Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

duminică, 7 august 2011

O TREAPTĂ DE ÎNĂLŢARE A SPIRITULUI... (4): MINTEA ŞI INIMA (1)...

MOTTO: “Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar o trestie cugetătoare.” (Blaise Pascal)

Sinteză:
Omul, această trestie cugetătoare, este o fiinţă plăpândă, organic vorbind, dar ea are două a”arme-unelte”:
– mintea: cu gândirea sa, cu judecata sa (ideea este de analiză, nu de acuze), cu cugetarea sa la cele care se petrec în viaţa sa, a comunităţii sale, la cunoaşterea generală-istorică, comparativ cu cunoaşterea contemporană;
– inima: cu simţirea sufletească, cu dragostea, cu iubirea. Mulţi fac în mod savant şi dispreţuitor deosebire între numirea „dragoste” (aşa, pe româneşte) şi numirea „iubire” – un termen preluat din limba şi înţelegerile sărac-exprimate în lb. engleză, având la bază dispreţul religios. Ar trebui să nu mai dispreţuim cuvântul dragoste, chiar dacă înglobează dragostea carnală (să nu uităm – dar uităm! – că şi vesticii folosesc în aceleaşi situaţii). El provine la noi, românii din „drag” – drag de tot, de oameni (este drept, în accepţiunea multora nu toţi sunt oameni de iubit, care ar merita drag şi respect). Iubirea poate fi falsă, la fel ca şi dragostea, la fel ca şi religia care, pe undeva, a născut diferenţele. Poate fi limitată – poate fi oricum, în funcţie de intenţia celui care foloseşte cuvântul. Nimeni nu mă poate împiedica să spun cu tot respectul şi cu toată simţirea mea cea mai înaltă: dragoste... drag... drag de toate şi de toţi...
Să mă opresc aici. Dar mai reflectez şi eu la aceste lucruri... Oricum nu am nimic cu lb. engleză, doar aş dori să echilibrăm puţin preluările de-a valma pe care le văd pe internet. Admir francezii care găsesc imediat corespondenţe în bogăţia de termeni care le formează şi lor, vocabularul, ca şi nouă, românilor...
Împletirea lor: a inimii şi a minţii, a iubirii şi a gândului – şi nu unicitatea uneia sau a alteia, conduc către o armonizare complexă a omului cu universul, cu toate aspectele universului: universul uman, universul biologic înconjurător şi universul cosmic cu plinătatea sa necesară pentru orice vieţuitoare cunoscută de noi, concret, acum. Inclusiv cu entităţile aflate în cursul lor personal de evoluţie – chiar dacă pe ele nu le cunoaştem bine; cu entităţile înălţate a căror existenţă o cunoaştem, pe care le numim sintetic: Dumnezeu.

OMUL…
…este, da! o “trestie” subţire, da – plăpândă în felul său: dar asta înseamnă flexibilă. Însă omul doar până la un punct rămâne flexibil, dincolo de care apare labilitatea. Dar folosindu-şi exact acest cuget, omul va înţelege subtilităţile lumii, dincolo de puterea obişnuită de a se descurca în mediul natural, planetar şi în propriul său mediu social: prin abilităţile minţii sale, ale cugetului său, ale gândirii conştiente de ea însăşi, cercetătoare, comparativă, selectivă. O gândire plină de simţire, o gândire care porneşte din sufletul său. Iar acest suflet de fapt le înglobează pe amândouă: şi mintea, şi inima; şi sentimentele sale, şi gândurile sale.

Da, mintea este “arma” preţioasă a omului. Unii o consideră unică. Eu îndrăznesc să spun celor care îi combat pe cei de mai sus – susţinând inutilitatea gândirii, a minţii, dând prioritate absolută “inmii”: omul are de fapt două “arme”: şi mintea, şi inima – părinţi incontestabili: ai gândirii şi ai iubirii (unde se includ: simţirea, emoţia, sentimentul – dar toate înălţate, spiritual vorbind).
Pământul nu ar trebui să fie considerat de către unii dintre noi locul de care dorim să scăpăm – locul considerat de dânşii… că nu am avea ce să căutăm: alături de criminali, borfaşi, gălăgioşi, bârfitori, perverşi. Nu mai dau exemplul cel mai curat, cel biblic, nou-testamentar: cei care îl acceptă – oricum s-au gândit la el; cei care nu îl acceptă – nu vor fi deranjaţi toată-ziua-bună-ziua cu exemplele mele biblice.
Vom afla că, pentru cei care se consideră “superiori”, chiar un astfel de gând devine pervers, întărind alte perversităţi subtile şi pe cele mai mult sau mai puţin subtile ale altora, întărind orgoliul. Adică supradimensionarea preţuirii de sine şi impunerea ascultării oarbe a propriei personalităţi. Orgoliul ascunde în rădăcina sa dispreţ şi vanitate, nu se reduce numai la una dintre acestea două, aşa cum cred unii oameni. Şi mulţi dintre noi ne considerăm iubitori, lucrători cu lumina, lucrători superiori… “în 12D”, aşa cum se numesc pe ei înşişi… Nu ne rămâne decât să reflectăm cât mai mult asupra acestor sensuri…
Eu cred că Pământul este un loc special de bun pentru fiecare vieţuitoare pământeană şi pentru om în egală măsură. Dumnezeu a făcut omul stăpân peste toate vieţuitoarele Pământului într-un singur sens doar: având în celulele corpurilor noastre secvenţe de ADN şi ARN ale tuturor vieţuitoarelor Pământului, cu care putem să interacţionăm şi astfel să învăţăm – şi să ne consolidăm – felul în care putem: să le iubim, să le protejăm, să le îngrijim. Nu numai animalele, ci şi mediul lor – mediul nostru, comun, de trai: vegetalele – spirite întrupate şi ele, în egală măsură ca şi noi. Trebuie să apreciem totul, fiecare clipă pe care o trăim aici, acum. Depinde de noi, cei care conştientizăm asemenea lucruri, să oferim exemplu altora – care conştientizează altceva acum: nu trebuie să credem că oamenii care fac altceva decât noi nu ar avea conştiinţă, ci conştiinţa lor are acum concentrare pe altceva.
Nici noi nu avem conştiinţa de a aprecia totul: învăţăm acum să ne extindem conştiinţa pe segmente neconsolidate încă. Nici un om nu este perfect, fiecare dintre noi avem de perfecţionat atitudini, manifestări. Fiecare vieţuitoare planetară, de altfel.

MINTEA...
… Din nou da! omul este o trestie cugetătoare, gânditoare. E firav, dar pe aceste două unelte – cum să le mai numim “arme”?! – învăţăm să le folosim, să le gestionăm, de fapt. Adică nu numai să le folosim, sau să le folosim după caz, dar în caz de nefolosire să ştim că astfel de nefolosire este doar momentană, ele nu încetează nicidecum, ci sunt parte a fondului nostru existenţial permanent. Cum ar fi; dacă nu umblăm o oră – asta nu înseamnă că în acea oră nu am mai avut picioare şi aşteptăm ca ele să ne crească din nou... Oamenii care încearcă să-şi extermine gândurile se necăjesc că ele revin din nou. Ce ne-am face oare dacă nu ar reveni?!...

Chiar dacă exprimarea obişnuită nu este corectă din anumite considerente, părinţii naturali ai gândirii şi iubirii sunt: mintea şi inima. Da, exprimarea este aproximativă, după o simţire, o intuiţie însă oarecum corectă: de fapt, ele sunt cu totul altceva şi tocmai acest lucru începem să dezbatem.
Ceea ce numim “minte” este de fapt un complex de percepţii şi aplicaţii prin intermediul memoriei spiritului şi prin activitatea de relaţionare între cele memorate anterior (experienţa anterioară) şi cele care se desfăşoară momentan, în sistemul său corporal şi în jurul lui: căci el este interfaţa obişnuită a spiritului de tangenţă cu lumea înconjurătoare.
Mintea de fapt este un modul (sistem) de percepţie şi de desfăşurare a unor activităţi specifice: mijlocit în materie, şi susţinut în conştienţa omului de:
– plexul frunţii: un corespondent al corpului spiritual (buddhic), adică: între corpul spiritual şi corpul fizic au loc circulaţii de energii care formează şi susţin anumite manifestări ale spiritului întrupat – omul. Astfel de manifestări ţin în principal de gestionarea memoriilor active şi latente ale spiritului, în interacţiunea lor cu mediul mereu formator de memorie, din fiecare clipă de viaţă. Astfel de manifestări ajută la acumulările şi folosirile conştientizate, dar şi altele neconştientizate mereu, înţelese mai devreme sau mai târziu prin intermediul vibraţiilor. Omul este întruparea spiritului care se află în etape de evoluţie în care este deja obişnuit să descifreze vibraţiile;
– plexul coroanei: corespondentul principal al corpului dumnezeiesc (atmic), cu rolul de a media legătura permanentă a spiritului cu mediul înconjurător şi cu universul în care se află întrupat. Să nu uităm niciodată că fiecare plex în parte are şi acest rol, chiar de loc secundar, ci împreună-lucrător cu alte roluri, proprii fiecărui plex în parte.
Plexul coroanei este gestionarul destinului, este plexul multiplu care vine să sprijine activitatea plexului frunţii, în acest moment de creştere şi diversificare puternică a activităţii umane, în acest final de ciclu de vieţi pământene.
Pe de altă parte, dar în strânsă legătură cu cele de mai sus, mintea şi copilul său natural (gândul) sunt elemente de legătură cu corpul nostru cauzal: corpul de vibraţia cea mai înaltă pe care fiecare dintre noi îl moştenim de la generaţiile noastre anterioare.
Corpul spiritual (budhic) şi corpul dumnezeiesc (atmic) nu se moştenesc, ci sunt create prin intermediul entităţilor ajutătoare proprii în funcţie de destinul propriu al întrupatului.
Corpul cauzal este generatorul – prin structura numită selector-amplificator de vibraţii – drumurilor, liniilor generale de vibraţii după care se formează elementele personale de destin: cum şi cu cine interacţionăm, manifestările noastre conform celor mai puternice obişnuinţe. Spiritul are bagajul său de obişnuinţe (manifestări consolidate), dar structurile corpului său cauzal (în speţă: selectorul amplificator de vibraţii) selectează din mediu şi amplifică exact acele vibraţii care vor conduce la aplicarea învăţăturilor celor mai noi ale spiritului, neconsolidate însă în momentul destinului în desfăşurare. De aceea este un ajutător cu totul special, deosebit, al spiritului în întruparea sa. Spiritul îşi va aminti astfel, sau poate doar va intui necesitatea de a aplica învăţăturile proprii, care tind către cele ideale ale societăţii în care s-a născut. Va ţine drumul drept, chiar dacă în manifestarea curentă nu poate să ţină pasul cu idealul său, dar spiritul tinde concentrat către el. Spre exemplu: cei răi iubesc pe cei buni, cei puturoşi folosesc munca celor harnici şi pricepuţi, cei dispreţuitoari doresc să fie preţuiţi.
Gândurile sunt efectele înţelegerilor spiritului în mijlocul lumii în care se manifestă.
Abilitatea cu care omul foloseşte gândul, ca sunet interior articulat, stă la baza exprimării graiului articulat, prin care omul relaţionează cu semenii săi în perioadele planetare de vibraţie joasă, prin corpul său fizic. Gândul, vorba, fapta – toate arată modul de înţelegere a lumii în care se manifestă spiritul. Arată modul în care primeşte la rândul său semnale proporţionale cu atitudinea sa, din mijlocul lumii înconjurătoare.
Prin asemenea semnale cu toţii înţelegem modul în care ne integrăm în societatea în care ne naştem şi trăim. Prin înţelegerile noastre putem compara prezentul cu viitorul în care putem schimba, prin atitudinile şi manifestările noastre, tocmai acest mod de integrare în societate: dorindu-l mereu mai flexibil, mai abil, mai armonios, participând mereu mai complex la cunoaşterea lumii apropiate şi a universului, împreună cu fraţii noştri de evoluţie.

INIMA…
Asemenea “minţii” noastre, “inima” este un complex existenţial, un modul de percepţie şi de facilitare a unor manifestări, generat de:
– plexul inimii: un subplex dezvoltat recent, în ultimele cca. 200 ani, iar faptul că a fost un subplex nu este nici un fel de cădere, şi nici un fel de paradox.
Să dezvoltăm această idee acum, căci este deosebit de importantă pentru noi. Diminuarea lui treptată, din plex hiperdezvoltat înainte de ultima glaciaţiune, în subplex, a fost necesară în noul sistem corporal uman, conform unei raţiuni ajutătoare extrem de înaltă: numai în acest fel omul putea atunci să-şi mute atenţia, concentrarea, conştiinţa: de la viaţa care se desfăşoară în jurul său, în restul biosistemului său natural – la semenii săi şi la propria sa manifestare în relaţiile cu semenii. Acesta a fost drumul său spiritual pe Pământ, hotărât, planificat pentru a fi petrecut aici, în perioada de cea mai joasă vibraţie planetară.
Înainte de ultima glaciaţiune, omul preţuia viaţa planetară (biosistemul planetar) mai mult decât orice. Toată activitatea sa avea la bază în primul rând protecţia mediului său înconjurător: nu numai vegetaţia şi animalele, dar toată viaţa astrală a planetei, ceea ce includea şi roiurile de vieţuitoare astrale din preajma planetei.
Pentru toată această viaţă planetară făcuse enorme sacrificii spirituale, de pe urma cărora avea însă şi un beneficiu propriu, legat de consolidarea atitudinii sale în perioada de vibraţie joasă: când ştia bine că va trebui să intuiască măcar, chiar dacă nu avea să ştie detaliat, că este necesar de protejat viaţa în toate formele ei.
Pentru grupurile spirituale avansate, era un necesar de consolidat până la a-şi sacrifica viaţa în mâna, şi sub puterea propriilor lor semeni: cei fără multă experienţă, care aveau să nu-şi mai amintească nimic, nici chiar protejarea propriilor semeni.
Pentru acest lucru s-au modificat corpurile noastre atunci: prin diminuarea vibraţiei provenite de la corpurile spirituale, pentru îndreptarea conştiinţei noastre de la lumea înconjurătoare către propria noastră comunitate, chiar dacă a devenit în timp o comunitate cu propriile interese mai mult sau mai puţin altruiste, în vremurile de vibraţie din ce în ce mai joasă joasă.
Omenirea a ştiut însă că, atunci când avea să sufere din cauza ei însăşi, şi nu din alte cauze, ea va fi ajutată fără îndoială: prin creşterea vibraţiei planetare, pentru revenirea la viaţa dinainte. Şi astfel ea avea să-şi amintească din nou de planeta care o hrăneşte, de viaţa spirituală din spatele a ceea ce a numit cândva cu nepăsare: iarbă!... furnici!... animalul acela!... sau acela...
Şi fiecare spirit omeneşte întrupat a mai ştiut că, dacă va ajunge să vadă din nou lumea largă ca pe o viaţă pulsândă, s-o iubească, s-o protejeze şi s-o ajute să se dezvolte în pace – o va putea face pretutindeni, oriunde va ajunge în universul care aşteaptă întărirea spiritelor care azi sunt pe Pământ, a spiritelor umane, la fel ca şi ale altora, din spaţiile largi ale sale...
Dar mai avem un ajutor, extrem de complex, care ne vine în întâmpinare azi...
– plexul central: plex multiplu, ca şi plexul coroanei care sprijină plexul frunţii. Este situat, comparativ vorbind, „pahar” în „pahar”de-asupra plexului numit în limba sanscrită: manipura. Noi îl numim plexul solar, căci este ca un soare luminos în dreptul diafragmei. Toate plexurile aflate de-asupra lui ajută la împlinirea tuturor funcţiilor sale, de la procesările fizice complexe ale trupului nostru – la împletirea tuturor manifestărilor umane. Este mijlocul „clepsidrei” umane, care face legătura omului cu planeta (împreună cu fenomenologia sa şi cu biosistemul planetar) şi cu cosmosul mai mult sau mai puţin conştientizat. Conştientizările se sprijină pe intuiţii, pe clarintuiţiile care îi fac omului atitudinile mai maleabile, înţelegerile mult mai flexibile, mergând pe linia acceptării lumii cu toate cele necesare ale sale: fie ele numite bune sau rele, frumoase sau urâte, armonioase sau aparent haotice.

Dar plexul central este guvernat în profunzimea lui de corpul emoţional – astral – corpul care aduce întregului nostru sistem corporal două lucruri foarte normale:
a. şi dezechilibru vibraţional: prin gama întreagă a emoţiilor care îl traversează, atrase, alimentate şi amplificate de sentimentele cuprinse în experienţa noastră spirituală, acumulată anterior, îmbogăţită permanent, clipă de clipă, pe parcursul vieţii în derulare;
b. şi reechilibrarea vibraţională: în timpul somnului, prin desprinderea corpului astral şi efectuarea a ceea ce numim azi călătorie astrală – de fapt odihna spiritului după o perioadă de folosire a corpului fizic. Călătoria astrală este o activitate multiplă a spiritului întrupat în continuare, de care până în contemporan nu am fost conştienţi în mare măsură, dar care începe să fie căutată spre înţelegere şi folosire conştientă. Călătoria astrală conştientă este căutarea contemporană care promite omului cunoaşterea de tot; de tot ceea ce poate exista în trecut-prezent-viitor, în spaţiile apropiate-îndepărtate, în inima florilor şi în respiraţia antilopelor, în zborul unei păsări sau plimbarea prin apele coralilor... Este revenirea la omul universal, omul care se poate plimba printre aştri, cunoscându-le originile, susţinerile matriceale, mantia focului stelar sau inelele interioare de foc ale planetelor...
Iată aşadar cum acest corp astral are o activitate extrem de bogată:
– diurnă: prin care spiritul îşi formează experienţa şi îşi consolidează manifestările, intrând în relaţii cu alţi oameni sau cu alte vieţuitoare planetare;
– nocturnă: prin care îşi expandează experienţa de înţelegere a subtilităţilor universului interior şi exterior lumii planetare. O experienţă de care îşi aduce aminte foarte puţin, căci mare parte din cele cunoascute astfel nu este obişnuit să folosească azi în mod curent. Dar cele care se adună astfel pe subconştient va ajuta spiritul să accepte la un moment dat extinderea cunoaşterilor sale conştiente: intuitiv începe să adere la cunoaşteri din ce în ce mai aprofundate, după necesarul de desfăşurare a destinului personal. Şi astfel se schimbă treptat, dar repede, în direcţia normală de schimbare a lumii întregi.
Şi după ce corpul astral şi-a făcut datoria de zbor pentru cunoaştere sau pentru a ajuta şi pe alţii pentru a pătrunde cunoaşterea lumii, tot acest corp îşi face o ultimă şi uriaşă datorie: reîncărcarea, echilibrarea vibraţională. El este atras de regiuni exterioare ale planetei, de cea mai bună vibraţie pentru echilibrarea sa vibraţională şi, printr-un mecanism special de preluare a vibraţiei din astfel de medii extraplanetare, corpul astral îşi recuperează vibraţia pierdută prin toate activităţile sale. Cu vibraţia astfel recuperată, se reîntoarce în sistemul corporal şi împrumută vibraţia sa reîmprospătată celorlalte corpuri: radiant, până la corpul fizic aflat în somn, în aşteptare, în odihnă de manifestare.

Nu prea ne dăm seama de complexitatea atât de asemănătoare a celor doi uriaşi centri de formare a conştienţei generale, dar şi particulare în acelaşi timp, a spiritului în sistemul său corporal de trăire pământeană. Se formează în acelaşi timp:
– o conştienţă generalizată în câmpul planetar: pentru oameni aceasta însemnănd a fi conştient de planeta sa, de vieţuitoarele din jurul său, de cosmosul pe care îl intuieşte ca aparţinând în egală măsură lumii sale curente;
– o conştienţă ţintită, o concentrare a atenţiei la punct fix, în funcţie de necesitatea curentă de trăire în mijlocul acestei lumi atât de complexe;
– un mod flexibil şi subtil nuanţat de trecere de la generalizare la particularizare, într-un mod prin care spiritul uman poate să se adapteze personal condiţiilor de trai şi poate să adapteze mediul de trai necesităţilor sale: de la un moment la altul, de la un loc la altul.
Acesta este omul contemporan. Indiferent dacă e bun sau rău, frumos sau urât, bogat sau sărac, negru sau alb...
Toţi suntem la fel. Să nu uităm asta...

Ne-am obişnuit prea mult cu toate acestea pentru a ne mai gândi ce mecanisme uriaşe, şi în acelaşi timp subtile sunt puse astfel în mişcare, totul oglindindu-se în simţirile noastre, în manifestarea curentă prin trupul pe care ni-l conştientizăm. Şi este bine că suntem astfel obişnuiţi, căci asemenea perioade sunt extrem de rare în viaţa spiritului. Şi nu degeaba, cum ştim bine, nimic nu este fără rost în acestă lume.

Armonizarea tuturor trăirilor unui spirit cu cele ale semenilor – „înţelegerea” cu ei, dorinţa de a oferi protecţie, învăţătură, spaţiu liber, liber arbitru, de a valoriza orice lucru bun prin însăşi viaţa în derulare – de a nu distruge structuri materiale, alţi semeni, alte vieţuitoare... sunt numai câteva valenţe ale acestui sentiment pe care, global, îl numim iubire. Mulţi dintre cei care preamăresc iubirea se scutură de minte, iar cei care preamăresc mintea dispreţuiesc iubirea...
Dar fiecare dintre noi avem câte ceva de învăţat, câte ceva de echilibrat, câte o fază, etapă, din acest complex pământean actual. Căci este o trăire spirituală specifică Pământului, acestui loc din univers, şi este specific doar unei anumite perioade din întreg ciclul nostru de vieţi pământene. De aceea fiecare clipă trebuie valorificată spre folosirea tuturor forţelor noastre în echilibru, împletindu-le cu respect, cu consideraţie maximă.
Dincolo de fruntariile acestei planete, sau dincolo de apele timpului pe care îl trăim azi, vom vedea că asemenea trăiri se expandează în conştiinţa spiritului mereu mai înălţat, numindu-şi trăirile în alte feluri, inimaginabile pentru noi, azi, în complexitatea lor neţărmurită...

AVEM SAU NU AVEM NEVOIE DE MINTE?
...de cunoaştere, de ştiinţă, în acest sfîrşit de vreme grea de pe Pământ??
Dezvoltarea atât de puternică a celor care ne formează structurile corporale ne spune cât se poate de clar: avem nevoie. Nimic nu este în lumea aceasta fără un rost. Rostul celor pe care le aflăm acum este să le punem cap la cal şi să înţelegem că suntem puntea de legătură între două lumi: una care se va pierde în volumul uriaş al manifestărilor umane de vibraţie mai joasă, o lume a trecutului, alta care se croieşte pentru un viitor chiar aici, pe Pământ.
Să vedem în ce sens:
1. Chiar dacă majoritatea grupurilor spirituale vor pleca de aici, întorcându-se în lumile lor de vibraţie uluitor de mare comparativ cu Pământul, corpurile vor rămâne moştenire populaţiilor spirituale care vor rămâne la întrupare în continuare. Se vor întoarce la întrupare rezidenţii, vor rămâne în continuare cea mai mare parte a ajutătorilor cei mai înaintaţi de azi, de acum. Cei de evoluţie medie vor pleca şi vor duce cu ei tot ceea ce au învăţat în răstimpul pământean. Cei care vor rămâne nu se sperie azi că vor rămâne. Cei care se sperie sunt cei care intuiesc că vor pleca de aici, unde oricum au stat – încă – cu inima în gât, neiubind Pământul. Să nu-i mai condamnăm!! Să nu-i mai acuzăm că sunt „netreziţi”... Să nu ne mai simţim superiori lor... Să nu mai credem că Pământul nu o va lua la trap către alte „dimensiuni” din cauza lor şi a tuturor celor ca ei... Oricum Pământul rămâne în matricea lui, să înţelegem asta dacă se poate acum...
Oricum le vom înţelege pe toate, dar efortul pe care l-am face azi ne va ajuta să acceptăm lucruri încă şi mai importante în vremurile ce vor veni. Efortul de a accepta azi contează, nu neapărat trăirea acum, în această viaţă, a unor fulminante schimbări.
2. Pe de altă parte, intuiţiile multora spun că nu mai avem nevoie de cunoaştere. Trebuie să le respectăm. Şi dacă privim tema aceasta din punctul lor de vedere, ajungem la concluzia că... au dreptate!! Să vedem de ce, pornind de la aceeaşi cunoaştere pe care o avem acum. Important este cum rotim aceatsă cunoaştere.
De fapt avem nevoie cu toţii de cunoaştere: prin cunoaştere trăim anii noştri, chiar am aflat de ... 2012... am aflat în linii mari ceea ce am face dincolo de momentul pe care îl trăim, nu?! Să avem în vedere respectăm şi acest lucru...) dar:
– nu toţi primim cunoaşterea la fel, nu toţi în aceeaşi măsură;
– nu toţi în acelaşi timp;
– nu toţi înţelegem în acelaşi fel acelaşi element, unii au înclinaţia de a-i submina sau desfiinţa pe alţii, alţii au tendinţa de a-i supraevalua pe alţii, făcând din cei pe care îi admiră capătul cerurilor lor momentane; în acest fel, cunoaşterea se limitează prin ceea ce acceptăm sau nu acceptăm mereu.
Întrucât mulţi vor pleca, şi deja grupurile de plecare încep să se formeze pentru drumul lor dincolo de Pământ, de această galaxie, de această zonă a universului, aşa este!! Nu mai au nevoie de cunoaşterea de aici. Unii mai au nevoie pentru că au ajuns în faza de a înţelege chiar şi numai intuitiv că fiecare punct cunoscut aici se expandează într-un con de cunoaştere neapărat necesar dincolo de fruntariile Pământului... Dar sunt relativ puţini. Mulţi au puţină experienţă şi încă nu sunt în situaţia de a-şi aprofunda cunoaşterea terestră ; ei sunt până la capătul trăirilor lor în necesitate de a-şi trăi toate felurile de manifestări pe care le au de cunoscut din relaţiile interumane. Aşadar: numai din acţiune, nu din studiul cărţilor şi numai din discuţiile dintre oameni. Treptat se vor simţi atraşi şi de discuţii, dar nu vor asimila foarte multe din ele: este începutul lor. Ceea ce este extraordinar pentru ei, chiar dacă vor fi agresivi, compulsivi, distrugători de oameni, idei, vor împiedica acţiuni şi se vor împiedica ei înşişi, acuzând însă tot Pământul şi tot Universul din cauza neputinţelor lor...
3. Să înţelegem clar că pe Pământ, între oameni, nu sunt toate numai albe sau numai negre; că nu trăim la poluri exclusiv opuse, că nu trăim diametral opus. Suntem puncte, atomi într-o sferă uriaşă, fiecare cu necesităţi proprii mai apropiate sau mai îndepărtate de centrul echilibrat sau de marginile care reprezintă dezechilibrele maxime: să nu uităm – şi negative şi pozitive, de aceea am spus centrul de echilibru, şi nu unul dintre capetele diametrelor.

Destul de puţini sunt astfel oamenii care pun întrebările cu bun simţ, cu adevărată şi pozitivă curiozitate. Să-i salutăm pe aceştia şi să le răspundem mai detaliat la întrebare, în postarea următoare, din câteva puncte de vedere care pornesc din viaţa noastră de fiecare zi.

6 comentarii:

Anonim spunea...

Inima…. Cum le amesteca ea pe toate: ale trupului cu ale sufletului, ale vietii cu cele de dincolo de viata. Spiritualitatea presupune iubirea de tot si de toate, nu? Dar cum se impaca ea, totusi, cu iubirea dintre un barbat si o femeie? Cu dragostea lor ardenta? Cu nevoia unuia de celalalt? Cu sentimentul de implinire trait deplin cand un El si o Ea s-au intalnit pe frecventa iubirii reciproce? Si, da, chiar cu dorinta lor carnala? Nu-i nimic de rusine in asta. Lumea, tot si toate “dispar” din cercul in care arde dragostea dintre o femeie si un barbat. Sunt doar ei doi acolo. Este o metafora, dar si o realitate. Spiritualitatea lor are de suferit? Imi spunea cineva ca asta este doar “o dependenta care doare”, un “atasament” care trebuie inlaturat pentru a putea realiza concentrarea mintii si a inimii pentru cele ale spiritualitatii, ascensiunii, etc.

Cristiana spunea...

Ooo... subiectul este extrem de vast, cu implicaţii incredibile pentru mulţi oameni azi... Voi face un subiect în continuare, cu siguranţă...
Deocamdată să punctez câte ceva din părerea mea. Spiritualitatea presupune ORICE manifestarea a spiritului de fapt, iar ceea ce se marchează îndeobşte ca fiind spiritualitate este de fapt idealul către care tindem mereu. Cei care cred că l-au atins, au atins de fapt manifestările mediei grupurilor spirituale aflate la întrupare ca oameni pe Pământ. Dar este destinul fiecăruia dintre noi să aflăm acest lucru mai devreme sau mai târziu...
Astfel, spiritualitatea înglobează cu adevărat iubirea, dragostea de tot şi de toate. Însăşi iubirea este un termen care are conotaţii diferite pentru diferite grupuri spirituale. Fiecare numeşte, şi înţelege în felul său iubirea, ca şi mintea de altfel. Toate sunt relative, în felul lor. Tocmai de aceea ne spunem părerea şi acceptăm ceea ce crede altul, fără să impunem. Informăm, ne informăm, ne gândim la diferenţe şi le analizăm, iar concluziile ne vor ajuta să învăţăm şi mai multe lucruri.
Sexualitatea este o formă de susţinere şi de menţinere a vieţii în anumite condiţii, după cum vom vedea. Unii se pregătesc să renunţe, chiar pe Pământ, la ea. Nu ar trebui să vorbească ca şi când tot ce simt ei e valabil pt. toată lumea. Alţii vor trebui să renunţe la ea în alte locuri ale universului, unde vor pleca, de pe Pământ. Dar cu toţii avem nevoie să NU ne dezicem de ea, căci nu e nici prima, şi nu e nici ultima oară când vom veni/reveni aici, unde perpetuarea speciilor se face NUMAI prin activitate sexuală.
Omul îmbină perpetuarea speciei cu iubirea de semeni, ceea ce sublimează sexualitatea animalică către sferele cele mai înalte ale sentimentelor în această lume pământeană. Actul sexual în sine, am mai scris pe undeva, este o echilibrare energetică la toate nivelele pe care nu le luăm în considerare pentru că nu suntem învăţaţi să o facem. Dar faptul că se face în prezenţa unui alt om oferă un fel de mulţumire legată de ajutorul pe care unul şi-l oferă altuia cu acest prilej. Este o comuniune la toate nivelele care presupune un schimb informaţional intuit ca fiind neapărat necesar şi faptul că are loc astfel mulţumeşte, "fericeşte" cum spunem noi... Oricum este foarte bine că are loc, iar când nu are loc - este bine că nu are loc!! Sf. Pavel spune acest lucru pe undeva, despre familiile în care fata se mărită sau nu se mărită - amândouă cazurile sunt foarte bune. Doar să nu existe obligaţie, după interesele familiei, dar de acest lucru nici acum nu este luat în considerare...
Vezi... multe de spus... Foarte vast subiectul... Şi foarte important...

Cristiana spunea...

Mulţi oameni cred că înaintarea umană sexuală - comparativ cu animalele - este să se folosească de diferite metode. De fapt este o formă dezorientantă de obişnuire de a accepta orice fel de manifestare sexuală, atâta vreme cât nu obligă şi pe alţii la formele lor de înţelegere a realităţii. Impunerea ruşinii sexuale, pedepsirea sexualităţii feminine în secolele trecute, perpetuarea ideilor dezechilibrate de păcat ancestral legat de sexualitate - toate cereau oricum azi exacerbarea sexualităţii, spre echilibrare. Nu se poate pleca de pe Pământ fără echilibrare în multe grupuri. Lumea luptă fără să vrea împotriva religiilor, de fapt. Iar o astfel de luptă are raţiunile ei, căci religiile - mă refer la cele abrahamice - nu împrăştie dragostea de Dumnezeu, nicidecum dragostea de oameni. Au idealuri, dar practica desfiinţează însăşi calea către ideal...
Dar viaţa monahală, apoi postul care împleteşte diminuarea activităţii sexuale anuale are o rădăcină foarte întemeiată, care trebuia să echilibreze, nu să ruşineze. Dar mai vorbim la subiectele de religie despre acest lucru.

Cristiana spunea...

Cu certitudine, părerea mea personală este că nimic nu poate fi ataşament decât în măsura în care îi dăm conotaţie de acuză. Cel care spune de ataşament în acest sens, propovăduind renunţarea totală, nu face altceva decât să susţină ruşinarea religioasă prin folosirea unor expresii moderne. La fel ca şi folosirea în acelaşi fel a termenului "karma". Mai departe, "ascensiunea" este o expresie americană pe care eu personal nu o agreez, bazată pe orgoliul american, pe care comunicările de tip astral caută să-l reducă treptat, într-o lume care nu-şi dă seama cât de parte a putut să ajungă cu impunerile lor la nivel global... Dar noi le-am preluat exacerbându-ne NOI orgoliul de Înălţat, Ascensionat, etc.
Suntem de fapt oameni obişnuiţi cărora li se deschid plexurile prin lucrări exterioare. Modestie mai multă nu ne-ar strica nimănui... Învăţăm deocamdată cum să gestionăm astfel de energii, care revin la forma lor dinainte de ultima glaciaţiune. Atât şi nimic mai mult. Nu suntem primate care fac primii lor paşi în lume, dar nici entităţi ascensionate. Mulţi români - chiar cunosc - au această impresie, doar pentru că recunosc cu bucurie că viaţa spiritului nu se termină aici. Descoperind iubirea la aceste nivele de vibraţie deocamdată pământene, şi ar fi bine să conştientizăm că ORICE lucru făcut cu drag de lume duce către noi trepte de învăţătură.
Mai vorbim !! Capul sus fără ruşine... asta e părerea mea... Acum... şi tu crezi cum poţi, dar CREZI CA TINE!!! Acceptă că alţii spun ce spun, dar cu modestie mergi mai departe cu simţirile tale !!
Şi cu urările mele de bine !!!

Unknown spunea...

prezenţa în sine presupune activarea atât a inimii cât şi a minţii pentru că amândouă sunt relee extraordinare decelând în continuu informaţia care curge peste tot, învăluind corpurile suprasensibile cu iubirea care le dinamizează. cu siguranţă că nimic pe lumea asta e de prisos, totul organizându-se într-o măsura mai mică sau mai mare în aceleaşi sens fractalic, către uniune, către convergenţa emoţională, către TOT. şi având extraordinara şansă să primim atât de mult în aceste vremuri (cred că e potrivit la un moment dat să abordezi pe îndelete şi subiectul continuumului spaţiu-timp şi poziţia din care începi să te situezi peste impresia tic-tacului, ca de deasupra norilor) revin vechile învăţăminte, energiile vechi se contopesc cu cele noi, formând ceva şi mai frumos, aceste spirale bidirecţionale hrănesc atât inima cât şi mintea.

împletirea gândirii emoţionale cu cognitivul mental este, cred eu, deja începută. peste toate informaţiile care zboară de pe un sens pe altul de mers al autostrăzii sufletelor, peste ploaia infinită de ajutători care roiesc în jurul nostru, din ce în ce mai pregnant, peste toate încercările noastre de a asimila, de a ordona sau de a înţelege.

fiecare îşi manifestă prezenţa în acord cu ceea ce fiinţa interioară are ca şi semnătură a gradului de acceptare şi încorporare a iubirii divine. şi atunci ceea ce manifestă (există şi cazuri care nu urmează acest tipic, dar sunt puţini cei care şi-au ales o manifestare contrastantă acestei tendinţe) e în concordanţă cu integrările realizate. dar ceea ce mi se oare foarte important şi nu ştiu cât de mult e spus e faptul că totul face parte dintr-o normalitate pe care trebuie să o acceptăm cu sufletul dacă nu ne este familiară sau aproape, să vedem în cele mai întunecate poziţii ale manifestărilor raza de lumină care le mişcă, pentru că suntem scântei divine, chiar dacă mai aproape sau mai departe pe minunata bandă moebius pe care ne rotim conform alegerilor făcute.

dragostea iubirii să te lumineze şi pe mai departe!

Nima spunea...

Buna seara , Cristiana ! >:D<

Daca intre Minte si Inima asezam Constiinta...atunci putem implini toate felurile de Dragoste (in toate corpurile ce ne-nfasoara Sufletul: carnal, mental...)