DESPRE ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

Răspund cu plăcere la întrebări. Este uşor, în situaţia când interlocutorul a acceptat fenomenul şi doreşte să ştie mai multe detalii pe care eu personal pot să le ofer, din punctul de vedere al studiilor mele. Sau dacă interlocutorul poate să tolereze şi alte idei decât cele proprii. 

Întotdeauna ţin cont de faptul că omul – la modul general, nu neapărat interlocutorul meu – are inteligenţa să-şi pună întrebări şi puterea să-şi răspundă la întrebările proprii din punctul său de vedere: al culturii sale, al accesului său la informaţii de diferite feluri. 

Ţin cont de faptul că unii oameni sau alţii pot sau nu pot să accepte modul de simţire şi de gândire al altora.

Ţin cont de faptul că mulţi oameni doresc să ştie, la fel ca şi mine, şi mulţi nu doresc să li se răspundă la întrebări, chiar dacă le pun… Pare paradoxal – dar se pare că este numai o formă a conştiinţei umane, care se apără de greu, de rău, de schimbare, de înţelegerea care generează alte modificări, la rândul lor altele şi tot aşa mai departe. 

Nu am orgoliul de a schimba încredințări. Poate că am voinţa de a căuta pentru că am şi instrumente, în felul meu, pentru care nu m-am simţit niciodată superioară altora. Dar înţeleg că alţii şi le doresc, pentru a se simţi superiori – sau tocmai pentru că se simt superiori şi vor să găsească un instrument prin care să dovedească ceea ce simt în interiorul lor.

Eu m-am simţit multă vreme intimidată (vorba prietenei noastre NiMa), dar a trecut! Căci am purces la căutări personale şi a găsit un univers, la propriu, într-o singură suflare pământeană!! Dar nu ca metaforă, ci ca realitate. Am ajuns la concluzia că cei care o spun ca metaforă – intuiesc ceva real care apare ca efectul de aisberg, dar mai departe consideră că acea ultimă şeptime pe care o vedem la suprafaţă este suficient. Restul ar fi mister şi mai mult, unii consideră că privitul în adâncuri este pedepsit: ori chiar aici, în această viaţă, ori dincolo de barierele nevăzute ale vieţii…

Iar eu am descoperit că nimic nu este mister, ci doar neputinţa omului de a căuta: şi doar pentru că semenul său i-a spus, i-a impus, l-a obişnuit să gândească aşa. L-a obişnuit să fie reticent chiar şi cu simţirile sale, l-a determinat să creadă că ceea ce nu vede cu ochii, nu aude cu urechile, nu atinge cu mâna este iluzie. Nu l-a învăţat despre schimbare, nu l-a învăţat să se adapteze schimbării, să privească viaţa cu curaj, cu demnitate, cu cele mai înalte standarde care sunt scrise doar pe hârtia legilor: jaloane pentru drumuri care arată duplicitar ce trebuie făcut pentru a le sfida şi a merge pe căile pe care poporul condus nu are curajul să meargă. Şi pentru asta îl consideră prost şi lipsit de curaj…

Am învăţat că ceea ce mulţi oameni numesc iluzie este de fapt parte neînţeleasă a unui univers aflat într-o continuă schimbare. 

A face faţă schimbărilor – este puterea omului. Este puterea de a se orienta în lumea în care trăieşte, a nu sta şi aştepta decât atât cât se odihneşte, pentru a merge mai departe, pentru a-şi valorifica forţele în alte căutări, în alte descoperiri, în alte orientări. 

Cu puterile pe care le are, fiecare om merge pe calea sa. Omul simte, intuieşte, apoi se încredinţează că are cu ce căuta şi descoperi, are putere să meargă mai departe pe calea sa. O cale care poate se sfârşeşte la un moment dat pentru a alimenta o altă cale sau pentru a da timp de odihnă, de sedimentare pentru a folosi totul în linişte mai departe, pentru a merge mai departe: chiar pe aceeaşi cale care i se va deschide puţin mai departe. 

Odihna poate fi implicită muncii, oricât de paradoxal poate părea acest lucru la prima vedere. Reţin – şi mă bucur că am găsit azi de dimineaţă, tot în ultima postare a dnei NiMa – următorul citat din Kafka: „Puterea pe care o câştig scriind…”

Prietenii mei şi apropiaţii cu care corespondez prin mail ştiu că mi-au pus întrebarea „Nu oboseşti?!” şi au primit rând pe rând, de ani de zile, răspunsul: „Nu. Lucrez în linişte. În pacea sufletului meu. Caut şi găsesc răspunsuri, primesc cu recunoştinţă ceea ce mi se oferă – fie oameni, fie îngeri. Caut să înţeleg şi să fructific ceea ce înţeleg aplicând noutatea la tot ceea ce am din cunoaşterea anterioară.”

Şi mulţumesc apoi, cu evlavie (ne-religioasă), acel tip de evlavie pe care îl port cu mine pe tot parcursul căutărilor, găsirilor mele – paşilor de drum, de fapt… Eu cred că atitudinea de evlavie mă odihneşte. Căutarea cu paşi mici mă odihneşte. Nu-mi propun paşi mari, revelaţii fulminante, ci doar ceva care sună aşa: „Ce este în spatele firului acestuia de iarbă?”

(Şi am descoperit, în spatele firului de iarbă, discutând cu o prietenă la telefon, ceea ce îmi doream de mult să se cristalizeze în privinţa acestui fir de iarbă. Conştiinţa firului de iarbă, transformarea, îmbogăţirea conştiinţei lui de la o lume la alta a universului. Că o numesc „zonă” sau loc, sau spaţiu – cam tot asta este. Este o lume, de fapt. Diferenţa unui fir de iarbă de la zonă la alta a universului constă în gradul său de conştiinţă. 

Înţelegerile cristalizate ne-au odihnit pe drumul cunoaşterilor noastre. Ne-am odihnit cercetând, înţelegând. Şi am fost amândouă bucuroase.

Oricând, oriunde, cu orice prilej putem înţelege ceva. Doar să vrem…)

Şi pentru că a venit vorba… Le numim pe toate în fel şi chip. Modernizăm expresiile pentru că trăim timpuri complexe. Ne adaptăm vorbele dezvoltării experienţei noastre, iar acest lucru ne este de un mare folos, chiar dacă în prima clipă nu ne dăm seama de acest lucru. Dar constatăm ulterior că este puterea cuvântului care dă forţă trăirilor noastre curente. Cuvintele vechi sunt bune pentru că activează linia rădăcinilor celor pe care le trăim azi. Ne trebuie să le folosim, cu măsură, pe toate. Şi mergem mai departe, punându-ne întrebări, fără să uităm să ne răspundem mai întâi singuri, atât cât putem. Fără să neglijăm că, în spatele lui „Nu există” – întotdeauna există ceva pe care personal nu-l acceptăm. Înţelegând că „iluzie” – înafară de minciună, dar şi speranţă neîmplinită, dar a spera nu este nimic rău – nu ne confruntăm decât cu fenomene neexplicate încă, şi nicidecum imposibil de explicat. 

În complexitatea lumii în care trăim avem mai multe schimbări decât iluzii, şi da!! avem dorinţe neîmplinite pe care le numim iluzii. Conştientizăm la un moment dat că lumea atingerilor cu mâna trăieşte într-o lume mult mai complexă decât credeam la început, alături de lumea atingerilor cu mintea şi cu emoţiile noastre. Adică în lumea în care toate spiritele o îmbogăţesc prin radiaţia lor puternică cu care se manifestă în ea. În care forţele mentale sunt foarte reale, dar sunt numai o parte din forţele spiritului. Cu toate forţele sale, spiritul cercetează şi înţelege lumea în care trăieşte. A le separa, mai greu: a le desconsidera, nu face decât să îngreuneze procesul de conştientizare profundă pe care îl aşteptăm, la care trebuie să fim direct participanţi, fără să aşteptăm o forţă dinafară care să ni le facă pe toate. Căci suntem ajutaţi doar în măsura în care suntem participanţi la splendida operă de Creaţie spirituală: a noastră şi a lumii în care trăim. O lume creată pe baza înţelegerii că toate coexistă, dar pentru a le folosi în complexitatea lor, trebuie să le cunoaştem detaliat, pe fiecare în parte. 

ŞI TOT PENTRU CĂ A VENIT VORBA…

Să facem şi un pic de studiu. Ca în orice postare!!

Tot o întrebare provenită de pe blogul prietenului nostru Dan, în ultima sa postare. O temă de gândire pe care am studiat-o şi eu mult timp: care este înţelesul cuvintelor din Legea Mentalismului:

“Totul este spirit, Universul este mental” 

Aş face o delimitare aici. Totul este spirit = totul este prin existenta, prin trăirea spiritului. 

Traducerea modernă este MENTAL , dar "mental" este numai ceva parțial, doar ceea ce percepem noi în ultimele secole, sub influenţa gândirii dogmatice religioase: poate de aceea azi mulţi se revoltă contra gândirii concrete, dar cred că este o revoltă contra gândirii dogmatice, unilaterale, care exclude noutatea şi schimbarea...

Ar fi vorba aici despre mult mai mult decât ceea ce înţelegem azi prin mental şi inteligent. Nu cred că numai la atât se referă, în orice timpuri, această lege. Respectiv, mai departe şi mult mai complex: radiant, spiritual, totul este prin radiaţia spiritului, prin puterea radiantă a spiritului. 

Trăim într-un univers care poate fi cercetat prin simţirea cu toate simţurile pe care le poate avea omul, orientat şi prin simţurile trupului, şi prin suprasimţurile sale: care dau volum şi profunzime cunoaşterii prin emoţii, prin vibraţie, prin care ajungem şi noi azi, dar nu suntem primii (ar fi bine să înţelegem asta): la ceea ce numim conştiinţă extinsă.

După care ne ordonăm, sistematizăm, centralizăm, sintetizăm cunoaşterile astfel primite: o facem cu ajutorul minţii. 

Strămoşii noştri cunoşteau foarte bine, foarte corect, foarte concentrat astfel de lucruri, pentru că lucrau cu ele. 

Când noi eliminăm puterea spirituală radiantă, deja ne îndepărtăm gândirea de esenţă. 

Ne înstrăinăm de noi înşine. 

Mileniile anterioare nu ne-au distrus puterile. S-a ascuns cunoaşterea – dar acest lucru era, şi este, întrucâtva normal pentru populaţia spirituală umană actuală. Dar nu şi moral…

Noi credem azi că este adevărat ce ni s-a inoculat şi ne acuzăm în continuare de „erezie”, ca pe vremea inchiziţiei. Şi asta este întrucâtva normal. Dar nu şi înalt-spiritual.

Cunoaşterea multiplă întăreşte spiritul şi îl înalţă de-asupra puterii de a fi sluga semenului. Îl determină să conştientizeze că nu este câtuşi de puţin robul lui Dumnezeu. Ci prietenul lui Dumnezeu.

Să reţinem că ceea ce numim cunoaştere cu gândul este o formă concentrată, sănătoasă, corectă, de cunoaştere. Este una dintre formele de întărire a spiritului.

Pe lângă emoţie. Pe lângă vibraţie.

Cel puţin aşa cred…