Ziceam că nu-mi vine să scriu zilele acestea ceva...
Şi totuşi un amic de pe facebook m-a scos din "amorţire"... A fost o chestie foarte... foarte... cum să spun... extraordinară... nu-i chiar aşa, e ceva mult mai subtil, dar o să caut altădată altă expresie ...
Acum mi s-a făcut poftă de scris...
Am primit invitaţia de a-i aprecia pagina de pe facebook... https://www.facebook.com/Burlasche?notif_t=fbpage_fan_invite
Nu intru pe toate paginile... acum chiar aveam o treabă urgentă... dar subconştientul pârdalnicul nu şi nu!!!...
Intru...
Ce mult mi-a plăcut !! Mi-a luminat ziua, în felul ei...
Ieri mi-a plăcut la nebunie vizuală şi de amintiri !!! ha ha ha !!! căci nu mai pap dulciuri preparate de cîţiva ani buni !! pagina Danielei Elena David https://www.facebook.com/MadamedeBiscuit ...mi-a făcut inimă bună şi am plecat la întâlnire cu prietenii în parc, privind viaţa în roz ... norocul meu, căci curentul nebun din metrou m-a determinat să dau cu palma într-o bară în clipa în care am izbucnit în plâns... tare aş fi vrut să nu mă afecteze curentul, atâta ce am suferit o viaţă din cauza lui ... Mi-am revenit repede pe fondul de plutire sufletească anterioară şi nici nu am vrut să mă gândesc că a doua zi urmau să fie Floriile...
Adică azi...
Ziua de Florii a fost întotdeauna cea mai trista zi din an pentru mine... Totul a pornit din copilăria în care trebuia în această zi să străbatem tranca-tranca cu tramvaiul din Belu în Sebastianul aflat atunci în câmp, în frig, în vânt... să suport o zi întreagă o căruţă de rude (...ce dragi mi-s amintirile lor azi...) în principal înaintate în vârstă. Acolo şedeau rude de-ale tatălui meu, dar dacă pentru tatăl meu era cea mai frumoasă zi - pentru mine era dezastru... Era un loc unde nu aveam voie să spun nimic, din respect pentru "cei mari", nu aveam voie să pun mâna pe milioane de bibelouri, mileuri... Nu - pe o mâţă care zgâria... Îmi era frică să mă duc la toaleta care era foarte ciudată (era în casă!! culmea... nu afară în curte... o escapadă din oră în oră ar fi rupt ceva din monotonie...) Apoi venea zumzetul fericit al mesenilor cu pofte potolite - mie nu-mi plăcea să mănânc, nu înţelegem bine ce trebuie mestecat, ce trebuie înghiţit, ce trebuie băut, ce trebuie scos (acele de la peşte, sâmburii de măsline şi alte mărunţişuri care scoteau sufletul dacă nu le ştiai rostul...)...
Se beau cafele la care eu nu aveam acces, se fuma şi eu ştiam din încercările proprii că, iarăşi, dacă nu ştii ce să faci cu ţigara, cu jarul şi cu fumul - riscai iarăşi să-ţi dai duhul (eu chiar mi-l dădusem atunci când încercasem, pe la 4 ani, dar îmi revenisem în simţiri înainte doar cu un pic ca mama să aterizeze promt de la serviciu... Phuuu... mare noroc...)...
Aşa că, obosită de atâta stat degeaba, cascat până la trosnirea fălcuţelor, dat raite pe sub mese şi primit câteva picioare care de altfel erau plăcute, se mai întâmpla ceva în lumea aceea şi pentru mine !!!... adormeam zgribulită printre paltoanele musafirilor - mare şi frumoasă minune dacă găseam vreun şal parfumat şi molcuţ...
...Şiiiii.... TREZIREA că plecăm acasă... CEL MAI GROAZNIC MOMENT... Ieşire în curte unde iar se stătea de voooooooorbăăăă... se pupa, se râdea... iar se pupa, "Stai să-ţi mai spun ceva !!!" iar se mai fuma o ţigară... doamnele dădeau ochii peste cap şuşotindu-şi una-alta pe limba aia pe care eu nu o înţelegeam de loc... clănţăneam din dinţi ("Ce clănţăni, că nu e frig!!!") mă bălăngăneam de pe un picior pe altul poate doar-doar m-oi încălzi un pic ("Cristina stai cuminte locului, nu te mai prosti !!!") În fine ultima rundă de pupat, ultima rundă "Cristina să fii cuminte, să asculţi de mămica şi tăticu'..." iar ţoca-poca... eu mă trezeam plângând de-a binelea... ele "Eeee... Copilu' e copil... hai că-i 3 dimineaţa, noroc cu tramvaiul ăsta care merge bine toată noaptea!!"
Bine pe naiba... Nu-mi aduc aminte vreodată să fi venit decât după altă juma'de oră... Adormeam în braţele lui Taati... după care, când era somnul mai dulce... Hai Cristinel, tăticule, hopa sus !!! Şi iar prin vânt şi frig... întinde tot Pieptănarul până aproape de Ferentari... Aşteptat la poartă să ajungă tati în spate să deschidă uşile, aşteptat să vină mama să mă pună în pijama... Vânătă de frig, somn, căptuşită ici-colo de câte o pălmuţă cu invariabilul "Stai dreaptă !" nu ştiu ... nu am ştiut niciodată cum să fac să nu mai simt pijămăluţa rece şi aşternuturile ca păturile de zăpadă...
Şi adormeam într-un târziu...
De Florii a murit tata... Mi-a spus cu 2 luni înainte că atunci va fi şi mă întreba cu disperare sărmănuţul de el "Când vin Floriile, Cristinel??" Săptămânal "Mîine sunt Floriile??"... Îmi plângea sufletul, îmi plângeau ochii... "Cât e ceasul, Cristinel??" ... "Lasă, tati, or veni Floriile, or trece... te-i face bine, dragule..." "Eee... ce ştii tu, tată... Vin Floriile, auzi tu??" Ce să-i fi spus... da, dragule, Floriile astea ne-au bântuit viaţa amândorura... De ne-ar lăsa odată...
Am stat cu sufletul în gât până dimineaţa următoare Floriilor lui '92... Spre dimineaţă am visat că el deschisese o umbrelă mare, neagră de-asupra mea... Era 5,30...
Am ştiut că Floriile mi-l luaseră... Am strâns ochii şi am înţeles că mă va ajuta şi proteja toată viaţa mea, de dincolo de viaţa lui...
Erau amândoi cu mine - tata şi bunica, tineri şi frumoşi... Eram cu ei, cu Lumina lor şi a Săptămânii Mari...
Mergeam pe străzi cu ei lângă mine şi spuneam că nu zilele, ci destinele ne dau de toate pentru întărire şi putere...
Sus fruntea, omul trebuie să-şi depăşească lumea, de acolo de unde şi-o vede...
Omul Sfânt al Floriilor, trist în mijlocul nebuniei lumii, ne-a spus că se poate...
7 comentarii:
Daca ai scrie un roman autobiografic,cred ca ar fi un best seller !pe mine m-ai cucerit...Gabriela
Mulţumesc, Gabi, cu siguranţă că, dacă aş scrie un astfel de roman... ai avea unul din rolurile principale !!!
...să ştii că m-a bântuit în tinereţe să scriu un roman.. :)) !!!
Sfarsitul povestirii m-a cutremurat, pur si simplu, si m-a transpus in povestea ta.
Am fost acolo, cu tine, sub umbrela aceea, am stiut si eu...
Inca vibrez... Ce forta de evocare ai!
Te imbratisez, Cristiana, in prag de sarbatori pascale!
Mai presus de moarte este invierea, inaltarea!
Sfarsitul povestirii m-a cutremurat, pur si simplu, si m-a transpus in povestea ta.
Am fost acolo, cu tine, sub umbrela aceea, am stiut si eu...
Inca vibrez... Ce forta de evocare ai!
Te imbratisez, Cristiana, in prag de sarbatori pascale!
Mai presus de moarte este invierea, inaltarea!
...atunci vă voi povesti cum m-a ajutat tatăl meu de dincolo de mormânt... şi cele petrecete nu mai sunt de loc percepţiile mele multisenzoriale, ci fapte reale şi clare.
...şi v-aş mai povesti şi ce am tot simţit pe drumul meu pe munte, azi...
Învierea şi Înălţarea sunt atât de preţioase adevăruri!!!... atât de preţioase încât atunci când majoritatea dintre noi le vom înţelege şi simţi, ne vom ruşina şi cutremura cu adevărat în faţa Puterii... Cu o îmbrăţişare caldă, sufletească, îţi doresc Sărbători fericite, alături de cei dragi !!
În cursul zilei de mâine voi scrie ceva cu privire la presupusa "cădere" din frică a lui Iisus în grădina Ghetsemani...
Chiar te rog sa povestesti din experientele tale extrasenzoriale, despre ajutorul primit de la tatal tau de dincolo de voal si despre multe altele care aduc intarire si credinta in prezenta langa noi a celor ce nu se vad.
Iti multumesc din inima pentru urari.
Hristos a inviat!
Trimiteți un comentariu