ILUMINAREA (2)

După ce am dezbătut câteva idei generale privind acest termen, este timpul să intrăm în dezbaterea propriu-zisă a acestui subiect. Să lăsăm teoriile sau practicile conspirative, după cum sunt ele în lume şi să ne ocupăm de semnificațiile, rădăcinile şi practicile acestui volum spiritual complex. Care cuprind o serie întreagă de categorii speciale, categorii care sunt sau nu sunt asociate acestui element, care oferă sau nu o linie practică de pătrundere în profunzimi – dar oferă cu siguranţă volum, extindere în continuare şi îmbogăţire prin noutăţile pe care timpurile pe care le trăim le aduc, şi le vor aduce în continuare.
Înainte de a vedea ce nu este şi ce este iluminarea, să vedem în ce măsură ea este accesibilă tuturor. Iar dacă este, care sunt liniile de gândire care conduc către o asemenea idee. Modul în care liniile temporale creează înţelegerile necesare pentru ca oamenii să le aibă pe toate în vedere, în mersul lor spiritual înainte.
Dacă discutăm despre iluminare ca despre un termen misterios, despre care ştim doar că aduce instantaneu înţelegerea tuturor lucrurilor, oamenilor, fenomenelor, structurilor universale, să punctăm deocamdată că el nu are nici o notă de mister, decât în măsura în care discuţiile asupra complexului acestui element au fost nesemnificativ abordate în mod oficial până acum. A spune astăzi „oficial” înseamnă la nivel de mase largi, prin învăţământ sau prin diverse mijloace mass media. Nu se spune nu pentru că nu s-ar cunoaşte multe aspecte: şi cele care se cunosc ar putea fi aprofundate mereu, dacă ar fi oferite spre cunoaştere de masă, prin căutările de înţelegere ale tuturor, prin puterile de înţelegere ale multora şi căutările de apropiere de astfel de puteri – tot a multora. S-ar fi putut ajunge până acum la aprofundarea multor aspecte, laturi ale fenomenologiei propriu-zise, dar şi colaterale: care însă conduc toate la pătrunderea în profunzime şi la aplicaţii, după puterea fiecăruia: a tuturor oamenilor – mai mult sau mai puţin, după puterile lor de concentrare.
Şi atunci nimic nu ar mai fi fost un mister.
Pentru că nu există mistere, ci doar lucruri necercetate; sau confuzii rezultate din cercetări în stadii incipiente, sau informări mai mult sau mai puţin corecte, după interese de loc obscure – doar exercitarea puterii prin agresivitate, cu toată pleiada efectelor însoţitoare; multe sunt elemente superficial cercetate şi rămase în suspensie sub termenul de „mister”, sub impunerea medieval-contemporană „Crede şi nu cerceta”, sub alţi termeni proveniţi din limbi străine şi vechi, la care masele largi nu au avut niciodată acces. De multe ori doar sensul larg îl cunosc chiar şi cei care le folosesc, crezând că a nu cunoaşte lucrurile în profunzimea lor este un act de smerenie.
Să ne oprim aici, să nu intrăm pe făgaşul acuzelor, mai mult sau mai puţin voluntare.
Termenul de iluminare nu trebuie confundat cu elementul de cunoaştere aplicată, din care se descoperă noi aplicaţii cu multitudinea de elemente material-energetice existente (care formează fondul nostru planetar existenţial) şi cu volumul de experienţă pe care îl avem. Şi care este, în fiecare moment al timpului pământean, îmbogăţit prin trăirile, manifestările tuturor oamenilor: de fapt, ale tuturor spiritelor întrupate, indiferent dacă această întrupare este în corpuri astrale sau în corpuri fizice.
Dacă privim iluminarea ca pe un fenomen propriu unei lumi care pare că se naşte acum, trecând de la primitiv, animalic, către faze superioare de evoluţie, atinse sporadic acum, lăsând să se întrevadă un posibil viitor în care se poate generaliza un asemenea suport de trăire interioară şi exterioară, atunci este într-adevăr un lucru misterios. Căci nu ar exista decât bănuieli că o astfel de trecere este ceva cu totul întâmplător, precum am crede însăşi viaţa.
Lucrurile însă nu stau de loc în acest fel. Venim din evoluţii superioare, am trăit – şi încă mai trăim întrucâtva o perioadă de recesiune vibraţională a acestei părţi din univers, în care ne aflăm acum. Nu suntem, aşadar, nimeni de vină pentru cele petrecute, pentru o astfel de diminuare vibraţională, dar este bine să ne corectăm manifestările specifice unei asemenea perioade grele. Nimeni nu poartă vreo vină pentru ceea ce este şi face, nici dacă conştientizează sau nu. Nimeni nu are vreun merit deosebit dacă conştientizează mai repede sau mai lent. Este evoluţie şi atât. Învăţăm să ne descurcăm în condiţii grele, apoi învăţăm că nu trebuie să o facem oricum, călcând sau mâncând cadavrele semenilor noştri. Învăţăm, atâta timp cât însuşi timpul greutăţilor ne permite, să virăm comportamentele noastre de la manifestările pe care ni le amintim din alte vremuri – când evoluţiile ne erau pe măsura puterilor mai mici, pentru că trebuie să conştientizăm că puterile ne-au crescut, că avem condiţii să nu mai folosim experienţa veche aici, pe Pământ – sau în orice punct universic asemănător Pământului.
Avem condiţii să ne amintim şi să primim treptat experiența ajutătorilor noştri, care tocmai acest lucru fac: ne amintesc ceea ce putem face. Iar unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le avem în noi este acela de a şti că animalitatea este departe de evoluţiile noastre apropiat-trecute, că nu am evoluat pe Pământ în ultimele 40 – 60 milioane de ani din animalele planetei, pe care însă trebuie să le respectăm ca pe fraţii noştri mai mici. Care evoluează împreună cu noi, pe aceeaşi planetă, din motive bine întemeiate şi foarte clare: pentru evoluţia lor proprie, şi pentru evoluţia noastră, a oamenilor.
Istoriceşte vorbind, omul străvechi nu cunoştea termenul de iluminat, căci toată lumea planetei avea acelaşi volum de cunoştinţe, chiar dacă mulţi nu aveau puterea de a le pune încă în practică pe scară largă. Iar acesta nu este de loc un lucru rău, căci este necesar ca cei care sunt doar utilizatori şi trăitori în condiţiile create de ajutători, să ştie foarte clar ce se face pentru binele tuturor, pentru confortul lor spiritual. Iar acest lucru să se petreacă doar până când strâng suficientă experienţă pentru a putea începe să facă cu toţii acelaşi lucru, chiar dacă pe porţiuni restrânse sau în limitele unor timpuri planetare în care ritmurile cosmice şi biologice oferă condiţii optime pentru o serie destul de complexă de acţiuni noi.
Comparativ cu ceea ce face omenirea întreagă în zilele noastre, omul străvechi putea să efectueze aici, pe Pământ, lucruri pe care azi le considerăm minuni. Şi încă nu ne-ar veni să credem, căci nici ceea ce numim azi „minuni” nu se ridică la nivelul pe care l-am putea imagina acum, comparativ cu ceea ce avem în jurul nostru azi.
Pe de altă parte, ceea ce putem face noi, acum, nu putea fi realizat cu corpurile pe care le aveau oamenii în trecut. Şi mă gândesc la megastructurile portuare de azi, astronautice, de cercetare cuantică, pe lângă cele obişnuite ale vieţii noastre curente, pe care le ştim bine acum. Şi nu pentru că nu ar fi ştiut sau nu ar fi putut după priceperea lor de atunci, ci pentru că în acele vremuri erau condiţiile cele mai bune pentru desfăşurarea unor alte feluri de lucrări, care puteau fi destinate unor alte feluri de înaintări spirituale. Tocmai acesta este felul de coordonări pe care ajutătorii popoarelor spirituale le oferă celor pe care îi îndrumă pe căile unor evoluţii echilibrate, învăţând fiecare spirit în parte să trăiască după condiţiile pe care le are, să folosească fiecare, şi toate la un loc – aceste condiţii. Să-şi dezvolte în mod echilibrat toate puterile, capacităţile pe care le are şi, mai departe, să înveţe cum să-şi ajute semenii să se orienteze mereu după astfel de condiţii.
În nici unul din momentele anterioare ultimei glaciaţiuni oamenii nu s-au considerat mai importanţi decât semenii lor. Şi nu au simţit imperiul impunerii forţei de ascultare, aşa cum se petrec lucrurile acum. Chiar dacă în vremurile noastre mulţi oameni au cerut, şi încă cer, ca asemenea coordonatori să taie, să interzică celor agresivi manifestările lor, ei au puterea să înţeleagă până la urmă că lucrurile nu se pot modela în acest fel. Coordonatorii nu fac acest lucru, ei încearcă doar să amintească faptul că există manifestări care sunt de dezvoltat pentru fiecare spirit în parte; pe care trebuie să le folosească şi să-şi consolideze amintirea şi folosirea în orice condiţii s-ar afla. Se dezvoltă astfel manifestarea echilibrată, apoi curajul – care se împleteşte cu forţa interioară de a se opri când curajul poate vira, la rândul lui, către agresivitate, impunere. Iniţial s-a numit intuirea acestui moment: înţelepciune. Vremurile au adus treptat un alt termen pentru înţelegerea fiecărui moment al vieţii, înţelegerea necesităţii fiecăruia în parte – o înţelegere care poate să se refere la ceva foarte simplu sau la ceva complex: iluminare.
Dar nu toată lumea a înţeles numirea în acest fel.

RĂDĂCINILE ANTICE ALE CUNOAŞTERILOR RELATIVE DE AZI

Se poate spune că acest termen îşi trage rădăcinile din comparaţii privind cunoaşterile unor oameni, în raport cu necunoaşterile altora. Termenul era folosit sub înţelegerea de amintire, încă din timpul babilonienilor. Ea presupunea cunoaşterea felului în care omenirea – a cărei extindere pe tot Pământul conducătorii acestui popor o cunoşteau bine – îşi trăgea originile din populaţii dinainte de potop (aşa cum a fost perceput fenomenul după ultima glaciaţiune), împreună cu cunoaşteri deosebite privind desfăşurarea vieţii şi activităţilor umane. Conducătorii înţelepţi ai primelor vremuri ale poporului de pe Eufrat au continuat modul de conducere înţelept al coordonatorilor străvechi. Atitudinea lor însă a virat, treptat, către ascunderea şi pierderea unor astfel de cunoaşteri, pe măsură ce înţelegeau ridicarea prin agresivitate a lumii noi. Nu s-au ferit de propriul popor, ci de popoarele din jur.
Dar nu au făcut-o îndeajuns. Şi acest lucru îl vom dezvolta.
Dacă discutăm despre cele petrecute în vechime, să accentuăm mai întâi că termenul de “iluminare” este vechi, dar nu neapărat pentru că atunci, în vechime, a fost folosit, ci pentru că generaţiile ulterioare au numit în acest fel tot ceea ce au înţeles ele, indiferent că era vorba despre oamenii trecutului sau prezentului lor. Termenul s-a împământenit cu sens religios, miraculos, datorită lipsei unui efort susţinut pe linie informaţională: de învăţătură, de cultură universală, unde urmarea ar fi fost formarea unei înţelegeri generale de traducere a sensurilor celor existente, extinderea lor în alte direcţii sau extrapolarea lor în viitor.
În al doilea rând, înţelegerea unui asemenea fenomen nu trebuie legată neapărat de sihaştri – oameni retraşi în locuri situate departe de societate, unde să-şi capete iluminarea în linişte, după propriile lor căutări. Fenomenul a apărut în spatele zidurilor groase ale unor civilizaţii avansate pentru vremurile lor – civilizaţii apărute relativ târziu după ultima glaciaţiune.
Momentul a fost acela în care egiptenii, şi nu alte popoare – au preluat învăţătura secretă a babilonienilor şi au dezvoltat-o exact pe liniile care fuseseră ocolite cu deosebită grijă, cu înţelepciune, de maeştrii babilonieni în primul rând. Acest moment este acela al înţelegerii forţei mentale a omenirii – folosită periodic, dar destul de rar până atunci.
Ale întregii omeniri, pe care babilonienii celor dintâi vremuri (nu ai celor de pe urmă) o stimau, o respectau. Şi încurajau susţinut intuiţiile propriilor semeni, propriului popor, folosindu-le în viaţa curentă a societăţii.
Conducătorii Egiptului din primele faze ale civilizaţiei lor (care nu se numea Egipt, ci Ţara lui Kern sau derivatul de mai târziu: Ţara lui Kem) au înţeles rolul deosebit al activităţii mentale naturale, dar şi metodele de întărire a înclinaţiilor fireşti umane, preluate tot de la babilonieni. Au dezvoltat călătoria astrală conştientă, însoţită de metode agresive de cunoaştere, control, menţinerea puterii prin manipularea minţii umane, mergând până la slăbirea vitalităţii umane (mai ales a noilor născuţi). Istoria a păstrat cu grijă cele văzute – şi nu cele nevăzute, prin lupta lor de a menţine la suprafaţă o cunoaştere relativă, chiar şi aşa foarte sumară. Dar în spatele fortăreţelor pe care azi le numim temple, munca ce se desfăşura într-o tăcere absolută era îndreptată consecvent către crimă organizată până la cele mai fine detalii.
(Pentru informare ceva mai detaliată, consultaţi studiul de la adresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/calatoria-astrala.html , în special pct. 2. Vânătorii de vise)
Preoţii egipteni au fost astfel primii numiţi iluminaţi, cu respect de către servitorii lor: de altfel tot preoţi, mai puţin iniţiaţi însă în modul de folosire a puterilor lor, îndrumaţi constant să creadă că… zeii erau aceia care făceau astfel de lucruri. Primele lor teste de manipulare mentală au făcute pe servitorii lor, oameni de foarte bună credinţă, extinse apoi la acţiuni de masă, asupra întregului lor popor.
Cunoaşterea ulterioară a acestor aspecte ale istoriei, de către grupuri umane care au păstrat şi, în timp, au dezvoltat astfel de cunoaşteri, în orice popoare – nu numai în cele mediteraneene – au condus la înţelegerea felului în care capacităţile vechi, astfel folosite, s-au diminuat însă treptat. Chiar preoţii egipteni au atras atenţia asupra faptului că asemenea capacităţi se diminuau constant de mult timp, dar cunoscând căile de dezvoltare antică a unor laturi, aspecte ale forţelor mentale, se putea accentua măcar vederea mentală, cunoaşterea mentală şi urmărirea activităţilor umane ţinute apoi sub control riguros.
Tot preoţii egipteni au atras atenţia (şi, pentru ei, fusese deja prea târziu) asupra faptului că, pe de o parte, lumea se întărea aproape văzând cu ochii, ceea ce avea să conducă în final la revenirea omenirii pe calea sa cea veche, înălţată: şi atunci nimeni nu va mai putea să apară în faţa lumii drept iluminat. Fie el bun sau distrugător. Pe de altă parte, ei au atras atenţia asupra necesităţii retragerii, chiar claustrării celor cunoscători înafara societăţii, căci pentru a avea şi a susţine dezvoltarea unor astfel de capacităţi era nevoie să se trăiască într-un câmp mental rarefiat şi, chiar şi aşa, foarte ordonat: pentru care austeritatea materială era imperios necesară. Toate acestea erau necesare, dar mai era necesară şi urmărirea unui sector foarte îngust specializat de activitate mentală de acest fel, fiecare astfel de trimis cu misiune de cercetare având activitatea sa proprie, separată de a altora, şi mai ales situându-se la mare distanţă de ceilalţi “colegi” ai săi.
Preoţii egipteni au recunoscut şi greşeala de a fi preluat ei toată puterea – laică şi religioasă la un loc – crezând că vor putea salva ceva din căderea pe care o vedeau manifestându-se vertiginos. Au demonstrat şi au arătat tot ceea ce se putea face pentru recucerirea puterii – dar au recunoscut că numai popoarele tinere vor putea face ceea ce ei nu mai aveau cum să facă, în acele vremuri ale căderii lor.
Cunoaşterea lor a fost culeasă cu grijă şi păstrată generaţie după generaţie. Păstrată, încercată, folosită, dezvoltată. Cei care au avut-o astfel au creat lumea de azi şi şi-au spus lor înşişi: iluminaţi. Au păstrat şi au ordonat regulile preoţiei egiptene, chiar dacă puterile lor s-au dezvoltat pe alte linii, în plus. Numai aşa au putut să conducă lumea. Lucrarea lor a dat roadele scontate, punct cu punct. Chiar şi acolo unde şi-au luat măsuri de cunoaştere şi prevedere pentru nişte linii de dezvoltare umană a viitorului, nu numai a prezentului lor: pentru cei care au făcut această dantelare a vremurilor, viitorul lor suntem noi, acum.
Noi care aflăm şi înţelegem. Unii le folosesc şi azi, învățând să conducă mai departe în acelaşi fel; ceilalţi – cei conduşi – învățând să înţeleagă ceea ce au de făcut, fiecare în parte, în astfel de condiţii create, în astfel de societăţi.
Conducătorilor de acest fel nu le pasă, căci suntem destul de puternic ancoraţi în lumea aceasta, destul de puternic aserviţi puterii lor, pentru ca ei să domnească încă.
Ceea ce nu au putut prevede însă a fost faptul că, în ciuda previziunilor lor privind viitorul, acesta s-a împletit mereu cu prezentul, în mijlocul popoarelor ţinute în necunoaştere şi sărăcie mizeră. Au înţeles că viitorul nu dă buzna într-o zi peste oameni, dar că oamenii simpli pot crede acest lucru, din tot sufletul lor. Bazându-se pe intuiţia populară, au deschis ochii asupra diverselor motive pentru care existau în lume lucruri pe care nu le pot cuprinde, controla: peste tot, ordonat, concertat într-un anume fel, pe care mentalul lor îl cunoştea cumva, din moştenirile învăţate, urmărite şi dezvoltate prin propria lor experienţă.
Au cercetat şi au descoperit sursa. Au văzut că ea fusese bine încifrată, înzidită în scrierile vechi; dar orgoliile umane, după care îşi clădiseră propria societate planetară, ascunseseră scripturile sau le preluaseră şi le transformaseră pentru a nu mai fi recunoscute, odată cu multe altele. În acest fel s-a dezvoltat căutarea Bătrânilor popoarelor. Cei care au căutat astfel urmăreau puterea lor, la fel ca şi preoţii templelor egiptene din vechime: vitalitatea şi nemurirea Bătrânilor sau Moşilor. Încă îi mai caută, ştiu bine că sunt de găsit şi că numai atunci când ceva se va fi schimbat în lume vor putea să-i găsească. Şi dacă ceea ce fac conducătorii actuali este de calitatea celor vechi, la baza cărora au stat ei înşişi – moşii, îndrumătorii popoarelor – ei speră să le câştige încrederea.
Dar va trebui să mai treacă o vreme, să dovedească suficientă elasticitate pentru nivelul evoluţiei lor, pentru ceea ce au ei de făcut după puterile lor, să se ajungă în lume la cunoaşterea directă, din nou, a celor date cândva de moşi.
Despre acestea vom discuta pe larg în curând. Deocamdată, cei care doresc să cunoască despre dânşii mai mult, sunt invitaţi să citească cele scrise pe blogul Drumuri spirituale.
Iată aşadar cum s-a format şi a circulat prin lume normalitatea acestei numiri – iluminaţi: oameni care au cunoaşterea generală a lumii, dar care şi-au propus să conducă lumea în felul lor, folosind-o după năzuinţele şi priceperea lor. Lumea nu ar avea neapărată nevoie de conducerea lor şi ea ştie bine acest lucru, în subconştientul său. Dar lumea, în totalitatea ei, are nevoie de învăţăturile subtile ale vremurilor pentru a desfăşura orice fel de muncă, de lucrare, în orice fel de condiţii. Fără de care situaţie ar fugi de condiţii grele oriunde ar trăi prin univers – dacă ar avea unde să fugă. Pe Pământ ar fugi acolo unde doar momentan, la început, ar fi mai bine, dar din pricina aglomeraţiei s-ar ajunge la aceeaşi situaţie ca şi la începutul care a creat fuga. Momentul Pământ, cu toată conjunctura sa actuală, ne învaţă însă să folosim fuga doar în mod echilibrat, după ce am epuizat toate formele de adaptare. Sau intuiţiile care ne spun de la bun început că locul nostru nu este acolo unde ne aflăm la un moment dat, sau spre care am putea fi antrenaţi de către cei din jur: condiţiile care încep să se prefigureze ne conduc astfel la concluziile interioare de părăsire şi îndreptare către alte locuri, cu alte condiţii, pentru care suntem pregătiţi, personal sau în grup personal.
Sau să rămânem pe loc pentru a învăţa, a consolida sau a ajuta în conjuncturile create de astfel de conducători, care chiar ei înşişi învaţă de la cei pe care îi conduc. Chiar dacă o asemenea învăţătură este conştientizată, aplicată şi consolidată nu pe loc, ci la alte nivele de vibraţie, experienţa se va baza pe cunoaşterea acumulată astfel, deocamdată chiar şi numai din expectativă.
De aceea ni se spune, şi se accentuează mereu, să nu judecăm pe cei din jurul nostru. Să nu încurajăm şi să nu facem ceea ce contravine încredinţărilor noastre, dar să fim foarte conştienţi de realităţile în mijlocul cărora trăim, formate şi mereu modelate de oamenii care le trăiesc. Atitudinile şi manifestările directe sunt o realitate contrastantă cu regulile moralei cu care trăim, încredinţaţi personal de firele ei nevăzute care înalţă spiritual. Să dăm exemplul nostru potrivit acestor fire ale încredințărilor noastre. Ele sunt drumuri, căi de urmat, linii de învăţătură şi de percepere a efectelor lor: şi în viaţa noastră, şi a celor din jurul nostru.
Vom vedea în cele care urmează ceea ce nu oferă şi ce oferă iluminarea omului care merge pe căile cuminţirii spiritului, după învolburarea încrâncenărilor pe care le-a avut pentru ieşirea cu încredere din starea de supravieţuitor şi creator spontan (spunem: animal), mergând pe calea creaţiei universale înălţate (spunem: om, înger, fii de Dumnezeu).
Căci omul duce cu el însuşi, de fapt, aceste încrâncenări, care formează un fond deosebit de activ de încetinire a elanului său constructiv. De aceea ne aflăm acum, aici, să ne cunoaştem cele mai fine – pornind de la cele mai brutale – manifestări de vibraţie joasă, care ne împiedică – fiecăruia în parte şi tuturor laolaltă – înălţările spirituale.
Aşa cum mai spuneam pe aici, pe undeva, viaţa spiritului este ca o carte pe care o citim şi apoi ne întoarcem din când în când pentru a mai citi pasaje pe care le simţim insuficient înţelese, din generalitatea celor pe care le acceptăm şi le aplicăm, în rest. Citim şi alte lucruri noi, în alte părţi, lucrăm, aplicăm, consolidăm, reflectăm, generalizăm şi particularizăm, când întorcându-ne, când mergând de undeva – mai departe…
…Mergând, de fapt, cu toţii – şi fără excepţie – pe calea iluminării. A cunoaşterii – de fapt – care a stat la baza născocirii şi folosirii acestui termen.