Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


sâmbătă, 23 august 2014

NESIGURANŢA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE...

Poţi să ştii multe – neprevăzutul îţi va cere întotdeauna orientare şi adaptarea celor ştiute la cele nou-venite. Ai senzaţia că nu foloseşti cele învăţate, că eşti într-un gol şi te întrebi la ce ţi-a folosit să ştii atâtea... Şi mulţi spun într-un asemenea moment al vieţii lor că nu avem nevoie să ştim nimic, că ...Dumnezeu nu ne-a creat să ştim, ci dacă el ştie pentru noi, e suficient, noi doar trebuie să aşteptăm să ne dea el... Cu tot respectul faţă de cei care cred asta, dar chiar sunt încredinţată că aceasta este doar o aparenţă, chiar dacă e sănătos să te întrebi dacă totul poate fi adevărat... cât e de adevărat... poate nu e chiar adevărat... Şi zbori către a înţelege mai multe, care să te întărească şi care îţi naşte şi mai multe întrebări, dar şi mai multe cunoaşteri... Mai multă înţelegere şi tot atât de multe întrebări, cărora le întrevezi răspunsuri... Şi căutarea nu are sfârşit, chiar dacă viaţa umană pe care o cunoaştem noi azi chiar are un sfârşit...
Dincolo de limitele umane – fie ele corporale sau nu, sufletul se înalţă pur şi luminos, mereu către alte căutări şi alte înţelegeri... 

Îmi aduc aminte una dintre primele mele viziuni în lume, în aglomeraţie, departe de liniştea şi confortul locului meu de lucru. Eram prin apropiere de Piaţa Romană şi avea multe treburi de rezolvat – acte pe la primării, chestii de serviciu. Deodată imagini mentale au început să se suprapună peste furnicarul străzii şi m-am văzut pe mine din profil, mergând repede pe stradă; apoi alte imagini succesive s-au derulat, trecând dintr-una în alta:
– imaginea corpului meu fizic, cum mergeam hotărâtă, concentrată asupra celor necesare de rezolvat;
– apoi, în locul imaginii mele de femeie apărea un bloc solid şi translucid, ca de cristal, care se termina la partea superioară cu o porţiune – cam de ¼ din masa totală – cu aspect gelatinos, care se mişca pe partea solidă cu un fel de aspect de instabilitate, deşi era clar că făcea corp comun cu restul blocului tare, ca de cristal. Cumva ca şi cum partea de la suprafaţă şi-ar fi căutat poziţia pe blocul de cristal.
Ceea ce am înţeles atunci era că partea aceasta superioară reprezenta ceea ce rămăsese nesigur, căutător cu frică, neînţelegând lumea în uluitoarea ei complexitate pe care începusem timid să o descopăr... O lume a conştienţelor noastre vădit nesigure...
Un an mai târziu mi-am amintit de această viziune şi am vrut să văd cât am înaintat în „întărirea mea”, cum spuneam deseori: căci ştiam multe, mă echilibrasem enorm comparativ cu ceea ce simţeam că fusese anterior, simţeam cu alte cuvinte o înaintare reală pe drumul meu. Dar viziunea nouă mi-a arătat ceva cu totul neaşteptat: „blocul de cristal” era acum în proporţie de cca. 60% „gelatinos”, iar mişcarea lui era graţioasă, lină, un fel de balet pe toate direcţiile. Vedeam cum partea cristalină şi dură avea astfel la partea ei superioară un fel de urme de proces de „înmuiere” şi astfel am înţeles că partea aceea „cristalină” nu era de fapt suma încredinţărilor şi puterilor mele consolidate, întărite – ci suma împietririlor mele, în timp ce partea „gelatinoasă”, pe care o simţeam cu o subtilitate nouă, era de fapt suma flexibilităţilor mele, a abilităţilor de adaptare, a îndrăznelilor de căutare, de aplecare cu dorinţa de a înţelege din ce în ce mai profund lumea în care mă aflam: pe care o simţisem de copil – câteodată rece, dură şi distantă... şi evitasem conştient să o asimilez aşa, fugind pe acoperişul cald al casei, de unde lumea părea vastă, impersonală la adresa mea, lăsându-mă să trăiesc cum vreau eu dacă o las şi eu pe ea să fie aşa cum e...
Se pare că învăţasem câte ceva între timp! Mai ales că trecusem de la o lăsa cu indiferenţă şi, pe alocuri, cu un fel de dispreţ neagresiv („Eu am altă treabă – treaba ta cum eşti”) – la a o accepta cu un fel de căldură sufletească chiar dacă nu eram de acord şi în prima parte a dezacordului mă scuturam chiar cu furie mai mult sau mai puţin reţinută, când lumea voia să-mi impună ceva ce nu vibra în mine. Dar mă străduiam să nu abandonez ceea ce făceam din cauza unor condiţii grele, fie ele umane sau materiale, chiar străduindu-mă să fac ceea ce alţii nu voiau să facă, fără să mă gândesc că nu întotdeauna făceam un serviciu real celorlalţi: pe de o parte ei rămâneau fără experienţa de a fi încercat măcar să se implice, să facă ceva, iar pe de altă parte eu mândrindu-mă cu ceea ce am făcut... Profesori, apoi şefi, directori, profitau de situaţie, mă încărcau mereu, de abia mai respiram de oboseală, dar ridicam capul sus cu alură cutezătoare şi, cu ultimele puteri şi ultima ţigară în mână, la 12 noaptea plecam acasă povestind de toate tatălui meu – dragul de el, drumul lui de noapte era să-şi ia fata de la serviciu...

