Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


luni, 16 ianuarie 2017

DISCUŢII TEMATICE CU PRILEJUL ZILEI SFÂNTULUI ANDREI

Discuţiile legate de creştinarea poporului dac în general – şi în particular legate de creştinarea lui de către apostolul Andrei, vor fi întotdeauna şi multe, şi vor fi prilejuri de controverse. Şi ştim deja bine asta. Pe de altă parte cineva spunea – şi mi s-a părut foarte adevărată exprimarea cu privire la religia noastră: “Trăim în tradiţia altui popor”: cu alte cuvinte mulţi români spun azi exact acelaşi lucru - “Nu cred în Dumnezeul evreilor – Dumnezeul în care cred eu este bun, este iubitor, este iubirea întruchipată, care nu pedepseşte, ci ne învaţă şi ne întăreşte prin tot ceea ce ne dă şi prin tot ceea ce nu ne dă!” Şi aşa şi este de fapt, acesta este Dumnezeul în care credem azi – chiar dacă părinţii şi bunicii noştri au trăit cu frică de Dumnezeu, şi nu în iubire de Dumnezeu... Asta simţim azi mulţi români, iar în vremurile ce vor veni o asemenea încredinţare înălţătoare se va întări tot mai mult. Asta e cert. Azi mulţi români evită să se numească pe ei înşişi ortodocşi: pentru că o ortodoxie ar trebui să reflecte ceva din străfundurile sufletului omenesc, care irumpe ca o încredinţare vitală... De fapt cei care cred în iubirea lui Dumnezeu sunt, cred eu, cei mai ortodocşi... Încrezători în dreapta credinţă. În continuare la ideea de mai sus, omul acela spunea: un popor care nu cunoaşte, prin studiu individual, rădăcinile religiei proprii, nu-şi va cunoaşte cu adevărat religia proprie. Şi eu cred că are dreptate. Nu ne atrage să studiem mai mult. Omul o practică prin obişnuinţa lumii cunoscute de el, fără conştienţa superficialităţii actului în sine. După ureche, cum spun românii. Noi nu studiem Vechiul Testament sau cărţile de sorginte iudee, nu avem înţelegerea celor aduse de Moise şi a tuturor personalităţilor iudee. Spunem că suntem creştini, că nu suntem iudei – şi este mult adevăr în asta, totuşi Iisus a spus clar că nu a venit să desfiinţeze legea anterioară (legea lui Moise), ci a venit s-o împlinească. Aşadar cel ce crede în Iisus ar trebui să ştie ce cuprind şi restul scrierilor religioase pe care Iisus nu le-a negat, nu le-a desfiinţat. 
Sunt lucruri pe care nu le înţelegem profund şi este normal din moment ce nu avem învăţătura oferită de biserică. Singura învăţătură este aceea a Noului Testament: preoţii creştini nu pun decât vagi accente asupra Vechiului Testament – poate pentru a nu zgândări accentele de răzbunare, ispitele de acest soi care aşteaptă la orice cotitură. Cunoaşterea detaliată rămâne a evreilor, care însă nu cred în împlinirea adusă de Iisus şi aşteaptă alt Hristos. Mulţi creştini nici nu ştiu că VT este legat de Moise, aşa cum, de altfel, mulţi creştini practicanţi întrebaţi ce este cu Noul Testament, vor răspunde: ăla cu Hristos sau ăla cu Biblia. Bineînţeles că nu-s ei de vină, iar eu aici nu vreau să discut despre a cui vină ar fi, sau a cui politică este făcută astfel, sau despre superficialitatea religioasă în sine, sau despre devierea conform căreia religia este bazată în principal pe frică şi nicidecum pe iubirea lui Dumnezeu întrupat pentru oameni, care toate la un loc au creat întreaga luptă de-a lungul mileniilor, toate spasmele religioase ale popoarelor creştinate. Ba încă teorii moderne merg până acolo încât să spună că Iisus a urât rău de tot omenirea dacă de două mii de ani diverse grupuri umane se luptă între ele, antrenând oamenii în certuri, crime, războaie etc., el însuşi spunând că a venit să aducă sabia care va despărţi cele mai intime reuniri omeneşti din lume... Sensul este altul, bunînţeles, dar pentru astfel de oameni nimic nu este un non-sens, aşa încât nu ar trebui să ne mai mirăm pentru nimic în lume. 
