Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

CU ADEVĂRAT HRISTOS A ÎNVIAT !

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


miercuri, 23 iunie 2010

ÎMPLETIREA NOULUI CU VECHIUL: ARMONIE ŞI ECHILIBRU


Să facem o scurtă întrerupere a călătoriilor noastre astrale.
Sau poate că nu este chiar o întrerupere…

Suntem aici, pe Pământ, ca să învăţăm, să ne echilibrăm şi să ajungem să ne armonizăm cu noi înşine – apoi cu tot ceea ce ne înconjoară.
Este o perioadă de învăţături multiple pentru spiritele care au nevoie de ajutor privind diverse învăţături:
– să primim învăţăm să primim ajutor;
– să învăţăm să oferim ajutor.
Să înţelegem cu toţii că este necesară oricărui nivel de evoluţie formarea abilităţii de adaptare rapidă la conjuncturile în care trăim. Care se schimbă rapid, de la o perioadă de timp scurtă – la alta, indiferent ce ne-ar cere fiecare astfel de perioadă în parte.
Cele mai puternice spirite se întrupează în această perioadă. A fi puternici la începuturile evoluţiilor nu înseamnă deja să fim şi maleabili, înţelegători, toleranţi, ajutători. Înseamnă agresivitate şi ambiţia de a transforma totul după plăcerea sau durerea noastră. Puterea adevărată a omului creator nu este însă agresivitatea, nu înseamnă a avea curajul trăirii cu orice preţ. Dar nici nu este de dispreţuit o astfel de putere, pentru a nu ajunge să dispreţuim orice fel de vieţuitoare care se foloseşte în lumea sa de tot ceea ce are, ce poate în momentul său de putere. Aşa sunt primele trepte de evoluţie, iar înţelegerea acestor lucruri reprezintă primele trepte de aprofundare a înţelegerilor evoluţiilor noastre.
Puterea adaptărilor se învaţă şi se consolidează prin practică. Dar pentru a ajunge acolo este nevoie de înţelegere şi experienţă a punerii înţelegerilor în practică. Spiritele care îşi arată puterea prin agresiune au putere să se ţină strâns de încredinţările proprii, să nu abdice nicidecum de la ele, să-şi impună punctul de vedere cu orice preţ, iar trăirea necesităţii de a se adapta la condiţiile schimbărilor este intenţionat dată la o parte. Însă trăirea propriu zisă conduce, în timpul vieţii sau după ea, la necesitatea luării în consideraţie a acestei abilităţi, apoi şi la dorinţa de a o obţine. Şi dacă acum un om crede că o astfel de idee conduce la încredinţarea că nu e necesar efortul de acest fel în timpul vieţii, ne vom da seama că cel care are o astfel de atitudine nici nu este obligat prin destin să aibă alta. Astfel încât degeaba ne-am strădui să impunem cunoaşterile echilibrante pentru că, de fapt, nu putem obliga pe nimeni să le urmeze până la capăt. Cel mult orgoliul nostru poate ajunge să dispreţuiască din plin pe cei care nu se pot menţine la un nivel ridicat. Dar şi asta este o învăţătură: de distanţare de astfel de manifestare, o învăţătură profundă de ajutător.
Omenirea a trecut prin tot felul de adaptări cruciale de-a lungul ultimelor 40 – 60 milioane ani. Acestea sunt ultimele, şi cele mai complexe ale acestei etape – pentru unii chiar cele mai complexe dintre toate cele trăite aici. Trebuie să le trecem, să le trăim pe cont propriu: pe fiecare dintre ele. Şi mai ales – fiecare în felul său, simţindu-se pe el însuşi, înţelegându-se pe sine şi astfel, mai departe, şi pe ceilalţi din jur.
Este o perioadă oarecum grea, pentru fiecare în parte cu un anumit specific de greutate, pentru că mulţi dintre noi învăţăm simultan şi să preluăm din experienţa altora, şi să oferim exemplul nostru – altora. Se petrec multe lucruri cu noi înşine, este adevărat, şi toate formează expresia unor mari schimbări, fără însă să fim cu totul nepregătiţi să le facem faţă. Doar că până acum nu le-am conştientizat prea mult, în vâltorile istoriei pe care am construit-o, am trăit-o. Am acumulat o experienţă a conştientizărilor care a ajuns la acea masă critică care formează o nouă simţire: conştienţa schimbărilor.
De fapt, fiecare dintre noi trăim cel puţin o astfel de trecere – cunoscută şi nu prea, la toate valenţele ei psihice, spirituale în ultimă, sau primă instanţă: prea puţin corect, şi incomplet înţeleasă. Adolescenţa este trecerea de la copilărie la maturitate şi ea începe de fapt cam la 7 – 8 – 9 ani pentru fiecare om după cum fiecare spirit îşi preia corpurile spirituale: de la mama sa după trup sau, în lipsa mamei, de la orice alt susţinător spiritual desemnat de coordonatorii de evoluţii, după susţinătorul spiritual natural (mamă).
(Se va studia “Dansul vieţii şi al morţii, la dresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/02/dansul-vietii-si-al-mortii.html )
Cuminţi sau mai puţin cuminţi, după cum ne este felul sau mediul din care ne luăm primele exemple pentru a ne acomoda în societate, ne echilibrăm nu numai prin forţe proprii, ci şi pentru că natura îşi face singură intrările, astfel încât adolescenţa trece mai mult sau mai puţin profund conştientizată ca fiind o epocă de adaptări şi de învăţături.
Am făcut comparaţie cu adolescenţa pentru că etapa pe care o trăim, şi care va lua avânt în continuare, este foarte asemănătoare din majoritatea punctelor de vedere cu adolescenţa, având în plus o conştientizare mai largă care vine de regulă în plină maturitate. Iar cei care îşi pun întrebări şi doresc sincer să ajungă la echilibru, armonie şi chiar acel fel de fericire pe care o văd la unii oameni din jur, sunt deja pe drumul înţelegerilor. Şi chiar pe drumul fericirii lor. Nu o fericire neapărat a matrimonialului, spunem noi azi “împlinire” legând totul de acest aspect al vieţii omeneşti. Împlinirea adevărată în cuplu poate fi găsită prin simţirea comună a împletirii împlinirilor personale. Şi, stând de vorbă, ambii parteneri – deseori împreună cu copiii lor, ajunşi poate chiar şi ei la vârsta maturităţii lor – îşi pot găsi înţelegerile reciproce, ajungând ca ele să-i conducă la un astfel de fericire.
Ceea ce simţim însă azi, într-un mod care a devenit aproape obişnuit pentru noi, pare a fi conflict cu noi înşine: cu ceva şi cu altceva din noi înşine. Ne afectează, da! oarecum un fel de discernământ: nu neapărat acela al trăirilor curente (deşi constatăm cu timpul că sunt şi ele afectate) – ci acel discernământ care a fost învăţat chiar din copilărie, din adolescenţa pe sfârşite şi primii paşi în maturitate, trăită deja. Adică, dacă la început vedem doar câteva lucruri afectate, treptat ajungem să percepem din ce în ce mai multe.
Societatea nu ne învaţă (şi este dureros, mai cu seamă pentru cei în vârstă destul de înaintată) să ne dezvoltăm armonios după propriile înclinaţii şi dorinţe, oferindu-ne doar linii generale de moralitate, de adevărată spiritualitate, destul de înaltă şi şi destul de profundă. Căci le ştie. Ne-am dezvoltat însă după înclinaţiile mai pe ocolite, mai pe furate ale societăţii şi deseori după dorinţele părinţilor. Unora dintre noi ni s-a părut normal – altora, nu.
Unii au urmat totul.. nu chiar orbeşte, dar cu un fel de încuviinţare tacită – chiar încredere.
Alţii ne-am zbătut, ne-am bătut cu sentimentele pe post de săbii sau arcuri cu săgeţi de multe ori otrăvite: părinţii şi copii, într-un perpetuu război civil, familial.
Alţii le-am trăit pe toate, de-a valma.
Şi unii, şi alţii cred că au făcut cumva bine, din punctul lor de vedere. Părinţii noştri însă, în treacăt fie spus, au suferit mai mult, dar noi, copiii, nu am ştiut. Ei au învăţat să-şi ascundă simţirile, trăirile, noi nu am ştiut să ne ascundem. Nici nu ne-am dorit, oricât au insistat. Şi au insistat!!
Ne-au învăţat ce au învăţat şi dânşii, iar pentru asta nu trebuie să-i judecăm aspru, chiar dacă dânşii o mai fac şi azi.. Nu au ştiut să facă altceva.
Noi ne-am născut sub alte stele..
Ne-au învăţat să ne ascundem, chiar şi de noi înşine…
Ne-au învăţat să păstrăm vechiul ca să putem supravieţui într-o societate plină de vechi. Noutatea era doar: televiziune, casetofon, maşinării casnice, autoturism.
Ne-am potolit conflictele interioare cu şcoala, casa, serviciul şi retur. Ne-am certat, ne-am împăcat. Sau nu. Am considerat că am fost buni sau răi. Întotdeauna de vină era exteriorul. Dacă nu erau cele din exterior care să ne abată atenţia, mergeam nervos mai departe. Deveneam calmi până ce apărea altceva care să … ne scoată din sărite…
Într-un fel intuitiv da! Românul chiar are această vorbă bună, pe lângă aceea “a te scoate din fire” (firele, drumurile normale, echilibrate ale vieţii): “a te scoate din sărite”. Căci mergem prin viaţă pe “sărite”, adică ocolind complicaţiile, alegând drumurile cele mai uşoare, cele “normale”. Cele vechi, în care toată lumea are, de bine – de rău, puţină experienţă. Cele care nu ne convenea le-am ocolit.
Nu ne-am întrebat niciodată: până când??
Lumea însă se schimbă. Porneşte întotdeauna de la cele nevăzute, se dezvoltă în cele văzute şi se împlineşte din nou în cele nevăzute. Liniştea poate să fie la început aceea a necunoaşterii. Cunoaşterea nouă tulbură, într-o societate fără cunoaştere profundă generalizată. O negăm pentru că ne tulbură. Tulbură liniştea dinainte, şi dacă dezvoltările dau peste noi, vrând-nevrând, liniştea ulterioară dezvoltărilor aşezate este de fapt o nouă linişte: trăirea în cunoaştere. Nu este de loc o linişte simplă, ca şi cea anterioară, ci este deja adaptare. A trecut “şocul schimbării” şi nici nu ne dăm seama de fapt că am deviat mult de la tiparul dinainte. Ne-am obişnuit cu altul, cu noutatea, şi trăim de fapt la un alt nivel. Unii numesc asta “dimensiune” şi am discutat despre ce confuzii se pot naşte aici. Le vom relua, oricum, vom aprofunda acele discuţii.
Da, comparativ cu cele vechi, mulţi dintre noi, la începuturi, credem că am luat-o razna. De fapt, “tiparele” vechi se umplu cu ceva nou, şi acest lucru este, de fapt cel mai aspru subiect al epocii noastre. Totul pare neschimbat, şi totuşi nimic nu mai este ca şi înainte.
Însă doar necunoaşterea noastră ne doare. Totul a existat, întotdeauna, chiar dacă în diferite timpuri – în diferite proporţii. Noi am trăit “pe sărite”, cunoscând doar aspectele legate de interesele societăţii, aşa cum ne-a dictat ea. Am trăit numai în “dimensiunea” celor exclusiv văzute, percepute doar cu simţurile trupurilor noastre. Despre intuiţie ne era ruşine să vorbim, până ce străinătatea a început să vorbească tot mai des de telepatie, intuiţie, şi altele. Atunci ne-am spus: aaaaaa… noi trăiam asta de mult, dar ne era ruşine să vorbim deschis, toată lumea ştia şi se ferea… Când lumea a început să vorbească despre copiii indigo, noi ştiam că de mult se năşteau astfel de copii la noi: şi indigo, şi curcubeu (foarte, dar foarte mulţi curcubeu) şi “de cristal”, doar că ei se înăbuşeau de cum deschideau gura. Aşa era “normal”…
Azi, acum, vorbim din ce în ce mai mult despre energii, despre energiile în curs de înnoire: mulţi se îndoiesc încă de existenţa lor sau îşi închid (sau împietresc, mai biblic spus) sufletele, pentru că le este frică de noutate. Dar va veni din nou o vreme când mulţi, din ce în ce mai mulţi, vor vorbi, şi atunci vom aveam curaj cu toţii să ne deschidem sufletele.
Noul umple cu “ceva” fiecare nivel al câmpurilor noastre, al corpurilor noastre. Segmentele specifice fiecărui câmp energo-material-vibraţional se umplu integral cu ceva nou pentru noi. De fapt toate au mai fost odată, dar nu ştim cu toţii acest lucru. Până acum, de 10 milenii, omenirea a trăit la cele mai scăzute valori ale fiecărui segment vibraţional în parte. De la ultima glaciaţiune spre contemporan, toate segmentele fiecărui câmp în parte au fost în diminuare de vibraţie: nu ca volum de energii şi materii circulante, ci acelaşi volum de elemente circulante a pierdut constant, şi pentru noi, oamenii: perceptibil, din vibraţia filamentelor de energii şi materii circulante în spaţiile interstelare. Să înţelegem bine că populaţiile vremurilor anterioare se exprimau comparativ, metaforic, fără să-şi facă probleme de semantică: întunecarea luminii era pentru ei o realitate percepută în mod real, de la o generaţie la alta iar, pentru cei mai perceptivi – chiar de-a lungul unei singure generaţii.
Cea mai joasă valoare a vibraţiilor locale a fost percepută în preajma venirii pe Pământ a lui Iisus (şi perioada o numim: înainte de Christos, şi scriem prescurtat: Î.Ch.), iar după plecarea Sa (după finalizarea lucrării sale, de mult mai mare anvergură decât o cunoaştem azi oficial, religios) vibraţia a început să crească, pe fiecare segment al câmpurilor, în parte. Ea se află în continuare în creştere şi acum, spre o valoare maximă la toate nivelele (epoca o numim: după Christos, scris prescurtat: d.Ch.).
Odată cu creşterea valorilor vibraţionale curente, se dezvoltă în corpurile noastre arhetipale (adică: corpuri care au structurile create, dar ele se dezvoltă şi funcţionează în funcţie de condiţiile energo-materiale şi vibraţionale curente): la început noi structuri de percepţie, la nivelul tuturor corpurilor noastre: fizic + fluidice. Funcţionarea lor la nivele din ce în ce mai înalte conduce la dezvoltări ale unor alte structuri, specifice altor manifestări la nivele tot mai înalte de vibraţie planetară, în special pentru spiritele creatoare conştiente (dar nici restul biosistemului nu rămâne neschimbat). Căci chiar folosirea conştientă a fluxurilor energo-materiale prin gândire, deplasare, creaţie materială conduce la întărirea corpurilor şi câmpurilor lor, la întărirea lor, la dezvoltarea structurilor lor şi astfel la revenirea în înţelegerile folosirilor lor pe scară din ce în ce mai extinsă.
Şi înţelegem astfel că nimic nu stă pe loc, nimic nu este bătut în cuie, nimic nu este static în simplitatea sa. Şi mai ales ne dăm seama că numai treptat le conştientizăm pe toate, acesta fiind chiar un anume fel de protecţie pe care coordonatorii evoluţiilor noastre ni-l oferă, ferindu-ne de oboseli, până când vom învăţa să ne protejăm singuri.
Deocamdată trăim vremurile de trecere de la o perioadă planetară la alta, când peste tot vechiul se împleteşte cu noul. Nu fluxurile îşi cresc singure acum vibraţia, ci pe lângă fluxurile vechi, cu vibraţia diminuată, intră în univers fluxuri noi, cu vibraţie mare, care nu au apucat încă să-şi piardă vibraţia prin circulaţie universică extinsă, pe parcursurile lungi de existenţă proprie.
Vechiul şi noul se împleteşte acum în lumea noastră. Trăim astfel de vremuri, care păstrează, şi folosesc amprenta vremurilor vechi, şi în continuare creează loc şi putere celor noi, care se vor împlini în viitor.
Trăim astfel de vremuri ca să învăţăm să ne orientăm din ce în ce mai rapid, în situaţii din ce în ce mai variate. Să ne învingem panica veche şi să ne orientăm oricând, cu experienţa pe care am acumulat-o. Căci ea este acumulată, şi doar nu ştim să o folosim rapid şi eficient.

PANICA… ÎN FOND, CÂT DE BUNĂ NE POATE FI EA – NOUĂ !!…
Omul azi este cuprins din ce în ce mai des de panică, iar acest lucru nu este ceva ruşinos, aşa cum ne împinge de multe ori societatea să credem. O societate care îşi ascunde în continuare trăirile, ruşinându-se de multe dintre ele: mai mult de cele morale.. culmea!! ..de cele echilibrate sau cele care ne pot conduce către descoperirea laturilor pe care le credem de “slăbiciune”… unde de fapt se modelează adevărata noastră putere. Ne este frică să nu ne stricăm imaginea în faţa lumii şi ne punem întrebări destul de târziu: atunci când descoperim că avem puterea, simţim că este momentul să luăm hotărârea să facem curat în viaţa noastră, să nu mai ascundem, să luăm fără ruşine exemplul altora, să înţelegem din ce în ce mai profund cu ce avem de-a face.
Vrem să ne învingem frica de noi înşine şi de neputinţele noastre: de un anume fel de neputinţe, care, dacă le-am putea înţelege şi depăşi, ne-ar elibera drumurile pentru mai departe.
Panica de fapt este ceva foarte normal în vremuri în care omul, cu toată creaţia sa care îl scoate de multe ori din impas, nu are multă experienţă în a găsi căi de orientare rapidă în mediul său de trai. Şi atunci ea ne este bună pentru supravieţuire: pentru a ne ajuta să evaluăm şansele şi să găsim repede căile noastre de supravieţuire. Treptat ne formăm o experienţă de orientare rapidă, şi de multiple feluri, pentru fiecare fel de situaţie sau pentru grupuri de situaţii de aceleşi fel, de aceeaşi natură. Însă pentru fiecare om în parte consolidarea aplicării celor ştiute se face în timp îndelungat.
De fapt, normalitatea acestei panici provine şi dintr-un alt fel de obişnuinţă, subconştientă, pe care nu-l prea credem azi: omenirea este formată din spirite care vin din evoluţii protejate îndelungate: protejate prin forţe proprii sau prin constituţia naturală a corpurilor de manifestare. Ne-am dezobişnuit să ne apărăm de multe feluri de agresiuni, iar ceea ce reînvăţăm acum, pe Pământ, printre multe altele, este şi diminuarea conştientă a panicii – rămăşiţă din evoluţiile trecute la aceste nivele de vibraţie joasă a universului.
Reînvăţăm însă pornind din cele vechi şi remodelându-ne după standarde mult mai înalte. Conştientizăm cu ce am rămas în obişnuinţe, din evoluţiile anterioare, după care fiecare dintre noi va avea un timp consacrat remodelării, după puterea spirituală actuală. Încă rezonăm puternic cu un biosistem planetar care se alertează prin panică şi se apără prin agresiune. Pornind de la astfel de manifestări putem să ne reorientăm în găsirea celor mai bune soluţii de ieşire din evenimentele relativ dure cu care ne confruntăm nu de puţine ori.
Eu personal cunosc două căi de învingere a panicii:
– respiraţia adâncă şi prelungită, rară. Nu cred că este nevoie chiar de cursuri complete yoga – ceea ce însă nu înseamnă că sunt împotriva unor astfel de cunoaşteri, atâta timp cât efortul nu ne afectează sănătatea.
– (nu! nu numărătoarea – deşi este şi aceea ceva, după cum simte fiecare!) ci – mai ales în genul de evenimente pe care îl conştientizăm şi despre care discutăm acum – însemnarea unor întrebări fireşti care apar trăind, şi căutarea, în funcţie de context, a unor răspunsuri în care să combinăm simţirea cu gândirea.

