Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


miercuri, 5 iunie 2013

REORIENTAREA ÎNŢELEGERILOR: UN ANUMIT FEL DE DRAGOSTE, DE IUBIRE

“(…) Oamenii care nu experimentează dragostea de sine au puţină sau chiar deloc capacitate de a-i iubi pe alţii.” – Nathaniel Branden.

Deseori văd această formulare în diverse locuri de pe internet, vehiculată de oameni pe facebook, născând adversităţi care mi se par chiar normale, fără însă ca acest fel de a privi lucrurile în normalitatea lor să mă determine să încurajez această înclinaţie. 
Căci mulţi oameni au încredinţări care nu sunt chiar de loc rele, ei simt în interiorul lor că lucrurile nu stau de loc rău cu ei înşişi... Românul s-a sacrificat deseori – chiar dacă generaţiile mai tinere nu prea ştiu asta, tocmai pentru că nu au fost încă în situaţia de a se uita pe sine pentru a proteja, ajuta, înţelege, iubi pe alţii: fie familie, fie chiar oameni străini dar care aveau nevoie de ajutor. 
Ar trebui, cred, să realizăm o remodelare a unui anumit fel de exprimare a unei încredinţări – dar nu după principiul excluderii: „Nu e adevărat, jos cu ideea asta!”, ci după principiul adăugării, îmbogăţirii. 
Ar fi bine să nu ne excludem ideile, să nu ne excludem unii pe alţii, căci cu toţii avem – chiar dacă mai mult sau mai puţin – raţiuni şi sentimente nobile, pline de bun simţ şi omenie. 
Pentru că nimeni nu ne învaţă direct cum să ne înţelegem şi concret cum să ne acceptăm, ajungem să avem încredinţări pe care nu le punem deseori în practică... Şi asta nu este de loc cu intenţie, ci pentru că nu avem prea multă obişnuinţă să gândim complex. Uneori respingem chiar faptul de a gândi, confundând gestionarea şi umanizarea înălţată a gândirii cu renunţarea totală la ea: adică încercând să nu mai gândim de loc, căci exemplele citite prin diverse locuri privind lipsa gândirii nu precizează faptul că cei ce au ajuns la această performanţă nu au darul explicării cu amănunte: că o fac numai în anumite cazuri (relaxare, meditaţie, dar şi concentrare pe lucrări mentale şi chiar fizice de mare subtilitate, care cer o atenţie cu totul specială). Nicidecum definitiv, pentru întreaga lor viaţă. 

Cunosc oameni care nu au exprimat niciodată dragostea de sine, nu s-au gândit şi nici nu s-ar gândi la aşa ceva – dar fac nişte lucruri impecabile şi cu mare dragoste de semeni. Demnitatea, omenia, bunul simţ, compasiunea, înţelegerea implică de altfel aceleaşi sentimente pentru sine – ceea ce la un loc fundamentează dragostea – dar noi nu prea ştim clar să formulăm toate acestea. 

Dacă avem în destin un anumit fel de universalizare – şi nu experimentarea cu necesitate a unui sector îngust de trăire umană, îngust dar deosebit de complex modelat – atunci putem să mergem mai departe şi să înţelegem din ce în ce mai multe detalii privind direcţii noi de abordare a trăirilor umane. Şi mă refer la comparaţia cu ceea ce a trăit societatea umană în ultimele milenii. Ceea ce într-adevăr au de făcut ÎN PLUS (deci fără excludere), cei care au nevoie de universalizări pronunţate (căci toţi ne universalizăm, fără să ştim chiar, fără ca cei din jurul nostru să bage de seamă măcar... ... dar fiecare în felul lui şi numai atât cât îi este necesar) este să-şi orienteze sentimentele ŞI faţă de sine, deplin conştient – nu numai implicit: căci se neglijează pe ei pentru a ajuta pe alţii – iar aceasta nu au înţeles până acum multe dintre popoarele vestice şi cele rezultate din coloniile imperiilor lor, de la care vin aceste idei prin care se unilateralizează multe dintre aspectele vieţii omeneşti. Ei înşişi, prin complementaritate, ar trebui să adauge acest lucru în plus înţelegerilor lor: faptul că da, e mai comod să nu mai discutăm de sacrificiu, pentru că ei cu greu învaţă acest lucru acum, iar egoismul celor care s-au scăldat şi se scaldă încă în efectele imperiilor avute cu greu se disipează. Dar cu voinţă de spiritualizare vor reuşi.
Românii au avut alt destin, nu au apăsat şi/sau agresat nici un alt popor, de aceea viaţa noastră se desfăşoară între alte repere decât ne avansează ceilalţi acum. De aceea şi reacţiile sunt poate dure de multe ori – dar în rădăcina lor corecte. 
Puţină gândire asupra istoriei noastre ne vor îndrepta spatele care azi se pleacă fără prea multă demnitate (şi nu conştientizăm asta de multe ori) către a prelua formulări care nu ni se potrivesc. 
Oricum o asemenea formulare este cât se poate de clar că nu ni se potriveşte: şi nu este nevoie să spui textual ceva despre iubire, mecanic pur şi simplu, căci totul este implicit, irumpe din tot ceea ce face omul cu respect pentru tot ceea ce este viaţă de orice fel şi tot ceea ce este uman – ceea ce include şi pe sine însuşi. Căci sacrificiul în sine sau lupta-munca pentru calitate, spiritualitate înaltă, modestie, respect înseamnă a le face pe toate fără să trâmbiţăm în mod expres ce implică acţiunea noastră... 
Iar modestia – care se spune în zilele noastre explicit de multe ori că ar fi o ruşine... – de fapt devine un mod de a fi de un înalt umanism, de o înaltă spiritualitate. 
Şi nu ne oprim aici, căci suntem abia la începutul drumului de înălţare: dar dintr-o groapă de potenţial redus, care îşi sfârşeşte fiinţarea după o lungă vreme: în care însă ajutorul pe care ni l-a dat un asemenea moment planetar ne-a adus întărire spirituală pe toate secvenţele de trăire pământeană. 

Cu toate acestea: de ce ar trebui să ne avem în vedere şi pe noi înşine în această perioadă a trăirilor noastre?...

În primul rând pentru că viaţa socială actuală orientează omul către bunăstare oferită în principal conducătorilor şi doar periferic orientează către un rest de bunăstare proprie: numai dacă omul de rând îşi face mai întâi „datoria” faţă de conducere – şi nu neapărat faţă de societate. Actuala viaţă socială nu orientează omul către cele necesare vieţii în mod echilibrat: o muncă echilibrată între necesităţile generale ale societăţii, comune (pentru comunitate), pentru cei neputincioşi cu adevărat (bătrâni, bolnavi, persoane cu dizabilităţi pronunţate, copii mici, etc.), pentru natură (întreţinere, creaţie pentru derulări de acţiuni necesare ca urmare a extinderii societăţii umane), pentru sine şi familie proprie în egală măsură. 

Pe de altă parte, schimbări mari în trăirile omeneşti, în trecerea către un alt fel de trăire omenească – trăirea viitorului – cer imperios o atenţie treptat (ar trebui să înţelegem bine această noţiune: treptat, chiar dacă destul de repejor) asupra noastră înşine, echilibrând cu mult curaj ceea ce nu s-a putut face până în prezent decât cu foarte multă greutate, împotriva dorinţelor dezechibrante ale conducătorilor popoarelor. Generaţii de-a rândul au luptat pentru libertate, noi fiind acum cei care beneficiem de această libertate, prin toate efectele ei, dar şi pentru a o simţi ca atare, pentru a o respira, cum se spune, şi pentru a ne pregăti totdată pentru drumul deschiderilor personale ale viitorului. 

Asemenea deschideri nu presupun dezvoltarea tehnologiilor de vârf şi folosirea lor exclusivă în activităţile umane viitoare, tehnologii care ar conduce în continuare la înstrăinarea de sine, de munca depusă mereu pentru alţii. Munca pentru sine, folosirea produselor create în special pentru sine, nu înseamnă egoism şi nici depărtarea de semeni, ci conlucrarea cu ei şi vieţuirea împreună pentru ajutor şi experienţă mereu împărtăşită. Într-un asemenea context, întoarcerea omului către sine însuşi îl va ridica în cu totul alte sfere de înţelegere. Şi nu în ultimul rând ne va ajuta pe toţi să înţelegem propriul nostru trecut – de loc supus extratereştrilor care ne-ar fi oferit o rafinare trupească prin inginerie genetică aplicată primatelor terestre, precum şi cunoaştere pe măsură, ci faptul că tot noi, ca spirite întrupate şi în străvechimi, am fost lemurienii şi atlanţii ce nu creau tehnologic sau cu energii provenite din cristale uriaşe, ci prin intermediul propriilor puteri mentale: omul fiind creatorul redutabil al unor lumi de o complexitate uluitoare pentru noi, azi...

Concentrarea pe propriile noastre puteri în zilele pe care le trăim azi ne ajută nu la creşterea şi transformarea corpurilor noastre – de care are grijă natura corpurilor noastre, create în mod transcedental, cu elemente arhetipale care variază, după condiţiile de trai, toate dezvoltările speciale necesitate de evoluţiile noastre – ci ne ajută să ne conştientizăm de la bun început dezvoltările şi să mergem cu aceste conşteintizări în ritmul dezvoltărilor, trecând treptat prin toate fazele de cunoşatere şi de trăire umană aferente acestor vremuri, sub aripile energiilor noi, puternic formatoare şi ajutătoare. 
Iată de ce şi cei care nu vor să-şi schimbe părerea privind întoarcerea către ei înşişi au nevoie totuşi să o facă, fără să-şi părăsească modul altruist, ajutător de a trăi pe Pământ: este sarcina lor de ajutători planetari, pe care lumea o va înţelege şi respecta mult în viitor. Dar şi cei care îi văd pe ceilalţi trăind şi acţionând altfel decât în felul lor, nu trebuie să-i desconsidere: să nu generalizeze propria încredinţare, ci să lucreze către înţelegerea faptului că viitorul evoluţiilor lor proprii va fi, de asemenea, de ajutător planetar cu sarcini deosebite în lumile care nu pot avansa fără astfel de întrupaţi. 

Românul spune foarte frumos: adevărul este pe undeva pe la mijloc !!
Contează mult ca, la acest mijloc, să împletim în mod echilibrat, înţelegător, cunoaşterile noastre, împletindu-le şi folosindu-le senin, solar ...

În acest fel ajungem treptat – dar sigur – la folosirea de cu totul alt fel a corpurilor noastre, în viitorul foarte apropiat: cca.100-130-150 ani maxim – pentru noi şi următorii întrupaţi: care au ultimele lor necesităţi de a conştientiza în acest fel trăirile umane, pentru finalizarea sarcinilor lor pământeşti înainte de plecarea definitivă de pe Pământ. 
Dacă unii oameni au nevoie direct de schimbările aduse de energiile noi, utilizând până la integral posibilităţile noi folosire a corpurilor proprii, alţii nu şi-au terminat sarcinile de folosire a corpurilor fizice după termenii energiilor vechi. Şi nu este nicidecum o vină – aşa cum se interpretează azi – sau ceva superficial din partea lor, ci este vorba de folosirea corpurilor abia în aceste condiţii actuale – de maxim rafinament fizic şi tehnologic, comparativ cu vremurile trecute. Numai de aceste momente de dezvoltare a societăţii au/vor avea nevoie aceste spirite pentru punctarea evoluţiilor lor aici, acum, pe Pământ. Tot aşa alte spirite au avut nevoie doar de perioada folosirii vaselor cu rame sau cu pânze, de epocile războaielor, sau de perioada dezvoltării şi răspândirii unei muzici noi în ţările vestice, sau de trăirea în ashramuri în ţările estice, de epoca automobilelor în zilele noastre, etc. 
Spiritele care au nevoie de dezvoltări contemporane vor trăi în societăţi adaptate cerinţelor lor fizice, rafinând mai departe tehnologii şi ridicând acest fel de creaţie a spiritului creator întrupat pe Pământ la un nivel deosebit de înalt: de loc surprinzător pentru pământenii care cunosc rădăcinile evoluţiilor umane. 
Spiritele care se întrupează acum, dar având ca necesitate de destin trecerea accentuată către noile forme de trăire mental-astrală, vor forma aşezări retrase, departe de lumea oraşelor tehnologizate, fără ca cele două feluri de societăţi să fie în opoziţie. Omenirea va descoperi şi va cultiva un alt fel de complementaritate, în care fiecare formă de trăire o va accepta şi respecta pe cealaltă. 
Societatea formată prin necesităţi de retragere în natură, în moderaţie creaţionistă, austeritate echilibrată, va avea o deschidere majoritară pe studiul astral-mental, reconfigurându-şi cunoaşterile anterioare prin revenirea la experienţa mentală, la călătorii astrale, la cunoaşterea aprofundată a universului şi a omului. 
Întrupaţii din societatea tehnologică vor avea şi ei o deschidere substanţială a percepţiilor multisenzoriale, a conştienţei înaintărilor lor perceptive de lucru şi de înţelegere, în baza cărora se vor derula alegerile lor şi ale urmaşilor lor: adică treptat, pe măsura finalizării sarcinilor lor, cei care nu vor avea retragerea totală din destin (plecarea definitivă) se vor retrage în aşezările din mijlocul naturii: prin mutare conştientă, aleasă de ei ca moment şi spaţiu de trăire, acceptată şi respectată de foştii lor cosocietari. 
În acest fel toată omenirea se află în drumul către revenirea la viaţa străveche, la activitatea naturală de tip mental, bazată pe remodelarea materială mentală, pe materializare şi dematerializare. Deocamdată, în această perioadă de trecere, se vor baza pe creaţie industrială moderată sau meşteşugărească măruntă, de volum redus, revenind de fapt la o viaţă normală în aşezări în mijlocul naturii, întorcându-se către autocunoaştere cu multe direcţii proprii de cercetare:
– cunoaşterea mediilor de trăire micro- şi macrocosmică: meta-cunoaşterea prin forţe proprii: mentale şi astrale. Voi detalia în continuare capitolul călătoriilor astrale, cu exemplificări mult extinse;
– cunoaşterea structurilor şi funcţionărilor corpurilor din sistemul corporal propriu şi a modului de primire/răspândire a impulsurilor de trăire din ce în ce mai complexă în mediul de trai;
– analiza vieţilor proprii anterioare şi a societăţilor traversate de omenire: de la formarea ei prin transcendenţă interdimensională până în prezentul lor, precum şi liniile de planificare până la retragerea completă – tot de natură transcedental-interdimensională – la finalul evoluţiilor de tip uman de pe Pământ. 
Astfel, treptat, mai mult sau mai puţin, mai repede sau mai încet, toţi oamenii vor avea nevoie de întoarcerea spre sine, de un anume fel de respect faţă de sine. Cunoaşterea profund spirituală a istoriei omenirii va conduce la reconfigurarea atenţiei oferite în egală măsură semenilor şi nouă înşine, înlocuind forma actuală de indiferenţă sau dispreţ cu prin compasiunea şi înţelegerea. Numai astfel vom înţelege şi vom diferenţia acelaşi fel de iubire de sine – dar egoist, cu care mulţi semeni, în ultimele milenii, s-au pus ei înşişi în capul listei celor preţuiţi şi iubiţi, impunând fără ruşine slujitorilor lor aplecarea grumazului, sărutarea mâinii sau alte asemenea gesturi. Care în lungul evoluţiilor s-au făcut din adâncă recunoştinţă – şi nu prin impunere în numele unor origini incerte sau a unei cunoaşteri neîmpărtăşite cu întreg poporul. Înţelegerea faptului că astfel de manifestări sunt trecătoare, etape în înălţarea spiritelor de pretutindeni, ne vor conduce pe toţi dincolo de limitele dispreţului, depărtării de adevărata omenie... Vom înţelege că „întoarcerea” către sine a fiecărui om, către dragostea, aprecierea, respectul şi atenţia către sine este o acţiune conştientă în limita pasului evolutiv al fiecărui spirit. 
De altfel, problema se poate pune în continuare şi altfel: să înţelegem că şi ura de sine, neîmpăcarea cu sine, îndreptată spre propria persoană, la fel ca şi faţă de semeni, este tot o formă, o dorinţă de depărtare de negativ, acţionând cu forţa cu care s-a derulat încredinţarea proprie răuvoitoare cândva. Şi tocmai de aceea o astfel de fază de evoluţie, corectivă în fond, trebuie înţeleasă, dar şi estompată ea însăşi prin dragoste, prin iubire, prin înţelegere, prin respect şi facere de bine. 

Să înţelegem că dragostea de omenie, de care nu am prea auzit în multe alte părţi, a fost nuanţa noastră naţională. Dragostea de semeni a cuprins implicit respectul de sine, s-a manifestat prin generozitate, ospitalitate, de multe ori omul se uita pe sine şi ajuta pe cel din faţa sa – iar acesta nu este de loc un lucru rău, trăind în condiţiile grele pe care mulţi azi nici nu mai vor să le cunoască. Să înţelegem, aşa cum am mai scris cândva, că o asemenea exprimare la români a fost înţeleasă drept narcisism, egoism, urmărirea plăcerilor proprii în detrimentul celor din jur: de aceea s-a folosit sintagma „respect de sine”, care nu lasă prea mult loc unor interpretări, aşa cum le lasă la noi „dragostea de sine”. 
Dar să nu uităm, de asemenea, că subtilitatea vremurilor pe care le trăim trebuie să ne aducă azi în faţă tuturor astfel de direcţii de atenţie, printre care şi atenţia, dragostea şi înţelegerea de sine, prin care vom putea să accedem liniştiţi, cuminţi, senini, către schimbările pe care cerurile ni le deschid în sufletele noastre... 

Să ne oprim deocamdată aici, dar să avem în vedere astfel de considerente atunci când copiem, poate fără să vrem, exprimări ale altora. Frumos este să le cunoaştem ideile, înţelegerile, dar să le aducem la cunoştinţă, dacă viaţa ne va pune în astfel de condiţii, că în lume lucrurile au stat, şi stau, şi altfel decât cred ei. O atenţionare cuminte, frumoasă, prietenească aduce tuturor pacea şi seninătatea în sufletul tuturor – dar o seninătate profundă, izvorâtă din cunoaştere, şi nu din necunoaştere, din indiferenţă. 

Un comentariu:

Mioara Luca spunea...

Draga mea Cristiana,eu te recunosc ca fiind omul cel mai cuminte dar si cu minte,omul care ofera dragoste si mult suflet celor care au nevoie de ajutor,de liniste,de incredere,de iubire de tara si neam.Eu MIOARA LUCA
te salut cu mult respect.