ILUMINAREA (3)

Am început să discutăm despre aspectele vechi, cu trimiteri până în zilele noastre, arătând felul în care aceşti iluminaţi îşi mai spun şi acum în acelaşi fel, fiind convinşi că lucrurile stau la fel şi azi, ca şi în trecut. Ei sunt însă doar cunoscători ai unor aspecte vechi, dar nu şi cercetători ai profunzimii înţelesurilor, rădăcinilor posibile de cunoscut chiar cu puterile spirituale medii de până acum. Ei aşteaptă – în felul lor – schimbarea vremurilor, pentru a se orienta mai departe, iar până atunci caută să-şi păstreze supremaţia în lume.
Mulţi aşteaptă schimbarea vremurilor, dar şi mulţi dintre aceştia simt deja că schimbarea s-a făcut şi pot să înţeleagă sensurile noi ale lumii, prefigurate cândva de adevăraţii iluminaţi: înălţaţii spirituali ai lumii noastre. Aceştia nu sunt nici entităţile astrale sau dimensionale, nu sunt nici cei pe care îi numim moşii popoarelor. Aceştia sunt ajutători ai lumii noastre, cu sarcini cu totul speciale pentru ajutor oferit celor care îşi doresc cunoaşterea propriilor lor momente evolutive, pentru a înţelege felul în care vor trebui să meargă mai departe.
Nu sunt nici acei oameni care cercetează ştiinţele experimentale şi nu sunt cei care şi-au făcut o cultură din cele lăsate mărturie de-a lungul ultimelor milenii: cumulând experienţa intuitiv-manual-tehnologică a societăţii noastre. Toate acestea sunt însă reale, sunt necesare, sunt motoarele care împing omenirea mai departe. Ei sunt oameni care au avut – şi au în continuare – misiune de aport la experienţa totală a omenirii şi au făcut tot ceea ce au avut ei mai bun în direcţia de misiune. Au lucrat, au demonstrat, punând gândirea şi îndemânarea lor în faţa lumii, uneori chiar cu preţul sănătăţii şi vieţii lor.
Fiecare fel de muncă aduce cunoaştere omului şi adună experienţă spiritului. Ceea ce numim azi adevărata iluminare este însă acea formă de înţelegere specială care vine dintr-un crezut necunoscut, dacă societatea nu-l evidenţiază. Este ceva specific vremurilor noastre, societăţii noastre: dar care va fi foarte bine, clar înţeleasă, pătrunsă şi folosită în viitor, de către fiecare om în parte, fără nici o deosebire. Se va înţelege bine faptul că omul nu este numai suma celor trăite în prezent, că învaţă să se obişnuiască cu cunoaşteri bogate, apoi cu cunoaşteri mai sărace, fără însă ca să-şi piardă definitiv memoriile celor trăite anterior. Dar că, pentru a-şi ajuta semenii chiar din modul lor sărac de cunoaştere, în vârstele lor fragede ale evoluţiilor lor, este necesar să se întrupeze chiar în mijlocul lor, chiar în felul lor de corpuri, chiar în vibraţiile lor care le vor aduce din memoriile lor proprii numai acele manifestări care sunt specifice acelor vibraţii locale. Să-I privească pe cei din jurul cu înţelegere şi răbdare, cu silinţă pentru a înţelege în amănunt felul în care trăiesc. Nu cu superioritate, nu cu orgoliul de cunoscători şi de cerşetori punitivi de muncă silnică în folosul propriu. Că pot fi numiţi iluminaţi, dar că trebuie să se convingă ei înşişi că nu sunt numiţi în acest fel decât prin conjuncturi fals create. Şi apoi să arate tuturor că nu sunt de loc iluminaţi, ci numai ajutători-lucrători pentru binele întregii lor comunităţi, aşa cum vor fi cu toţii cândva, fără excepţie.
Să înţeleagă şi ei înşişi, şi să-i determine şi pe cei din jurul lor că înţelegerea şi cunoaşterea nu vin de la o divinitate – care există, în felul ei, dar care nu oferă totul în mod aleator, nici pe merite necunoscute, ci doar ajută, punctând mersul către cunoaştere al unui spirit care trebuie să facă eforturile sale proprii pentru a merge mai departe. Iar astfel de eforturi merg pe linia descoperirii propriilor cunoaşteri anterioare, mergând de la intuitiv la clar-cunoaştere. Pe linia înţelegerii că ceea ce se poate numi la un moment dat iluminare este doar o înţelegere generală a lumii şi, numai trăind fiecare clipă în parte şi simţind, şi gândind fiecare înaintare a vieţii lor, îşi pot descoperi modul propriu de cunoaştere al lumii.
Se înţelege că iluminarea nu vine deodată de neunde, ci se bazează pe experienţa îndelungată care are condiţii să se manifeste într-o conjunctură sau alta. Iar aceste condiţii sunt planetare şi variază în perioade mari de timp. Este foarte adevărat că toate condiţiile universice – stelar-planetare, de întrupare, de conjunctură, sunt oferite de ceea ce numim verticala spirituală coordonatoare a lumii, a noastră personală: noi care suntem părticele ale lumii create şi coordonate de către înălţaţii care o formează.
Dar pentru asemenea înţelegeri, întrupaţii au nevoie ei înşişi să fie încredinţaţi, trăind ei înşişi o astfel de experienţă: pe care o vor înţelege definitiv că este în felul ei negativă: pentru cei care o privesc ca pe o experienţă ce nu va mai fi repetată, dar pentru totalul evoluţiilor este o experienţă pozitivă, mai corect spus: necesară.
Iar pentru cei care au trecut printr-un asemenea moment de înţelegere, ciclurile viitoare de vieţi, la acest nivel de vibraţie, le va echilibra încredinţările şi îi va elibera de imaginea unui punct de mister al existenţei specifice acestui punct universic. Comparativ cu masele largi ale omenirii, destul de puţini oameni cred azi în existenţa unui mister de nepătruns şi, pe măsură ce vin noi spirite la întrupare, astfel de mister se risipeşte. Oamenii încep să se încredinţeze că există întotdeauna o explicaţie pentru toate: şi o aşteaptă, văzându-şi mai departe de treburile lor, de vieţile lor.
Treptat vom înţelege ce înseamnă necunoaşterea şi ce înseamnă misterul. Pentru Pământ nu există mister cu adevărat, dar pentru spiritele umane Pământul este amintire neconştientizată bine, corect, este împletire cu alte amintiri din evoluţii progresive anterioare. Făceam cândva o comparaţie între cunoaşterile intuitive şi felul în care scoatem o rufă dintr-un lighea cu apă: nu o putem scoate altfel decât cu apa în care s-a aflat. La fel şi multe dintre amintirile noastre. Cu cât omul este mai liniştit, cu cât viaţa sa este mai simplă, mai puţin agitată, zgomotoasă, furtunoasă, cu cât ea este mai bogată în trăiri interioare – dar fără să alunge agresiv cele care se petrec în interiorul său, cu atât omul va avea mai multă putere să se concentreze asupra cunoaşterii sale intuitive. Ştim acum felul în care au decurs ultimele milenii şi felul în care oamenii NU au beneficiat de încurajarea semenilor lor pe linia cunoaşterii şi aplicării intuiţiilor lor, neputând să se sfătuiască şi să conlucreze împreună pentru echilibrarea întregii societăţi.
Atâta timp cât oamenii au dovedit cunoaşterea lor în liniile acceptate de societate, aşa cum a decurs ea, experienţa de acest fel a fost consemnată şi acumulată în scrieri, în mărturii de multe feluri. Vremurile au dovedit necesitatea dezvoltării ştiinţelor în lume, pornind din mijlocul popoarelor şi nu din liniile cercetărilor ascunse, mai ales ale celor religioase. De aceea au fost încurajate sensurile lumeşti care s-au dovedit a veni la un moment dat în avalanşe, nemaiputând fi stăvilite nici cu ameninţări, nici cu torturi, nici cu ucideri. Totul se dovedea a se schimba în sinea oamenilor, indiferent de luminarea sau de întunericul în care se aflau ţinuţi. Multe avansări ale societăţii au fost însă conlucrări în taină (în secret) între structuri colaterale ale conducerilor laice şi religioase deopotrivă, iar asemenea taină sau secret nu a ţinut de mister dumnezeiesc total – ci doar de ascundere, acoperire intenţionată. Existenţa unor asemenea structuri a ţinut cont întotdeauna de faptul că, dacă există cu adevărat entităţi de altă factură decât cele umane, ele nu se amestecă în viaţa oamenilor sub nici o formă. Dacă există însă vreo formă de amestec, acela se referă strict la idei privind echilibrarea faptelor tuturor. Orice conducător poate astfel alege să meargă pe calea pe care o consideră necesară în lumea sa, dacă poate să echilibreze faptele sale reprobabile în ochii unui Creator cu fapte de preamărire a Lui, de creaţie umană care să încerce să se ridice la înălţimea perfecţiunii Creatorului.
Astfel au fost alese direcţii de sprijin pentru cele pe care chiar societăţile le-au considerat intuitiv ca fiind înălţătoare în vremurile lor. Au fost alese vocile celor care se situau în liniile de preamărire, căci cercetătorii lor, din toate timpurile, vedeau bine lumnia şi întunericul din jurul tuturor. Simţeau puterea şi protecţia luminii pure, dar considerau că se băteau cu forţele cele mai agresive ale lumii lor şi în consecinţă aveau dreptul, pentru supravieţuire, să răspundă la agresivitate în acelaşi fel. S-au sprijinit întotdeauna pe ideea că Iisus nu a venit să schimbe Legea (Legea lui Moise), ci doar să o completeze: pentru cine, şi pentru când ar fi avut condiţii să o facă. Astfel încât omenirea avea voie, după puterea fiecăruia, să se folosească de orice cale avea la dispoziţie, după cum erau timpurile, cerinţele. Mulţi nu au mai luat în considerare, la un moment dat, cele mai pure linii de spiritualitate, dar cele acumulate până în secolele XII – XVII, cunoscute de noi bine, acum – au constituit, şi s-au păstrat ca patrimoniu benefic pentru menţinerea omenirii pe drumul omeniei sale, cu toate greutăţile pe care le-a întâmpinat, secol după secol.
Iluminaţii religioşi, retraşi din viaţa societăţii, departe de vâltorile ei, au regăsit, în liniştea sufletului lor, calea către înţelegerile lumii în care trăiau. Nu toţi, dar cei care s-au retras astfel au menţinut puncte de linişte pentru lumea în marginea căreia trăiau. În liniştea lor, memoriile lor au revenit, în linii foarte mari – căci nu aveau prea mulţi obişnuinţa de a primi noutăţi, îndoctrinaţi fiind să creadă că ceea ce nu venea în spiritul religiei lor, venea de la satana. Cei care se sacrificau pentru religia lor erau bine-primiţi, cei care se salvau nu erau consemnaţi. Ar fi fost bine să învăţăm că nici un Dumnezeu nu cere sacrificiul căutat, dar dacă nu există scăpare de urgia semenilor, acelaşi Dumnezeu ajută, întăreşte şi salvează sufletele care au dat astfel dovadă de curaj.
Majoritatea retraşilor care au ajuns la ceea ce numim iluminare de acest fel, au avut înţelegerea faptului că, în condiţiile în care oamenii nu mergeau pe calea compromisurilor, politicii şi războiului, iluminarea nu le aduce nici un fel de putere exterioară: nici un fel de putere asupra oamenilor, semenilor. Nu aduce nici putere pentru agresivitate, sau pentru onoruri şi înălţari sociale. Înălţările sociale rămân ale celor care se joacă cu războiul, cu sclavia şi cu banii. Dar ei, cei care nu mai pot face astfel de compromisuri, pot ajuta lumea oamenilor sărmani prin menţinerea credinţei până la schimbarea vremurilor.
Iluminaţii de acest fel au văzut trecutul şi viitorul, însă le-au descris prin prisma cunoaşterii lor, a cunoaşterii vremurilor lor, a opiniilor oficiale din vremurile lor. Pentru vremurile lor a fost suficient şi atât. Dar ei au înţeles bine că vremurile care vor veni vor avea multe de cunoscut şi de făcut, şi avea să le revină oamenilor din astfel de vremuri datoria de a consemna înţelegerile, după neamul lor şi după puterile minţii şi sufletului lor. Căci au ştiut bine că nu pot înţelege valurile de lucruri şi de sunete care îi loveau: mulţi au crezut că sunt greutăţi, încercări proprii de la satane închipuite după cunoaşterea lor. Cei care au putut depăşi astfel de greutăţi personale au ştiut că au biruit satana, dragonul şi multe alte numiri ale timpurilor lor. Au văzut cu curaj timpurile noastre şi le-au descris după închipuirea lor. Au simţit că răul din lumea lor va fi înghiţit de un rău şi mai mare, după care au văzut şi au auzit, au simţit clar pacea nesfârşită a cerurilor aşternându-se de-asupra lumi.
Aşa au fot ei, iluminaţii lumii lor. Dacă vrem noi, putem numi cum ne place – pe cine ne place cu această denumire. Nu înseamnă însă şi că lucrurile sunt aşa după toate regulile, după toate înţelegerile tuturor. Avem în cunoaştere acum tot felul de categorii, de etape de evoluţie, din care am făcut cu toţii parte, rând pe rând: în acest ciclu de vieţi sau în altele, aici sau în alte locuri, mai înălţate sau mai joase.

DE CE: DUPĂ REGULILE TUTUROR?
Pentru că trăim cu toţii în acelaşi loc şi avem nevoie să ne înţelegem şi să ne acceptăm unii pe alţii, la nivele cât mai profunde posibil. Fiecare om trăieşte propria iluminare şi fiecare este conştient că nu o are după regulile altora. Dar majoritatea oamenilor pot să nege orice formă de iluminare – numită în acest fel de alţii: după societatea lor, după timpurile, după obişnuinţele lor.
Obişnuinţa multora de a nega diverse forme de iluminare provine din intuiţia cunoaşterii generale, oriunde în univers. Oprirea semenilor din cunoaştere, spre propria înaintare, este o formă rapid trecătoare în viaţa tuturor spiritelor, căci ea se desfăşoară pe fondul unor experienţe rapid trăite, cu curiozitate, de la o viaţă la alta, în evoluţiile lor progresive. Practic, mai întâi spiritele rezidente aflate în evoluţii de creator conştient nu trăiesc progresiv decât foarte puţine limitări concurenţiale. Etapele concurenţiale le-au trăit cu multe etape înainte de creaţia conştientă, ca animale care caută să supravieţuiască cu orice preţ. Au fost o etape necesare în evoluţii, mai înainte de a se consolida etapa de creator conştient. Spiritele care fac în acest moment evoluţii progresive de tip uman (adică de tip creator conştient înaintat: mental şi manual-tehnologic) doar fac cunoştinţă acum, din astralul planetar, cu asemenea manifestări umane concurenţiale: află astfel că există aşa ceva, chiar şi în cazul spiritelor înaintate, creatoare conştiente înaintate, universalizate în creaţia lor şi în majoritatea liniilor lor comportamentale. Dar află astfel că numai la un anumit moment al evoluţiilor ele pot apare, în toată puterea lor: numai atunci când spiritele au înaintat suficient de mult în evoluţii. Când au acumulat multă cunoaştere, dar fără să fie puse în situaţia de supravieţure, în condiţii planetare grele şi în faţa unor semeni care au mai multă cunoaştere şi în acelaşi timp multă răbdare şi încredinţare că pot ajuta semenii care nu se pot încă situa la nivele înaintate de acceptare a realităţii greu de trăit. Cei care trăiesc evenimentul percepţiei faptului că nu sunt perfecţi sunt cei care fac pentru prima dată în viaţa lor o călătorie regresivă, după ce s-au obişnuit cu înaintări mereu mai înalte, mai rapide, mai uşoare. Ajung să creadă că nimic nu le mai poate tulbura o viaţă mereu înălţată.
Şi află la un moment dat că lucrurile stau altfel, că asemenea tulburări există şi trebuie să le cunoască pe propria “piele”.
Iar rezidenţii locului din univers, al planetei unde asemenea spirite pot trăi astfel de tulburări, astfel de neputinţe personale, află şi ele, pentru prima dată în viaţa lor, că vor trăi şi ele astfel de neputinţe, după ce însă vor parcurge multe etape de evoluţie. Etape care au rostul să le ajute să prindă mult mai multe puteri decât au ca rezidenţi, în momentul în care cunosc fenomenul: privindu-l ca pe un film, din corpurile astrale ale întrupării lor prezente.
Astfel se împletesc totuşi vieţile rezidenţilor cu vieţile bazalilor blocurilor piramidale. Chiar dacă nu se ating în epoci de joasă vibraţie planetară, totuşi se cunosc, se înţeleg şi merg mai departe, fiecare pe drumul propriu…
…Rezidenţii înregistrând ruşinea că vor ajunge să facă aceleaşi lucruri reprobabile, bazalii cu dubla ruşine (dar prin puterile lor înaintate suportând astfel de dureri spirituale) că au arătat exemplu negativ rezidenţilor şi că au dispreţuit, chinuit şi omorât proprii lor ajutători înălţaţi, pe care nu i-au mai recunoscut în înfăţişarea trupului lor… Ceea ce va constitui o dublă lecţie de mare efect, cu consecinţe definitive în viaţa lor eternă.
Este o experiență puternic formativă – tendinţa concurenţială la creatorii conştienţi, apărută sub două feluri de influenţe:
– influenţa interioară a propriilor evoluţii de tip animal, trezite de vibraţia general-planetară joasă, readuse din memoriile monadelor de astfel de influenţe exterioare;
– sub influenţa puternică a biosistemului animal de pe planetă. Căci, dacă nu ar fi atât de multe mamifere pe planetă, ci numai un biosistem format din plante până la păsări şi reptile (deci spirite intra-planetare întrupate) oamenii ar fi influenţaţi numai de acest fel de biosistem – oarecum sărac reprezentat din punctul de vedere al treptelor de evoluţie. Iar astfel de influenţe s-ar manifesta numai în direcţia supravieţuirii în cazul fenomenelor naturale (calamităţi naturale).
Există şi astfel de locuri, unde evoluează blocuri piramidale mult mai echilibrate, unde diferenţele native între spirite nu sunt mari. Grupurile din componenţa blocurilor piramidale sunt alese pentru astfel de locuri, în acest fel de evoluţii, pentru că nu au înclinaţii concurenţiale foarte pronunţate, iar în acest stadiu al evoluţiilor lor, indiferent de tot ceea ce ar trăi, ele tot se unesc, se sprijină să poată răzbi în orice situaţie s-ar afla.
Pe Pământ însă au ajuns blocuri spirituale foarte concurenţiale. Dacă pentru acele popoare spirituale care nu sunt foarte concurenţiale, ajutătorii lor pregătesc programe de manifestare destul de concurenţiale, pentru a le pregăti de astfel de situaţii existente în univers, pentru blocurile concurenţiale ajutătorii lor sunt foarte puţin concurenţiali, tot din acelaşi motiv: să le arate că în univers sunt şi popoare spirituale care nu trăiesc concurenţial, chiar la nivele foarte joase de vibraţie planetară. Rezidenţii care ne urmăresc din astral se compară cu blocurile piramidale în faţa cărora se află, pe planeta lor, de fapt. Se compară cunoscându-şi, din corpurile lor astrale deosebit de sensibile, înclinaţiile proprii şi îşi dau seama cât de apropiaţi sau îndepărtaţi sunt în acest moment al evoluţiilor lor, de comportamentul blocurilor piramidale. Deja ei înţeleg cum ar reacţiona ei înşişi în situaţii asemănătoare. Evoluţiile viitoare vor ţine cont de astfel de conştientizări şi vor avea şi coordonări menite să estompeze înclinaţiile native: dar nu prin interzicere, ci prin dezvoltarea cu precădere a manifestărilor complementare celor concurenţiale – în cazul spiritelor care evoluează acum pe Pământ. În alte locuri se manifestă manifestări panicarde, sau de un anumit tip de furt – fără agresivitatea pe care o ştim pe Pământ, sau de înclinaţii de distrugere pentru satisfacţia descoperirii de unul singur, fără ajutor.
Spiritele din blocurile piramidale care evoluează în prezent pe Pământ nu au un asemenea orgoliu, o asemenea subtilitate de orgoliu: ele păstrează ceva doar în folosul propriu sau cel mult al grupului lor restrâns. Unele distrug tot ceea ce nu se potriveşte cu încredinţările proprii, altele omoară oamenii, dar le iau cunoaşterea.
Totuşi, datorită acestor evoluţii dintre rezidenţiat şi momentul primei lor călătorii regresive, nu le este necesară decât o viaţă trăită astfel încât să înţeleagă că pot face ei înşişi asemenea lucruri greu de acceptat în alte condiţii, de vibraţie mult mai mare.
De aceea, pentru ei, momentul acesta nu este de fapt o conştientizare pe care să o poată numi ilumnare, de cunoscător: ci numai de hoţ şi de distrugător. Ceea ce este foarte important pentru cei care termină acum întrupările lor pe Pământ. Conştiinţa nedreptăţii şi înţelegerea celor care pot fi realizate pentru a-şi îndrepta tulburările fac ca acest moment să fie unic. Şi să nu se mai considere, ei personal, niciodată nişte iluminaţi.
Urmarea este însă de înţeles pentru cei care revin în această subzonă a universului, după înţelegerile şi remodelările ulterioare: ei neagă, oricât de cunoscători ar fi, că ar fi ilumnaţi, dar neagă cu agresivitate: şi ceea ce-i numesc alţii pe ei, şi ceea ce se numesc alţii – pe ei înşişi. În funcţie de experienţa acumulată de-a lungul multor astfel de reveniri în subzonă, atitudinea noastră variază de la agresivitate la atenţionarea simplă, chiar dacă repetată în diverse situaţii. Agresivitatea îşi modifică formele de prezentare – de la distrugere efectivă (tortură, omor, distrugerea evidenţelor, etc.) la agresivitatea cu care se exprimă împotriva celor asemănători cu felul în care au fost şi ei, cândva. Unii pot doar să acuze. Alţii, cu multă experienţă, doar prezintă faptele, conştienţi de lumea în care trăim, dar fără să caute desfiinţarea lor. Îndrumă către diverse căi de cunoaştere a realităţii, de ajutor şi de conlucrare pentru reformularea unor cunoaşteri pierdute. Încurajează pe cei care pot privi echilivrat realitatea sub toate aspectele ei şi acceptarea acestor aspecte prin cercetări proprii, sprijinindu-se pe cele spuse înaintea lor. Dar fără să se perpetueze vechiul, ca şi cum el ar fi mereu nou. Fără să se nege noutatea, păstrând doar vechiul.
Din acest punct de vedere, vechiul este bun, dar cercetarea lui şi găsirea unor puncte noi de studiu şi de aplicare este necesitatea fiecărei generaţii. Căci experienţa se adună, vibraţia medie planetară se ridică mereu, oferindu-se mereu noi posibilităţi de cercetare a lumii. Este ca şi cum s-ar aprinde din ce în ce mai multe lumini într-o încăpere în care ne aflăm şi dorim să-i cunoaştem toate ungherele.
În acest sens trebuie să înţelegem şi intuiţiile celor care nu acceptă iluminarea ca atare – dar nu neapărat numai pentru că spiritul se rupe cu agresivitate de propriul său trecut. Ci şi pentru că intuiţiile funcţionează în direcţia sub care ştim că nu există acest termen decât conjunctural. Şi nu pentru că nu ar merita nimeni să fie numit aşa, ci pentru că fiecare om ar trebui să dea ce are mai bun, fără să se fălească cu ce are, cu ce cunoaște. Să se opună prezentării ca unicat (sau raritate) conjunctural(ă), căci fiecare spirit are şi cunoaştere, şi putere suficientă – dar nu toţi avem putere să ne amintim repede de tot ceea ce ştim. Ceea ce nu este de loc rău. Mai ales când această conjunctură poate fi alterată, lipsită de reperele de cunoaştere dispărute din lume sau minimalizate agresiv de-a lungul timpului. Căci au fost lăsate peste tot diferite feluri de exemple, pe diferite căi, însă subtile – pentru că omul este de fapt un spirit înaintat şi, pentru evoluţiile sale, are nevoie de foarte puţin pentru a-şi aminti permanent câte ceva. Şi dacă păstrează acest „foarte puţin” din generaţie în generaţie, la schimbarea timpurilor totul devine orientativ pentru calea redescoperirii simţurilor noastre de toate felurile; pentru înţelegerile faptului că lumea are multe lucruri de făcut, şi le face acum în ordinea recuperărilor din perioadele anterioare, când a avut foarte puţine libertăţi, de care a fost lipsită tot din motive legate de astfel de recuperări de cunoaşteri.
Şi să înţelegem că extremele vor atrage întotdeauna ale extreme. Nu se pot uni decât capete unei corzi şi numai în acest fel se pot înţelege cele aflate la mijlocul ei. De aceea metafora punctelor diametral opuse ar trebui să fie percepută în toate punctele ei de lucru, de cuprindere, de înţelegere. Extremele se ating, se sting, locul unirii lor devine repede astfel moderaţie, se pierde în mijlocul acelor puncte din coardă, din lanţ, mai devreme sau mai târziu. Cercul se va putea deschide acolo unde acumulările sunt mai mari şi, în etapele pe care le trăim acum pe Pământ, nu ştim bine întotdeauna unde sunt acumulările cele mai mari. Acolo unde ele sunt şi foarte înalte, irumperea pe verticală are loc sub formă de spirală, trăgând însă restul desfacerii după sine, astfel încât nu mai contează cine a pornit deschiderea, contează că lumea merge mai departe pe drumul deschiderii, şi atât.
De aceea nu consider că avem de-a face cu adevăraţi iluminaţi, ci doar cu înainte-mergători, care nu-şi vor impune niciodată, cu nici un preţ, supremaţia în lume. Cei care discută despre supremaţie, putere şi multe asemenea, vor învăţa şi ei, la rândul lor, ce înseamnă cu adevărat să se piardă în masa celor ajutaţi. Căci în continuare, ajutătorii trebuie să ajute, nu să se plaseze într-un vârf de separare de popor, cu dispreţ. Separarea nu este retragere şi în cazul ei omul nu munceşte cu adevărat pentru semenii săi.
Dar acesta va fi un subiect viitor.