Asta era încă stânca de cristal din sufletul meu. Suma împietririlor mele, durerilor înăbuşite cu perna tare a mândriei, ciocanul cu care îmi dădeam singură în cap ori de câte ori auzeam vocea interioară a îngerului nevăzut care însă şoptea clar: „Opreşte-te, nu mai fugi cu vântul în faţă, ajută-te singură altfel, nu aşa!” Făceam cruce şi spuneam „Doamne ajută!” auzind iar şi iar, în disperare mea: „Ajută-te singură!!!”...

Partea aceea dintre „cristal” şi „gelatină”, adică partea care începea să se înmoaie – chiar dacă intuiam că de fapt se înmuia, apoi iar se întărea şi tot aşa mereu – îmi spunea că pot să mă fac mai departe aşa cum voiam, flexibilă şi echilibrată în acelaşi timp; pentru că simţeam clar ce trebuie să fac pentru a-mi găsi drumurile viitorului meu. Eram din nou pe „Calea Victoriei” şi deodată mi-am dat seama, cu lacrimi pe obraji că, da! dacă eram mai înţeleaptă, acela de fapt era drumul VICTORIEI MELE ASUPRA MEA...

Dar...
Aspectul acela de monolit, despre care iniţial credeam că mă sprijin pe tăria lui şi mai credeam că trebuie să transform totul din mine în ceva asemănător, nu era nici întrutotul adevărat, nici întrutotul neadevărat. Închistările, împietririle noastre până la urmă formează o sumă a experienţei noastre în domeniile vieţii anterioare din diferite spaţii universice, din diferite timpuri universice, asemănătoare vibraţional cu vibraţia Pământului – şi toate sunt susţinute de suma experienţelor noastre în toate celelalte spaţii şi timpuri ale evoluţiilor noastre, tot anterioare Pământului. Tuturor li se adaugă experienţa formată şi consolidată acum pe Pământ şi în celelalte vieţi anterioare din acest ciclu de vieţi pământene. Important este ca aceste încredinţări să nu le pietrificăm definitiv ci, în măsura în care simţim siguranţa înţelegerii şi folosirii fluide a unor experienţe, să învăţăm să le folosim fluid, abil, cu acel fel de flexibilitate care a depăşit de mult sfera labilităţilor – bune şi ele cândva, la începuturile oricăror învăţături, dar cu care nu trebuie confundată flexibilitatea. Flexibilitatea este dată de puterea rădăcinilor şi adaptarea în orice direcţii, în orice condiţii şi în orice timpuri. Unde timpurile se măsoară în variaţiile vibraţiilor şi sunt funcţii ale etapelor de evoluţie care se împletesc peste tot în universuri... Să avem în vedere un anume fel de flexibilitate care ne ajută la orientarea în orice fel de mediu de trai, în mulţimi umane, în mulţimea evenimentelor, a schimbărilor de locuri cu vibraţii diferite faţă de cele cu care suntem obişnuiţi, a variaţiilor bruşte de vibraţii cosmice şi planetare care ning asupra noastră permanent, de la o zonă la alta, de la o clipă la alta. 
Desigur, simţim clar nesiguranţe şi tocmai acest lucru – când nu este lătrător de panică, de frică permanentă, ne pune în mod sănătos să ne întrebăm asupra realităţii în care trăim, să cercetăm pentru a descoperi confuzii, să acceptăm noutăţi în faţa cărora nu avem încă obişnuinţe, creând din nou, din cele cunoscute înainte şi bine consolidate, noi file de experienţă proprie, cu care vom putea ajuta în continuare mereu alte spirite: care au nevoie de ajutor în evoluţiile lor, aşa cum şi noi primim ajutor, la rândul nostru. 
Numai înaintarea în profunzimile conştiinţei proprii ne va spune treptat, dar repede, când am depăşit limita dintre consolidarea unor manifestări – lucrări, comportamente, atitudini – şi împietrirea în ele, împietriri conform cărora nu vrem să acceptăm că există şi alte feluri de manifestări din aceeaşi gamă spirituală, dar deocamdată strângem informaţii, ascultăm păreri, uneori reflectăm asupra lor, alteori ne depărtăm de ele, după puterile şi înclinaţiile momentului. Toate se fac în ritmurile noastre biologice şi/sau ritmurile cosmice, planetare, care ne obligă când să ne odihnim, când să ne avântăm pe noi culmi ale spiritualităţii universale, vârfuri care ni se profilează în zările eternităţii, atunci când ne deschidem către ele... 

Niciun comentariu: