Fiecare om poate avea doza si felul propriu de umor. Si de ironie, si poate ca ajunge, fara sa stie, chiar si la sarcasm.
Poate folosi drept arma, in functie de personalitatea si cultura lui, ironia si sarcasmul (eu le spun mai curand "unelte") pentru aparare. Cred ca mai intotdeauna se porneste de la aparare, dar s-ar putea sa nu am dreptate. Fara echilibru, pe un fond de frustrare si invidie, sau chiar orgoliu exacerbat, folosite in exces si cu multumire de sine, ele pot conduce insa la negare, rautate si chiar cruzime, intr-un exces de sinceritate brutala.
In crearea acestei postari am pornit de la articolul pe care il puteti citi la adresa:
http://www.damaideparte.ro/index.php/umor-ironie-si-sarcasm/258/
Experienta personala mi-a aratat ca ironia si sarcasmul pot fi folosite ca orice fel de arma: din frustrare si invidie. Dar ceea ce vreau sa discut aici este acea parte mai ... luminata a celor care nu o folosesc din negativitatile sufletului lor, nici nu sunt foarte elevati cultural, ci nu au alta unealta de aparare in aceasta lume plina de diverse caractere carora nu le pot face faţă altfel.
Pentru ca eu am descoperit ca nu pot fi rea, dar nici nu-mi doream asta. Nu stiam cum sa numesc acest fel de a fi - nici al meu, nici al lor. Mai tarziu cineva a numit ceea ce aveau ei rautate si ceea ce aveam eu - prostie. Am descoperit ca ma simteam frustrata (bine, pe atunci nu numeam astfel frustrarea, doar ma simteam exclusa din mijlocul celorlalti pentru ca nu faceam faţă bataliilor dintre grupuri). Am descoperit ca puteam lua cuvintele rele si le invarteam cu ironie; partenerul de discutie descoperea ca el nu are acea arma si ma lasa in pace.
Mi se spunea Albinuta. Altii imi spuneau Pisica: inţepam sau zgâriam. Daca nu se lua nimeni de mine, eram miere si nectar. Daca ma ataca cineva, aveam ac de cojocul lui. Sau gheară. Imi vedeam de treburile mele si totul era bine. Cand insa, la liceu, in clasa a XIIa, au inceput sa se ia si profesorii de mine (fusta prea scurta, bentiţa de pe cap... cam galbena!!), colegii au descoperit in mine o excelenta tovarasa de "joaca". Obrazniciile veneau la moda inca de pe atunci.
Doar ca nu mi-a placut, pentru ca aveam printre profesori prieteni foarte buni. Ma cafeleam cu profa de biologie si duceam discutii filo-psiho cu cea de istorie. Imi pare rau ca nu aveam cultura necesara sa fac fata, caci ai mei m-au obligat din clasa a IV-a pana intr-a XIIa sa fac matematica.. Dar ma iubeau si le iubeam ca pe mama mea. Si eram mandra de prietenia lor. Mai sunt si azi...
Si pt. ca iubeam oamenii aceia pe care colegii mei nu-i iubeau, m-am prefacut ca nu sunt bine pregatita la mate pt. facultate si nu am timp de "joaca" cu altii. Dar ei au descoperit ca "ma jucam" cu studentii de la Conservator si cu Song-istii si m-au parasit definitiv, chiar daca ma admirau, in hohote de ironii pe care le-am apreciat ca fiind juste !!!
A fost o lectie din care nu am suferit - nu-mi placea ce devenisem: desteapta si perspicace, dar ironica, sarcastica. Era o forma de reactie, nu de rautate sau frustrare exacerbata. Cred ca din cauza asta eram chiar agreata pana si de cei mai buni si blanzi dintre cei din jurul meu. Asta de fapt avea relevanta atunci, faptul ca ma zbenguiam ca un copil printre toti. Daca as fi fost irascibila si gretoasa, alaturi de ironie, nu cred ca as mai fi avut si ramas cu prieteni pana in ziua de azi.. Multi erau asa. Acum sunt singuri si nefericiti. Nu ai ce sa le faci. Doar sa-i compatimesti.
Mi-au trebuit 4 ani ca sa scap de ironie. Azi raspund cu blandete si un zambet bun la ironie si dupa un timp sunt lasata in pace. Nu imi pun in cap sa schimb omul, chiar daca uneori mai atrag atentia.Daca vrea - o face singur. Dar fiecare dintre noi vad ca vrea intotdeauna ceva mai bun !!!
Dar am recunoscut intotdeauna (am avut si am inca discutii cu multi pe aceasta tema!!) ca ironia - daca nu te lasi dusa de ea - poate fi o unealta buna pana cand invatam sa avem altceva. Ea exista - nu poti s-o ignori, dar poti arata oamenilor ca sunt "arme" si mai bune.
Am scris aici si un articol despre felul in care omul se poate simti .. fraier, reactionand pe masura. Si ca acest cuvant nu exista in vocabularul si in simtirea celor mai rafinati, culti oameni din jurul nostru. Cred ca este o dimensiune pe care unii nu o au, iar altii pot sa ajunga sa o aiba si sa scape definitiv de ironie.
Poate folosi drept arma, in functie de personalitatea si cultura lui, ironia si sarcasmul (eu le spun mai curand "unelte") pentru aparare. Cred ca mai intotdeauna se porneste de la aparare, dar s-ar putea sa nu am dreptate. Fara echilibru, pe un fond de frustrare si invidie, sau chiar orgoliu exacerbat, folosite in exces si cu multumire de sine, ele pot conduce insa la negare, rautate si chiar cruzime, intr-un exces de sinceritate brutala.
In crearea acestei postari am pornit de la articolul pe care il puteti citi la adresa:
http://www.damaideparte.ro/index.php/umor-ironie-si-sarcasm/258/
Experienta personala mi-a aratat ca ironia si sarcasmul pot fi folosite ca orice fel de arma: din frustrare si invidie. Dar ceea ce vreau sa discut aici este acea parte mai ... luminata a celor care nu o folosesc din negativitatile sufletului lor, nici nu sunt foarte elevati cultural, ci nu au alta unealta de aparare in aceasta lume plina de diverse caractere carora nu le pot face faţă altfel.
Pentru ca eu am descoperit ca nu pot fi rea, dar nici nu-mi doream asta. Nu stiam cum sa numesc acest fel de a fi - nici al meu, nici al lor. Mai tarziu cineva a numit ceea ce aveau ei rautate si ceea ce aveam eu - prostie. Am descoperit ca ma simteam frustrata (bine, pe atunci nu numeam astfel frustrarea, doar ma simteam exclusa din mijlocul celorlalti pentru ca nu faceam faţă bataliilor dintre grupuri). Am descoperit ca puteam lua cuvintele rele si le invarteam cu ironie; partenerul de discutie descoperea ca el nu are acea arma si ma lasa in pace.
Mi se spunea Albinuta. Altii imi spuneau Pisica: inţepam sau zgâriam. Daca nu se lua nimeni de mine, eram miere si nectar. Daca ma ataca cineva, aveam ac de cojocul lui. Sau gheară. Imi vedeam de treburile mele si totul era bine. Cand insa, la liceu, in clasa a XIIa, au inceput sa se ia si profesorii de mine (fusta prea scurta, bentiţa de pe cap... cam galbena!!), colegii au descoperit in mine o excelenta tovarasa de "joaca". Obrazniciile veneau la moda inca de pe atunci.
Doar ca nu mi-a placut, pentru ca aveam printre profesori prieteni foarte buni. Ma cafeleam cu profa de biologie si duceam discutii filo-psiho cu cea de istorie. Imi pare rau ca nu aveam cultura necesara sa fac fata, caci ai mei m-au obligat din clasa a IV-a pana intr-a XIIa sa fac matematica.. Dar ma iubeau si le iubeam ca pe mama mea. Si eram mandra de prietenia lor. Mai sunt si azi...
Si pt. ca iubeam oamenii aceia pe care colegii mei nu-i iubeau, m-am prefacut ca nu sunt bine pregatita la mate pt. facultate si nu am timp de "joaca" cu altii. Dar ei au descoperit ca "ma jucam" cu studentii de la Conservator si cu Song-istii si m-au parasit definitiv, chiar daca ma admirau, in hohote de ironii pe care le-am apreciat ca fiind juste !!!
A fost o lectie din care nu am suferit - nu-mi placea ce devenisem: desteapta si perspicace, dar ironica, sarcastica. Era o forma de reactie, nu de rautate sau frustrare exacerbata. Cred ca din cauza asta eram chiar agreata pana si de cei mai buni si blanzi dintre cei din jurul meu. Asta de fapt avea relevanta atunci, faptul ca ma zbenguiam ca un copil printre toti. Daca as fi fost irascibila si gretoasa, alaturi de ironie, nu cred ca as mai fi avut si ramas cu prieteni pana in ziua de azi.. Multi erau asa. Acum sunt singuri si nefericiti. Nu ai ce sa le faci. Doar sa-i compatimesti.
Mi-au trebuit 4 ani ca sa scap de ironie. Azi raspund cu blandete si un zambet bun la ironie si dupa un timp sunt lasata in pace. Nu imi pun in cap sa schimb omul, chiar daca uneori mai atrag atentia.Daca vrea - o face singur. Dar fiecare dintre noi vad ca vrea intotdeauna ceva mai bun !!!
Dar am recunoscut intotdeauna (am avut si am inca discutii cu multi pe aceasta tema!!) ca ironia - daca nu te lasi dusa de ea - poate fi o unealta buna pana cand invatam sa avem altceva. Ea exista - nu poti s-o ignori, dar poti arata oamenilor ca sunt "arme" si mai bune.
Am scris aici si un articol despre felul in care omul se poate simti .. fraier, reactionand pe masura. Si ca acest cuvant nu exista in vocabularul si in simtirea celor mai rafinati, culti oameni din jurul nostru. Cred ca este o dimensiune pe care unii nu o au, iar altii pot sa ajunga sa o aiba si sa scape definitiv de ironie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu