Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


duminică, 9 aprilie 2017

LA MULŢI ANI NOUĂ, TUTUROR COPIILOR-FLORI AI CERURILOR ŞI PĂMÂNTULUI !!!


Suntem copii ai Cerurilor, stelelor şi tuturor pământurilor din Univers! Suntem născuţi de ele, crescuţi de ele, în infinitul şi eternitatea care ne cuprinde şi pe noi, şi pe ele deopotrivă!!! 
Suntem copiii-flori ai Cerurilor şi Pământului deopotrivă !!!

Există mai multe feluri de creşteri, de înălţări – şi ale noastre, şi ale evenimentelor pe care le sărbătorim an de an… Evenimentele pascale… poate că ar fi cazul să le percepem într-o anvergură mult mai mare decât pare la prima vedere, cred eu… Mai avem câteva zile în care putem să mai discutăm pe aceste teme, pentru ca apoi să ne continuăm drumul simţirilor, şi gândirilor, sub lumina tot mai puternică a Lumii… În primul rând drumul Crucii a început în ziua botezului Domnului în apa Iordanului, prin puterea pe care El i-a dat-o spre diverse împliniri sfântului Ioan Botezătorul. Dar nu despre asta vreau să discut acum, într-o scurtă pledoarie din ziua Floriilor. Ci despre ceva ce am simţit anul acesta, după ce mi-am învins o serie întreagă de tristeţi ce păreau cândva de netrecut… Chiar şi în anii foarte apropiaţi – 2013: http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2013/04/la-multi-ani-voua-tuturor-flori-ale.html ... Iar în 2016 încă mă bântuiau tristeţile vieţii mele http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2016/04/de-florii.html … Na!... om sunt şi eu…
Anul acesta… ei bine anul acesta am vrut să scriu doar o notiţă scurtă de La mulţi ani pe facebook – dar deodată mi s-a deschis sufletul la ceva ce mi-a umplut fiinţa întreagă de înţelegere şi acceptare… Cred eu că Dumnezeu a vrut să-mi deschidă sufletul mai întâi către tristeţea Fiului Său din ziua pe care azi o numim a Floriilor: tristeţe pe care până la 32 de ani nu am ştiut-o: Floriile erau o zi de sărbătoare pentru familia mea, pe care o petreceam cu rudele cele mai apropiate ale tatălui meu pentru că era pe acolo o “tanti Florica” care aducea aminte de bunica ce era tot Florica – amândouă femei de o bunătate, inteligenţă şi cultură deosebite. Anul acesta însă, cum spuneam, ceva s-a petrecut cu mine, în sufletul meu uneori obosit, alteori înălţat – aşa cum e omeneşte de fapt … Tristeţea proprie, la care cândva s-a adăugat şi înţelegerea, şi pătrunderea semnificaţiei tristeţii Domnului versus bucuria oamenilor, petrecerea… da, pentru oamenii din acele vremuri şi din vremurile noastre deopotrivă era şi este o petrecere, o sărbătoare – între ele fiind un mare gol feudal – s-au împletit dând naştere unui mare senin omenesc: yang şi yin, bucurie şi tristeţe, se împletesc acum în mine sub Cerul veşnic viu… 

Rămânea întrebarea din sufletul meu – în fond şi întrebarea nespusă la vremea ei, a spiritului care a trait evenimentul de atunci din marginea lui şi s-a chinuit să priceapă atunci multe, deşi putea gândi foarte puţine… Nu, nu mai e de mult pentru mine întrebarea dacă ar fi existat sau nu Iisus – întrebare care încă mai frământă mintea multora – ci doar de ce era totuşi trist. Azi, când cunosc un bob din trăirile celor care ne coordonează evoluţiile, înţeleg bine faptul că tristeţea lui Iisus, privită prin prisma cunoaşterii viitorului tuturor – incontestabilă, nu avea cum să se lege de “trădarea” oamenilor care îl petreceau cu drag, cu bucurie şi cu mari aşteptări, oameni care doar 3-4 zile mai târziu aveau să-l “trădeze” - simţindu-se ei înşişi trădaţi de Iisus ce refuza să le fie izbăvitor miraculos pe loc: de romani, de rău, de orice ar fi putut pe vecie să-i deranjeze (doar erau poporul ales de Dumnezeu dintre popoarele lumii! aşa ştiau, şi vedeau, şi credeau!). 
Nu de trădare, de moartea proprie şi nici de chin propriu nu avea dânsul tristeţe. Nu putea ca tristeţea pentru aşa ceva să fi coborât pe fruntea şi în ochii săi sfinţi – după ce îndrumase Moşii şi lucrătorii lor luminaţi ani şi ani de zile pentru a fi dusă omenirea pe cea mai grea – dar necesară cale pentru viaţa ei. “Trădarea” lui Iuda ar fi fost cel mai mic motiv din lume, căci fusese încurajată de dânsul şi nicidecum nu putea fi “rădăcină” pentru tristeţe, fiind perfect conştient că doar aceasta era calea de sfârşit a unei vieţi destinată omului şi lumii întregi…
Undeva era o confuzie a observatorilor-martori, comparând seriozitatea, concentrarea şi da, chiar tristeţea lui Iisus, prin comparaţie cu lumea veselă ce-l petrecea cu drag.
Aşadar, părerea mea este că o astfel de tristeţe nu avea legătură neapărat cu evenimentele legate de trădarea mulţimilor şi de crucificarea ştiute bine de dânsul, ci de alte lucruri din nou îngemănate:
– la început: chinurile prin care aveau să treacă creştinii mărturisindu-şi credinţa faţă de Calea lui Iisus, durerea pentru ORICE creştin chinuit din acel moment mai departe;
– devierile inerente ale judecării veşnice a evreilor de către creştini, doar pentru că strămoşii lor îl uciseseră ruşinos pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu;
– devierile inerente ale viitorilor conducători ai unei religii în curs de consolidare, care aveau să distrugă cunoaşterea tradiţională, de excepţională calitate, a omenirii, care aveau să impună necunoaşterea ca fiind “mister” al lui Dumnezeu. 
Toate rădăcinile viitorului erau acolo. Iisus nu mai era acolo, în faţa porţilor Ierusalimului, drept coordonatorul care îndrumase lumea timp de 20 de ani,– ci era omul iubitor şi compătimitor în faţa ştiinţei lui proprii privind durerile omenirii care plămădeau deja cuptorul evoluţiilor, căci ceea ce noi nu ştim (decât poate doar teoretic încă) este faptul că Dumnezeu SIMTE durerile fiecărui suflet întrupat – aşa cum noi nu putem încă simţi – deşi mulţi dintre noi azi se cred dumnezei…
…Dumnezeu simte durerea sălciilor rupte cu brutalitate azi spre a fi vândute la colt de stradă în numele unui impuls inconştient la vremea celebrată, impuls al unei populaţii care trăia vremuri sălbăticite în locul celor înalt-luminate din străvechimi… 
…Simte durerea mieilor sacrificaţi în numele unei tradiţii formată din minciunile preoţilor mentali care pe vremea lui Moise, învăţaţi de el cu învăţătura luată de la preoţii egipteni, au profitat de o astfel de învăţătură pentru a-şi orchestra ieşirea din sclavie, de sub jugul egiptenilor. Aşa erau pe atunci vremurile – dar pe urmă plăcerea puterii avea să determine păstrarea secretelor, secol după secol, până ce ele au devenit legi pentru popoare întregi. Până în zilele noastre – zilele conştientizării existenţei puterilor mentale ale omului. Ale oricărui om, dacă este învăţat cu răbdare să-şi cunoască forţele spirituale şi să lucreze sau nu cu ele: în funcţie de necesităţi şi de protejarea mediului înconjurător… de binele şi de răul pe care omul le poate face deopotrivă, dar să fie doar învăţat să facă deosebirea între ele…
…Dumnezeu simte frica şi durerea nesiguranţei de a fi supărat sau nu pe un Dumnezeu pe care omul îl crede răzbunător şi crud, pedepsitor şi acceptând omul doar ca pe rob al Său, şi animalul ca rob al omului…
DAR mai ştie că toate sunt omului trecătoare, şi profund învăţătoare pentru toate spiritele întrupate pe Pământ, pe alte planete pe care se pot desfăşura învăţături deosebite, speciale, corective, înălţătoare…
Pentru că El ştie bine: este coordonatorul, învăţătorul, ajutătorul neobosit, pe toate le-a gândit şi înfăptuit, şi le va face în eternitatea pe care ne-a dăruit-o şi nouă… 
Încă o data urez tuturor LA MULŢI ANI FRUMOŞI, LUMINOŞI ŞI PLINI CU PROFUNDE ÎNVĂŢĂTURI !!! (şi mie! Că sunt şi eu un sufleţel în braţele Domnului !!!)

Niciun comentariu: