DINTRE OBICEIURILE NOASTRE DE ANUL NOU

La mulţi ani, dragii mei!
Nu cred că ar fi rău să discutăm din când în când despre obiceiurile noastre: pentru unii sunt atât de obişnuite, încât se miră că cineva ar fi deranjat de ele sau că nu le adoptă şi ei!! Alţii, prin conjuncturile astral-energetice care se schimbă permanent, bine intuite, îşi schimbă obiceiurile cu alte noi „reguli”, căci schimbările noastre spirituale se petrec foarte repede. Schimbarea oamenilor merge în pas cu schimbările vremurilor, căci – fără ca vremurile să poată fi schimbate de oameni, oamenii schimbă societatea lor rapid, regulile de convieţuire, aşa cum ştim de fapt din evenimentele epocii contemporane.
Vreau să mă opresc deocamdată asupra petrecerii nopţii de Revelion, despre care am scris câteva cuvinte în articolul anterior. Mulţi oameni se întreabă de ce se petrece Revelionul cu atâta fast… poate „fast” este un cuvânt prea rafinat… să spunem zbucium, zarvă, zgomot, artificii, culori multe (unii numesc asta „bălţătură”) – ca să nu mai vorbim despre mâncare, băutură…
Alţii petrec în linişte, în familie, discutând liniştiţi, aşa cum le este felul, chiar dacă în trecutul lor familial sau personal preferau formele de manifestare explozive. Şi ştiu bine că nu este un fel de oboseală venită odată cu vârsta, nici dispreţ la adresa celor pe care le făceau odată, căci îşi aduc aminte şi povestesc cu bucurie despre toate cele trecute. Dar simt că liniştea frumoasă, curată, luminoasă în felul ei, cu sentimente calde în preajma lumânărilor aprinse sub vâsc, în tradiţia noastră, cu o muzică liniştitoare, cu copiii, părinţii sau nepoţii jucăuşi prin preajmă… da! simt că se armonizează cumva cu liniştea cerurilor şi câmpurilor în vară sau în iarnă… Şi trecerea dintre ani le este lină, şi ar putea jura că îngerii le-au fost aproape, şi nu se ruşinează să-şi spună – şi astfel să se întărească reciproc !!
Cei care petrec în zgomot şi lumină multă, forţată de cele mai multe ori, în belşug de hrană şi mişcare se conduc după două direcţii de trăire: moştenirea celor vechi, de la părinţi şi bunici: cu superstiţii, cu obiceiuri ale căror rădăcini nu le cunosc, dar le folosesc pentru că se simt bine, ori preluarea unor obiceiuri de la alte popoare, fixate rapid pe firea bună, deschisă, comunicativă a românului întotdeauna bine-primitor.
Superstiţiile par a nu avea rădăcini decât în temerile, fricile, ori orgoliile, dorinţelor de belşug cu orice preţ, chiar şi acela al unor forme de căpătuire rapidă, miraculoasă… De-unde-de-neunde să primim, să ne „vină”, să ni se dea… De fapt decurg din brutalitatea şi sărăcia unor trecute vremuri grele, în prezenţa unor conducători rapace, cărora chiar „le vine” fără muncă sau cu acel fel de muncă pe care românul îl numeşte şugubăţ „Musca-la-arat” !!! Avem obiceiuri pe care nu le înţelegem bine, dar le folosim constant, chiar judecând drept „ne-români” pe cei care nu le ţin... Multe sunt considerate reguli sfinte, care însă nu sunt cuprinse în nici o carte sfântă, adică religioasă. Obiceiurile însă au făcut şi fac parte din multe reguli religioase, sub alte denumiri, dar cu rădăcini pe care generaţiile vechi le-au făcut pierdute, apoi chiar această cunoaştere s-a pierdut, iar azi ne judecăm de parcă toţi am şti bine aceste lucruri… Şi totuşi nu este chiar aşa, chiar dacă marile organizări religioase au habar de rădăcinile, de devenirile sfinţeniilor lor. Majoritatea oamenilor de religie nu le cunosc, iar scoaterea la suprafaţă a multor scrieri vechi, studiul profund, cu puteri spirituale noi, conduc toate la dezvăluiri importante privind pseudo-sacralitatea unor elemente de cult.
Şi nu numai de cult religios, dar şi de ştiinţa, sociale, politice. Lumea prinde alte contururi şi, ca ori perioadă de trecere, exacerbările îşi au doza lor de normalitate într-o lume care îşi doreşte însă cunoaştere: pentru că porţile spirituale sunt descătuşate şi, indiferent dacă vrem să credem sau nu, ni se trage de la unul dintre marii coordonatori ai evoluţiilor noastre, care s-a ocupat personal de schimbarea diagramei energo-materiale a galaxiei noastre: numit simplu Iisus din Nazaret. De-asupra sau dedesubtul, la stânga sau la dreapta religiilor, lucrurile nu au fost atât de simple ca cele prezentate în Biblia hotărâtă omeneşte cândva. Complexitatea pe care un cercetător prin retrocognoscibilitate o poate înţelege azi se va dovedi în viitorul foarte apropiat din nou simplistă, prin nivelul încă scăzut al puterilor de clarviziune pe care îl putem poseda azi. Nivel care însă este în creştere, permanentă, puternică, nicidecum lină: căci lină a fost la începuturi, imediat după viaţa şi lucrarea coordonatorului nostru. Începând din mileniul al II-a rapiditatea ridicărilor spirituale a devenit din ce în ce mai ascuţită, mai strânsă – adică mai puternică.
Dar pe acest fundal al modificărilor rapide privind conştiinţa noastră, de la o generație la alta, rămân multe elemente neînscrise în cărţile acceptate. Sunt elemente tradiţionale ale poporului local, pe care conducătorii religioşi ai vremurilor trecute s-au sprijinit pentru a crea o atragere în cursa prin care întreaga populaţie europeană – pentru început – trebuia să fie prinsă şi ordonată astfel: pentru a putea fi condusă de structuri din ce în ce mai bine întărite în vremurile care lor, acelor vechi conducători, li s-au părut a deveni din ce în ce mai greu de condus.
Nu-mi propun aici să analizez tradiţiile de acest fel, ci numai cele din noaptea de Revelion. Oamenii se îmbracă frumos, este o moştenire de intuiţie veche, pentru că au senzaţia că Cerurile se deschid şi Dumnezeu îi poate vedea direct, aşa cum unii văd câte ceva din Lumea Cerurilor în această noapte. De fapt nu se deschid cerurile, ci percepţiile noastre sunt mult mai puternice, rezultat al vârfurilor ritmurilor stelar-planetare locale. Ceva nou de îmbrăcat este necesar în astfel de condiţii, şi nu numai pentru că trebuie să fim frumoşi şi curaţi în faţa lui Dumnezeu: ci pentru că intuiţiile spuneau cândva omului că noul schimbă mai repede vechiul, îi schimbă faţa, lumina şi murmurul său interior… Sufletul omului se odihneşte astfel de cele vechi, care îl atrag către apucături cu care ele sunt amprentate: mânie, ură, durere.
Omul doritor de sănătate îşi pune vâsc la uşă şi sub lampă… vâscul atât de puternic radiant de energii albe, complexe, uneori vernil slab, alteori gălbui-vernil – dar strălucitor în puritatea sa. Se îmbrăţişează cu drag sub braţul de vâsc, căci sufletul încântat întăreşte, nu sfarmă puterea radiantă a vâscului!! Se ajută astfel reciproc să se întărească, iar în luna care va veni, casa va fi radiantă de lumina aceea păstrată de braţul de vâsc, iar cine va trece pe acolo va fi influenţat „benefic” aşa cum spunem noi, azi.
Însă multe altele pot fi superstiții provenite, după părerea mea, din sărăcia vremurilor trecute, în care, servitori la mesele bogaţilor, oamenii simpli au preluat obiceiurile stăpânilor lor: obiceiuri ale căror rădăcini nici aceia nu le mai cunoşteau. Iar aceste rădăcini provin din intuiţiile umane vechi, care vorbeau de amprentări foarte puternice atunci când energiile sunt deosebit de puternice. Aceasta este rădăcina – tulpina şi frunzele sunt impurificate de mult. Belşugul de mâncare – ca să avem de mâncat tot anul, făcea parte din dorinţele deşarte ale celor dispreţuitori de muncă, dorinţa de a le veni de-a gata, mult, din partea celor care nu aveau nici măcar dreptul să ceară acelaşi lucru…
Cunoaşterea acestor lucruri va echilibra omenirea, la vremea potrivită, vreme care va veni cu siguranţă curând, eliminând exagerările umane actuale. La fel ca şi artificiile şi zgomotele extrem de puternice. Artificiile – sprijinite şi ele pe intuiţii umane: exploziile-fleşuri de lumină astrală pe care oamenii le pot vedea, dacă sunt liniştiţi, în această noapte: foarte puternice – dar la fel de puternice şi în alte nopţi ale anului, despre care am mai vorbit şi vom mai vorbi. Şi sunt nopţi – pentru că ziua ele sunt estompate de lumina soarelui, fie ea chiar şi filtrată de nori, precum şi de tot felul de activităţi desfăşurate prin prisma socialului care ne prinde în mrejele lui şi atunci – şi când nu trebuie.
La fel ca şi sunetele puternice, ca vuiete îndelungi în urechi, fără ca ele să se regăsească în lumea simţurilor noastre concrete. Care sperie omul, care nu găseşte în jurul său, uneori, pe alţii care să-l întărească. Care crede că „a adat în mintea copiilor” dispreţuiţi astfel pentru lucruri pe care ei le văd şi le aud, şi care nu au corespondent în lumea ochilor şi urechilor ce simt astfel „realitatea”.
Până când vom înţelege că avem mai multe feluri de a percepe realitatea, care este mult mai bogată şi profundă decât ne-am obişnuit să o credem, până acum… Sunetele puternice au un dublu rol, intuit dar uitat: ne liniştesc prin acoperire percepţiile incredibile pe care le putem avea, iar obiceiul de a sparge sticle, pahare, are un ascendent bogat cunoscut cândva, în spargerea fronturilor de amprentări anterioare. Anul cu adevărat se înnoieşte – şi o grăbire se poate face şi în acest fel.
Un ultim aspect este, după părerea mea, de comentat aici. Ieşirea în stradă şi petrecerea împreună. Un obicei străin, care s-a mulat perfect, aşa cum spuneam, pe firea deschisă, comunicativă, a românilor. În străinătate există legi foarte stricte privind zgomotele în casă, care pot deranja vecinii, de aceea lumea petrece afară din casă, atunci când trăiesc în apartamente de bloc, la „comun”. La noi lumea nu se interesează dacă face sau nu zgomot, dacă deranjează sau nu, zgomotele nu încetează în mod curent după orele 22, chiar dacă se pune clar în vedere acest lucru la avizier… Dar românului îi place să petreacă şi, dacă a văzut la TV că în lume se petrece în stradă, a preluat şi el obiceiul! La fel cum a preluat şi sărbătorile care nu se leagă de poporul nostru, căci avem şi noi sărbători tradiţionale – dar necunoscute. Poate chiar nedorite, din cauza agresivităţii cu care anii comunismului ne-au forţat la un patriotism exacerbat. Sătui de ale noastre, mai vrem şi ale altora… Dar traiul nostru se leagă de obiceiurile noastre: voi reveni curând la acest aspect, al energiilor purtate de simbolurile preluate în mod artificial.
Cu toate acestea, mişcarea, dansul, râsetele, prietenia fac bine şi nu sunt de loc de lepădat, în acest sfârşit de epocă. Mişcarea abundentă scutură energiile rămase în corpul eteric în primul rând, ajută la eliberarea interstiţiilor corpurilor fluidice şi grăbeşte reînnoirea energiilor, creând drum sigur pentru ridicarea rapidă a corpurilor noastre, pe treptele vibraţionale ale noului an.
Mulţi mai au nevoie de cele vechi, alţii nu mai au… şi ar trebui să ne înţelegem reciproc, să nu ne desfiinţăm înclinaţiile doar pentru că nu le înţelegem…

Deocamdată să ne oprim aici…
Ceea ce ar fi de adăugat este faptul că există o perioadă de acest fel, nu neapărat o anume zi. Eu am comentat ziua standard ca atare, pe care o cunoaştem cu toţii, nu vreau să intru în polemici privind date fixe. Pentru fiecare om, fiecare moment al acestei perioade poate fi vârful său energetic personal, în care poate simţi orice din cele de mai sus, intuitiv sau concret, prin simţurile corpului său fizic. Cerurile nu sunt deschise o singură zi, ci o perioadă mai lungă, în care astfel de evenimente pot fi pentru fiecare om în parte ceva asemănător. Dar dacă el se ţine în „petrecere” tot timpul acestei perioade, oboseala, ajungând până la surmenaj, poate estompa perfect orice percepţie extra-senzorială.
De care încă suntem temători…