ÎNTREBĂRI… RĂSPUNSURI… ÎNŢELEGERI… CONTINUĂRI
Întrebare: Este bine?
Răspuns: Poate că nu este chiar rău.

Greşesc?
Poate că am greşit până acum, dacă simt că sunt tulburat. Acum să văd ce pot face.

Să mă opresc?
Poate doar cât să respir adânc, să mă gândesc, să simt ce mă poate linişti acum.

Să mă întorc?
Am oare loc de întors? Aş vrea eu cu adevărat să mă întorc? Nu cumva m-am obişnuit să doresc asta?
Ce doresc de fapt acum?

Să merg mai departe?
Oricum merg mai departe! Să şi râd un picuţ, nu strică!! Dar apoi – merg mai departe, dar cum? Cu cine? Ce mă aştept de la mine, în primul rând? De la alţii? Da, chiar! Ce priorităţi am acum? Cred că să-mi asigur plata vieţii, căci aşa este în societatea asta. Vreau avere? Vreau ceva decent? Ce înţeleg prin decent? Discret, echilibrat, fără lux neapărat. Şi mai vreau să mă informez mai departe, după cum pot, să mă interesez de cele care mi-ar deschide orizontul… Da, să caut. Să trec în primul rând prin filtrul meu, nu să iau de-a gata, căci altfel ajung din nou de unde am pornit…

Trebuie să mă simt pe mine. Să simt eu un răsărit de soare, un apus (fie şi pe un lac, dacă nu am bani de mers la mare..)

Nu pot să tac acum. Când voi mai găsi nişte răspunsuri, nişte liniştiri, voi ajunge să şi tac. Şi din gânduri, şi din vorbă. Acum am nevoie de înţelegeri. De întrebări şi de răspunsuri.

Să fug?
…unde?? De propria mea fiinţă am fugit: din interior în exterior, în exterior am căutat totul, ajungând să-mi doresc să fiu ca altul, în locul altuia, în sufletul altuia.. Vreau să stau pe loc, aici, cu mine, să nu-mi mai fie silă, milă, jenă de mine, cu mine… Să nu mă mai plictisesc cu mine. Să mă obişnuiesc să simt totul în mine. Din mine, aşa cum sunt şi pot, şi gândesc, eu personal – în exterior. Să mă simt bine în pielea mea. Poate că tot acolo voi ajunge, dar cu siguranţă voi vedea lucrurile altfel. Pentru că mă voi fi trăit pe mine însămi. Îmi voi fi trăit viaţa mea. Mă voi fi străduit să îmi plac, să mă plac, să-mi placă viaţa cu toate cele pe care le accept. Cu cele vechi şi cu cele noi. Le găsesc eu folosinţă.
Poate chiar o să-mi placă!!

Pentru că nu mai am unde să mă ascund. Ştiu, am auzit, oriunde aş fugi tot de asta dau. Pentru că din mine, de mine chiar nu pot fugi, adică da… poţi, normal! Dar tot acolo, la simţirea aceea, voi ajunge iar şi iar! Şi m-am cam săturat…
Până acum era un nonsens, acum este pentru mine un NOU sens. Acum văd asta. Este o deosebire.
M-am ascuns, poetic, în inima iubitului meu… El s-a săturat, a vrut altceva, a zis sau a simţit că eram două vechituri una peste alta în acelaşi loc…
M-am ascuns în inima copiilor mei şi ei şi-au găsit pe alţii. Au plecat în lumea largă, cu ei înşişi şi cu bagajele lor…
Şi să aştept să revină totul… până când? Bine, poate să fie aşa, dar până atunci ce fac eu?? E un timp în care pot să mă descopăr pe mine însămi, să aştept să am încredere în mine însămi. Să-mi reformulez încrederea în alţii. Să-mi placă să am încredere în ei, chiar dacă uneori oamenii ne pot dezamăgi… asta este!! Poate şi eu dezamăgesc, deşi îmi place să aibă oamenii încredere în mine.
Apoi să-mi cunosc „nevrutele”, poate s-au schimbat între timp şi aş putea să-mi cresc „vrutele” şi… de ce nu?? chiar şi noi „nevrutele”…

Şi să nu mă grăbesc. Numai aşa cred că îmi pot depăşi iluziile. Şi limitele.
Mai ales limitele. Atâta cât pot eu acum. Pe urmă mai vedem ce va fi.
***
Da. Aşa cum energiile noi se împletesc acum cu cele vechi, tot aşa acum vechiul trebuie să fie folosit, căci din el, din manifestările vechi ne remodelăm noi azi. Nu trebuie dispreţuit, mototolit şi aruncat.

Vechiul este o experienţă din care întotdeauna vom porni la înaintare. Doar ponderea lui trebuie să scadă acum. Vechiul trebuie rafinat, de fapt. La asta ar trebui să ne gândim foarte serios, cred eu, în vremurile care vor veni.

Nu cred că trebuie musai să ne despărţim de vechi, căci aşa ne alimentăm războiul din noi, războiul cu noi. De aici pornesc frământări şi procesul astfel devine dureros: el este oricum complex, aşa cum sugeram, poate să fie oricum – dar dureros: nu. Numai fracturile sunt şi adâncesc frământările şi durerile. Aici, pe Pământ, nu ne putem lipsi de mai nimic: măcar şi pentru a compara ce simţim ca noutate – cu toate gradele de vechi pe care le cunoaştem.
Măcar pentru a ne pune întrebări şi a ne orienta către noi răspunsuri.
Fiecare moment, de fapt, este nou prin el însuşi, este nou şi în acelaşi timp devine vechi. Ştim bine asta. Fiecare treaptă este o înălţare şi în acelaşi timp este de sprijin pentru treapta următoare. Numai aşa mersul devine fluid, armonios. Până când ajungem să zburăm, mai avem nevoie de Pământ.
Poate că doar aşa putem să înţelegem ce este în noi. Ce se petrece în noi.

Eu, cel puţin, aşa am aflat…

9 comentarii:

Anonim spunea...

Iti multumesc atat de mult!...
...cu tot sufletul...

Li spunea...

Astazi ti-am impletit o coronita cu sanziene in care am pus numai ganduri bune ,am imbinat noul cu vechiul si toata admiratia pentru ce ne aduci la cunostinta.

Cristiana spunea...

Curaj!! De milioane si milioane de ori CURAJ !!
Si INCREDERE IN TINE !!!
Si daca credem ca am pierdut curajul si increderea, sa respiram adanc si sa ne spunem intotdeauna: CADEREA E PE VARFURI !!

Adica: una e sa cadem de pe un munte la poale si alta este sa ne impiedicam de o piatra si sa traim o mica panta.
Eu sunt un iubitor de munte, si privesc cum se valuresc culmile alpine.. ai zice ca fara de sfarsit... Cand am o cadere - si nu e nici o rusine asta - stiu BINE ca nu e o cadere pana la poale, NICIODATA, si doar o alunecare pe o mica panta.
Si mai este inca ceva (cat de multe ar fi pentru a incuraja!!!)
Cum spunea Iisus: credinta ta te-a salvat.
Pentru ca totul este in noi. Primesti o mana de ajutor daca ai si tu o mana. Daca nu avem si nu suntem pregatiti sa primim o incurajare... n-o primeam. Si eu, la fel ca si tine. Acum sau oricand, tu eu sau oricine.

Ca sa nu mai vorbim ca suntem inimaginabil de mult ajutati fara s-o constientizam. Nu avem atatea maini cate ajutoare primim ...

Avem o mare zestre cu noi, o purtam dar nu o prea stim SI TREBUIE S-O CUNOASTEM, SA AVEM INCREDERE IN EA.

Tu te-ai ridicat pentru ca ai putere. Odihneste te si mergi pe acest drum. Indiferent cum ar fi, nu suntem niciodata singuri pe drum.

Orice om are acest fel de putere, dar nu prea stie. Poti sa incurajezi pornind chiar din simtirile, din dezorienterile, din intrebarile omului, pentru ca acelea sunt radacinile lui. Fiecare trebuie sa pornim din ceea ce este in noi.

Uuuu!! s-a facut tarziu!! Am zburat la serviciu !!
Toate cele bune, curaj si incredere!!
cu drag, Chris

Cristiana spunea...

Buna dimineata, draga mea Li !!!
Am primit cu atat de multa bucurie coronita ta cu sânziene!! căci pe aici nu e nimeni cu sânziene in aceasta dimineata, din cauza ploilor pesemne.. Dar imi spuneam "Lasa! ele sunt in sufletul tau!!"
Asa incat am imbratisat si sarutat sânzienele tale, am pus si eu cateva sânziene alaturi de tine si uite!!
SA LE OFERIM TUTUROR!!

CU ÎMBRĂŢIŞĂRI DE SÂNZIENE, CU TOT DRAGUL DIN LUME!!
LILIANA & CRISTIANA

Cristiana spunea...

Ar mai fi de spus ceva (bine... cate nu ar mai fi !!) referitor la primele tale ganduri, Anonim. Despre conflictul din noi, cu noi insine, despre interior si exterior. Am notat si inceput deja sa creionez parerea mea despre acest lucru, caci aici eu vad niste subtilitati despre care cred ca pe aici nu am mai discutat pe larg.

Li spunea...

Astazi 26 iunie la ora 14,38 a avut loc cosmic o impletire a energiilor cosmice vechi cu cele noi formand dreptunghiul mistic si totodata combinarea tuturor energiilor planetare.

Cristiana spunea...

Draga Li, multumesc pentru cele scrise!!
Sa incep prin a spune ca pe acest blog nu se pomeneste macar de ... mistic, misticism, mister !! Pentru ca nimic nu este lasat sa fie necunoscut oamenilor.
Dar putem sa spunem inaltator, dumnezeiesc.

Cu aceasta ocazie sa mai spun cateva cuvinte pe care poate multi dintre noii mei cititori nu le cunosc sau nu s-au obisnuit cu asemenea informatii privind cunoasterea noastra straveche, a romanilor: a getilor. Cunoasterea s-a pierdut intre timp, incarcerata de structuri laice si religioase, de-a lungul timpului. A ramas doar intuitia si au ramas urme in literatura, in muzica traditionala. Vom discuta si despre astfel de lucruri in curand, pe Drumuri Spirituale.

O sa scriu cateva cuvinte pe Jurnal, referirot la Zilele Mijlocului de Vara, ca sa nu fragmentez prea mult Calatoria astrala. M-am apucat deja sa scriu segmentul urmator.

Li spunea...

Calea spiritualitatii nu trebuie privita cu dispret,ci cu foarte mare seriozitate,ea este aratata tuturor dar fiecare are libertatea de a alege.Existam ca entitate atat vizibil care se supune legilor materiei cat si in invizibil

Anonim spunea...

Astept cu nerabdare continuarea "despre conflictul din noi, cu noi insine, despre interior si exterior"... acolo este marea framantare... si nevoia de ajutor.
Multumesc, Cristiana.
Am citit azi intr-o carte o idee care se potriveste acum, aici: cuvintele spun totul, exact ceea ce trebuie, atunci cand trebuie, pentru ca in cuvinte este Dumnezeu.
Astept cuvintele...Cuvantul...