Totuşi putem spune clar de tot: religia o fi ea cum o fi – DAR CREDINŢA NOASTRĂ ESTE PUTERNICĂ. EA SE BAZEAZĂ PE O CREDINŢĂ ANCESTRALĂ ÎN DUMNEZEIRE – INDIFERENT CUM AM NUMIT-O DE-A LUNGUL VREMURILOR... 
Şi vom înţelege cu toţii acest lucru, chiar dacă mulţi acuză pe cei care îşi păstrează doar credinţa în suflet şi cu ea trăiesc, concret. Dar şi aici sunt diferite sensuri şi nu suntem încă cunoscători ai tradiţiilor noastre strămoşeşti pentru a le decela şi a înţelege profunzimile temelor umane. Tot ceea ce a fost înainte de împământenirea creştinismului ne este aproape necunoscut, ferindu-ne să cunoaştem căci aşa am fost învăţaţi: înainte de a fi români, dacii erau barbari, credeau în zei în numele cărora făceau sacrificii umane, etc. Lucru total neadevărat – teorii intenţionate pornite de la romani, confuzii pe care azi nu le cred mulţi ca fiind reale. Am tot scris de ani de zile despre aceste confuzii semănate de romani la fel cum şi despre creştinii din Roma antică răspândeau vorbe rele şi grele:
– creştinii şi-ar mânca conducătorul spiritual şi i-ar bea sângele; în realitate este, aşa cum ştim bine, este o metaforă cu privire la ultima cină a lui Iisus împreună cu apostolii, înainte de sacrificiul său suprem prin crucificare: ra (este) vorba despre pâinea şi vinul sfinţit de sufletul dumnezeiesc care desfăşura sarcina de încununare a vieţii sale pământene. Orice conducător, îndrumător spiritual era cât se poate de viu, şi viu rămânea până la sfârşitul zilelor sale din destin;
– dacii şi-ar fi aruncat tinerii în suliţe pentru ca sufletul lor să ducă zeului Zalmoxis dorinţele poporului lor, cerinţele de ajutor; în realitate este vorba despre practicarea călătoriilor astrale (zborurile sufletului în “suliţele” Soarelui) prin intermediul cărora orice om antrenat în acest sens putea să ia legătura şi cu cei decedaţi – cu entităţile astrale şi cu orice alt om viu conştient de o astfel de activitate, cu orice entitate dimensională şi interdimensională (cu îngerii). Zalmoxis era cât se poate de viu, se afla încă în mijlocul poporului său – fără să se amestece direct în viaţa oamenilor, dar îndrumându-i şi mental, şi astral, şi prin activitate fizică directă.
Noi, românii, învăţăm la şcoală că poporul român s-a născut creştin: 
– pentru că s-ar fi născut din unirea barbarilor daci cu ordonaţii bărbieriţi soldaţi romani (sau romanizaţi cu forţa – mai aproape de adevăr, de fapt);
– pentru că romanii (romanizaţii) ar fi fost creştini deja – ceea ce este extrem de departe de adevăr. Dar numai astfel ar fi avut prilejul, prin intermediul romanilor, să ajungă pe meleagurile noastre apostolul Andrei, care ar fi creştinat dacii barbari – şi chiar credem că au fost barbari, chiar dacă, de asemenea, ştim bine că erau vestiţi ca fiind cei mai înţelepţi dintre traci, şi marile personalităţile vremii lor au scris frumos despre ei. De fapt astfel de încredinţări se mai sprijină uneori pe ideea că ar fi fost cei mai puţin barbari dintre barbari şi că nu au nimic de acceptat de către noi, decât din momentul în care au devenit creştini: din ziua în care apostolul Andrei ar fi început să propovăduiască noua credinţă în Dacia, el însuşi botezând oamenii de aici în numele lui Iisus. 
Este normal să nu credem decât astfel, căci din cele citite în NT (sau din auzite că ar scrie pe undeva pe acolo) rezultă că fiecare apostol a creştinat un popor. Desigur, omul a ajuns azi să gândească rapid, aşa încât speculaţiile religioase merg rapid să umple golurile necunoaşterii concrete. Se trage concluzia astfel că apostolul Andrei ar fi călătorit prin toată Dacia, ar fi avut contacte cu preoţii lui Zalmoxis şi geţii s-ar fi convins astfel de supremaţia Dumnezeului iudeu în faţa nevăzutului Zalmoxis (Zamolxe numit popular). Deceneu ar fi putut astfel mobiliza toţi preoţii zalmoxieni să treacă de bunăvoie la creştinism şi astfel s-ar fi putut crede într-un proces rapid al creştinării dacilor în timp ce se “uneau” cu romanii. Asta numai dacă ar fi fost vorba despre o lume traco-geto-dacă fără stabilitate religioasă, care era obligată, aşa cum “se spune şi s-au făcut şi filme” să-şi omoare tinerii pentru a-i duce doleanţele lor unui zeu crud şi nemilos (căci nu ajunsese pe la noi scrisa iudeilor despre Dumnezeul lor răzbunător şi prea-puţin-milos). 
Nu sunt speculaţiile mele, ci redare din discuţii cu tot felul de credincioşi ortodocşi sau cu unii protestanţi formaţi din ortodoxie. Dacă se speculează mult legat de creştinarea poporului dac, se speculează încă şi mai mult despre religia dacilor, având pietre de referinţă câţiva zei care ascultau de vocealui Zalmoxis. Ceea ce am observat din discuţii diverse este încredinţarea că creştinismul a ţinut poporul proaspăt format, fără de care el s-ar fi împrăştiat, aşa cum s-ar fi putut petrece lucrurile chiar la început, înainte ca religia cea nouă să se fi consolidat: pentru că o vreme relativ îndelungată nu au existat mărturii despre oamenii de aici, şi ar fi logic să fi existat o dezorganizare după retragerea romanilor, o împrăştiere care ar fi permis popoarelor migratoare să găsească mare parte din ţară goală, locuri întinse fără stăpâni, de luat în stăpânire fără nici multă trudă. Puţine “cronici” ale timpului au existat, căci iar elogic să fie aşa din moment ce “barbarii” dinainte nu ştiau să scrie. De fapt e bine să spunem pe loc, fără echivoc, şi nu ar fi de loc prima dată când scriu asta: DACII ŞTIAU DE MII DE ANI SĂ SCRIE, AVEAU O SCRIERE DE TIP INIŢIATIC COMPLEX, RUNIC LEGAT (aşa cum sunt kippu-urile incaşe), PE CARE NU ÎL LĂSAU LA ÎNDEMÂNA STRĂINILOR. Ultimul loc unde am văzut cu ochii mei aşa ceva a fost în interiorul Templului Ursitelor de la Şinca Veche – dar care au fost şterse cu o inconştienţă brutală (căci vreau să cred că nu ar fi fost vorba despre ceva conştient, criminal conştient) de pe pereţi în cursul anilor 2000 (prin 2003 pereţii erau deja dezgoliţi de uriaşa comoară ancestrală). 
Dar, revenind, este bine să ştim că începând de la mijlocul mileniului I d.Ch. s-au consolidat din nou aşezările dacice, multe dintre ele părăsite de oamenii fugiţi din calea tăvălugului roman, refugiaţi în munţi sau în părţile necucerite de romani, oprind un alt tăvălug – acela al migratorilor din răsărit. Dacii (care se numeau pe ei înşişi geţi sau gheţi) s-au împânzit în Subcarpaţii Moldovei (în răsărit) şi în Subcarpaţii Getici (în sud), pentru a sta de veghe apărând Cuibul Munţilor, dar rămânând în această “coroană” extracarpatică ce era mult mai asaltată decât culoarele înguste din nord şi nord-est, unde de asemenea erau apărători, dar puţini rămaşi, pe coroana maramureşeană spre nord, spre Carpaţii Păduroşi: acolo unde însă s-au infiltrat o parte a migratorilor hungro-finici forţând acapararea Transilvaniei. 
Nimeni nu spune ce grea perioadă au avut dacii în această regiune, fiecare aşezare luptând pentru fiecare palmă de pământ strămoşesc... Trebuie să ascultăm îndelung pământurile, apele, cerurile cu vânturile pentru a surprinde zbuciumul oamenilor zdrobiţi în cuminţenia şi blândeţea lor ancestrală de cruzimea migratorilor... O vom face cândva cu toţii, şi atunci istoria nu va mai sta la mâna minciunilor şi pretenţiilor altora...
Să lăsăm însă istoria deocamdată să-şi pieptene firele. Nu creştinismul a menţinut direct lumea geto-dacă, ci ultimele îndrumări ale lui Zalmoxis, Moşul lui Dumnezeu, Moşul Zeu (numit şi după numirea străveche, şi după numirea celorlalte popoare care le traversau ţara): îndrumări care aveau însă aceeaşi sorginte spirituală. Până în jurul anului 500 Zalmoxis a rămas în mijlocul poporului pe care îl sprijinea de multe milenii. Credinţa străveche nu le era geţilor religie după înţelesul pe care îl dă lumea în mod obişnuit: religie era, şi este încă, ceea ce alţi oameni numeau aşa orice încredinţare cu privire la Cer şi Creaţie, precum şi întreaga organizare în teritorii privind ordonarea unor practici de încredinţare creaţionistă. 
Zalmoxis era Moşul Viu. Nemuritorul viu, cu încă alţii asemenea dânsului în jurul lui. El era reprezentantul unui Făuritor Dintâi: viu, la rândul lui, alături de mulţi alţii asemenea Lui, care îndrumau într-o singură suflare, într-o singură încredinţare: să fie toţi oamenii învăţaţi să ajungă să trăiască la fel ca Ei. Toate religiile au avut la bază, în rădăcinile lor, acest concept, al existenţei reale şi eterne a Făuritorilor Dintâi. De cuvântul căruia ascultau cu toţii, zei nemuritori mai tineri sau mai bătrâni, Moşi şi oameni laolaltă. Şi, din cele ştiute de absolut toţi geţii, care circulau spre cunoaştere proprie prin lume – fiecare o dată în viaţa lui, bărbat sau femeie – toate popoarele, de pe toate pământurile de dincolo de pământurile şi apele lor, ştiau că existau şi erau vii Făuritorii Dintâi, care făuriseră toate cerurile şi toate pământurile. Toţi credeau îi ei, chiar dacă fiecare popor îi numea în felul lui, altfel decât alte popoare. Până când au învăţat că nu se mai poate circula liber chiar pe toate drumurile străvechi, fiecare get călătorea, însoţit de unul dintre Călătorii Moşilor. Astfel, geţii au cunoscut firea cu năravurile şi priceperile oamenilor de peste tot, iar ceilalţi oameni i-au cunoscut pe ei, căci de peste tot veneau, la fel, în cunoaştere, oameni de pretutindeni: veneau, cunoşteau, mergeau mai departe. Apoi nu s-a mai putut călători din cauza răutăţii oamenilor – şi geţii ştiau bine că va veni şi vremea lor să-şi cunoască răutăţile şi greutăţile. Ştiau bine că în ultima vreme majoritatea popoarelor nu mai au decât amintirile cu privire la Moşii lor, în timp ce ei încă mai beneficiau puţin timp de prezenţa lor: pentru că, mai devreme sau mai târziu, fiecare popor era lăsat să vadă singur cât de priceput mai este în faţa răscoalelor lumilor. Adică să vadă cum, şi cât se poate descurca în faţa altor popoare, cu toate priceperile şi metehnele lor. 
Aceasta a fost vremea neştiută când i-a cunoscut apostolul Andrei pe geţi. 
Aşadar, sunt două feluri de idei pe această temă care circulă de mult timp:
1. Poporul român s-a născut creştin. 
2. Dacii nu au fost creştinaţi de apostolul Andrei. 
În felul ei, chiar dacă par a se bate cap în cap, fiecare din aceste idei sunt adevărate.
Poporul român, în formula sa modernă, după stabilizarea populaţiilor în teritorii (o parte din grupurile migratoare au trecut mai departe, lăsând regiunile carpatice în urmă, parte dintre alte grupuri au rămas şi s-au împânzit în teritorii) a fost cunoscător al Cuvântului Hristic, ascultător avansat al Său din străvechimi, dinainte de întrupare, conştient – mai ales – de existenţa vie lui Iisus ca spirit coordonator (mai corect, mai direct personalizat după cunoaşterea noastră de azi: monadă centrală coordonatoare), un Făuritor, alături de alţi fraţi celeşti ai săi (şi noi suntem fraţii săi, dar fără experienţa lor înaltă), al Cerurilor şi Pământurilor (stele şi planete, tot ceea ce este între stele, grupuri de stele şi planete). 
Cei care sunt încredinţaţi că nu apostolul Andrei ne-a creştinat, au şi ei dreptate, în felul lor: privind lucrurile din direcţia învăţăturilor de tip zalmoxian, de acelaşi fel, de aceeaşi natură şi din aceeaşi rădăcină cu învăţăturile pe care acum le aveau şi apostolii iudei hristici. Aceleaşi învăţături le avuseseră şi ei, iudeii, în trecut, în străvechimile lor, dar ca şi multe alte popoare îşi pierduseră cea mai mare parte din cunoaşterea străveche în timpul sclaviei din imperiul noului Babilon.Vechiul, străvechiul Babilon, la începutul istoriei sale, avusese intactă cunoaşterea Cuvântului hristic, primit de la acelaşi coordonator, dar odată cu trecerea timpului pierduseră învăţătura benefică, înalt spirituală, rămânând cu sufletul căzut în imperiul orgoliului, lăcomiei şi puterilor mentale (încă puternice dacă erau antrenate) asupra semenilor lor. Iudeii mai păstraseră puţine cunoaşteri profunde proprii poporului lor, iar cei ce trăiseră în mijlocul babilonienilor preluaseră doar acele învăţături care era pe loc necesare, nu şi cele de mult trecute, neconsiderate ca fiind necesare – neştiind că toate cele străvechi aveau să revină şi să fie învăţătură de căpătâi pentru generaţiile viitorului îndepărtat. 
La rândul lor, egiptenii preluaseră învăţăturile, scalvii iudei, dar şi alte grupuri mici răspândite prin lumea lor. Iudeii şi egiptenii aveau scrisul la îndemână şi lăsaseră permanent învăţături posterităţii, cu ajutorul cărora generaţiile viitoare puteau să se orienteze în tumultul vremurilor şi popoarelor pe care timpul le semănau în calea lor. Ceea ce era păstrat nu era numai cuvântul Patriarhilor lor, ci mai ales cuvântul preoţilor care adaptau mereu vechile scripturi, atâta cât le mai aveau, la necesităţile şi interesele de grup propriu ce-şi iubeau şi ei puterea. Dar cu unele excepţii, învăţăturile popoarelor din zonă erau de acelaşi fel, influenţându-se reciproc, iar venirea lui Iisus aducea cu sine tocmai corecţiile de care aveau nevoie iudeii în lumea care se năştea prin aportul tuturor. Ceea ce nu mai spuneau preoţii iudei poporului lor, dar care aveau să fie de o deosebită importanţă în viitor pentru orice om de pe Pământ, a fost readus de Iisus: erau exemple ale activităţii mentale a omului (numite “minuni” prin pierderea cunoaşterii despre existenţa lor străveche, la îndemâna fiecărui om), era învăţătura iubirii, milei, compasiunii, corectitudinii în faptă, vorbă şi gând. Adică exact cum fiecare om fusese aşa în străvechimi, şi ar fi trebuit să fie păstrată amintirea, şi orice intuiţie proprie fiecărui om: dar care nu mai era de mult aşa...
Era învăţătura pe care o mai păstrau încă atunci grupuri mici de celţi încă necăzuţi sub sabia romanilor, nici sub copitele boilor şi cailor migratorilor, şi nici mai târziu, omorâţi sub semnul crucii de către creştinii templieri... 
Era învăţătura pe care încă o mai primeau geţii – ultimii beneficiari ai prezenţei directe a Moşilor ( numiţi pe alte meleagri: Patriarhi, Bătrâni, Vraci) ce aveau să se retragă curând din mijlocul oamenilor de pe toate continentele. 
Toate învăţăturile erau la fel, fără excepţie, coborând din străfundurile istoriei omenirii.
Sunt aspecte neacceptate actualmente, întrucât direcţiile de învăţătură, de cunoaştere a întregii realităţi planetare au fost îngropate în sânge, sau îngropate odată cu ultimii credincioşi, alterate în ultimele două milenii aşa cum mai fuseseră odată, de mult, în ţările calde ale Orientului Mijlociu şi Apropiat. S-au pierdut originile încredinţărilor străvechi pline de adevăruri şi sfaturi dumnezeieşti. 
Dar au supravieţuit totuşi prin Noul Testament, prin Cuvântul Hristic scris. Pretutindeni acum se ridică căutători care înţeleg că la baza cunoaşterii popoarelor stă o învăţătură comună, provenită dintr-o cunoaştere şi o experienţă de viaţă reală de acelaşi fel, care s-a perpetuat spre aducere aminte doar prin feluri diferite de exprimare, de explicare, de asociere şi comparare: a fenomenologiei cunoscute cândva de orice om, lăsată moştenire din generaţie în generaţie. 
Am mai scris în articolele anterioare: Deceneu nu a greşit lăsând ideile şi înscrisurile să pătrundă în Dacia, căci ştia bine că doar aşa geţii aveau să supravieţuiască în vremurile ce aveau să vină: cu credinţa în Hristos, vie, puternică, fără teamă a fi sfărâmată de semiluna tăioasă ce avea să prindă putere nu peste mult timp. Fără credinţa în Dumnezeu şi Fiul Lui nu ar fi supravieţuit: şi nu mai era chiar foarte important cine a adus-o, cine a purtat-o – reprezentanţii lui Zalmoxis nu erau nici vanitoşi, nici lacomi. Deceneu nu era Moş, dar era omul Moşilor şi al Călătorilor Moşilor, cei ce purtau cuvântul lui Zalmoxis în lumea lor. Călătorii Moşilor aveau curând să se stabilească în codrii de la marginea aşezărilor, sub numele de sihaştri, purtători în continuare ai puterilor moşeşti: clarvăzători ai tuturor celor de dincolo de trup, clarauzitori ai vorbelor Moşilor din ceruri, ai sunetelor pământurilor, apelor şi vietăţilor, practicanţi ai mersul zburător la suprafaţa apelor şi pământurilor, cititori în stele şi îmblânzitori de animale. Fuseseră şi ei, ca şi mulţi chemaţi în Iudeea îndepărtată, ascultători ai ultimelor Cuvinte Hristice: aveau să fie în continuare cei mai curaţi purtători ai învăţăturilor hristice. Moşii primiseră uriaşele energii hristice direct de la Iisus – El însuşi Călător şi răspânditor al propriului Cuvânt (în timpul lipsei sale din mijlocul iudeilor) şi lucraseră împreună cu dânsul la răspândirea energiilor atrase din depărtările galaxiilor de către Marele Făuritor; în tot acest timp Călătorii locali ai Moşilor ascultaseră Cuvântul direct cu urechile lor, chiar dacă venea din mari depărtări. Toţi cei ce trebuiau să asculte Cuvântul – l-au auzit în sinea lor pe tot timpul vieţii lui Iisus, până la Înălţare. Astfel Sihaştrii Ţărilor Române (solomonari cunoscuţi sub alte numiri) au fost alături de marii conducători ai neamului nostru: retraşi şi cunoscuţi numai de localnici, au fost coordonatori spirituali ai voievozilor de neam străvechi până când locul lor a fost luat de străini de neam. Dar Sihaştrii sunt întotdeauna cu noi, chiar dacă neştiuţi decât de foarte puţini oameni, coborâtori din generaţie în generaţie chiar dacă sunt atraşi după destin, cunoscuţi doar de cei dinaintea lor, fără ca o astfel de calitate spirituală să fie moştenită pe cale natală: aşteptând şi gândurind benefic popoarele de la poalele Alpilor până la Nistru. 
Cei care ştiu nu-i aşteaptă neapărat pe ei să ajungă la conducerea ţărilor, ci aşteaptă să se dezvăluie Moşii din nou, aducând îndreptarea oamenilor de pretutindeni. 
În concluzie – se poate spune că geţii (dacii) au fost din formarea lor ancestrală un popor creştin – aş zice mai curând hristic, poate nu greşesc – prin esenţa formării sale spirituale, din vremuri imemoriale. Cu zeci de milioane de ani în urmă populaţiile de ajutători planetari, descendenţi ai transcedentalilor pe aceste meleaguri, au primit coordonări directe de la cel întrupat sub numele de Iisus, au primit îndrumări pentru susţinerea populaţiilor spirituale care s-au întrupat pe acest continent. 
Să reţinem însă bine acest aspect: toţi suntem coborâtori din formările de specie, de cunoaştere şi de practică umană de tip transcedental – dar pe continentul nostru suntem singurul popor compact rămas în majoritate urmaşi ai transcedentalilor: numirea de hiperboreeni este cea mai cunoscută – dar nu în întregime corectă, iar de acest lucru ne vom lămuri cu toţii cândva. Populaţiile de acelaşi tip, dar nu la nivel de popor de sine stătător – aşa cum este poporul român, chiar dacă nu este azi întrutotul cunoscător al propriilor adevăruri încă – au mai rămas bascii, o parte din irlandezi, scoţienii în măsură suficient de mare şi o parte din populaţiile ukrainiene: vechi daci, răspândiţi prin toate părţile nordice. Restul populaţiilor sunt formate din grupuri migratoare venite din Asia Centrală şi nordul ei, purtătoare de corpuri ce nu s-au mai dezvoltat în pământurile de pe care au migrat, iar corporalitatea lor nu şi-a mai regăsit niciodată vibraţia hrănitoare, deosebit de importantă pentru spiritul purtător, pentru pacea sa interioară. Iar acolo unde nu este pace interioară – nu are de unde să apară şi să dăinuie şi pacea exterioară. Indienii din America de Nord (SUA şi Canada deopotrivă), precum şi grupurile rare de indigeni din America de Sud sunt în aceeaşi situaţie, doar populaţiile autohtone din America Centrală sunt încă dezvoltate, deşi îşi duc cu greu viaţa sub pumnul vechilor cuceritori. Populaţiile maori din Australia – la fel. Populaţiile din Africa şi Asia, precum şi Insulele Sudului au rămas pe propriile pământuri, la fel ca şi noi. Dar trăind şi ei cu greu sub talpa stăpânirilor de ieri şi de azi. 
Iată de unde românii îşi trag particularităţile spirituale pe care azi le considerăm frumoase: din această armonizare a corporalităţii umane cu vibraţia pământurilor, apelor şi cerului său. Bunăvoinţa, bunul simţ, curajul (oameni inimoşi, zicem noi), echilibrul (cuminţenia), curăţenia sufletească, hărnicia şi atenţia cu care îşi îmdeplinesc treburile – sunt doar câteva caracteristici ale noastre, ca popor. Noi, românii suntem oameni ce preţuiesc dragostea de familie, de neam, mila şi compasiunea, suntem oameni care păstrează tradiţiile, făcând o adevărată artă din trăirea curentă, cu demnitate şi respect, cu căldură sufletească ce împodobeşte o inteligenţă deosebită. Privim cu multă bunăvoinţă tradiţiile altor popoare, prin care ne îmbogăţim propria noastră zestre de cunoaştere. 
Şi, cu siguranţă, nu în ultimul rând suntem uniţi prin credinţa dreaptă şi deschiderea sufletească către întreg universul care ne înconjoară. 

Niciun comentariu: