Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Să nu ne imaginăm că misiunea sfinţilor se termină odată cu trecerea lor dincolo de fiinţă. Munca lor merge mai departe, într-o deschidere uriaşă în volum, calitate şi profunzime...
LA MULŢI ANI TUTUROR CELOR CARE POARTĂ ÎNDRUMĂRILE DE NUME ALE SFINŢILOR PETRU ŞI PAVEL !!!

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


vineri, 15 aprilie 2016

CU RESPECT, DESPRE EGO...

Tot timpul citesc sau ascult dizertaţii care atacă subiecte legate de ceea ce am preluat din alte părţi ca fiind „ego” : „ego” preia puterea, „dacă ego nu are un rezultat imediat, atunci renunţă”, ş.a.m.d. Eu aş spune „egoism”, „egocentrism”. Văd acum că şi Google trimite tot acolo! Mă bucur chiar! În plus, eu aş spune cam aşa: „Omul egoist consideră că i se cuvine...” sau „Omul nerăbdător, care nu are un rezultat imediat, renunţă.” (nu ştiu ce căuta ego aici, am luat citatul dintr-un YouTube şi asta m-a izbit în primul rând, apoi am hotărât să pun mâna pe pix şi să scriu ceva despre acest ego). Îi tot dăm cu ego în prea multe situaţii şi ne intitulăm formatori, coach-i, traineri, etc. 
Pe de altă parte nu putem discuta despre ego ca fiind ceva rupt de om. Omul are ceva mult mai mult decât ego-ul: are posibilitatea de A ALEGE. Ceea ce este demn de discutat, căci depăşeşte ego-ul, iar noi trebuie să înţelegem limitările la care anumite expresii ne obligă – ca să nu mai vorbim despre cei de la care pornesc formările şi care de multe ori vădesc o lipsă de cultură care nu este luată în consideraţie, căci azi cultura este considerată o piatră inutilă de pe un drum neumblat...
La fel se obişnuiesc mulţi să discute despre spirit, despre monadă, ca şi cum ea ar face ceva ce omul nu gândeşte, şi astfel omul ar fi posedat din exterior de o altă entitate, un străin de propriul sistem spiritual. Nu mai vorbim despre om, vorbim despre ego. Alţii folosesc cuvântul „Eu” (Eul meu superior îmi spune să fac asta...) sau „Sine” (Sinele meu superior îmi spune să fac asta...), iar „om ” s-ar folosi când face o faptul banală sau ruşinoasă: dar şi o faptă reprobabilă este marcată de o asemenea exprimare: „Eul meu superior îmi spune că meriţi o palmă!” El hotărăşte şi este tabu, drept pentru care nu aş purta nici o răspundere??... El preia conducerea (e convenabil) şi nu egoul – aşa cum pot percepe alţii, bineînţeles consideraţi răuvoitori...
Înţelegem, este o etapă, dar este bine să încercăm azi să o depăşim. 
Este un fel de fractură în înţelegerea omului care preia ceva doar pentru că altul cu mai multe diplome, bani şi filme de popularizare a spus-o, iar alţii merg în şir după dânsul. Este o confuzie reală, ceva ce în om dislocă răspunderea sau formulează o falsă modestie: nici una, nici alta nu este de păstrat, pentru că – deşi corpurile noastre nu sunt parte din monadă, deşi radiaţia nu este parte din monadă, totuşi toate la un loc reprezintă cele mai intime părţi ale monadei; trăirile ei sunt suflet, ea oferă real, direct, prin radiaţia care o emană din cele mai profunde părţi şi stări ale sale şi primeşte răspuns din mediul său de trai pe care îl conştientizează simultan. Nu poţi spune: „Urechea mea aude...” sau „Gura mea spune...” (deşi sună bine muştruluiala românească: „Vorbeşte gura fără el!!” dar asta e altceva) Este voinţa pură, directă, a monadei care se exprimă prin radiaţia şi corpurile sale, care cumulează eforturile ei: de trăire, de împărtăşire cu altele de acelaşi fel toate realizările sale petrecute în valuri de eternităţi de muncă, de cunoaştere, de înţelegere despre sine şi despre tot ceea ce o înconjoară! Totul este în primul rând reprezentarea eforturilor dumnezeieşti pentru ca orice monadă să poată TRĂI şi EVOLUA, până ce ajunge la cunoaştere, conştienţă, conştiinţă: şi în continuare totul o ajută să poată ajuta şi ea, la rândul său, alte monade asemenea sieşi, în generaţii al căror şir este nesfârşit...

Egoul... egoismul... dispreţuit şi vorbit azi de rău de către unii oameni care se consideră avansaţi, înaintaţi: umblăm pe toate cărările să-l sublimăm în altruism, uitând că mai întâi trebuie să-l înţelegem ca să putem „jongla” cu el. De fapt el este, şi rămâne rădăcina protecţiei fundamentale a vieţii, înainte de a fi ajuns să acapareze orice crede că i se cuvine. Şi încercând să înţelegem ce înseamnă a se impune, a strânge, a călca pe cadavre, ar trebui să înţelegem că şi noi am făcut-o, am depăşit-o dar apare din când în când în forme nebănuite, neînţelese, mâniindu-ne pe cei care preţ de o clipă ne numesc cu dispreţ: egoişti... Dar totul se trage din nevoia ancestrală de a ne proteja viaţa, proprie şi a celor apropiaţi, creaţia, cunoaşterea, înţelegerile care ne formează experienţa pe care generaţiile acelea ce vor veni să fie ajutate de noi o vor înţelege treptat la rândul lor. Fără atenţia acordată conservării vieţii, valorizării oricăror idei şi experienţe spirituale, fără corpurile acestea pe care ajungem să le dispreţuim, zicând că ele ne înşeală aşteptările de păstrare a sănătăţii, a frumuseţii... fără de care însă nu am fi nimic, căci ne-am fi distrus de mult, din timpurile de început ale acelor eternităţi din care venit şi din care am ajuns, iată!! să ne preţuim viaţa, şi frumuseţea, şi libertatea, şi experienţa în nenumăratele domenii – doar pământene acum, căci de fapt experienţa noastră s-a format pe miliarde de planete care ne-au găzduit în toată evoluţia pe care am strâns-o până acum...

Altruismul este real – dar entitatea care ajunge uriaşă prin evoluţiile sale, îndrumată şi ajutată de altele cu experienţă încă şi mai mare, preţuieşte în egală măsură şi altruismul, şi egoismul spiritual: şi se foloseşte de amândouă cu măsură în învăţăturile pe care le oferă celor din preajma sa. 
Aceasta nu este apologia egoismului, ci o încercare firavă din partea mea, aşa cum şi alţii au încercat să atenţioneze asupra acestui aspect. Mai ales să ne ascultăm fiecare cuvânt pe care îl spunem, să observăm cu „sună”. Preluăm mecanic câte o expresie şi nu ne dăm seama că a fi modern nu înseamnă a fi şi corect... 
Aşadar, două aspecte la care să reflectăm:
– nu putem să vorbim despre „ego” ca şi cum ar fi vorba despre o haină care ne strânge de coate, ca de ceva străin de noi, rupt, căci ne îndreptăm fără să vrem către disfuncţii spirituale pe care nu suntem înclinaţi să ni le rezolvăm, care se adună şi fac la un moment dat un balast care poate conduce uşor azi, în condiţiile vieţii agitate pe care o ducem, la depresii şi boli;
– să înţelegem că lupta pentru eradicarea completă a egoului ne poate slăbi încrederea în noi înşine, în autoprotecţiile de care avem nevoie: vom ajunge să confundăm îngrijirea de sine cu ceva egoist, alegeri normale pentru necesităţile momentului sau vieţii întregi drept căi de exprimare a „ego”-lui ... care cu greu le putem apoi contracara când se vor aduna şi vom vedea că suntem descoperiţi la capitolul experienţă, curaj, demnitate umană... Mai ales DEMNITATE... 
De reflectat. Şi eu voi reflecta în continuare la multe aspecte de acest fel. 

2 comentarii:

Maria-Aurelia spunea...

http://mariadakhel.blogspot.ro/2011/10/margelele.html

Da...Labirintul vorbelor. Cu asta ma confrunt si eu de vreo sase ani. Le explic romanasilor ca trebuie sa trecem la treaba, ca Dumnezeu nu baga in traista si nu ajuta un popor distrugator. Am luat internetul " la pas". Am incercat sa invat limba fiecarui om cu care am comunicat. Dar ce sa le facem? Au orbit si surzit de atatea cursuri de initieri si parainitieri. Povestea " Margelele" este dedicata dlui Trif Robert Ovidiu. Are un blog numit Dezvatatorul. In urma cu sase ani mi-a venit ideea sa scriu povesti personalizate. Sunt foarte imaginativa si pot scrie povesti adaptate pentru orice copil, ilustrand cartile cu desenele facute chiar de copii. Trif ar fi trebuit sa se ocupe de asezarea in pagina. Aveam si omul potrivit pentru tiparire. Imi propusesem ca din banii castigati sa ajutam copii, animale...A fost imposibil sa ne punem in practica planul. Vine un descreierat care ma someaza sa invat sa fac plan de afaceri. Altul imi porunceste sa fac un calcul clar despre cat va costa cartea daca o sa apara. Asta tinea contabilitatea pentru mai multe firme, deci era un om important si ocupat. Trif a plecat din tara si, desi vorbeste pe blogul lui despre Crist, ii pasa de copiii lui Crist la fel de mult ca unui cuc de progeniturile sale. Asta-i Romania...Daca ai o idee si vrei sa ajuti, sfarsesti prin a fi facut bucati de tot felul de binevoitori. M-am lecuit de asocierea cu altii si imi manifest empatia ca si pana acum, pe cont propriu, cu banii mei si iubirea din inima mea.

Interzisa spunea...

da...de reflectat.