04. NATURA METAFIZICĂ A CĂLĂTORIILOR SPIRITUALE DIN VECHIME

I. IDEI PRINCIPALE

1. Descrierea Platoului în forma lui naturală, precum şi a împrejurimilor, înainte de formarea megaliţilor. 

2. Conştientizarea de către drumeţi a drumului care duceau către locurile stabilite pentru formarea megaliţilor. Înţelegerea formării rădăcinilor de modelare: prin şănţuire – lăsând ca vremurile să contribuie la formarea lor până la aspectul final, purtător de mesaje vizibile pentru posteritate. 

II. DETALII, DISCUŢII

Ştiam de prin anul 2001, când am fost prima dată în Peştera Ialomicioara, că grupuri de oameni de pe meleaguri noastre plecau în lume, sub îndrumarea generală a Moşilor; dar, influenţată atunci de literatura timpului, chiar am crezut că dacii au dus cultura într-o lume care nu o cunoştea în felul lor: profund metafizic. Nu după multă vreme am studiat aceste timpuri şi am aflat că aceeaşi cultură, spiritualitate de fapt, de care aveau parte dacii, au avut parte toate popoarele lumii, deosebirile ţinând numai de specificul local, în baza căruia s-au format specificităţile tradiţiilor. Şi mi-am dat seama, studiind străvechimile, de faptul că toate tradiţiile lumii au acelaşi fundament existenţial – un fond metafizic fără dubiu. 

De atunci, an de an m-am reîntâlnit cu aceste locuri – de la vf. Omul la Babele şi în Padina, la Peştera Ialomicioarei. Am bătut platoul în lung şi în lat, an de an, cu studiile mele despre străvechimi şi vechimi: înainte de ultima glaciaţiune şi după ultima glaciaţiune, după refacerea populaţiilor umane pe întreg Pământul. Platoul, cu 8000 de ani î. H., arăta altfel decât azi: munţi, culmi muntoase cu vârfuri ascuţite alternând cu culmi domoale. Încă nu era modelat: - nici cum au ştiut oamenii de-a lungul timpurilor mai apropiate, nici cum îl ştim noi azi sau cum credem noi că arăta. Încă nu era modelat, dar oamenii care erau în drumuri spirituale vedeau bine planificările: adică ceea ce urmau să facă chiar călăuzele lor – Călătorii Moşilor – în curând, iar locurile erau atunci deja alese, conform planificărilor: uneori chiar erau începute şănţuirile când au început drumurile spirituale, fin, discret, aşa cum au fost toate realizate. 

Nici sus şi nici pe vale nu erau aşezări umane, ci doar ici-colo case amenajate pentru drumeţi. La început le-au folosit doar Călători Moşilor, apoi, treptat, şi drumeţii în drumurile spirituale despre care discutăm. Aşadar erau foarte puţini cei ce-şi încrucişau drumurile pe aici, dar casele erau suficiente pentru a adăposti oamenii, chiar dacă se împleteau uneori drumurile lor. În partea Cerdacului şi ceva mai devreme de Cerdac, pe partea opusă, în interiorul muntelui, au fost case de călători, unele amenajate în goluri naturale deja existente şi completate cu pietre îmbinate cu pământ şi lemn, închise cu uşi de lemn, pietriş fin şi pământ dur. Aceste amenajări au fost create în locuri ferite de curent, ploi sau ninsori directe, spre deosebire locurile celor pe care azi îi vom numi megaliţi, care au fost alese – deci în mod socotit, ales – să fie în calea unor anumite tipuri de intemperii, care să acţioneze asupra lor sub un anumit unghi şi cu anumite puteri, supuse soarelui direct în anumite unghiuri, care să usuce piatra şi astfel s-o modeleze dincolo de ceea ce făcea mâna cu intenţie a omului. 

Astfel încât drumeţii ştiau bine care este planul locului, cum aveau să arate toate, unde aveau să se întindă şi cât: şi megaliţii, şi alte locuri - de studiu pentru ei, adică lăcaşurile de observare, alături de casele de călători pentru odihna lor. Ştiau locurile, ştiau felul în care se va lucra asupra pietrei, adaosurile care urmau să fie discret folosite de înşişi Moşii locului: la fel ca şi în alte locuri pe care ei le cunoşteau din văzute cu ochii minţii şi simţite direct cu trupul din călătoriile lor şi ale semenilor din aşezare. Ştiau că pe locurile unde în acele timpuri erau numai stânci ascuţite sau rotunjite, dinţi sau spinări de munte, chiar în curând călăuzele lor – şi ale altor asemenea lor – vor lucra susţinut asupra munţilor, în deplinătatea atenţiei lor mult mai înaintate decât a oamenilor din văi, cu atenţie să nu strice echilibrul natural al locurilor. Călăuzele îi conduceau direct la locurile ce urmau să fie remodelate, dar nu numai acolo, ci peste tot unde era nevoie de percepţie şi înţelegere a timpurilor lumii. Căci oamenii trebuiau să simtă cu toate simţurile lor absolut tot ceea ce străbăteau: azi pe majoritatea noastră ne interesează numai obiectivele vestite, mărturii evidente ale celor care au trăit în vechime – indiferent dacă vizitatorul de azi crede sau nu că acolo a participat şi mâna omului. În vechime însă erau importante toate cele legate de drumuri, conştientizarea lor, învăţăturile consolidate în vederea susţinerii perioadei grele care, în acele timpuri, încă nu luaseră avânt. 

Ştiau, vedeau cu ochii lor care erau acele locuri, acele pietre, semnificaţiile lor pentru vremurile ce aveau să vină şi mai ales pentru perioadele în care vremurile crude nu aveau să treacă dar se împleteau cu cele care prindeau avânt să revină din nou, să se instaleze din nou în frumuseţea lor primordială...

Atingeau pietrele în locurile unde urma să se facă mici şănţuleţe, crăpături fine care în timp aveau să modeleze stânca şi să formeze aspecte ale unor simboluri specifice mesajelor de care aveau nevoie oamenii de pretutindeni. În acest fel:

– se ajungea la formele finale exact la timpul când omenirea îşi va fi pierdut cunoaşterea, dar ele aveau să lucreze tot timpul în subconştientul uman, transmisă din generaţie în generaţie, păstrând amprenta fină a mesajului să dăinuie şi să înflorească exact când fiecare om, din fiecare popor, după puterea spiritului lui, avea să fie chiar pe pragul celor două lumi: cea fizică care se sfârşea – cea mental-astrală care avea să se afle în revirimentul ei natural;

– se ajungea la înţelegerea că orice controversă normală omului necunoscător, dar şi nesigur chiar în intuiţiile sale, devine neavenită: între cei ce susţin că sunt realizate de mâna omului şi cei ce susţin că sunt fenomene naturale. Nu absolut naturale – de fapt mâna omului profund cunoscător şi realizând conştiincios lucrările sale, s-a bazat pe natura planetară pe care o cunoştea extrem de bine, despre care astfel ştia de la bun început că avea să-i continue lucrarea, dezvăluind până la capăt conceptul omului-lucrător pentru semenii săi, iubitor în egală măsură şi al semenilor săi, dar şi de natură. 

Dacă ar fi sculptat total imaginile, în modul în care azi realizăm orice sculptură, locurile alese: culmi montane în cea mai mare parte, s-ar fi deteriorat chiar în primii 1000 de ani; oricum ar fi fost nevoie, la întreaga capacitate a megaliţilor chiar şi numai în ţara noastră, de o muncă titanică a întregului popor pentru a realiza toate sculpturile din întreaga ţară. Dar de la început, fiecare om era interesat de absolut orice ţine de natura umană, de natura planetei, a altor planete şi stele care sunt, fiecare în parte, adevăraţi uriaşi-vulturi ai cerurilor: pentru că ştiau bine că pământurile zboară prin ceruri, formând grupuri mai mari sau mai mici ca popoarele de oameni sau turmele de animale, sau valurile de peşti ori stolurile de păsări... 

Studiem azi toate aceste linii de cunoaştere ale omului din străvechimi şi vechimi, mai depărtate sau mai apropiate de zilele noastre, precum şi rădăcinile tradiţiilor aşa cum puţini ne îndemnăm să o facem azi, încă, şi astfel vom ajunge şi noi, aşa cum mulţi alţii au făcut-o înaintea noastră, să ne dăm seama de rădăcinile de natură absolut metafizică a tradiţiilor – dar şi a multor alte elemente care azi fac parte din viaţa noastră. Şi nu ştim – încă, dar intuim, apoi credem, apoi cercetăm, că ele nu au apărut pe Pământ, în evoluţiile spirituale pământene, nu ştim că ele cuprind aspecte din cunoaşterea memoriilor uriaşe ale monadelor, dinainte de venirea şi şederea lor vremelnică pe Pământ, cuprinzând adevăruri atât de mari ale universului, încât devine la început totul incredibil pentru mintea noastră plină de prejudecăţile limitărilor fizice de până acum. 

Dar ne vom reaminti despre toate acestea şi vom continua să decopertăm cu răbdare şi dor nesfârşit tot ceea ce avem nevoie să recuperăm din adâncimile prea puţin sondate ale istoriei adevărate a omului. 

A omenirii. 

A drumului spre universalizare. 

Spre îndumnezeire...