În unele comentarii pe grupuri tematice pe facebook a apărut ideea următoare: între vieţi nu este decât somn.
Nu că nu ar exista nimic, că nu am mai exista noi înşine, spirit mort odată cu trupul (tot aşa cum se crede că spiritul s-ar naşte odată cu procreerea, ca urmare a unei activităţi sexuale parentală), ci că noi existăm ca spirit în continuare – dar dormim, la fel ca şi noaptea, când ne culcăm. Şi, în continuare, că spiritele se trezesc pe această lume după un somn profund, foarte odihnitor, fără vise, la o nouă condiţie favorabilă de procreere.
Desigur, multe faţete ale scrierilor religioase pot fi azi interpretate în multe feluri. Interpretarea de acest fel este un exerciţiu de gândire, şi toată lumea a ajuns acum să gândească – adică să analizeze aspecte ale vieţii şi societăţii vorbind coerent şi cu aparatul vorbirii (al corpului fizic) şi în gând, în minte. Este o vorbire articulată, cu care majoritatea spiritelor umane este obişnuită – dar nu este şi consolidată la nivelele joase de trăire din acest univers.
De aceea nu trebuie să râdem de oamenii care se exprimă greoi încă, în societatea noastră: şi vibraţia joasă, şi variaţia de vibraţie de la o perioadă scurtă de timp la alta induc greutăţi de concentrare a omului şi în gândire, şi în vorbire – cu repercusiuni stufoase asupra relaţiilor inter-umane. Gândirea şi vorbirea sunt părţi de aceeaşi natură ale uneia dintre sarcinile cele mai importante ale spiritelor umane acum, pe Pământ. Însă cercetările astrale, interzise mult timp, ne ajută azi să înţelegem că nu avem doar o viaţă fizică, ci un set de vieţi extrem de variate, care exclude în totalitate somnul oriunde am fi, cu excepţia odihnirii de acest fel în timpul – atenţie deci: în timpul – vieţilor derulate în locurile cu vibraţie foarte joasă din univers.
Să mergem la rădăcini. O viaţă, un destin uman, cuprinde astfel:
1. Manifestări ale fiecărei monade, din fiecare spirit, la începutul fiecărui destin: prin corpurile spirituale, pe care ajutătorii şi coordonatorii evoluţiilor noastre, cu participarea noastră inclusiv, le creează deasupra corpurilor fluidice ale mamei, înainte de naşterea ei. Din acel moment, fiecare monadă a copiilor planificaţi ai viitoarei mame se întrupează şi se manifestă conştient, împletindu-şi sarcinile, prin corpurile spirituale ale fiecăreia în parte. Este segmentul de destin cel mai puternic, la nivelele de vibraţie pământeană cele mai înalte ale monadei astfel întrupate. Dacă nu ne naştem, la un anumit moment dat, ca om, prin procreere fizică, nu înseamnă aşadar un destin ratat.
Dar din nefericire intuiţiile foarte dezvoltate (chiar dacă deocamdată sunt neclare, părelnice – dar întăritoare în felul lor) relaxează lumea şi dispare dorinţa generală de procreere. Repercusiunile asupra vieţii curente nu întârzie să apară, căci energiile noastre sunt date de o corporalitate care aşteaptă urmaşi, urmaşi care nu apar însă – ceea ce înseamnă prelungirea, pe alocuri, a stărilor de veghe periodică (nesomn, insomnii – neînţelese şi ele, la rândul lor), precum şi a timpului personal de viaţă, cu implicări în însăşi esenţa trăirii (reumatism, artroză, diabet, alte defecte prin îmbătrânire ale organelor interne, care nu mai fac faţă schimbărilor vibraţionale ale lumii).
Manifestările prin corpurile spirituale sunt cele mai înalte manifestări ale spiritelor, prin care ele înseşi depun eforturile mentale şi cauzale cele mai mari, cele mai complexe. De aceea ar trebui să iertăm oamenilor manifestările lor cu vibraţiile cele mai joase, din domeniul fizic – de la cele mai fine la cele mai grosiere, să învăţăm să nu copiem astfel de manifestări, să nu ne lăsăm influenţaţi de ele, să învăţăm să analizăm şi să descoperim cum să le evităm, cum să le contracarăm cu curaj şi înţelegere în acelaşi timp.
2. Manifestări ale monadelor, în mijlocul destinului, cu corpul fizic, după ce a avut loc procesul de procreere iniţiat de părinţi. Chiar dacă fătul nu ajunge să se nască – din varii motive: deteriorări ale corpurilor mamei, dorinţa dânsei de expulzare a fătului (întrerupere prematură de sarcină), accidente din mediul de trai, etc. – viaţa intrauterină, atât cât este ea, este o formă fizică de trăire a monadei întrupate, prin totalitatea simţurilor sale care preiau influenţele, evenimentele din mediul exterior. Este o prelungire a perioadei de manifestare anterioară, prin corpurile spirituale; este deosebit de complexă în felul ei, căci nu discutăm aici doar despre corpul fizic moştenit de la părinţi, ci de toate corpurile care s-au constituit odată cu corpul fizic al fătului – le numim corpuri fluidice: corpul dublu-eteric (sau vital), corpul astral, corpul mental şi corpul cauzal. Corpul astral funcţionează perfect în perioada intrauterină şi astfel monada întrupată participă, prin călătorii astrale alături de părinţi şi de entităţile astrale ajutătoare ale tuturor, la cunoaşterea profundă a mediului, la realizarea unor cunoaşteri noi din perspectiva corpurilor care sprijină corpul astral (cele cu vibraţie mai mare decât el), precum şi la derularea unor sarcini realizate cu corpul astral, în galaxie (în funcţie de evoluţiile proprii, de experienţa totală acumulată). Este perioada în care corpul astral suportă influenţele cele mai mici în activitatea sa din partea corpurilor cu vibraţie mai mică decât a sa, corpul dublu-eteric şi corpul fizic, pentru că ele nu sunt încă suficient de dezvoltate pentru a influenţa cu vibraţiile lor, în mod semnificativ, corpul astral aflat în deplasare. Şi în tot acest timp se acumulează o experienţă deosebit de importantă pentru perioada astrală a destinului, din continuarea perioadei fizice – adică partea finală, partea astrală a destinului nostru uman.
Restul vieţii fizice ne este cunoscut în linii mari, iar partea finală (bătrâneţea, senectutea) a acestei perioade – cea mai scurtă, dar şi cea mai grea a destinului – poate aduce, prin liniştire, înţelepciune, analiză şi dorinţă de corecţie a unor fapte petrecute, diminuarea impactului obositor al tuturor acestora asupra perioadei următoare, astrală, ultima din perioada întrupării.
3. Manifestări ale monadelor, la finalul destinului de întrupare, prin intermediul corpului astral. Ieşirea din perioada fizică a destinului are loc prin desprinderea integrală şi definitivă a corpului astral de corpul dublu-eteric şi corpul fizic. Spre deosebire de deplasările astrale curente din timpul vieţii fizice, la finalul acesteia din urmă corpul astral se desprinde total şi ireversibil de cordonul matriceal – care l-a ţinut în legătură cu corpul dublu-eteric pe tot timpul vieţii fizice – preluând toate corpurile aflate deasupra lui, cu vibraţie superioară. Aceasta este perioada cea mai fecundă a destinului, folosită pentru cunoaşterii lumii în structuralitatea ei fizică şi eterică, în circulaţiile fluxurilor energo-materiale prin structurile corporale pe care le au toate vieţuitoarele Pământului.
În prima parte a destinului, adică în partea de manifestare prin corpurile spirituale, asemenea cunoaşteri se referă strict la circulaţiile fluxurilor energo-materiale la nivelele de vibraţie cele mai înalte ale sistemului galactic local, cele mai profunde ale lumii în care s-a întrupat, dar fără a percepe direct structuralitatea ei – deşi monada ştie bine unde şi cum sunt toate structurile fizice ale universului: dar în acel moment al destinului nu asta o interesează. Ea este obişnuită să ştie cum se formează, de unde şi până unde au loc circulaţiile, de la cele mai complexe nivele - la nivelele celor mai mici vieţuitoare: dar doar sub formă de fluxuri circulante şi unde ale vibraţiilor răspândite de ele. Le simte influenţa asupra structurilor fixe şi mobile, asupra mişcărilor lor fizice în lumea lor şi înţelege perfect circulaţiile pe care le percepe cu influenţele lor asupra structurilor aflate mai jos (vibraţional) decât percepţiile sale directe; şi invers. Experienţa astrală însă merge acum şi în profunzimile structurilor, de la nivelele macro- la cele micro- ale întregii naturi planetare, stelare şi galactice.
Iată aşadar cum un asemenea destin uman, atât de complex dacă are loc şi procreerea, reuneşte în el toate cele văzute şi nevăzute – dar reale, concrete, existente, fără nimic iluzoriu în ele – ale omului contemporan. Zic: contemporan, pentru că înainte de ultima glaciaţiune, şi în viitorul apropiat, când vibraţia medie planetară va creşte din nou în mod substanţial, partea fizică a destinului uman cuprindea (şi va cuprinde în viitor) folosirea clipă de clipă a tuturor formelor de viaţă, de manifestare umană posibilă aici, pe Pământ, la nivelul de creator conştient avansat aflat în curs de universalizare, iar cunoaşterea umană îşi are astfel desfăşurările la toate nivelele de conştientizare ale monadei în mediul pământean.
Dar noi nu ne amintim în mod curent:
– nici vieţile anterioare pământene – cu atât mai puţin cele dinaintea celor actuale pământene;
– nici părţile de destin cu manifestări diferite de cele fizice (cele spirituale şi cele astrale);
– nici partea de destin fizic din perioadele de somn: călătorii astrale spontane, desfăşurate automat prin funcţiunile structurilor noastre corporale – care ne necesare pentru autostabilizare vibraţională (adică o reechilibrare vibraţională necesară recuperării vibraţiei pierdute în timpul eforturilor din activităţile fizice curente); nu ştim nici cercetările, lucrările, relaţionările din timpul lor; foarte puţini oameni îşi aduc aminte coerent ceea ce nu este legat de activităţile fizice personale sau de grup propriu, chiar dacă în anumite perioade ale anului avem amintirea că am visat ceva...
Din toate cele expuse să tragem o concluzie generală: între vieţi – vieţile fizice, deci doar o mică parte din destine – nu există somn: nu dormim. Faptul că nu ne amintim nu înseamnă că am dormit un som adânc, fără vise – ci că diferenţa dintre vibraţia medie a corpurilor + câmpurilor aferente este mult prea mare, iar experienţa noastră este mult prea mică încă pentru a ne aminti asemenea perioade, cu locurile, cu activităţile noastre din acele locuri. Încă. Evoluţiile însă înaintează, prindem treptat din ce în ce mai multă, şi mai adâncă, profundă experienţă, fără limitările impuse în mod natural de vibraţiile din spaţiile infinite şi fără limitele impuse – tot natural – de propria corporalitate sau neputinţă de a ne manifesta în mod coerent şi complex fără ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu