Pe email, pe facebook, pe You Tube, etc., circulă idei de genul: 7 idei prin care îţi poţi controla viaţa - şi altele asemănătoare. Prin natura vieţii mele, discutând cu o sumedenie de oameni de toate vârstele şi profesiunile, ajung zilnic la concluzia că ideile, concepţiile, căile răspândite nu funcţionează pur şi simplu în acele feluri şi proporţii. Şi spre bucuria mea din ce în ce mai mulţi oameni au început să-şi dea seama de acest fapt.
Şi atunci stau de vorbă cu oamenii şi le spun că mie personal mi se pare periculos să caut asta, controlul chiar şi al vieţii mele, deşi citesc şi mă informez asupra celor scrise, pe care le gândeam şi eu cândva, dar am văzut clar de vreo 20 de ani încoace că nu pot controla viaţa, oricât de frumos m-aş purta cu oamenii, oricât de bine aş face lucrările, oricât de atentă aş fi să nu deranjez familia, prietenii, vecinii, vânzătorii, trecătorii, funcţionarii publici, etc. Permanent se găseşte cineva care să-mi atragă atenţia că nu fac bine, că nu sunt destul de vigulentă, de manierată, destul de atentă, destul de lucrativă, destul de decorativă, că fac greşeli peste greşeli... şi alte fluvii, râuri, gârle, iazuri de nepricopsiri fără sfârşit.
Pentru că VIAŢA este plină de oameni. Iar oamenii sunt imprevizibili. Pentru că suntem reprezentanţii unei nesfârşite lumi universale de evoluţii, suntem fiecare în parte un univers de manifestări care au rădăcini asemănătoare, dar au şi dezvoltări cu totul diferite, după cum nici un spirit nu este decât asemănător cu altul. Şi am învăţat că asta este departe de a fi o pacoste - este CALEA SPRE ÎMBOGĂŢIRE, SPRE NOUTATE, SPRE PERFECŢIONARE, SPRE ÎNVĂŢARE...
Spre universalizare...
Este calea evoluţiilor noastre.
Aşadar, nu vreau să controlez, vreau SĂ ÎNVĂŢ SĂ FAC FAŢĂ tuturor împrejurărilor care vin pe nepregătite. Dar iau aminte la cei care gândesc aşa, îmi amintesc că şi eu am gândit aşa, că nu mai vreau să gândesc aşa, că plâng de necaz că uneori totul pare nespus de greu, de brusc, de arid, de acid... Ridic fruntea, şterg lacrima, privesc pe fereastră albul de nea sau verdele crud al tufărişului de primăvară, florile din covorul ierburilor sau cele din rămurişul arborilor şi zâmbesc Dumnezeului de dincolo de necaz care mă priveşte cu blândeţe şi dragoste nesfârşită. Ştiu că nu e modern să vorbeşti de Dumnezeu, de credinţă, de românism, dar mai ştiu că cei ce azi ne agresează simţindu-se agresaţi de noi, cei care sfidăm un anumit tip de modernism, se vor schimba cândva, aşa cum şi noi ne-am schimbat concepţiile pe cărările vieţii...
Dar şi noi, mai departe. Tot mai departe...
Să fim sănătoţi, voioşi şi frumoşi, aşa cum spune mereu prietenul acela pe care îl tot citez, că nu strică!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu