38. DRUMEȚIILE ÎNAFARA LOCURILOR NATALE

I. IDEI PRINCIPALE

1. Erau drumuri aflate înafara zonei cu vibrație asemănătoare celei din locul propriu de naștere (de întrupare).

2. Scopurile complexe ale acestor drumeții:

– cunoașterea locurilor din alte continente ale planetei, cu simțurile fizice, străbătute pas cu pas, întrucât ele fuseseră cunoscute în străvechimi mental și astral;

– cunoașterea reliefului planetar din acel moment, având în vedere marile schimbări din mileniile următoare: apariția deșerturilor, reducerea zonelor împădurite, etc.;

– cunoașterea vieții popoarelor prin trăiri de scurtă durată în mijlocul lor, schimburi de experiență și înțelegerea rădăcinilor comune ale trăirilor umane de pretutindeni, dar și elementele diferite, comparativ cu cele ale poporului propriu. 

II. DETALII, DISCUŢII

Este necesar să avem în vedere şi drumeţiile care aveau loc dincolo de hotarele locurilor natale (de care se leagă circuitele energetice, vibraţionale – deci nu prin înstăpânirea pământurilor şi popoarelor). Nu vom dezvolta deocamdată asemenea drumeţii, care pot fi dezvoltate pe larg ori în studiile despre grupuri de migratori (câteva milenii mai târziu) și despre care vom discuta în studiile viitoare, ori în studiile despre locuri de vizitat azi de noi, pe care le vom face și noi aici: în care vom discuta despre rădăcinile geografice + energetice, vibraţionale şi fluidice, dezvoltările social-spirituale de-a lungul epocilor străvechi, dezvoltările religioase, artele locului de-a lungul timpului şi vom analiza vestigii, arhitectură, pictură murală, muzică tradiţională şi religioasă, etc. Dar deocamdată este necesar să știm că toate populaţiile, de pe toate continentele Pământului, le practicau: şi pe cele în „ţara” lor: nu erau graniţe stabilite între popoare sau impuse pe vreo cale, dar ştiau în orice moment până unde se desfăşoară pământurile cu vibraţie asemănătoare cu locurile unde se născuseră, precum şi pe cele cu vibraţii diferite, deci drumeții dincolo de vibrațiile cunoscute, cu alte forme de relief, cu alte fenomene atmosferice, unde se aflau alte popoare, cu alte obiceiuri. 

Toate drumurile erau privite ca pe o necesitate a destinelor umane. Toţi oamenii erau conştienţi de toate aspectele pe care le presupuneau asemenea acţiuni generale. Ele însemnau cunoaşteri profunde ale tuturor locurilor, de pe toate continentele, mai ales în acel moment – pentru că se ştia bine că va veni un moment de la care vor începe modificări mari – cum ar fi apariţii ale deşerturilor în multe locuri din lume, făcând multe drumuri impracticabile şi cunoaşterile schimbărilor locurilor – cu greu posibile. Astfel încât oamenii trebuiau să le parcurgă știind că le vor cunoaște personal și în vremuri noi, cu multe schimbări; deocamdată era necesar să perceapă locurile din unghiul de vedere al călătorului cu manifestări şi percepţii fizice, aşa cum de mult, în vieţile anterioare, le cunoscuseră sub forma călătorului mental şi astral. Traversând asemenea spaţii, puteau simţi realitatea fizică şi în acelaşi timp se puteau simţi toate schimbările ce erau în stare de rădăcină, în curs de desfăşurare dar la începuturile lor, ştiind perfect ce însemnau ele şi până unde vor duce asemenea schimbări: şi în locurile, spaţiile ca atare, şi privind manifestările oamenilor pe asemenea meleaguri. 

Obişnuinţa cunoaşterii şi a dezvoltărilor ei a rămas în viaţa oamenilor sub diferite forme, aşa cum îi obişnuiseră Moşii după ultima glaciaţiune: știind bine că toate cele specifice cunoaşterilor aveau să urmeze căi intuitive, mai ales pe liniile creaţiei materiale, mai puţin la început când cunoașterile vechi aveau să rămână un timp în memoriile fizice, apoi treptat din ce în ce mai mult cunoașterea veche avea să se estompeze și doar dezvoltarea muncii și practica fizică avea să dezvolte intuițiile și acceptarea lor prin aplicare, prin căutarea de căi de a ajunge la rezultatul intuit. Dar dacă acest fel de muncă era în trecutul îndepărtat munca principală a tuturor oamenilor, începând cu mileniul IV î.H. munca fizică a fost impusă de conducătorii popoarelor rămase fără Moşi, diminuând munca individuală cu mintea: adică fără căutarea unor dezvoltări ale logicii creative în viața curentă, fără timp pentru căutarea în memorii a unor forme de performanţă a vieții proprii, a muncii şi a obiectivelor de realizat, fără participarea tuturor la analiza şi adaptarea lor în viaţa curentă, fără împărțirea ideilor şi celorlalţi membrii ai familiei, ai comunităţii proprii, fără lucrul în comun la noi idei venite de la ceilalţi. Adică exact opusul vieții pe care o avusese toată lumea pe timpul Moșilor. În mileniile următoare conducătorii au limitat drastic, apoi chiar au interzis gândirea liberă şi mai ales vorbirea liberă care puteau – individual sau/şi împreună – să dezvolte capacităţile străvechi ale spiritelor umane: pe care conducătorii le ştiau extrem de bine şi îşi cultivau permanent asemenea capacităţi pentru a putea avea, şi păstra un ascendent permanent asupra popoarelor conduse. 

Tocmai de aceea toate drumețiile și toate formele de conlucrare ale oamenilor de pretutindeni trebuiau realizate, cunoscute și consolidate. Toate cele ştiute şi învăţate, împrospătate în drumurile spirituale, erau atunci puse în practică pe fondul cunoaşterilor clar-intuitive şi prin clar-simţuri = percepţii mentale şi călătorii astrale conştiente: toate încurajate și realizate împreună în familie şi aşezare, și în perioada copilăriei, și în primii ani de maturitate, până la formarea familiei proprii a fiecărui membru al societății. Plecarea la drumuri era consolidarea tuturor formelor de cunoaștere și de manifestare concretă. Și mai ales toți oamenii știau că erau forme de consolidare pentru întărirea pe cât posibil a tuturor felurilor de manifestări care aveau să ajungă idealurile lumii în viitorul lor. 

Destinele umane se derulau astfel în mod echilibrat, într-o conlucrare perfectă şi altruistă cu semenii din aşezarea proprie, după cum şi conducerea=îndrumarea oamenilor era perfect altruistă şi iubitoare. Experienţa proprie era oferită, după cum curgeau necesităţile tuturor populaţiilor şi din ţinuturile natale, şi din afara lor, din „străinătate” cum spunem azi, cu îndrumarea călăuzei cu care pleca fiecare om în orice fel de drumeţie, călăuză care era întotdeauna un Călător al Moşilor poporului său, un îndrumător personal la astfel de drumuri pentru asimilarea a cât mai multor cunoaşteri care erau de primit la toate drumurile. 

Toate erau primite din perspectiva dublă a manifestrăilor fizice şi ale profunzimilor mentale şi astrale, atât cât mai erau, toate conform armoniilor planetare pe care le trăiau împreună oamenii cu oricare alţi semeni şi nu în ultimul rând cu toate vieţuitoarele planetare. 

Pentru popoarele care aveau să rămână mai devreme fără îndrumările directe ale Moşilor lor, experienţa acumulată din tangenţele cu oamenii din popoarele care aveau să beneficieze mai mult timp de Moşii lor (cum erau geţii) avea să le fie de un real şi profund folos, întrucât tangenţele dintre asemenea popoare vor fi gestionate, în mileniile din ce în ce mai grele ce aveau să vină, chiar de către Moşii care vor rămâne în lume – foarte puţini, e drept, aşa cum au rămas Moşi în preajma geţilor până după jumătatea mileniului I d.H. Cei care vor avea tangenţe de acest fel vor fi spirite întrupate în conjuncturi speciale, care se vor baza pe Moşii rămaşi în lume pentru a îndruma unele evenimente speciale, deosebit de importante. Vor rămâne în lume:

– păstrători individuali ai cunoaşterilor: oameni care au lucrat pentru formarea unor lăcaşuri cu scrieri despre cele mai importante evenimente puţin – sau de loc – cunoscute;

– popoare întregi care au salvat scrieri, documente de distrugeri repetate, popoare care aveau sarcina de destin de păstrare a unor tradiţii bazate pe cunoaşteri profunde, aşa cum a fost Dacia salvată de distrugeri totale prin formarea unor linii de apărare împotriva migratorilor apoi retragerea totală a romanilor din Dacia, orchestrată de Moşi şi dusă la împlinire de unii romani cunoscători ai istoriei reale a lumii, a tuturor civilizaţiilor pământene.