„ARDERILE DE TOT”...

MOTTO: Trăim o perioadă în care nu numai că am uitat cunoaşterile noastre străvechi, dar am uitat şi că am suferit cândva ştiind că le vom pierde, am uitat şi că am suferit văzând cum nu mai avem timp să le păstrăm, să le folosim, să le transmitem copiilor noştri pentru ca şi ei, la rândul lor să le transmită generaţiilor următoare...

Azi ne minunăm doar că vedem vestigii ale unei lumi dispărute, înlănţuite de-a lungul ţării – de-a lungul tuturor ţărilor – şi nu înţelegem decât că strămoşii noştri făceau „statui” mult mai mari decât facem noi azi, căci ei au modelat munţii arătându-ne – credem noi – că pot să facă ceva pe măsură ce ei înşişi ar fi învăţat să folosească: dalta şi ciocanul... Ne punem întrebări de felul: Cum au reuşit aşa ceva? Care au fost primele realizate – din ţara proprie şi au copiat alţii sau – puţin credibil: strămoşii au copiat de la alţii (trufia de neam)... Oare ar fi fost (chiar de ce nu ar fi fost?!!...) mesajul strămoşilor către extratereştrii veniţi din ceruri, să vadă ei că oamenii se aflau în fază de creatori artistici... Oare să fi fost doar altare pentru închinarea către zeii din ceruri (şi ar fi credibil că doar noi azi ştim că zeii erau de fapt extratereştri...), pentru adus ofrande şi alte feluri de închinăciuni...

Nu acceptăm încă faptul că nu era acesta motivul final al “artei” lor, ci lăsarea prin veacuri a unei moşteniri coerente, profund cunoscătoare, urmaşilor care aveau să trăiască momentul revenirilor...
Pentru că ştiau că acest moment va veni...
Ştiau că timpul revenirile vor fi negreşit, după timpul în care stăpânii popoarelor aveau să şteargă cunoaşterea lumii. Şi mai ştiau că o asemenea ştergere nu va fi „de tot”, că lăcomia, cruzimea şi răutatea, agresivitatea şi perversitatea vor fi singurele care vor trece, de care omenirea întreagă se va bucura că au trecut şi mai ales se va bucura că toate cele rele au fost superficiale, ne-totale: incredibil să spunem , să credem noi acum aşa ceva... Şi totuşi aşa este, iar străbunii noştrii ştiau mult mai bine decât noi această realitate...
O vom înţelege şi noi cândva, om cu om, popor cu popor...

Cei care au lăsat uriaşele vestigii au făcut-o pentru a atrage atenţia asupra faptului că ei ştiau bine motivul pentru care le-au pus în asemenea locuri: ajutorul lor pentru întărirea oamenilor de pretutindeni în momentul în care puterile tuturor se vor reinstala în lumea oamenilor, în pofida eforturilor stăpânirilor pentru o singură formă de întărire: întărirea slăbiciunilor umane… Dar nu au reuşit de tot, pentru că orice om rău este şi superficial – chiar dacă toţi răii lumii au crezut că nu le poate scăpa nimic... Însă nu au reuşit, în superficialul lor, să anihileze nimic din profunzimea lumii. Şi este normal să fie aşa – căci au şi ei, ca spirite întrupat, bunătatea lor subconştientă – aşa cum orice om bun are şi el la rândul rău un sâmbure de răutate subconştientă…
Cei ce ne-au lăsat vestigii au ştiut bine toate aceste lucruri.
Ei au avut o misiune în această lume. Misiunea lor principală a fost aceea de a estompa vibraţia joasă care a croit lăcomie, cruzime şi perversitate în lume, folosind pentru acestea în egală măsură energiile pământului şi a cerurilor. Ei nu au uitat nimic, retraşi şi ţinându-se cu deosebită modestie în marginea lumii, au ştiu totul şi au crezut cu tărie în revenirea lumii la perfecţiunea umană trecută: au crezut cu tărie că fiecare rău al lumii îşi va aminti cândva că a fost un om bun şi că aceasta va conduce la schimbarea adevărată şi profundă a oamenilor de pretutindeni. Au avut încredere totală şi au muncit din greu ca să lase totul moştenire: cu drag de oameni, cu drag de orice vieţuitoare, de păduri, de oceane şi de munţi deopotrivă...
Încrederea şi dragostea i-a ajutat să modeleze munţii şi pe dinafară, şi pe dinăuntru...
Au ştiut că mai întâi omul viitorului – din perspectiva lor – se va minuna de tot ceea ce există înafară.
Au ştiut că este în firea omului să afle, apoi să pătrundă şi sensurile mai adânci: la început puţin, apoi treptat, încet – dar sigur, simţind clar locurile unde au pus lucrarea lor, locurile care le-au dat energia şi echilibrul pentru a înfăptui cele ce erau în seama lor...
Şi au ştiut că puterile celor răi se vor estompa nu prin altceva decât prin propria lor conştiinţă care va reveni, în ultima lor clipă pământeană – după care vor pleca de unde au venit cândva. Şi au ştiu că lumea, aşa cum este croită ea, îi va ajuta să fie: şi răi – la vremea răului, şi buni – la vremea binelui definitiv în lumea omului.
Şi au ştiut bine, şi au lăsat lucrare dăltuită în piatra munţilor, care oglindeşte cunoaşterea lor: că prin porţile Cerului îmbrăţişat cu Pământul au venit zeii din vechime să dea formă omului pe Pământ, şi tot prin aceleaşi porţi tot ei, zeii, vor veni să ajute lumea pentru ultimele ei învăţături. Apoi cei ajutaţi de ei astfel vor pleca să-şi caute învăţături în alte părţi, şi tot prin porţi vor pleca apoi şi zeii-ajutători, de tot, definitiv sub forma lor umană. Iar oameni nu se vor mai naşte aici, spiritele care le-au însufleţit corpurile din generaţie în generaţie plecate fiind toate, care de unde au venit, din cerurile care îi aşteaptă înapoi…
… Şi alte noroade de vieţuitoare vor veni apoi să-şi cânte vieţile în marele cântec al Pământului… Şi zeii-ajutători vor veni din nou să le croiască şi lor, rând pe rând, vremuri după vremuri, alte trupuri pentru alte feluri de vieţi…

Noi trăim azi parte din viitorul lor, pentru unii – ultimele clipe ale vieţilor noastre pământene, având multă nevoie de moştenirea rămasă pentru noi – de la dânşii… Şi iată că a venit vremea să le vedem cu mirare pe toate, să ne întrebăm, apoi să cercetăm şi să înţelegem că am venit aici pentru multe lucruri de folos, iar din ele ne întrebăm cât am dus până la capăt şi câte au mai rămas de făcut. Şi mai ales: cât, cum şi când ne vor ajuta asemenea moşteniri în vremurile noastre. a venit timpul să înţelegem că o asemenea moştenire a fost multora de folos, generaţie după generaţie, până la noi şi vor fi de folos şi altora după noi. Treptat înţelegem că suntem în mijlocul timpurilor omenirii de fapt, căci dacă acesta este timpul în care încep revenirile, atunci mult va mai fi înainte de înfăptuit de oameni pe Pământ.
Şi iată că începem să înţelegem altfel scrierile vechi, care ne spun multe şi fiecare generaţie şi-a luat ceea ce a putut din ele. Abia la sfârşit vom înţelege toate semnificaţiile pentru care s-au înscris cele de acolo pentru omul care îşi va aminti toate vremurile pe care le-a trăit, cu toate cele pe care şi le-a dorit…
A venit timpul să ne dăm seama că vremurile începuturilor au fost cele ale “arderilor de tot”, iar cele ale sfârşiturilor vor fi tot aşa. Între ele – puntea suspinelor: vremea în care omul nu-şi poate duce tot lucrul până la sfârşit:
– cunoaşterile rădăcinilor, între cer şi pământ: cât din cer şi cât din pământ, cu câtă putere venită din lume şi câtă putere să croiască pentru a se răspândi în lume;
– lucrarea totală, gândită, planificată, măsurată, înţeleasă de către omul-creatorul ei: cât pentru omul creator şi cât pentru lumea în care el îşi pune creaţia;
– cercetarea locului fără, apoi şi cu creaţia sa, pentru a înţelege efectul ei şi a îndrepta orice neplăcere a lumii vii ar fi croit ea: pentru orice vieţuitoare şi la fel pentru împrăştierea suflului stâlpilor de lumină care formează temelia stelelor, şi pământurilor din lumea nesfârşită a cerurilor;
– cercetarea propriului suflet şi trup, în calitate de creator şi trăitor, pentru sine, pentru toate învăţăturile care i-au fost date şi pentru cele care vor veni în continuare;
– şi nu în ultimul rând cercetarea lumii viitorului, a viitorului însuşi, pentru pregătirea atentă a unei noi creaţii, cu toate pregătirile necesare pentru creator şi pentru lumea în care îşi va plasa viitoarea creaţie, în perfectă armonie cu toate cele trăitoare în viitor: planeta însăşi, cerul cu toate ale sale curgând lin către pământurile şi apele din jur, aşezarea oamenilor şi propria sa devenire în mijlocul ei…

Să considerăm cele scrise mai sus că sunt doar 1% din întreaga lucrare pe care omenirea – adică: om cu om, fiecare om în parte – avea înainte, şi va avea prin simţirea proprie şi nicidecum prin vreo impunere venită de undeva, de oriunde.

...ARDERILE DE TOT...
Pornind de aici am răspuns la întrebarea:

“Ce ne poti spune despre : ” –„dincolo” este claritatea cunoaşterilor de tot, a „arderilor” de tot… “.Stim ca aici venim sa aprofundam si invatam dar cum sunt acestea “digerate” dincolo, atar la nivel personal cat si de grupul din care facem parte.”

Da, este foarte bine sesizată această nuanţă, întrebarea mi se pare a fi extrem de pertinentă… În timpurile pe care le trăim acum ne oferim noi înşine îngăduinţa (nu numai că ni se oferă această îngăduinţă din partea dumnezeirii) de a trece destul de superficial peste multe învăţături, căci suntem aici pentru a ne observa ŞI acest aspect (printre multe altele) – pentru a fi reglat în viitor: superficialul. Superficialitatea.
Pentru că înafara acestor timpuri de joasă vibraţie planetară, nu ne permitem să trecem peste absolut nici un aspect planetar (aşadar din nici un punct, unghi de vedere) al trăirilor noastre. TOTUL este aprofundat, ne trebuie să ajungem cu mult peste ceea ce azi numim “perfecţiune”. Eu încarc cu detalii orice lucrare de descriere a vieţii vechi – dar este hilar cât de puţin pot să prind din această pătrundere a străvechilor, a străbunilor noştri !!! :) Unii ar spune că exagerez, că nu ne-a trebuit vreodată, şi nu ne va trebui niciodată o astfel de cunoaştere … Eu spun că nu am pus nici 1% din tot ceea ce se poate cunoaşte, înţelege la nivelul de AZI, dar vibraţia creşte iar înţelegerile, pătrunderile merg vijelios înainte… Pătrund şi eu, dar nu am timpul necesar să descriu câte sunt acum (toate cele scrise aici au fost întocmite în linii mari între anii 2000 şi 2008)…
În acest context, este de remarcat metafora acestei vechi exprimări biblice: “arderile de tot”. Adică dacă acum “ardem” (adică descifrăm în mod voit) câteva necunoaşteri – în viitor “arderile de tot” nu vor lăsa NIMIC, dar ABSOLUT nimic “nears”: nepătruns, neînţeles. Adică – să nu existe nici un fel de “Nu ştiu!” , “Nu mă interesează!” , “La ce-mi trebuie??!!”. Totul va fi – aşa cum a fost şi întrecut – de trebuinţă. Tot ceea ce este pe Pământ, aici, acum, în orice moment, este de MARE trebuinţă…
…Şi tot ceea ce am exprimat în aceste rânduri mi se par palide faţă de profunzimea unor descrieri privind acest TOT… De care unora conştiinţa exprimabilă azi se scutură şi zice: “Să vină 21 decembrie 2012 să trec în altă dimensiune, să scap odată de aici...” !!! Ei bine… nu “scăpăm” … Alţii spun oftând din greu: “Lua-m-ar moartea odată…” Dar nu… Ne mai trebuie să înţelegem, să trăim nişte (sau multe…) superficialităţi, până când vom ajunge să trebuiască să plecăm… Sunt foarte multe de care nu ne dăm acum seama, dar subconştientul nostru le strânge sârguincios pentru a ni le analiza noi înşine după terminarea acestui destin…