DE LA RUSALII PÂNĂ LA SÂNZIENE: SĂ PRIVIM CU OCHII LARG DESCHIŞI...

Toată luna iunie, cu punct culminant între 16 şi 25 ale lunii, se remarcă printr-un vârf energetic deosebit de puternic – al Mijlocului de An. Este perioada cu cea mai puternică activitate astrală a omului – şi în general: a mamiferelor. Însă omul poate fi, şi deveni treptat conştient de importanţa covârşitoare a dezvoltării propriilor percepţii: mai ales în cele două luni de solstiţiu: de vară (iunie) şi de iarnă (decembrie).

O astfel de adâncire a conştientizării conduce la învingerea fricii create prin inducerea unor neadevăruri împletite cu percepţii naturale ale omului. Fără să intrăm în amănunte defăimătoare, este necesar a se înţelege practicile moştenite din perioada Evului Mediu şi cea imediat următoare lui, prin care s-a impus pe diferite căi – directe şi indirecte – înlocuirea sărbătorilor şi cunoaşterilor profunde locale cu sărbătorile biblice.

În vechime, în toată perioada lunilor iunie şi început de iulie, în majoritatea locurilor de pe Pământ, energiile deosebit de puternice şi de dense se materializau, prin compactizare, în mod natural în picături de lichid plăcut mirositor – numit în mod religios azi: Mir sau Sfântul Mir. Locurile s-au restrâns cu timpul, din cauza diminuării vibraţiei locale, prin industrializare şi creşterea puternică a agresivităţii umane. În străvechimi omul putea să simtă mirosul specific mirului peste tot în aer – distingându-l de parfumul vegetal şi animal. De remarcat faptul că biserica nu acceptă să recunoască apariţia lui în alte locuri decât cele consacrate activităţilor sale, desfăşurate numai de oameni doriţi de ea, care dedică conducătorilor ei cele petrecute în mod natural. O activitate umană de orice fel însoţită de lumină de la foc natural, de sunet intuit a fi ajutător, înălţător, de emoţii sufleteşti înălţătoare – ne-sparte de interese politico-ideologice reci – poate să creeze un climat propice compactizărilor care duc la apariţia mirului. Dacă ar recunoaşte acest lucru, ar trebui să recunoască încă mult mai multe elemente naturale, care nu ar avea mai multă legătură cu biserica decât o astfel de activitate înălţătoare a omului: nicidecum în mod unilateral cu biserica creştină. Cu diferite lucruri, evenimente planetare, pentru care unii oameni îşi arogă drepturi în exclusivitate (cum ar, pe scurt – dar cu prezentare în curând a unor detalii, cunoscute de altfel, chiar dacă restrâns: lumina de Paşti, sfinţirea apelor naturale, etc.).

ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ: OBIŞNUIREA DE A PRIVI CU OCHII LARG DESCHIŞI...

Omul are o structrură a aparatului ocular croită şi dezvoltată, în această etapă a evoluţiei sale spirituale, cu precădere pentru percepţii prin senzorii corpului fizic. Cu precădere – dar nu în exclusivitate. Căci aceast aparat are în compunerea sa deopotrivă:

– structuri fizice: constituite din materiile cele mai dense, de vibraţia cea mai joasă a câmpului universal;

– structuri fluidice cu vibraţia medie cea mai apropiată de vibraţia medie a materiei fizice, adică: materie eterică, astrală şi în parte mentală: care sunt tot structuri materiale, fixe, stabile, dar de vibraţie medie mult mai mare decât aceea a materiei fizice.

În linii mari, structurile oculare care facilitează percepţia obişnuită a celor fizice se află în special în centru retinei. Pe marginea retinei se multiplică un alt fel de celule, care captează şi decodifică semnalele provenite de la transmisiile senzorilor corpului eteric, corpului astrale şi corpului mental – în această formă de prioritate.

Pe de altă parte, întreagă retină este dublată în structura ei de structuri de materii fluidice (tot stabile, dar de vibraţie mai înaltă, aşadar) care au rolul de a efectua conversia semnalelor (impulsurilor) eteric-astral-mentale în semnale care contribuie la formarea imaginilor retiniene. Imaginile prin care percepem lumea nu reprezintă 100% imaginea materiei fizice, ci în proporţii diferite imagini ale părţilor eterice (care contribuie la formarea strălucirii şi clarităţii imaginii), astrale (cu contribuţie în domeniul culorilor şi formelor, delimitării formelor în peisaj) şi mentale (percepţia luminii albe şi aurii, care se împleteşte cu percepţia culorilor, dând o rezultantă plăcută omului, fapt pentru care este atras de frumuseţea aurului, argintului şi platinei, dincolo de partea practică a metalului ca atare).

În acest fel, privirea periferică poate suprinde permanent câmpul de vibraţie mult mai mare decât cel fizic, cu condiţia generală ca ochii să fie larg deschişi, iar omul să privească drept în faţă. Percepţiile se modifică simţitor dacă omul priveşte îndreptând ochii spre coada lor, fără să mişte capul (expresia: trage cu coada ochiului). Privirea printre gene – cu ochii ingustaţi – concentrează privirea pe partea centrală, punând însă în valoare un segment foarte îngust de câmp; în această situaţie, în funcţie de sănătatea ochilor, se poate percepe fugitiv aura structurilor materiale (luminiscenţa emisă de compactizarea structurilor materiale).

Omul care are ochii larg deschişi, la propriu, are o percepţie de ansamblu asupra realităţii care împleteşte permanent câmpul fizic cu cel eteric, astral şi mental. Este omul care trăieşte şi lucrează obişnuindu-se cu toate percepţiile, cu tot ceea ce îi vine din mediul înconjurător, fără să-i mai fie teamă de informaţiile eronate sau numai interesate, din partea semenilor care nu au interes ca alţii să cunoască: până când informaţiile se pierd, păstrându-se numai temerile şi fricile care se vor dovedi cândva a fi neîntemeiate. Este omul căruia nu-i mai este frică de „iele”, năluci, semne proaste, omul care înţelege treptat fundamentul lumii în care trăieşte, care rămâne credincios în faţa întregii Creaţii, înţelegându-i astfel rostul universal.