar Moşii îi învăţau în primul rând să primească darul de prietenie şi bună cuviinţă al oamenilor, căci Călătorii aveau în primul rând dorinţa să dea fără să primească nimic în schimb. Erau cei mai pricepuţi oameni după Moşii străvechi şi duceau învăţătura lor oamenilor, ajutându-i să înveţe la rândul lor şi pe alţii să facă lucrurile perfecte – iar acesta trebuia să fie un dar perfect şi complet altruist. Însă o astfel de obişnuinţă îi integra pe Călători în viaţa pe care trebuiau s-o ducă după plecarea Moşilor, în comunităţi cu oameni care trebuiau să înveţe pe calea dăruirilor cu drag, reciproc. Iar Călătorii, care vor deveni ori sihaştri, ori lucrători cu meserii itinerante, trebuiau să se obişnuiască cu o astfel de legătură cu oamenii. 
De aceea Călătorii primeau cu bucurie darul oamenilor pentru casele de călători, pentru întreţinerea lucrărilor de susţinere a celorlalte obiective gospodăreşti. Cu timpul cei ce foloseau şi ei asemenea obiective presărate pe toate drumurile, lucrau cu drag după ce le foloseau în drumurile lor sau pentru odihnă: tăiau lemne pentru foc sau pentru diverse reparaţii (uşi, dublarea pereţilor, mobilier pentru interior, grinzi sau podeţe, jgheaburi în jurul casei, garduri, etc.); ordonau şi dereticau casa şi curtea, reparau la rândul lor acolo unde era cazul, mai cu seama primăvara, când multe erau stricate de zăpezi sau viiturile din munţi, oricâtă grijă era pusă în alegerea locului şi protejarea după caz. Culegeau poame şi puneau în locul celor mâncate de ei; coseau, ţeseau, împleteau, reparând şi obiectele aflate în căsuţă. Făceau oale şi ulcele pentru gătit şi mâncat, făceau linguri de lemn şi obiecte mărunte de trebuinţă în casă. Frământau şi coceau paine să aibă la drum şi lăsau pesmeti pentru cei care aveau să vină în urma lor.
Şi apoi plecau din nou la drum...
Călătorii ajungeau spre primăvară să colide toate aşezările pe care le aveau în grijă, atunci când Anul Nou începea cu primele lucrări pentru hrana oamenilor, pentru cursul lui. Călătorul stătea la sfat cu Învăţătorii, oferind un ajutor personalizat fiecărei aşezări în parte: după formele de relief, după structura spirituală, evoluantă, a oamenilor din aşezare. Mai târziu, când vibraţia pământurilor şi oamenilor a scăzut considerabil, Călătorii intrau în aşezări, lucrând împreună cu Învăţătorii, cu Măiaştrii, cu oamenii pe meserii, ajutându-i să-şi împletească cunoaşterile, experienţa, obişnuinţele, înclinaţiile şi tendinţele. Mai cu seamă în satele noi, pe care ei le ajutau să se consolideze, să se întărească prin îmbogăţirea experienţei tuturor. Când aşezările erau la începutul formării lor, Călătorul era însoţitor al primilor întemeietori – pe principiul multor alte feluri de ajutor pe care ei le ofereau oamenilor, chiar de la începuturi, înainte de formarea familiilor. 

Să ţinem minte faptul că nu discutăm numai despre cele ce se petreceau pe tărâmurile geţilor: ci în toată lumea, în urmă cu cca. 8-10.000 de ani, pe tot Pământul: în toate popoarele, pe toate continentele şi în insulele din largul oceanului planetar, lucrurile se petreceau exact la fel. 

Niciun comentariu: